©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A DOUA
Cauza ÇAM împotriva TURCIEI
(Cererea nr. 51500/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 februarie 2016
DEFINITIVĂ
23.05.2016
Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Çam împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o cameră compusă din:
Julia Laffranque, președinte
Işıl Karakaş,
Paul Lemmens,
Valeriu Griţco,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
Georges Ravarani, judecători
și Abel Campos, grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 februarie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 51500/08) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Ceyda Evrim Çam („reclamanta”), a sesizat Curtea la 22 octombrie 2008, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de M. Boduroğlu, avocat în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental.
3. Reclamanta susține că i-a fost adusă o atingere dreptului său la instruire (art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție) și că a fost victima unui tratament discriminatoriu din cauza cecității de care suferea (art. 14 din Convenție).
4. La 11 iunie 2014, aceste capete de cerere au fost comunicate Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamanta, nevăzătoare, s-a născut în 1989 și locuiește în Istanbul.
6. La 15 iunie 2004, s-a înscris la examenul de admitere la Conservatorul Național de Muzică din Turcia din cadrul Universității Tehnice din Istanbul („conservatorul”) pentru anul școlar 2004-2005.
7. La 21 și 31 august 2004, aceasta a susținut probele de selecție cântând la baglama[1].
8. La 7 septembrie 2004, Departamentul de Muzică din cadrul conservatorului a publicat lista persoanelor care au promovat examenul de admitere la conservator, listă pe care se afla și numele reclamantei.
9. Ulterior, reclamanta a sesizat o comisie medicală din cadrul Spitalului Public din Büyükçekmece, în vederea obținerii unui raport medical care să certifice faptul că era aptă să studieze la conservator.
10. La 9 septembrie 2004, această comisie medicală a întocmit un raport potrivit căruia reclamanta a fost diagnosticată cu hipermetropie, nistagmus și ambliopia bilaterală severă. Comisia a concluzionat că era necesar ca cererea reclamantei să fie trimisă în fața unei instanțe medicale superioare.
11. La 16 septembrie 2004, o comisie medicală a Spitalului de Educație și Cercetare din Bakɪrköy („spitalul din Bakɪrköy”) a redactat un raport medical care concluziona că reclamanta putea beneficia de educație și instruire în cadrul departamentelor conservatorului pentru care nu era necesară folosirea văzului.
12. În aceeași zi, decanul conservatorului i-a adresat reclamantei o scrisoare:
„După cum am explicat de mai multe ori mamei și tatălui dumneavoastră și dumneavoastră însevă, având în vedere că nu ați furnizat un raport întocmit de un spital public complet echipat (tam teşekküllü devlet hastanesi[2]), care să confirme faptul că sunteți aptă să studiați la conservator [...], înscrierea dumneavoastră nu a putut fi efectuată. [...] Așteptăm urgent raportul dumneavoastră, întocmit de un spital public, cu privire la condiția de admitere în calitate de studentă a conservatorului. [...] ”
13. La 20 septembrie 2004, tatăl reclamantei a scris conducerii conservatorului, informând-o că, în aceeași zi, fusese trimis la conservator raportul medical solicitat.
14. În aceeași zi, directorul conservatorului i-a scris medicului-șef al spitalului din Bakɪrköy. Făcând referire la raportul emis de comisia medicală a acestui spital, la 16 septembrie 2004, acesta l-a informat pe medicul-șef că niciunul din cele șapte departamente ale conservatorului nu poate fi considerat că nu necesita folosirea vederii. Această scrisoare preciza că, pentru a fi în măsură să beneficieze de pregătire în oricare din secțiile conservatorului, un student trebuia să prezinte un raport medical care să menționeze că este apt să facă acest lucru. Decanul conservatorului i-a solicitat medicului-șef să întocmească un nou raport medical, ținând seama de faptul că niciuna din cele șapte secții ale conservatorului nu poate fi considerată că nu necesita folosirea vederii și să precizeze, în consecință, dacă persoana în cauză era sau nu aptă să beneficieze de instruire în cadrul conservatorului.
15. La o dată neprecizată, conservatorul a respins cererea de înscriere a reclamantei.
16. La 24 septembrie 2004, părinții reclamantei, acționând în numele și pe seama acesteia, au sesizat Tribunalul Administrativ din Istanbul („tribunalul administrativ”) cu o acțiune împotriva rectoratului Universității Tehnice din Istanbul, pentru a obține anularea deciziei conservatorului prin care se refuza înscrierea fiicei lor. Acțiunea a fost însoțită de o cerere de suspendare a executării deciziei atacate. În cererea sa, avocatul reclamantei a argumentat că, la 21 august 2004, clienta sa a promovat examenul de admitere la conservator, prezentându-se în fața unei comisii formate din opt profesori și că, la 31 august 2004, aceasta a promovat examenul final de admitere, cu felicitări din partea juriului, în fața unei comisii compuse din douăzeci de profesori. Citând condițiile de admitere a unui elev la conservator, și anume, să aibă vârsta de 15 ani neîmpliniți, să fie absolvent al învățământului primar, să dispună de calitățile fizice necesare pentru a cânta la instrumentul ales și pentru care se solicită înscrierea, să nu aibă un handicap fizic care să împiedice studiul în cadrul secției alese, să promoveze concursul de talent și nivel tehnic, avocatul reclamantei a argumentat că aceasta îndeplinea toate condițiile menționate. Acesta a susținut că înscrierea ei la conservator fusese refuzată exclusiv pe motiv că era nevăzătoare, ceea ce contravenea dispozițiilor legale și principiului egalității de tratament. În susținerea cererii sale, avocatul reclamantei a invocat articolul 42 din Constituție, articolele 4, 7, 8 și 27 din Legea fundamentală nr. 1739 a educației naționale („Legea nr. 1739”) și articolul 9 din Decretul-lege nr. 573 privind învățământul special. În plus, acesta a citat numele unor foști studenți nevăzători, absolvenți ai aceluiași conservator.
17. În memoriul său în apărare din 12 octombrie 2004, Rectoratul Universității Tehnice din Istanbul a argumentat că tatăl reclamantei nu prezentase, la depunerea cererii de înscriere, niciun document care făcea referire la cecitatea fiicei sale. I-a reproșat faptul că ascunsese acest lucru, că acționase ca și cum copilul său nu ar fi avut niciun handicap și, prin urmare, încercase să inducă în eroare biroul de înscrieri. Acesta a menționat că articolul 4 din principiile care reglementează admiterea și înscrierea la conservator prevedeau condiția „absenței unui handicap”. Acesta a susținut, în plus, că reclamanta nu a prezentat un raport medical care să ateste că era aptă să studieze la conservator, cerință impusă tuturor celorlalți candidați. Astfel, acesta a afirmat că refuzul înscrierii reclamantei nu s-a datorat cecității acesteia, ci faptului că nu a depus toate documentele necesare pentru înscrierea sa în termenul prevăzut în acest sens. Acesta a precizat că, deși raportul medical depus de reclamantă menționa faptul că aceasta putea să studieze în secțiile conservatorului care nu necesitau folosirea vederii, nu existau astfel de secții. În cele din urmă, acesta a arătat că, în absența unor echipamente adecvate și a unor cadre didactice care să dispună de expertiza necesară, conservatorul nu era în măsură să ofere instruire studenților nevăzători sau altor persoane cu handicap, indiferent de natura acestuia. În această privință, a precizat că, în 1976, la începutul activității sale, conservatorul a intenționat să facă eforturi pentru a putea oferi instruire studenților nevăzători, dar, în absența unor profesori care să cunoască alfabetul Braille, s-a renunțat la aceste încercări.
18. La 14 octombrie 2004, tribunalul administrativ a respins cererea de suspendare a executării deciziei, considerând că nu erau îndeplinite condițiile enumerate la articolul 27 alineatul 2 din Legea nr. 2577 a contenciosului administrativ („Legea nr. 2577”), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 4001.
19. La 26 octombrie 2004, acționând în numele și în locul acesteia, părinții reclamantei au formulat recurs împotriva acestei decizii în fața Tribunalului Administrativ Regional din Istanbul. Aceștia au argumentat că, în temeiul articolului 27 alineatul 2 din Legea nr. 2577, erau necesare două condiții pentru a obține o suspendare a executării: existența unui prejudiciu dificil de reparat sau ireparabil și aparenta nelegalitate a actului administrativ în cauză. Potrivit acestora, în circumstanțele din speță, era evident că refuzul înscrierii fiicei lor la conservator i-ar cauza acesteia un prejudiciu dificil de reparat. Aceștia au susținut, de asemenea, că acest refuz era contrar legii. În memoriul lor, aceștia au precizat că reclamanta era absolventă a școlii primare și, în afară de cecitatea sa, avea toate calitățile fizice necesare pentru a cânta la bağlama. În plus, aceasta a reușit la concursul de admitere la conservator și un raport medical stabilise că nu avea niciun handicap care să o poată împiedica să studieze în cadrul unei secții de muzică. Ei au susținut că temeinicia acestui raport medical nu putea fi contestată, că alți elevi prezentaseră rapoarte medicale obținute de la instituții similare celei care întocmise raportul reclamantei și că acestea fuseseră acceptate de conservator. Potrivit acestora, faptul că raportul nu menționa în mod expres că reclamanta era aptă să studieze la conservator nu putea să invalideze acest raport. În plus, aceștia au afirmat că argumentul conducerii pârâte, potrivit căruia raportul medical nu fusese depus în termenul stabilit, era fals și au susținut că acest raport fusese depus la conservator luni, 20 septembrie 2004, adică în prima zi lucrătoare după primirea scrisorii de la conservator, prin care se solicita raportul în cauză. Părinții au afirmat, de asemenea, că reclamanta îndeplinea toate condițiile necesare pentru a obține înscrierea și a prezentat toate documentele care i-au fost solicitate, în termenele prevăzute în acest sens. Aceștia au argumentat că singurul motiv pentru care cererea acesteia a fost refuzată era cecitatea sa. Ca răspuns la argumentul administrației pârâte, care se apăra afirmând că nu exista nicio secție a conservatorului în care să nu fie necesară folosirea vederii, părinții reclamantei au menționat numele a patru foști studenți și absolvenți ai conservatorului, care erau nevăzători. Aceștia au susținut că a fi nevăzător nu reprezenta un obstacol în a cânta la un instrument muzical, că existau numeroși muzicieni nevăzători și că argumentul invocat de conservator, potrivit căruia niciun profesor nu cunoștea Braille, nu era valabil, având în vedere evoluția tehnologiei și a existenței unor sisteme informatice de convertire a limbajului Braille. În cele din urmă, părinții reclamantei au susținut că măsura contestată era contrară principiului constituțional al egalității și legislației internaționale.
20. La 28 octombrie 2004, Tribunalul Administrativ Regional din Istanbul a respins acest recurs, considerând că nu erau îndeplinite condițiile pentru suspendarea executării, astfel cum sunt enunțate la articolul 27 alineatul (2) din Legea nr. 2577, întrucât executarea deciziei în litigiu nu era de natură să cauzeze un prejudiciu ireparabil sau dificil de reparat și că această decizie nu era contrară legii.
21. La 29 noiembrie 2004, medicul-șef al spitalului din Bakɪrköy a scris conducerii conservatorului, pentru a o informa cu privire la revizuirea raportului medical din 16 septembrie 2004. Mențiunea inițială „poate beneficia de educație și instruire în cadrul secțiilor conservatorului pentru care nu este necesară vederea” a fost înlocuită cu mențiunea: „nu poate primi educație și instruire”.
22. La 11 martie 2005, acționând în numele și pe seama acesteia, părinții reclamantei au sesizat parchetul din Bakɪrköy cu o plângere împotriva Spitalului de Educație și Cercetare din Bakɪrköy, având în vedere că medicul-șef și ceilalți medici de la acest spital au modificat raportul medical din 16 septembrie 2004, pentru abuz în serviciu. Aceștia susțin că medicii au modificat acest raport medical în mod arbitrar, fără să o examineze pe fiica lor. Ei au afirmat că scopul acestei modificări era acela ca procedura intentată împotriva Rectoratului Universității din Istanbul să se încheie în favoarea acestuia.
23. În aceeași zi, aceștia au sesizat Colegiul medicilor din Istanbul cu o cerere de inițiere a unei anchete cu privire la acest fapt.
24. La 23 mai 2005, Direcția de Sănătate Publică a Prefecturii Istanbul a adoptat o decizie prin care a refuzat să autorizeze începerea urmăririi penale împotriva medicului-șef în cauză. În decizia sa, aceasta a menționat că modificarea concluziilor raportului a fost efectuată la solicitarea conducerii conservatorului și că, în speță, nu există nicio eroare sau abuz în serviciu.
25. La 4 iulie 2005, părinții reclamantei, acționând în numele și pe seama acesteia, au sesizat Tribunalul Administrativ Regional din Istanbul cu o acțiune de anulare a acestei decizii și de autorizare a inițierii urmăririi penale împotriva medicului-șef în cauză. Potrivit acestora, nu au obținut câștig de cauză în urma acestei acțiuni.
26. La 18 iulie 2005, aceștia au depus un memoriu în fața Tribunalului Administrativ din Istanbul, solicitând anularea deciziei prin care a fost refuzată înscrierea reclamantei. Aceștia au invocat articolul 15 din Legea nr. 5378 din 1 iulie 2005 privind persoanele cu handicap („Legea nr. 5378”), care, potrivit acestora, pune capăt tuturor formelor de discriminare în domeniul educației.
27. La 14 octombrie 2005, tribunalul administrativ a respins acțiunea reclamantei. Părțile relevante din motivarea tribunalului în speță se citesc după cum urmează:
„(...)
Principiile care reglementează examenele de admitere și înscrierile la Conservatorul Național de Muzică din Turcia din cadrul Universității Tehnice din Istanbul au fost aprobate de către Senatul Universității (...) la solicitarea tuturor secțiilor, după ce au fost dezbătute în cadrul Senatului conservatorului și considerate conforme de către comisia pentru învățământ a universității. [...] Aceste principii includ condiția potrivit căreia candidații care au reușit la concursul de înscriere la conservator nu trebuie să aibă un handicap fizic care să împiedice formarea în cadrul secției [în care au fost admiși]. În plus, această condiție este menționată în formularul distribuit candidaților, în care sunt enumerate documentele necesare pentru înscrierea finală. Este prevăzută obligativitatea depunerii unui raport întocmit de un spital complet echipat, care să includă mențiunea „apt(ă) să studieze la conservator”.
În urma examinării dosarului, reiese că [persoana în cauză] a reușit la examenul de admitere și a obținut dreptul de a fi înscrisă. Cu toate acestea, deși în raportul spitalului public din Büyükçekmece s-a ajuns la concluzia că era necesară obținerea unui raport de la o comisie medicală superioară, aceasta a solicitat un raport din partea unei comisii medicale echivalente, și anume Spitalul de Educație și Cercetare din Bakɪrköy. Din memoriul în apărare al conducerii pârâte reiese că, în anii 1970, atunci când a fost înființată școala, au fost înscriși câțiva elevi nevăzători, cu titlu experimental, dar, din cauza lipsei de cadre didactice care cunosc alfabetul Braille și având în vedere diversele dificultăți întâmpinate, acest experiment a încetat. Nu au mai fost acceptați elevi nevăzători. S-a stabilit că conducerea s-a adresat medicului-șef al spitalului din Bakɪrköy pentru a obține informații cu privire la interpretarea raportului medical eliberat de acesta și că, ulterior, concluziile acestui raport au fost modificate. Decizia conducerii pârâte de a refuza înscrierea reclamantei nu a fost nelegală, având în vedere că aceasta nu a fost în măsură să depună un raport eliberat de un spital public complet echipat, care să menționeze că era aptă pentru a studia la conservator. Pretențiile în sens contrar ale reclamantei sunt neîntemeiate. [...] ”
28. Tribunalul Administrativ a adoptat această decizie cu majoritate, contrar opiniei președintelui tribunalului, care a adoptat o opinie contrară, potrivit căreia, cu referire la articolul 42 din Constituție și Legea nr. 1739, nimeni nu poate fi privat de dreptul său la educație și instruire. Potrivit acestuia, nu exista nicio îndoială că astfel, conducerea avea obligația să asigure instituirea unui cadru propice educației și instruirii care să poată răspunde nevoilor persoanelor nevăzătoare. Făcând referire la argumentele formulate în apărare de conducerea pârâtă, care a încercat să integreze elevii nevăzători în 1976, acesta a subliniat că era posibil să se ofere o educație muzicală persoanelor nevăzătoare. În această privință, a subliniat că existau numeroși muzicieni celebri nevăzători. În opinia sa, privarea persoanelor de dreptul lor la educație și instruire nu putea fi conciliată cu statul de drept social. În consecință, acesta a apreciat că măsura administrativă în cauză era nelegală.
29. La 9 noiembrie 2005, Consiliul de administrație al Colegiului Medicilor din Istanbul i-a scris tatălui reclamantei, ca răspuns la sesizarea acestuia din 11 martie 2005 (supra, pct. 23). Fragmentele din scrisoare relevante în speță se citesc după cum urmează:
„1. Cele două rapoarte care fac obiectul anchetei au un conținut similar.
2. Cu toate acestea, faptul că respectiva conducere a spitalului nu și-a asumat primul raport și a procedat la modificarea solicitată, la instrucțiunile conducerii conservatorului [...], nu poate fi considerat drept o atitudine corectă.
3. Din scrisoarea nr. 5821 din 22.10.2004, adresată de către conducerea conservatorului [...] medicului-șef al spitalului [...], reiese că, „în măsura în care, în aceste secții, educația este destinată elevilor văzători, nu dispunem de niciun alt cadru pentru elevii nevăzători (mediu, echipamente, structura tehnică, cadre didactice). Din acest motiv, nu se pune problema ca elevii văzători și cei nevăzători să urmeze cursuri în comun”.
[...] Ținând seama de acordurile și dispozițiile legislative internaționale, conduita așteptată din partea administrației nu era aceea de a impune modificarea unui raport întocmit de către un spital, împiedicând astfel dreptul unui cetățean nevăzător la educație și instruire. [...] În concluzie, medicul-șef a modificat forma raportului, [dar] conținutul acestuia a rămas același, astfel încât medicului-șef al spitalului nu i se poate imputa nicio abatere. Este necesar să fie exercitate căi de atac în contencios administrativ și judiciar pentru obținerea dreptului solicitat [...]. ”
30. La 18 aprilie 2006, părinții reclamantei, acționând în numele și în locul acesteia, au sesizat Consiliul de Stat cu un recurs împotriva deciziei tribunalului administrativ din 14 octombrie 2005 (supra, pct. 27). În cadrul cererii, aceștia au susținut că decizia în cauză era contrară Constituției, Legii nr. 1739, Legii nr. 5378 și mai multor texte și declarații internaționale. Aceștia au susținut caracterul fals al argumentului invocat în apărare de către conducerea pârâtă, potrivit căruia conservatorul nu avea nicio secție care să nu necesite folosirea văzului, și au citat numele unor foști elevi muzicieni nevăzătorilor, absolvenți ai conservatorului. Ei au solicitat ca decizia pronunțată în primă instanță să fie infirmată, în conformitate cu argumentația dezvoltată prin opinia președintelui tribunalului administrativ.
31. La 4 ianuarie 2007, Rectoratul Universității Tehnice din Istanbul și-a prezentat memoriul în apărare. Acesta a susținut că raportul medical al reclamantei menționa că aceasta putea beneficia de instruire în secțiile care nu necesitau folosirea văzului, dar că nu existau astfel de secții în cadrul conservatorului. În cele din urmă, acesta a afirmat că reclamanta nu îndeplinise toate condițiile necesare pentru obținerea înscrierii sale.
32. Prin hotărârea din 19 februarie 2008, notificată avocatului reclamantei la 28 aprilie 2008, Consiliul de Stat a respins recursul și a confirmat decizia atacată, după ce a constatat că aceasta nu depășea competența instanței administrative, având în vedere că nu era contrară legii și nu încălca normele de procedură. În plus, din hotărârea Consiliului de Stat rezultă că judecătorul raportor s-a pronunțat în favoarea admiterii recursului. În avizul său cu privire la recurs, Procurorul General de pe lângă Consiliul de Stat, făcând referire la articolul 42 din Constituție și articolele 4, 7 și 8 din Legea nr. 1739, a afirmat, de asemenea, că instituțiile responsabile pentru educație și învățământ au obligația de a ține seama de persoanele care au nevoie de învățământ specializat și să adopte măsurile necesare pentru educația acestora. În circumstanțele cauzei, a apreciat că decizia de a refuza înscrierea reclamantei – care reușise la examenul de admitere la conservator și îndeplinise condițiile prevăzute de lege – era contrară dispozițiilor constituționale și legislative și, prin urmare, trebuia să fie anulată.
33. Potrivit informațiilor furnizate Curții de către reclamantă, ca urmare a respingerii cererii sale de înscriere la conservator, aceasta a urmat cursurile unei școli normale, înainte de a fi primită în Departamentul de Muzică al Facultății de Arte din cadrul Universității din Marmara.
II. DREPTUL INTERN ȘI INTERNAȚIONAL RELEVANT
A. Dreptul intern relevant
34. Articolul 42 din Constituția Turciei prevede că nicio persoană nu poate fi privată de dreptul la educație și instruire.
35. Legea fundamentală nr. 1739 din 24 iunie 1973 privind educația națională, publicată în Jurnalul Oficial la 26 iunie 1973, prevede în special următoarele:
„Secțiunea a doua
Principiile fundamentale ale sistemului național de învățământ din Turcia
I. Caracterul general și egalitatea de șanse
(...)
Articolul 4. Instituțiile de învățământ sunt deschise tuturor, fără niciun fel de discriminare bazată pe limbă, rasă, sex, handicap[3] sau religie.
[...]
II. Dreptul la educație
[...]
Articolul 7. Fiecare cetățean turc are dreptul la educația primară.
Cetățenii beneficiază de la instituțiile din învățământul primar până la instituțiile de învățământ superior în funcție de interesul, capacitățile și aptitudinile acestora.
[...]
V. Egalitatea de șanse și de mijloace
Articolul 8. În domeniul educației (...) toată lumea beneficiază de egalitatea de șanse și mijloace.
[...]
Sunt luate măsuri speciale în ceea ce privește creșterea copiilor care au nevoie de un învățământ special și de protecție. ”
36. La 1 iulie 2005, a fost adoptată Legea nr. 5378 de modificare a legii privind persoanele cu handicap, a anumitor alte legi și decrete-legi. Articolul 15 din această lege, în versiunea în vigoare în momentul adoptării sale, prevedea în special:
„Accesul la educație al [persoanelor] cu handicap nu poate fi împiedicat sub niciun pretext. Copiilor, tinerilor și adulților cu handicap li se oferă, ținând seama de situația lor specifică și de diferențele acestora, șanse egale de educație în medii comune cu cei fără handicap.
Se înființează un centru de informare și coordonare a [persoanelor] cu handicap, pentru abordarea unor aspecte precum punerea la dispoziție, în cadrul instituției de învățământ superior, a unor mijloace și materiale [destinate] facilitării vieții educaționale a studenților cu handicap, pregătirea unor materiale didactice specifice, [elaborarea] unor cadre de educație, cercetare și primire adaptate [persoanelor] cu handicap.
[...]
Măsurile necesare pentru producerea de cărți în Braille, [cărți] audio, [cărți] electronice, filme subtitrate și materiale similare, destinate să răspundă [...] nevoilor educaționale și culturale ale [persoanelor] cu handicap, sunt adoptate în comun de către Ministerul Educației Naționale și Ministerul Culturii și Turismului. ”
La 6 februarie 2014, fost adoptată Legea nr. 6518. Articolul 73 din această lege a modificat articolul 15 din Legea nr. 5378, în părțile sale relevante în speță, după cum urmează:
„Accesul la educație al [persoanelor] cu handicap nu poate fi împiedicat sub niciun pretext. Copiilor, tinerilor și adulților cu handicap li se oferă, fără discriminare, ținând seama de situația lor specifică și de diferențele acestora, posibilitatea de a beneficia de educație, în medii comune, pe parcursul întregii vieți, pe baza [principiului] egalității.
În cadrul sistemului general de învățământ se efectuează planificări care să le permită [persoanelor] cu handicap să beneficieze de educație la toate nivelurile.
Se iau măsurile necesare pentru integrarea [persoanelor] cu handicap care, din diferite motive, au început cu întârziere programele de educație [...].
Se înființează centre de informare și coordonare, pentru abordarea unor aspecte precum punerea la dispoziție, în incinta instituțiilor de învățământ superior, a unor mijloace și materiale [...] didactice adaptate [persoanelor] cu handicap, unor cadre de educație, cercetare și primire adaptate, precum și soluționarea problemelor întâmpinate de acestea în cursul școlarizării lor, pentru a asigura o participare efectivă a studenților cu handicap [...].
[...]
Măsurile necesare pentru producerea de cărți în Braille, [cărți] audio, [cărți] electronice, filme subtitrate, traduse în limbajul mimico-gestual [...] și materiale similare, destinate să răspundă [...] nevoilor educaționale, sociale și culturale ale [persoanelor] cu handicap, sunt adoptate în comun de către Ministerul Educației Naționale și Ministerul Culturii și Turismului. ”
B. Texte europene și internaționale relevante
1. Carta socială europeană
37. Carta socială europeană, în versiunea sa revizuită din 3 mai 1996, ratificată de Turcia la 27 iunie 2007, prevede în special următoarele:
„Art. 15
În vederea garantării exercitării efective de către persoanele cu handicap, indiferent de vârstă, de natura și de originea handicapului lor, a dreptului la autonomie, la integrare socială și la participare la viața comunității, părțile se angajează în special:
1. să ia măsurile necesare pentru a furniza persoanelor cu handicap o orientare, o educație și o formare profesională în cadrul schemelor generale ori de câte ori este posibil sau, dacă nu este posibil, prin intermediul instituției specializate, publice sau private;
[...] ”
Raportul explicativ cu privire la Carta socială europeană (revizuită) prevede, în părțile sale relevante în speță:
„Articolul 15 – Dreptul persoanelor cu handicap la autonomie, integrare socială și participarea la viața comunității
[...]
64. În conformitate cu această dispoziție, părțile trebuie să aibă ca scop dezvoltarea unei politici coerente pentru persoanele cu handicap. Această dispoziție se bazează pe o abordare modernă, care corespunde celei din Recomandarea nr. R (92) 6 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, în ceea ce privește modalitatea de a asigura protecția persoanelor cu handicap, de exemplu prin dispoziții care prevăd că orientarea, educația și formarea profesionale sunt organizate, ori de câte ori este posibil, mai degrabă în cadrul unor sisteme generale de învățământ decât în cadrul unor instituții specializate. Articolul nu doar prevede posibilitatea ca părțile să adopte măsuri pozitive în favoarea persoanelor cu handicap, ci, într-o mare măsură, le obligă să facă acest lucru.
[...]. ”
2. Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități
38. Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, prevede în special, în părțile sale relevante în speță:
„[...]
Articolul 2
Definiții
În sensul prezentei convenții:
[...]
Discriminare pe criterii de dizabilitate înseamnă orice diferențiere, excludere sau restricție pe criterii de dizabilitate, care are ca scop ori efect diminuarea sau prejudicierea recunoașterii, beneficiului ori exercitării, în condiții de egalitate cu ceilalți, a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu. Termenul include toate formele de discriminare, inclusiv refuzul de a asigura o adaptare rezonabilă;
Adaptare rezonabilă înseamnă modificările și ajustările necesare și adecvate, care nu impun un efort disproporționat sau nejustificat atunci când este necesar într-un caz particular, pentru a permite persoanelor cu dizabilități să se bucure ori să își exercite, în condiții de egalitate cu ceilalți, toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului;
[...]
Articolul 24
Educația
1. Statele părți recunosc dreptul persoanelor cu dizabilități la educație. În vederea realizării acestui drept, fără discriminare și cu respectarea principiului egalității de șanse, statele părți vor asigura un sistem educațional incluziv la toate nivelurile, precum și formarea continuă, îndreptată spre:
a) dezvoltarea pe deplin a potențialului uman, a simțului demnității și a propriei valori, consolidarea respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului și pentru diversitatea umană;
b) dezvoltarea personalității, talentelor și creativității proprii persoanelor cu dizabilități, precum și a abilităților lor mentale și fizice, la potențial maxim;
c) a da posibilitatea persoanelor cu dizabilități să participe efectiv la o societate liberă.
2. În îndeplinirea acestui drept, statele părți se vor asigura că:
a) persoanele cu dizabilități nu sunt excluse din sistemul educațional pe criterii de dizabilitate, iar copiii cu dizabilități nu sunt excluși din învățământul primar gratuit și obligatoriu sau din învățământul secundar din cauza dizabilității;
b) persoanele cu dizabilități au acces la învățământ primar incluziv, de calitate și gratuit și la învățământ secundar, în condiții de egalitate cu ceilalți, în comunitățile în care trăiesc;
c) se asigură adaptarea rezonabilă a condițiilor la nevoile individuale;
d) persoanele cu dizabilități primesc sprijinul necesar, în cadrul sistemului educațional, pentru a li se facilita o educație efectivă;
e) se iau măsuri eficiente de sprijin individualizat în amenajarea mediului care să maximizeze progresul școlar și socializarea în conformitate cu obiectivul de integrare deplină.
3. Statele părți vor asigura persoanelor cu dizabilități posibilitatea de a-și dezvolta competențele practice și sociale care să le faciliteze participarea deplină și egală la procesul de învățământ și ca membri ai comunității. În acest scop, statele părți vor lua măsurile adecvate, inclusiv prin:
a) facilitarea învățării caracterelor Braille, a sistemelor alternative de scriere, a mijloacelor augmentative și alternative, a mijloacelor și formelor de comunicare și orientare și a aptitudinilor de mobilitate, precum și facilitarea sprijinului și îndrumării între persoanele cu aceleași probleme;
b) facilitarea învățării limbajului mimico-gestual și promovarea identității lingvistice a persoanelor cu deficiențe de auz;
(c) asigurarea educației persoanelor și mai ales a copiilor, care sunt nevăzători, surzi sau cu surdo-cecitate, prin cele mai adecvate și individualizate limbaje, căi și modalități, precum și în medii care să le favorizeze o maximă dezvoltare școlară și socială.
4. Pentru a sprijini exercitarea acestui drept, statele părți vor lua măsurile adecvate pentru angajarea de profesori, inclusiv profesori cu dizabilități, calificați în limbajul mimico-gestual și/sau Braille, și pentru formarea profesioniștilor și personalului care lucrează la toate nivelurile educaționale. O astfel de formare va presupune cunoașterea problematicii dizabilității și utilizarea modalităților, mijloacelor și formatelor augmentative și alternative adecvate de comunicare, a tehnicilor și materialelor educaționale potrivite pentru susținerea persoanelor cu dizabilități.
5. Statele părți se vor asigura că persoanele cu dizabilități pot avea acces la învățământ superior, formare vocațională, educație pentru adulți și formare continuă, fără discriminare și în condiții de egalitate cu ceilalți. În acest scop, statele părți se vor asigura că persoanelor cu dizabilități li se oferă adaptări adecvate.
[...] ”
Această Convenție a fost semnată la 30 martie 2007 și a fost ratificată de Turcia la 28 septembrie 2009.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 DIN CONVENȚIE, COROBORAT CU ART. 2 DIN PROTOCOLUL NR. 1
39. Reclamanta invocă o încălcare a dreptului său la instruire. În această privință, ea contestă faptul că este necesar ca o persoană să fie văzătoare pentru a fi înscrisă la conservator și consideră că o astfel de cerință este contrară dreptului la instruire. În plus, aceasta susține că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a oferi persoanelor cu handicap aceleași șanse ca și celorlalte persoane. Aceasta invocă art. 2 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și al învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice. ”
40. De asemenea, reclamanta pretinde că a fost victima unui tratament discriminatoriu din cauza cecității sale, contrar art. 14 din Convenție, care prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [...] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. ”
41. Guvernul contestă aceste afirmații.
A. Cu privire la aplicabilitatea art. 2 din Protocolul nr. 1
42. În speță, Guvernului susține că școala la care dorea să se înscrie reclamanta, care are statutul unei instituții de învățământ superior, în cadrul conservatorului, oferă patru ani de învățământ superior. În plus, precizează că, în cadrul acestei școli, sunt predate și discipline precum matematica, fizica, istoria, și cursuri opționale, astfel încât acesta admite că art. 2 din Protocolul nr. 1 se poate aplica în prezenta cauză.
43. Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a se abate de la această constatare. Într-adevăr, deși art. 2 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar obliga statele contractante să înființeze sau să subvenționeze instituții de învățământ speciale, un stat care a înființat astfel de instituții are obligația de a oferi un acces efectiv la aceste instituții. Cu alte cuvinte, accesul la instituțiile de învățământ existente la un moment dat face parte integrantă din dreptul consacrat la prima teză de la art. 2 din Protocolul nr. 1 [Catan și alții împotriva Republicii Moldova și Rusiei (MC), nr. 43370/04, 8252/05 și 18454/06, pct. 137, CEDO 2012 (extrase), cu trimiterile jurisprudențiale citate]. Această dispoziție se aplică, de asemenea, învățământului primar, secundar și superior [Leyla Șahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 134-136, CEDO 2005‑XI]. Faptul că școala în cauză oferă, în principal, o educație artistică nu constituie un motiv pentru a exclude examinarea condițiilor în care este posibil accesul la aceasta din domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 1. În consecință, capătul de cerere formulat de reclamantă intră într-adevăr sub incidența acestei dispoziții.
B. Cu privire la admisibilitate
44. Curtea constată că respectivele capete de cerere ale reclamantei nu sunt vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acestea sunt admisibile.
C. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
A. Argumentele reclamantei
45. Reclamanta susține că, prin refuzul înscrierii acesteia la conservator, doar din cauza faptului că este nevăzătoare, conducerea a tratat-o într-un mod inechitabil și discriminatoriu. În opinia sa, afirmațiile Guvernului, potrivit cărora, în perioada 2004-2005, nu ar fi existat o infrastructură adecvată pentru a asigura educația persoanelor nevăzătoare și înscrierea sa ar fi fost finalizată dacă ar fi furnizat toate documentele solicitate (infra, pct. 48-51), sunt contradictorii.
46. De asemenea, reclamanta afirmă că a furnizat toate documentele necesare în termenul prevăzut. Raportul medical depus la conservator declara că aceasta putea beneficia de instruire în secțiile conservatorului care nu necesitau folosirea vederii. Potrivit acesteia, alți studenți au fost înscriși, deși rapoartele lor medicale includeau mențiuni precum „apt(ă) să meargă la școală”, „apt(ă) pentru înscrierea la universitate” sau „apt(ă) pentru a studia la conservator”, astfel încât refuzul înscrierii sale nu s-a bazat pe niciun motiv întemeiat, ci doar pe faptul că aceasta este nevăzătoare, ceea ce dovedește că a existat o discriminare.
47. Aceasta afirmă că Guvernul a adus atingere esenței dreptului său la educație. Ea susține, de asemenea, în ceea ce privește încercarea conservatorului de a oferi persoanelor nevăzătoare acces la instruire, că, având în vedere că, în perioada 1976-2004, Guvernul nu a asigurat persoanelor nevăzătoare oportunități educaționale, acesta nu a reușit să ofere șanse egale tuturor membrilor societății și nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive în acest sens.
B. Argumentele Guvernului
48. După ce a citat jurisprudența Curții [Cauza „privind anumite aspecte ale regimului lingvistic al învățământului din Belgia (fond), 23 iulie 1968, pct. 3-5, seria A nr. 6, Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, 38, seria A nr. 18, Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976, pct. 21 și 52, seria A nr. 23, Campbell și Cosans împotriva Regatului Unit, 25 februarie 1982, pct. 41, seria A nr. 48, Yanaşɪk împotriva Turciei, nr. 14524/89, decizia Comisiei din 6 ianuarie 1993, Decizii și rapoarte (DR) 74, p. 14, Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 27, seria A nr. 247‑C, Fayed împotriva Regatului Unit, 21 septembrie 1994, pct. 65, seria A nr. 294‑B și, mutatis mutandis, Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46726/99, pct. 36, CEDO 2002‑II], Guvernul a susținut că regulamentul privind criteriile de admitere și înscriere la examenul de admitere în departamentul de interpretare instrumentală impunea ca o persoană să aibă „calitățile fizice necesare pentru a cânta la instrumentul ales și pentru care se solicită înscrierea” și „să nu aibă un handicap fizic care să împiedice studiul în cadrul secției [alese]”. Pe baza acestor dispoziții, conducerea școlii i-ar fi solicitat reclamantei să prezinte un raport medical pentru a efectua înscrierea sa. Totuși, aceasta nu ar fi depus niciun raport care să declare că era „calificată să studieze la conservator”.
49. Potrivit Guvernului, regulamentul în cauză era legitim și previzibil, având în vedere că școala respectivă admite elevi dotați cu un dar și persoane care au anumite talente. În plus, aceste criterii au fost făcute publice și anunțate. De altfel, regulamentul nu ar conține dispoziții care exclud explicit persoanele nevăzătoare, astfel încât acesta nu ar constitui o discriminare evidentă împotriva acestor persoane.
50. Guvernul consideră că respingerea de către conducerea școlii a raportului depus de reclamantă, prin care se stabilea că aceasta era în măsură să studieze într-o secție care nu necesita folosirea vederii, trebuie să fie apreciată astfel încât să se stabilească dacă și în ce măsură aceasta aduce atingere esenței dreptului reclamantei la educație și îi reduce efectivitatea.
51. Guvernul argumentează, în plus, că, în 2004, școala nu dispunea de o infrastructură (resurse, echipamente și cadre didactice) pentru elevii cu handicap și aceasta nu avea nicio reglementare privind această situație. În ceea ce privește acuzația potrivit căreia reclamanta ar fi făcut obiectul unui tratament discriminatoriu, Guvernul susține că discriminarea constă în tratarea în mod diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a unor persoane aflate în situații similare. În plus, acesta afirmă că nu poate exista o justificare obiectivă și rezonabilă în cazul în care nu se urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit [Sejdić și Finci împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC), nr. 27996/06 și 34836/06, pct. 42, CEDO 2009, și Ali împotriva Regatului Unit, nr. 40385/06, pct. 53, 11 ianuarie 2011]. Acesta citează, de asemenea, jurisprudența Curții referitoare la marja de apreciere de care beneficiază statele membre [Andrejeva împotriva Letoniei (MC), nr. 55707/00, pct. 82, CEDO 2009]. În cele din urmă, acesta a concluzionat că este bine informat cu privire la jurisprudența Curții referitoare la capetele de cerere ale reclamantei și că a respectat decizia Curții de a interveni.
2. Motivarea Curții
a. Principii generale
52. În ceea ce privește dreptul la instruire, Curtea reamintește că a avut deja ocazia să sublinieze faptul că, într-o societate democratică, acest drept este indispensabil pentru realizarea drepturilor omului și ocupă un loc fundamental [Velyo Velev împotriva Bulgariei, nr. 16032/07, pct. 33, CEDO 2014 (extrase)]. În acest sens, reiterând, în același timp, faptul că educația reprezintă unul dintre cele mai importante servicii publice într-un stat modern, Curtea admite că este vorba despre un „serviciu” care implică o organizare „complexă” și este costisitor de gestionat, în vreme ce resursele care pot fi alocate de autorități sunt, în mod necesar, limitate. De asemenea, este adevărat că, atunci când decide modul de reglementare a accesului la educație, statul trebuie să găsească un echilibru între, pe de o parte, nevoile educaționale ale persoanelor aflate sub jurisdicția sa și, pe de altă parte, capacitatea sa limitată de a răspunde acestor nevoi. Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că, spre deosebire de anumite alte servicii asigurate de serviciile publice, educația este un drept protejat direct prin Convenție (ibidem).
53. Curtea reiterează faptul că, la interpretarea și aplicarea art. 2 din Protocolul nr. 1, este necesar să se țină seama de toate normele sau principiile de drept internațional aplicabile relațiilor dintre părțile contractante și că, în măsura posibilului, Convenția trebuie să fie interpretată astfel încât să fie compatibilă cu celelalte norme de drept internațional, din care face parte integrantă (a se vedea Catan și alții, citată anterior, pct. 136). Dispozițiile referitoare la dreptul la educație, prevăzute în instrumente precum Carta socială europeană sau Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități trebuie, așadar, să fie luate în considerare. În sfârșit, Curtea subliniază că obiectul și scopul Convenției, ca instrument de protecție a persoanelor, impun interpretarea și aplicarea dispozițiilor sale astfel încât garanțiile sale să devină concrete și efective (ibidem).
54. În ceea ce privește interzicerea discriminării, Curtea reamintește că discriminarea constă în a trata în mod diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații comparabile și că un tratament diferențiat nu are o „justificare obiectivă și rezonabilă” în cazul în care nu urmărește un „scop legitim” sau „nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit” (Sejdić și Finci, citată anterior, pct. 42). Totuși, art. 14 din Convenție nu interzice unui stat membru să trateze grupurile într‑un mod diferit pentru a corecta „inegalitățile faptice” dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanțe, absența unui tratament diferențiat, în vederea corectării unei inegalități, este cea care poate, fără justificare obiectivă și rezonabilă, să atragă după sine încălcarea dispoziției în cauză [a se vedea, printre altele, D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, pct. 175, CEDO 2007‑IV]. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă și în ce măsură diferențele între situații care sunt similare din alte puncte de vedere justifică diferențe de tratament [Vallianatos și alții împotriva Greciei (MC), nr. 29381/09 și 32684/09, pct. 76, CEDO 2013 (extrase)].
b. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
55. Curtea consideră că posibilul tratament discriminatoriu aplicat reclamantei reprezintă elementul central al capătului său de cerere. Prin urmare, aceasta consideră că este necesar să examineze cauza în primul rând din perspectiva art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 din Protocolul nr. 1 [pentru o abordare similară, Oršuš și alții împotriva Croației (MC), nr. 15766/03, pct.143-145, CEDO 2010]. În această privință, Curtea reamintește că a afirmat deja că domeniul de aplicare al art. 14 din Convenție include interdicția discriminării întemeiate pe motive de handicap (Glor împotriva Elveției, nr. 13444/04, pct. 80, CEDO 2009).
56. În speță, reclamanta susține că respingerea cererii sale de înscriere la conservatorul de muzică a fost discriminatorie, deoarece s-a întemeiat pe cecitatea acesteia. În această privință, Curtea observă că diverse dispoziții legislative în vigoare la momentul faptelor consacrau dreptul la educație al copiilor cu handicap, fără discriminare (a se vedea dreptul intern relevant, supra, pct. 35-36).
57. Astfel, Curtea observă, de asemenea, că, printre diferitele condiții de înscriere la conservator, se număra aceea de a furniza un certificat medical privind capacitatea fizică de a studia în această instituție. Prin urmare, nu legislația, ci regulamentul școlii a stat la originea refuzului de a oferi reclamantei acces la educație în cadrul conservatorului. În această privință, Curtea constată, de asemenea, la citirea argumentelor invocate în apărare de Rectoratul Universității Tehnice din Istanbul, în fața instanțelor naționale (supra, pct. 17), că respectivul conservator nu era în măsură să primească persoane cu handicap, indiferent de natura acestuia.
58. În speță, trebuie așadar să se verifice dacă, în cazul în care statul a decis să ofere o educație muzicală specializată, accesul la aceasta putea fi refuzat unui anumit grup de persoane, având în vedere că discriminarea include cazurile în care un individ sau grup este tratat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, mai puțin bine decât altul, chiar dacă în Convenție nu se impune tratamentul cel mai favorabil (Glor, citată anterior, pct. 73).
59. În mod cert, astfel cum susține Guvernul (supra, pct. 49), regulamentul privind înscrierea la conservator nu conține nicio dispoziție care exclude persoanele nevăzătoare. Este, de asemenea, adevărat că toți candidații pentru înscrierea la conservator au obligația de a furniza un certificat medical care atestă aptitudinea fizică a acestora. Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora efectele unei astfel de cerințe asupra persoanelor, precum reclamanta, care au un handicap fizic, în special având în vedere interpretarea acestei cerințe de către instituția de învățământ în cauză.
60. În fapt, Curtea observă că reclamanta a furnizat într-adevăr administrației școlii un raport medical privind aptitudinea fizică, care însă conținea o rezervă referitoare la cecitatea acesteia (supra, pct. 11). Or, conservatorul a refuzat să îl accepte, mergând până la a impune modificarea acestuia de către medicul care îl întocmise (supra, pct. 14 și 29). Prin urmare, deși conservatorul a încercat să justifice refuzul înscrierii reclamantei prin neîndeplinirea formalităților administrative necesare în acest scop, în special lipsa unui raport medical întocmit de un spital complet echipat, Curtea consideră, ținând seama de toate elementele de mai sus și de scrisoarea adresată de conducerea conservatorului medicului-șef al Spitalului din Bakɪrköy (supra, pct. 29), că nu există nicio îndoială că cecitatea reclamantei a constituit singurul motiv al acestui refuz.
61. În plus, constatând ușurința cu care conservatorul a reușit să obțină revizuirea raportului medical întocmit inițial de medicul-șef al Spitalului din Bakɪrköy (supra, pct. 21), Curtea apreciază că, în orice caz, reclamanta nu ar fi fost în măsură să îndeplinească respectiva condiție referitoare la aptitudinea fizică, a cărei definiție pare să fi fost lăsată la latitudinea conservatorului. În această privință, Curtea face referire, de asemenea, la criticile formulate cu privire la acest aspect de către Consiliul de administrație al Colegiului medicilor din Istanbul (supra, pct. 29).
62. Curtea observă că Guvernul justifică normele privind înscrierea la conservator în primul rând prin faptul că această instituție ar fi destinată să admită numai elevii dotați cu anumite talente (supra, pct. 49). Or, deși Curtea consideră că autoritățile interne dispun, fără îndoială, de o marjă de apreciere pentru a stabili calitățile necesare candidaților la conservator, acest argument nu poate prevala în circumstanțele prezentei cauze. În fapt, dacă vocația conservatorului este să ofere o educație elevilor cu anumite talente, având în vedere că reclamanta a promovat examenul de admitere înaintea oricărei cereri de înscriere (supra, pct. 16 și 32), aceasta a demonstrat că dispunea de toate calitățile necesare în acest sens.
63. Guvernul argumentează, în continuare, că, la momentul faptelor, conservatorul nu dispunea de o infrastructură adecvată pentru primirea elevilor cu handicap.
64. În această privință, Curtea reiterează faptul că scopul Convenției este să garanteze drepturi concrete și efective, nu teoretice sau iluzorii [a se vedea, printre altele, Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, pct. 88, CEDO 2013 și, Dvorski împotriva Croatiei (MC), nr. 25703/11, pct. 82, 20 octombrie 2015; a se vedea și supra, pct. 54]. În contextul prezentei cauze, Curtea reamintește, de asemenea, că trebuie să țină seama de evoluția dreptului internațional și european și să reacționeze, de exemplu, la consensul care ar putea apărea, la aceste niveluri, cu privire la standardele care trebuie atinse [a se vedea, mutatis mutandis, Konstantin Markin împotriva Rusiei (MC), nr. 30078/06, pct. 126, CEDO 2012 (extrase), și Fabris împotriva Franței (MC), nr. 16574/08, pct. 56, CEDO 2013 (extrase)]. Curtea subliniază în acest sens importanța principiilor fundamentale ale universalității și nediscriminării în exercitarea dreptului la instruire, care au fost consacrate în multe texte internaționale (a se vedea dreptul internațional relevant, supra, pct. 37-38, și Catan și alții, citată anterior, pct. 77-81). De asemenea, aceasta subliniază că, în temeiul acestor instrumente internaționale, învățământul incluziv a fost recunoscut ca fiind cea mai adecvată modalitate de a garanta aceste principii fundamentale.
65. În această privință, Curtea consideră că art. 14 din Convenție trebuie să fie interpretat în lumina cerințelor prevăzute de aceste texte în ceea ce privește adaptarea rezonabilă – înțeleasă ca reprezentând „modificările și ajustările necesare și adecvate, care nu impun un efort disproporționat sau nejustificat atunci când este necesar într-un caz particular”, la care persoanele cu handicap au dreptul să se aștepte, pentru a li se permite „să se bucure ori să își exercite, în condiții de egalitate cu ceilalți, toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului” (articolul 2 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, supra, pct. 38). O astfel de adaptare rezonabilă permite corectarea inegalităților faptice care, neputând fi justificate, constituie o discriminare (a se vedea supra, pct. 54).
66. Curtea este conștientă de faptul că fiecare copil are propriile nevoi educaționale și că acest lucru este valabil în special în cazul copiilor cu handicap. În domeniul educației, Curtea recunoaște că adaptarea rezonabilă poate lua diferite forme, atât materiale, cât și imateriale, pedagogice sau organizatorice, în ceea ce privește accesibilitatea arhitecturală la clădirile instituțiilor de învățământ, formarea cadrelor didactice, adaptarea programelor școlare sau echipamentele adecvate. În aceste condiții, Curtea subliniază că, în niciun caz, nu are sarcina de a defini mijloacele care trebuie folosite pentru a răspunde nevoilor educaționale ale copiilor cu handicap. În fapt, autoritățile naționale, datorită legăturilor directe și constante cu forțele vii ale țărilor lor, sunt, în principiu, mai în măsură decât instanța internațională să se pronunțe cu privire la situația și nevoile locale în acest sens.
67. În opinia Curții, este important, totuși, ca statele să fie deosebit de atente în ceea ce privește alegerile lor în acest domeniu, ținând seama de impactul acestora din urmă asupra copiilor cu handicap, a căror vulnerabilitate deosebită nu poate fi ignorată. Prin urmare, consideră că discriminarea pe motive de handicap include refuzul unei adaptări rezonabile.
68. Or, în speță, având în vedere documentele aflate la dosar, Curtea observă că instanțele naționale competente nu au încercat în niciun fel să identifice nevoile reclamantei și nici nu precizează în ce măsură cecitatea acesteia ar putea constitui un obstacol în calea accesului ei la o educație muzicală. Acestea nu au luat în considerare nici realizarea unor adaptări pentru a răspunde nevoilor educaționale speciale pe care le putea implica cecitatea reclamantei (a se compara cu McIntyre împotriva Regatului Unit, nr. 29046/95, Decizia Comisiei din 21 octombrie 1998, nepublicată). Curtea nu poate decât să constate că, din 1976, conservatorul nu a făcut nicio încercare de a-și adapta învățământul, astfel încât acesta să fie accesibil și copiilor nevăzători.
69. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea observă că refuzul înscrierii reclamantei la conservator s-a bazat exclusiv pe faptul că aceasta era nevăzătoare și că instanțele naționale nu au avut în vedere, în niciun moment, posibilitatea ca realizarea unor adaptări rezonabile să fi permis școlarizarea acesteia în cadrul instituției respective. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantei i s-a refuzat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, posibilitatea de a studia în cadrul conservatorului de muzică, exclusiv din cauza handicapului său vizual. În consecință, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 din Protocolul nr. 1.
70. Având în vedere această concluzie, nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, pentru o abordare similară, Oršuš și alții, citată anterior, pct. 186).
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
71. În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă. ”
A. Prejudiciu
72. Reclamanta solicită 50 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care pretinde că l-a suferit, corespunzând, potrivit acesteia, cheltuielilor suportate pentru a urma o educație muzicală privată și celor patru ani pe care susține că i-a pierdut înainte de-și putea exercita profesia de muzician. Aceasta solicită, de asemenea, suma de 100 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit.
73. Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins.
74. Curtea consideră că, deși, în speță, se poate stabili o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, un astfel de prejudiciu nu este însă întemeiat. Prin urmare, solicitarea reclamantei în acest sens trebuie să fie respinsă. Pe de altă parte, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantei suma de 10 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
75. Reclamanta solicită suma de 508,90 de lire turcești (TRY)[4] pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și 7 000 TRY[5] pentru cele efectuate în fața Curții. Aceasta prezintă, cu titlu de documente justificative, un contract de asistență judiciară pentru procedura în fața Curții, corespunzător sumei de 5 000 TRY[6], facturile prin care a fost achitat onorariul avocatului și facturi poștale. Reclamanta solicită, de asemenea, 6 830 EUR pentru onorariul avocatului în fața Curții și pentru cheltuielile legate de introducerea cererii. Aceasta prezintă, ca document justificativ, un decont de cheltuieli, potrivit căruia suma de 6 750 EUR corespunde tarifului orar pentru munca efectuată de avocatul său pentru pregătirea dosarului, suma de 55 EUR corespunde cheltuielilor poștale și suma de 25 EUR costurilor de fotocopiere și cheltuielilor de deplasare pentru obținerea copiei dosarului aferent cauzei sale în fața instanțelor naționale.
76. Guvernul contestă aceste pretenții, subliniind că ele nu reflectă realitatea în ceea ce privește proceduri similare și nu sunt suficient de justificate.
77. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 EUR și o acordă reclamantei.
C. Dobânzi moratorii
78. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăște că a fost încălcat art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăște că nu este necesar să examineze separat fondul capătului de cerere întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăște
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) 10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
ii) 3 000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 23 februarie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Abel CamposJulia Laffranque
Grefier adjunctPreședinte
[1]. Lăută turcească din familia instrumentelor de tip saz, puțin mai mică decât acestea.
[2]. Desemnarea unui spital public care oferă acces la toate specializările medicale și care dispune de personalul și echipamentele necesare pentru furnizarea unor servicii medicale complete.
[3]. Mențiunea „handicap” a fost introdusă la articolul 4 din Legea nr. 1739 prin Legea nr. 6518 din 6 februarie 2004 de modificare a anumitor legi și decrete-legi.
[4]4. Aproximativ 180 EUR.
[5]5. Aproximativ 2 473 EUR.
[6]6. Aproximativ 2 550 EUR.
Full & Egal Universal Law Academy