Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA CAZACU c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 40117/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Cazacu c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlG. Bonello,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DraL. Mijović,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 2 octombrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 40117/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Vasile Cazacu („reclamantul”), şi membrii familiei sale („ceilalţi reclamanţi”), la 19 septembrie 2002. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dna L. Iabangi de la „Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea perioadă, dl V. Pârlog.
2. Reclamanţii au pretins că refuzul angajatorului dlui Cazacu de a-i plăti indemnizaţia de concediere şi acceptarea acestui refuz de către instanţele de judecată naţionale în pofida prevederilor clare ale legislaţiei care prevedeau contrariul, au încălcat drepturile lor garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
3. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 15 noiembrie 2005, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în anul 1950 şi locuieşte în Cimişlia.
5. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
6. Din anul 1986, reclamantul a lucrat la Biroul de Arhitectură, Proiectări şi Producţie al arhitectului-şef al raionului Cimişlia („Biroul din Cimişlia”), care era un serviciu de stat. În anul 1993, Biroul a adoptat un nou regulament, care a fost aprobat de Ministerul Arhitecturii şi Construcţiilor. Conform acestui regulament, Biroul a fost înregistrat ca persoană juridică independentă cu drepturile unei întreprinderi de stat şi supusă reglementărilor legale cu privire la întreprinderile de stat. El a fost creat în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi constituia proprietate municipală, însă era finanţat în exclusivitate din venitul pe care el îl obţinea din vânzarea diferitor servicii administraţiei locale şi populaţiei.
8. La 16 decembrie 1999, Consiliul judeţean Lăpuşna a decis să unească câteva birouri, inclusiv Biroul din Cimişlia, într-un serviciu unic la nivel de judeţ. Astfel, Biroul din Lăpuşna a devenit succesorul legal al Biroului Cimişlia în care a lucrat reclamantul. Înainte de această comasare, Biroul din Cimişlia a decis să reducă numărul de angajaţi şi, ca rezultat, reclamantul a fost concediat printr-un ordin din 29 decembrie 1999.
9. La 12 ianuarie 2000, el a fost înştiinţat în scris despre ordinul de concediere, după cum era cerut de legislaţie. În conformitate cu legislaţia muncii relevantă, el a cerut compensaţii de concediere (şi anume indemnizaţia de concediere în mărime de un salariu mediu lunar, salariul său mediu lunar pentru trei luni în care el urma să-şi găsească un nou serviciu, plata pentru concediul nefolosit în anul 1999 şi plata salariului său pentru luna decembrie a anului 1999 şi o parte a lunii ianuarie a anului 2000).
10. Angajatorul a refuzat să plătească, deoarece el nu a prevăzut bani pentru compensaţiile de concediere. Conform unui certificat emis de Oficiul forţei de muncă din Cimişlia la 9 iunie 2000, reclamantul nu a fost angajat între 21 ianuarie 2000 şi data emiterii certificatului.
11. Reclamantul a iniţiat proceduri judecătoreşti, pretinzând compensaţiile de concediere, şi anume un salariu lunar la concediere, continuarea plăţii salariului său pentru trei luni ulterioare când el urma să-şi găsească un nou serviciu şi compensaţiile băneşti pentru concediul nefolosit. La 5 iulie 2000, Judecătoria sectorului Cimişlia a admis în parte pretenţiile lui. El a depus apel, iar Tribunalul Cahul a casat acea hotărâre judecătorească şi a dispus rejudecarea cauzei.
12. La 27 aprilie 2001, Judecătoria sectorului Cimişlia a respins toate pretenţiile lui ca nefondate.
13. La 14 august 2001, Tribunalul Cahul a menţinut acea hotărâre. El a constatat, printre altele, că reclamantul a omis termenul de două luni pentru înaintarea pretenţiei sale împotriva Biroului Cimişlia, deoarece decizia cu privire la reorganizarea biroului a fost publicată în ianuarie 2000, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă în mai 2000.
14. Deşi reclamantul a omis termenul de prescripţie menţionat mai sus, la 26 aprilie 2002, Curtea de Apel a examinat fondul recursului său şi a menţinut decizia tribunalului. Instanţa de judecată a motivat prin faptul că nu se datora nicio compensaţie, deoarece Biroul Cimişlia în care a lucrat reclamantul era la autofinanţare; el nu a prevăzut resurse financiare pentru compensaţii, distribuind angajaţilor săi, după plata impozitelor, toţi banii obţinuţi din activitatea sa. Deoarece el era o persoană juridică independentă, succesorul său legal, Biroul Lăpuşna, nu putea fi responsabil pentru vreo datorie restantă. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că, după luna octombrie a anului 1999, reclamantul nu a prestat niciun serviciu nou şi, astfel, nu putea pretinde salariul său pentru lunile noiembrie-decembrie ale anului 1999. În luna aprilie a anului 1999, el a fost avertizat despre concedierea care urma şi i s-a indicat să finalizeze până la 29 decembrie 1999 toate lucrările restante. In fine, instanţa de judecată a constatat că el nu a fost înregistrat la oficiul forţei de muncă ca şomer şi, prin urmare, nu putea pretinde indemnizaţia de concediere.
II.DREPTUL INTERN RELEVANT
15. Prevederile relevante ale Codului muncii din 25 mai 1973, în vigoare până la 28 martie 2003, sunt următoarele:
Articolul 3. Sfera de acţiune a legislaţiei muncii
„Legislaţia muncii reglementează relaţiile de muncă ale salariaţilor angajaţi la întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de pe teritoriul Republicii Moldova, indiferent de tipul de proprietate şi forma de gospodărire ... .”
Articolul 6. Nulitatea condiţiilor din contractele de muncă, care înrăutăţesc situaţia salariaţilor
„Condiţiile din contractele de muncă, care înrăutăţesc situaţia salariaţilor în comparaţie cu legislaţia muncii sunt nule.
...”
Articolul 45/3. Înlesnirile şi compensaţiile pentru salariaţii disponibilizaţi
„Salariaţilor disponibilizaţi de la întreprinderi, din instituţii, organizaţii la desfacerea contractului individual de muncă în legătură cu înfăptuirea măsurilor de reducere a numărului lor sau a statului de personal:
1) li se plăteşte o indemnizaţie de concediere în mărimea cîştigului mediu lunar;
2) li se menţine salariul mediu pe perioada de angajare la lucru, dar nu mai mult decît pe două luni de la data concedierii, ţinîndu-se seama de plata indemnizaţiei de concediere;
3) salariul mediu pe perioada de angajare la lucru li se menţine, ca excepţie, şi în decursul celei de-a treia luni de la data concedierii, procedîndu-se conform hotărîrii oficiului forţei de muncă, cu condiţia dacă salariatul s-a adresat la acest organ din timp (în termen de două săptămîni după concediere) şi n-a fost plasat de acesta în cîmpul muncii.”
Articolul 80. Inadmisibilitatea înlocuirii concediului prin compensaţie în bani
„Nu se admite înlocuirea concediului prin compensaţie în bani, cu excepţia cazurilor de concediere a salariatului, care nu şi-a folosit concediul.”
16. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă (în vigoare până la 12 iunie 2003) sunt următoarele:
Articolul 296. Limitele judecării apelului
„Instanţa, judecînd apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe în baza materialelor şi dovezilor din dosar, precum şi a înscrisurilor noi prezentate la instanţă.
Instanţa poate da o apreciere nouă dovezilor din dosarele pricinii şi administra orice dovezi prezentate de părţi în condiţiile prezentului cod.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel.”
ÎN DREPT
17. Reclamantul şi familia sa au pretins că drepturile lor garantate de articolul 6 al Convenţiei au fost încălcate din cauza pretinsei lipse de imparţialitate a instanţelor de judecată care au examinat cauza. De asemenea, ei au pretins, în temeiul aceluiaşi articol, că prin apelul reclamantului li s-a înrăutăţit situaţia.
Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă independentă şi imparţială ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
18. Ei au mai pretins că instanţele de judecată naţionale au refuzat să respecte prevederile clare ale legislaţiei cu privire la dreptul la compensaţii de concediere, contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
I. ADMISIBILITATEA
1. Statutul membrilor familiei reclamantului
19. Membrii familiei reclamantului au pretins, în nume propriu, încălcări ale drepturilor lor garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Ei au declarat că neobţinerea de către reclamant a compensaţiilor de concediere a cauzat prejudicii serioase întregii familii, deoarece acesta era singurul lor întreţinător.
20. Curtea notează că reclamantul putea să se plângă personal instanţelor de judecată de refuzul de a i se plăti compensaţii de concediere şi de orice încălcare procedurală a drepturilor lui, aşa cum el a şi făcut. Deşi situaţia financiară dificilă în care, după cum se pretinde, a fost pusă familia reclamantului din cauza neplăţii compensaţiilor de concediere, ar putea, în mod rezonabil, fi considerată că a afectat întreaga lui familie, acest lucru nu constituie o ingerinţă suficient de distinctă în drepturile familiei, astfel încât să i se acorde un statut separat în procedurile în faţa Curţii (a se vedea a contrario McCann and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 27 septembrie 1995, Seria A nr. 324, şi Çakıcı v. Turkey [GC], nr. 23657/94, ECHR 1999‑IV). Totuşi, dacă va constata o violare în această cauză, Curtea ar putea lua în consideraţie orice astfel de prejudiciu suplimentar când va examina pretenţiile cu privire la satisfacţia echitabilă.
Prin urmare, pretenţia depusă de membrii familiei reclamantului urmează a fi respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4.
2. Obiecţia preliminară a Guvernului
21. Guvernul a susţinut că cererea reclamantului nu a fost depusă în mod corespunzător de către reclamant, ci, mai degrabă, de un avocat care a pretins că face parte din Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova. Nu a fost prezentată nicio probă care să dovedească apartenenţa lui la acea organizaţie non-guvernamentală. Mai mult, procura eliberată de reclamant a fost emisă Comitetului Helsinki, şi nu unui avocat anume şi nu a existat nimic în dosar care să dovedească că acesta din urmă a fost autorizat de Comitetul Helsinki să-l reprezinte pe reclamant.
22. Avocatul reclamantului a prezentat o delegare emisă de Comitetul Helsinki la 12 iunie 2002, prin care avocatul reclamantului era autorizat să prezinte cauza reclamantului la Curte. De asemenea, el a prezentat o scrisoare adresată Curţii, datată din 16 mai 2006 şi semnată de reclamant şi de avocatul său, prin care ei şi-au exprimat intenţia de a nu reglementa amiabil cauza.
23. Curtea notează că reclamantul nu a declarat niciodată că dna Iabangi a acţionat fără a fi autorizată corespunzător de el. Mai mult, ulterior, el a contrasemnat documentele semnate de ea (a se vedea paragraful precedent). Deoarece procura semnată de reclamant menţiona, în mod clar, intenţia acestuia de a depune o cerere la Curte, precum şi deoarece chiar şi o confirmare ulterioară a acţiunilor unei anumite persoane pentru reprezentarea unui reclamant în faţa Curţii poate înlătura orice dubiu cu privire la cererea iniţială (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 2), nr. 19960/04, § 2, 6 decembrie 2005), Curtea nu vede niciun motiv să considere că avocatul în această cauză nu a fost autorizat de reclamant să depună cererea în numele lui.
Prin urmare, această obiecţie urmează a fi respinsă.
3. Pretenţia cu privire la lipsa de imparţialitate a instanţelor de judecată
24. Reclamantul s-a plâns de pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor care au examinat cauza lui, din cauză că cealaltă parte era o autoritate de stat. El a considerat că, după anul 2001, modificările în procedura de numire a judecătorilor au făcut judiciarul dependent de executiv, înrăutăţind astfel o situaţie care era şi aşa dificilă, din cauza dependenţei economice a judiciarului de Ministerul Justiţiei.
25. Guvernul a considerat că această pretenţie era vădit nefondată şi că trebuia respinsă.
26. Curtea consideră că reclamantul nu a prezentat probe suficiente pentru a dovedi că întregul sistem judecătoresc din Republica Moldova şi instanţele de judecată concrete care au examinat cauza sa erau dependente de executiv şi că judecătorii au fost parţiali în detrimentul său.
27. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 § 4.
4. Pretenţia cu privire la egalitatea armelor
28. Reclamantul a mai pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că situaţia sa a fost înrăutăţită chiar dacă el a fost unica parte care a depus apel.
29. Guvernul a considerat că această pretenţie era vădit nefondată şi că trebuia respinsă.
30. Curtea notează că articolul 296 al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 16 de mai sus) prevede, în mod expres, competenţa instanţei de judecată la examinarea apelului de a examina toate probele de care dispune şi, dacă ea consideră acest lucru necesar, de a avea opinii diferite de cele ale instanţei de judecată inferioare. Prin urmare, rezultă că înrăutăţirea situaţiei unui apelant nu este contrară legislaţiei. Curtea, de asemenea, nu vede nicio problemă în această privinţă prin prisma articolului 6 al Convenţiei.
31. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenţie este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 § 4.
5. Pretenţia formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie
32. Reclamantul a pretins o încălcare a drepturilor lui garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
33. Deşi Guvernul a susţinut că pretenţia reclamantului, formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, era vădit nefondată, Curtea consideră că ea ridică chestiuni de fapt şi drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea ei să depindă de o examinare a fondului. Niciun temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă.
34. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede acum la examinarea fondului pretenţiei declarate admisibile.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
35. Reclamantul a considerat că omisiunea instanţelor de judecată naţionale de a-i acorda compensaţii de concediere, după cum, în mod clar, era prevăzut de legislaţie, a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
36. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că reclamantul şi-a primit salariul şi că în bugetul Biroului Cimişlia nu au fost prevăzute surse pentru compensaţii de concediere. Mai mult, reclamantul nu a lucrat pe parcursul lunilor noiembrie şi decembrie ale anului 1999 şi că, prin urmare, nu putea să spere la un salariu pentru acele luni. Mai mult, el a primit indemnizaţie de şomaj timp de şase luni după înregistrarea concedierii sale. In fine, Guvernul a considerat că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu putea fi aplicabil acestei cauze, deoarece relaţiile dintre reclamant şi biroul Cimişlia erau relaţii ce ţineau de dreptul muncii.
37. Curtea notează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi proprietăţi (a se vedea Kopecký v. Slovakia [GC], nr. 44912/98, § 35, ECHR 2004‑IX, şi Van der Mussele v. Belgium, hotărâre din 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, p. 23, § 48). Mai mult, „un reclamant poate pretinde o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie doar dacă şi în măsura în care deciziile contestate se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. „Bunurile” pot fi fie „bunuri existente”, fie bunuri, inclusiv pretenţii, în privinţa cărora reclamantul poate susţine că are cel puţin o „speranţă legitimă” că va obţine dobândirea efectivă a unui drept de proprietate. Per a contrario, speranţa că va fi recunoscut un drept de proprietate care nu a putut fi exercitat, în mod efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, la fel ca şi în cazul unei pretenţii condiţionate care poate apărea ca rezultat al neîndeplinirii unei condiţii” (a se vedea Kopecký , citată mai sus, § 35; Prince Hans-Adam II of Liechtenstein v. Germany [GC], nr. 42527/98, §§ 82-83, ECHR 2001-VIII; şi Gratzinger and Gratzingerova v. the Czech Republic (dec.) [GC], nr. 39794/98, § 69, ECHR 2002-VII).
38. De asemenea, Curtea observă că „în fiecare cauză chestiunea care trebuie examinată este dacă circumstanţele cauzei, examinate în ansamblu, ofereau reclamantului un drept asupra unui interes material protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1” (a se vedea Broniowski v. Poland [GC], nr. 31443/96, § 129, ECHR 2004‑V; Iatridis v. Greece [GC], nr. 31107/96, § 54, ECHR 1999-II; şi Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 100, ECHR 2000-I). Mai mult, Curtea trebuie „să examineze dacă a existat o bază legală suficientă care ar permite ca pretenţia reclamantului să fie considerată un bun” (Kopecký, citată mai sus, § 53).
39. În această cauză, Curtea notează că două dintre pretenţiile reclamantului au fost respinse de instanţele de judecată naţionale pe motiv că el nu a respectat cerinţele relevante: el nu a prestat niciun serviciu nou după luna octombrie a anului 1999 şi, prin urmare, nu putea pretinde un salariu pentru acea perioadă; şi că el nu a fost înregistrat la oficiul forţei de muncă pentru a putea pretinde compensaţii de concediere pentru încă o lună (a treia) care a urmat după concedierea sa (a se vedea paragraful 14 de mai sus şi articolul 45 alin. 3 al Codului muncii, paragraful 15 de mai sus). Curtea consideră că, în ceea ce priveşte aceste pretenţii, reclamantul nu a avut o „speranţă legitimă” de a dobândi un drept de proprietate, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
40. Totuşi, celelalte pretenţii ale reclamantului (o indemnizaţie de concediere egală cu salariul său lunar, continuarea plăţii salariului său pentru două luni după concedierea sa şi compensaţia pentru concediul nefolosit) s-au bazat pe prevederi clare ale legislaţiei, care îi dădeau dreptul să obţină toate aceste plăţi (a se vedea articolele 45 şi 80 ale Codului muncii, paragraful 15 de mai sus). Curtea observă că aplicarea acestor articole nu era supusă niciunei condiţii, cum ar fi înregistrarea la oficiul forţei de muncă. Ele se aplicau tuturor „angajaţilor disponibilizaţi de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii în legătură cu înfăptuirea măsurilor de reducere a numărului lor sau a statului de personal” din cauza concedierii în sine. Guvernul nu a pretins că reclamantul nu a fost în aceeaşi situaţie.
41. Mai mult, în articolele 45 şi 80 nu se menţionează discreţia unui angajator de a prevedea sau nu bani pentru efectuarea plăţilor relevante. Chiar dacă se presupune că în această cauză Biroul Cimişlia a adoptat reglementări interne sau a inclus în contractul cu reclamantul o clauză potrivit căreia nu sunt acordate compensaţii de concediere din cauza redistribuirii integrale a veniturilor Biroului Cimişlia între angajaţii acestuia (a se vedea paragraful 14 de mai sus), orice astfel de prevederi, în mod automat, şi-ar pierde valoarea juridică din cauza interdicţiei exprese prevăzute în articolul 6 al Codului muncii (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
42. Curtea mai notează că nicio instanţă de judecată naţională nu a constatat că reclamantul nu întrunea condiţiile pentru a pretinde compensaţiile. Mai degrabă, ele au recunoscut, în mod implicit, obligaţia Biroului Cimişlia de a face astfel de plăţi când au constatat că succesorul acestuia (Biroul Lăpuşna) nu putea fi considerat responsabil pentru datoriile faţă de reclamant. Ele s-au limitat la a constata că Biroul Cimişlia nu a prevăzut surse financiare pentru compensaţii de concediere (a se vedea paragraful 14 de mai sus).
43. Prin urmare, rezultă că reclamantul întrunea toate condiţiile pentru a primi compensaţiile de concediere prevăzute în articolele 45 şi 80 ale Codului muncii şi, ca rezultat, avea o „speranţă legitimă” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie de a obţine compensaţiile la care s-a făcut referire în paragraful 40 de mai sus (a se compara cu soluţia contrară din cauza Kopecký, citată mai sus, § 58). Prin urmare, refuzul instanţelor de judecată naţionale de a-i acorda aceste sume a constituit o ingerinţă în drepturile sale garantate de acest articol.
44. Curtea notează că nicio instanţă de judecată nu a constatat că Biroul Cimişlia nu a putut să-şi plătească datoriile înainte de comasarea cu Biroul Lăpuşna, ceea ce face să nu fie necesară stabilirea faptului dacă ultimul putea fi considerat responsabil pentru datoriile primului. Prin urmare, unicul motiv pentru respingerea pretenţiilor reclamantului, la care s-a făcut referire în paragraful 40 de mai sus şi care a fost menţionat în hotărârile instanţelor de judecată, a fost omisiunea angajatorului de a acorda compensaţii de concediere.
45. Curtea reaminteşte că „prima şi cea mai importantă cerinţă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 este că orice ingerinţă a autorităţii publice în dreptul de proprietate trebuie să fie legală: a doua propoziţie din primul paragraf permite lipsirea de proprietate doar în condiţiile „prevăzute de lege”, iar al doilea paragraf recunoaşte dreptul statelor de a reglementa folosinţa bunurilor prin adoptarea „legilor”. Mai mult, supremaţia legii, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerent tuturor articolelor Convenţiei” (a se vedea Broniowski, citată mai sus, § 147).
46. Curtea notează că toţi angajatorii din Republica Moldova erau obligaţi prin lege să acorde compensaţii de concediere (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Instanţele de judecată naţionale nu s-au referit la nicio prevedere legală sau alte circumstanţe, care să permită a derogare de la această regulă în această cauză, şi şi-au limitat argumentarea la stabilirea faptului omisiunii angajatorului de a se conforma unei prevederi legale obligatorii.
47. Curtea consideră că refuzul instanţelor de judecată naţionale de a admite pretenţiile reclamantului nu a fost legal, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, şi, prin urmare, incompatibil cu dreptul reclamantului la protecţia proprietăţii. Această concluzie exclude necesitatea de a stabili dacă a fost asigurat un echilibru just între interesul general şi cerinţa de a proteja drepturile fundamentale ale unei persoane.
Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
48. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
49. Reclamantul a pretins 805 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, inclusiv devalorizarea cauzată de inflaţie, a următoarelor sume: salariul său pentru lunile noiembrie 1999 – ianuarie 2000; indemnizaţia unică de concediere, inclusiv compensaţiile pentru devalorizarea acestei sume ca rezultat al inflaţiei (EUR 172); salariul său mediu lunar pentru trei luni care au urmat după concedierea sa (EUR 517) şi compensaţia pentru concediul nefolosit (EUR 57).
50. Guvernul a obiectat, considerând că reclamantul nu a prezentat nicio probă care să dovedească dreptul său la vreo compensaţie.
51. Curtea reaminteşte constatarea sa că reclamantul nu putea pretinde salariul său pentru perioada dintre noiembrie 1999 şi concedierea sa şi pentru a treia lună după concedierea sa (a se vedea paragraful 39 de mai sus). Totuşi, el avea dreptul legal să primească o indemnizaţie unică egală cu salariul său lunar la concedierea sa, să primească în continuare salariul pentru următoarele două luni după concediere şi să primească compensaţii pentru concediul nefolosit (a se vedea paragraful 40 de mai sus). Mai mult, reclamantul nu a putut folosi sumele relevante timp de şapte ani şi nouă luni. În lumina materialelor cauzei, Curtea acceptă în întregime pretenţiile reclamantului formulate cu acest titlu.
B. Prejudiciul moral
52. Reclamantul a mai pretins EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral. El s-a referit la faptul că soţia sa era şomeră şi că, atunci când şi-a pierdut serviciul şi nu a primit compensaţiile de concediere, el era singurul întreţinător al familiei, ceea ce a pus familia sa compusă din şase membri într-o situaţie financiară foarte dificilă. Ulterior, el a fost umilit pe parcursul procedurilor când a încercat să-şi apere drepturile sale în instanţa de judecată.
53. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat probe care să dovedească o legătură cauzală între pretinsele încălcări ale drepturilor lui şi suferinţa pe care el a pretins-o. Mai mult, situaţia financiară a familiei reclamantului a fost îmbunătăţită de faptul că lui i s-a plătit indemnizaţia de şomaj timp de doi ani şi cinci luni după concedierea sa (egală cu aproximativ EUR 100 pentru întreaga perioadă) şi o altă indemnizaţie pentru fiecare copil minor (EUR 3 pe lună pentru fiecare copil).
54. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca urmare a neplăţii compensaţiilor de concediere, care a creat o presiune considerabilă asupra situaţiei financiare a familiei sale. Totuşi, suma pretinsă este excesivă. Hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
C. Costuri şi cheltuieli
55. Reclamantul a pretins EUR 1,314 cu titlu de costuri şi cheltuieli, din care EUR 1,305 erau pentru reprezentarea sa legală. El s-a bazat pe un contract încheiat cu avocatul său şi pe o listă detaliată potrivit căreia avocatul a lucrat asupra acestei cauze 14.5 ore, percepând pe oră un onorariu de EUR 90.
56. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă în lumina realităţilor din Republica Moldova. El a mai susţinut că avocatul, ca reprezentant al unei organizaţii non-guvernamentale specializate în apărarea drepturilor omului, ţinând cont de caracterul non-profit al acesteia, nu trebuia să perceapă bani de la reclamant.
57. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 45, 22 martie 2005). Având în vedere informaţia de care dispune şi complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D.Dobânda de întârziere
58. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară pretenţia formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie admisibilă, iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte
(a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 805 (opt sute cinci euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 23 octombrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy