Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA CEACHIR c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 50115/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 decembrie 2013
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ceachir c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberând la 12 noiembrie 2013 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 50115/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Tamara Ceachir („reclamantul”), la 11 noiembrie 2006.
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă juridică, a fost reprezentat de către dl C. Tănase, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamantul a pretins, în special, că autoritățile moldoveneşti nu şi-au respectat obligaţia de a-i oferi o protecţie eficientă împotriva relelor tratamente ce i-au fost cauzate de către o persoană terţă.
4. La 18 octombrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1941 şi locuieşte în Chişinău.
A. Agresiunea şi spitalizarea reclamantului
6. La 17 octombrie 2000, reclamantul a mers la piaţa centrală din Chişinău. Reclamantul a avut o dispută cu o vânzătoare, A.N., cu privire la greutatea legumelor cumpărate. Disputa a escaladat într-o ceartă violentă şi A.N. l-a lovit pe reclamant. La scurt timp după aceasta, la faţa locului a sosit poliţia şi a cerut celor două femei să-i urmeze la secţia de poliţie. A.N. a refuzat să-i urmeze, i-a insultat şi i-a lovit pe poliţişti cu pumnii. În cele din urmă, poliţiştii au convins-o pe A.N. să-i urmeze, şi cele două femei au mers la secţia de poliţie. Ajunşi la secţia de poliţie, reclamantului i s-a făcut rău şi ea a fost adusă cu ambulanţa la spital.
7. Reclamantul a fost spitalizat în perioada 17 octombrie - 3 noiembrie 2000 cu diagnoza „traumatism cranian, comoţie cerebrală, contuzie a ţesuturilor moi ale capului”.
8. Între 21 noiembrie şi 11 decembrie 2000 şi între 25 aprilie şi 8 mai 2001, reclamantul a fost din nou internat în spital. Potrivit diagnosticului stabilit, reclamantul suferea, printre altele, de consecinţele traumatismului cranian şi contuziei cerebrale medii cauzate la 17 octombrie 2000.
9. În perioada între 8 şi 19 iulie 2002, reclamantul a fost din nou spitalizat. Diagnosticul a constatat, printre altele, sechele ale traumatismului cranian şi o contuzie cerebrală minoră.
B. Procedura contravenţională intentată împotriva lui A.N.
10. La 17 octombrie 2000, un ofiţer de poliţie a interogat-o pe A.N. Aceasta a precizat că reclamantul a avut un comportament agresiv şi i-a aruncat produsele de pe tarabă. Ea a adăugat că l-a împins pe reclamant şi că acesta a căzut la pământ.
11. În raportul său din 17 octombrie 2000, unul dintre ofiţerii de poliţie prezenţi la locul incidentului a remarcat că, la sosirea sa, A.N. îl insulta pe reclamant şi că acesta „a fost deja bătut”. El a spus că A.N. i-a insultat pe ofiţerii de poliţie, atunci când aceştia au rugat-o să înceteze agresiunea sa. El a mai adăugat că A.N. a refuzat să se deplaseze la secţia de poliţie şi l-a lovit, dar în cele din urmă ea a acceptat să-i urmeze pe poliţişti la secţia de poliţie.
12. La date nespecificate, poliţia a înregistrat depoziţiile a două vânzătoare, care erau vecine cu A.N. Una dintre ele a declarat că a asistat la cearta care s-a iscat între reclamant şi A.N., şi, câteva momente mai târziu, reclamantul era deja la pământ. Cealaltă vânzătoare a declarat că reclamantul a răsturnat produsele de pe taraba lui A.N. şi că acesta a insultat-o şi a atacat-o pe cea din urmă.
13. La 3 noiembrie 2000, reclamantul a depus o plângere la poliţie împotriva lui A.N. Reclamantul a indicat că în timpul disputei lor, A.N. stătea în faţa tarabei sale, a apucat-o de păr şi a lovit-o de mai multe ori în cap cu pumnul. Reclamantul susţine că în urma loviturilor cu pumnii, ea a căzut în genunchi şi A.N. a continuat să o lovească în cap, în timp ce ea se afla în această poziţie, şi ca urmare reclamantul a pierdut cunoştinţa. Reclamantul a adăugat că, atunci când şi-a recăpătat cunoştinţa, el era înconjurat de oameni care explicau cele întâmplate poliţiei care a sosit la locul incidentului.
14. La 8 noiembrie 2000, un medic legist l-a examinat pe reclamant. În afara comoţiei cerebrale, el a mai indicat în raportul său prezenţa unei vânătăi pe piciorul drept. Medicul a declarat că aceste leziuni au fost cauzate de un obiect contondent dur, probabil în circumstanţele descrise de către reclamant. El le-a calificat drept leziuni corporale uşoare, care au rezultat în dereglarea de scurtă durată a sănătăţii.
15. La 9 noiembrie 2000, ofiţerul de poliţie responsabil de această cauză a întocmit un proces-verbal în care a constatat comiterea de către A.N. a unei contravenţii administrative de vătămarea integrităţii corporale, care se pedepseşte în conformitate cu articolul 47-1 § 2 din Codul cu privire la contravenţiile administrative (CCA).
16. La 11 decembrie 2000, Judecătoria Centru a hotărât că A.N. era vinovată de acuzaţiile aduse (paragraful 15 de mai sus) şi i-a aplicat o amendă în mărime de 270 lei moldoveneşti (echivalentul a 16 euro (EUR)).
17. La 21 decembrie 2000, reclamantul a atacat hotărârea instanţei de fond, invocând, printre altele, faptul ca judecătorul a examinat cauza în lipsa sa şi nu s-a pronunţat în privinţa reparării prejudiciului cauzat. De asemenea, reclamantul a considerat că calificarea juridică a faptelor lui A.N. de către organul de urmărire penală trebuia să fie mai severă.
18. Prin decizia din 4 ianuarie 2001, Tribunalul Chişinău a casat hotărârea primei instanţe şi a dispus reexaminarea cauzei. Potrivit Tribunalului, examinarea cauzei de către Judecătoria Centru în lipsa reclamantului a încălcat dreptul celui din urmă la justiţie.
19. La 14 decembrie 2001, Judecătoria Centru a constatat că A.N. l-a lovit pe reclamant. Cu toate acestea, instanţa a clasat procesul intentat împotriva lui A.N. pe motivul expirării termenului de trei luni de aplicare a sancţiunii prevăzut de articolul 37 al CCA.
20. La 24 februarie 2003, reclamantul a depus recurs împotriva hotărârii din 14 decembrie 2001. Reclamantul a explicat că nu a putut să-şi exercite mai devreme dreptul de a se adresa instanţei de judecată, din cauza stării sale de sănătate.
21. Prin decizia sa din 14 martie 2003, Tribunalul Chişinău a admis recursul, a casat hotărârea din 14 decembrie 2001 şi a întors cauza primei instanţe spre o nouă examinare. Tribunalul a constatat că examinarea cauzei nu a fost completă şi că instanţa trebuia să-l audieze pe reclamant şi să se pronunţe cu privire la compensarea prejudiciului cauzat.
22. La date nespecificate, Judecătoria Centru a audiat-o pe N.A. şi pe reclamant. Ele au reiterat versiunile proprii ale faptelor prezentate anterior (a se vedea paragrafele 10 şi 13 de mai sus). Instanţa a audiat, de asemenea, doi martori oculari care au confirmat versiunea evenimentelor prezentată de către reclamant. Unul dintre ei a adăugat că A.N. a avut un comportament agresiv faţă de poliţie şi că reclamantul avea urme de sânge pe faţă.
23. La 15 octombrie 2003, Judecătoria Centru a dispus efectuarea unei expertize medico-legale a reclamantului.
24. Potrivit acestei expertize, reclamantul a suferit în anul 1983 un traumatism cranian şi un traumatism la nivelul coloanei vertebrale şi, de atunci, ea a beneficiat de un tratament repetat a leziunilor rezultate din acest şoc. În raportul de expertiză din 4 februarie 2004, experţii, de asemenea, au stabilit că efectele asupra sănătăţii reclamantului au rezultat din trauma primită în anul 1983 şi nu au legătură cu leziunile cauzate la 17 octombrie 2000.
25. Între timp, într-o scrisoare din 25 decembrie 2003, direcţia sănătate de la primăria Chişinău l-a informat pe reclamant că o comisie medicală de control a studiat cazul său şi a stabilit în baza istoricului său medical că, la 17 octombrie 2000, ea a suferit o traumă la cap asociată unei comoţii cerebrale. Aceasta a precizat că expertul neurochirurg nu a confirmat diagnosticul de comoţie cerebrală stabilit anterior (paragraful 8 de mai sus).
26. Printr-o hotărâre interlocutorie din 16 aprilie 2004, Judecătoria Centru a transmis cauza procurorilor în vederea iniţierii unei urmăriri penale împotriva lui A.N. Aceasta a declarat că A.N. l-a lovit pe reclamant în public cu pumnii în cap, astfel cauzându-i leziuni corporale uşoare, l-a insultat pe reclamant şi pe ofiţerii de poliţie, şi a opus rezistenţă poliţiei lovindu-i cu pumnii. Având în vedere aceste fapte, instanţa a considerat că acţiunile lui A.N. reprezintă elemente ale unei infracţiuni care aduce atingere ordinii publice (huliganismul), şi care se pedepseşte în conformitate cu articolul 287 § 1 al Codului Penal (CP).
C. Urmărirea penală împotriva lui A.N.
27. La 7 mai 2004, procurorul responsabil de această cauză a iniţiat urmărirea penală împotriva lui A.N.
28. La date diferite, organul de urmărire penală a interogat-o pe A.N., pe cei doi martori oculari audiaţi anterior de către Judecătoria Centru (a se vedea paragraful 22 de mai sus) şi pe reclamant. Toate aceste persoane şi-au reiterat declaraţiile anterioare.
29. La 14 iunie 2004, organul de urmărire penală a organizat o confruntare între A.N. şi reclamant. Cele două femei şi-au menţinut declaraţiile anterioare.
30. La 6 iulie 2004, A.N a fost pusă sub acuzaţie de către procuror.
31. La 9 iulie 2004, procurorul a trimis cauza spre examinare la Judecătoria Centru.
32. La 11 octombrie 2004, reclamantul, în calitate de parte civilă, a cerut plata sumei de 27,000 de lei (aproximativ 1,650 de euro) cu titlu de prejudiciu material şi 100,000 de lei (aproximativ 6,100 de euro) cu titlu de prejudiciul moral suferit.
33. În cadrul examinării cauzei de către Judecătoria Centru, au avut loc în total şapte şedinţe de judecată. Şedinţele de judecată au fost amânate de şase ori din diverse motive, de opt ori din cauza absenţei procurorului sau la cererea acestuia şi de două ori la iniţiativa judecătorului.
34. Prin sentinţa din 28 decembrie 2005, Judecătoria Centru a constatat că A.N. a comis o infracţiune de atingere a ordinii publice, prevăzută de articolul 287 § 1 al CP. Totodată, instanţa a clasat dosarul la cererea procurorului pe motivul expirării termenului de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală. În acest sens, instanţa a declarat că infracţiunea comisă era de gravitate medie şi că termenul de prescripţie de cinci ani aplicabil în temeiul articolului 60 § 1 b) al CP a expirat la 17 octombrie 2005. În ceea ce priveşte acţiunea civilă înaintată de către reclamant, instanţa a admis-o în principiu, indicând ca le revine instanţelor civile să se pronunţe asupra fondului acesteia.
35. Reclamantul a depus recurs şi Curtea de Apel Chişinău a menţinut sentinţa din 28 decembrie 2005 printr-o decizie din 11 mai 2006.
II.DREPTUL INTERN RELEVANT
36. Prevederile relevante ale CCA, în vigoare la acea dată, sunt următoarele:
Articolul 37: Termenele de aplicare a sancţiunii administrative
„Sancţiunea administrativă poate fi aplicată nu mai târziu de trei luni de la comiterea contravenţiei (...)”
Articolul 47-1: Cauzarea leziunilor corporale
„(...) 2. Cauzarea premeditată a leziunilor corporale uşoare, care au provocat o dereglare de scurtă durată a sănătăţii sau o pierdere neînsemnată dar stabilă a capacităţii de muncă atrage aplicarea unei amenzi de la cincisprezece la douăzeci şi cinci de unităţi convenţionale sau arest administrativ pe un termen de până la treizeci de zile.”
Articolul 240: Transmiterea materialelor către procuror, către ofiţerul de urmărire penală
„Dacă în cadrul examinării cazului organul (persoana cu funcţii de răspundere) va ajunge la concluzia, că încălcarea conţine elemente de infracţiune, el îi transmite materialele procurorului, ofiţerului de urmărire penală.”
37. Prevederile relevante ale CP, în vigoare la acea dată, sunt următoarele:
Articolul 60 : La prescription en matière de responsabilité pénale
« 1. Une personne est exonérée de toute responsabilité pénale lorsque, à partir du jour où l’infraction a été commise, les délais suiva nts ont expiré :
(...)
b) cinq ans pour une infraction de gravité moyenne ;
(...)
2. Le délai de prescription court à partir du jour de la commission de l’infraction, et ce jusqu’à la date à laquelle la décision du tribunal acquiert force de chose jugée. »
Articolul 287 : Trouble à l’ordre public (huliganismul)
« 1. (...) les actes qui troublent gravement l’ordre public et qui expriment un manque manifeste de respect envers la société, associés à des violences sur des personnes ou à des menaces de violences, à une opposition de résistance aux représentants des autorités (...), ainsi que les actes dont le contenu se caractérise par un cynisme ou une insolence excessifs sont punis d’une amende d’un montant compris entre deux cents et sept cents unités conventionnelles ou d’une peine d’emprisonnement d’une durée comprise entre deux à cinq ans (...) »
ÎN DREPT
I.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
38. Reclamantul s-a plâns de clasarea dosarului penal intentat împotriva persoanei care a agresat-o, pe motivul expirării termenului de prescripţie. Ea susţine că această tergiversare a fost cauzată de neglijenţa autorităţilor. În această privinţă, ea a invocat articolele 5, 6 § 1 şi 17 ale Convenţiei. Fiind singura instanţă care se poate pronunţa asupra calificării juridice a faptelor cauzei, Curtea consideră că, în această cauză, pretenţia formulată de către reclamant trebuie examinată în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, Şerban c. Roumanie, nr. 11014/05, § 56, 10 ianuarie 2012, şi Muta c. Ukraine, nr. 37246/06, § 51, 31 iulie 2012). Potrivit prevederilor acestui articol:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
39. Având în vedere că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenţiei şi că nu există nici un alt temei de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
40. Reclamantul susţine că nivelul necesar de gravitate pentru aplicarea articolului 3 al Convenţiei a fost atins în această cauză. El a declarat că a prezentat toate documentele necesare, inclusiv rapoartele de expertiză medico-legală cu privire la leziunile cauzate. Reclamantul a indicat că se află într-o situaţie dificilă din cauza vârstei sale, că starea sa de sănătate este precară şi că resursele sale financiare sunt extrem de limitate. În plus, ea a adăugat că a fost bătută şi umilită în public după ce a cerut ca să fie deservită în mod cinstit.
Reclamantul consideră că urmărirea penală pornită de către autorităţile moldoveneşti nu a fost efectuată în timp util, şi nu a fost o urmărire penală eficientă care ar permite instanţelor judecătoreşti naţionale să decidă pe marginea acestei cauze. Ea a subliniat că iniţial au fost pornite proceduri administrative împotriva lui A.N., care nu au rezultat într-o decizie, şi că în cele din urmă a fost pornită urmărirea penală împotriva lui A.N. aproape patru ani mai târziu.
Reclamantul consideră că circumstanţele cauzei erau simple şi că, de la început, organele de urmărire penală au avut la dispoziţie toate elementele necesare pentru calificarea juridică corectă a acţiunilor lui A.N.
Reclamantul observă că inacţiunea autorităţilor a făcut imposibilă pedepsirea agresorului, din cauza termenului de prescripţie. Prin urmare, ea consideră că autorităţile nu şi-au respectat obligaţia de a-i oferi o protecţie eficientă împotriva relelor tratamente.
41. Guvernul susţine că, în lipsa unor dovezi suficiente, şi anume în lipsa unei examinări a stării psihologice a reclamantului, nivelul de gravitate necesar pentru aplicarea articolului 3 al Convenţiei nu a fost atins.
Acesta consideră că autorităţile au efectuat o investigaţie efectivă. El a menţionat că A.N. a fost găsită vinovată de comiterea infracţiunii imputate, dar că instanţele judecătoreşti naţionale au casat procesul din cauza expirării termenului de prescripţie. El susţine că în acest fel instanţele de judecată au respectat un echilibru corect între interesele concurente, şi anume dreptul reclamantului garantat de articolul 3 al Convenţiei şi dreptul atacatorului prevăzut de articolul 6 al Convenţiei.
Mai mult, Guvernul admite că iniţial organele de urmărire penală nu au calificat corect acţiunile agresorului. Cu toate acestea, Guvernul consideră că nu ţine de competenţa Curţii să cunoască erorile de fapt sau de drept comise de către instanţele judecătoreşti sau de alte autorităţi naţionale.
2. Aprecierea Curţii
42. Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă în esenţă; aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, în special de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice şi, uneori, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a victimei (Labita c. Italie [GC], nr. 26772/95, § 120, CEDH 2000‑IV).
43. De asemenea, Curtea notează că, atunci când o persoană pretinde că a fost victima unor acţiuni contrare articolului 3 al Convenţiei, aceasta implică o obligaţie pozitivă din partea statului de a efectua o investigaţie oficială (a se vedea, spre exemplu, Assenov et autres c. Bulgarie, 28 octombrie 1998, § 102, Recueil 1998‑VIII) şi că o astfel de obligaţie nu poate, în principiu, să se limiteze la cazurile de rele tratamente comise de către reprezentanţii organelor de stat (a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], nr. 32967/96, §§ 48-57, CEDH 2002‑I).
44. În special, Curtea reiterează că articolul 3 al Convenţiei obligă statele să pună în aplicare dispoziţii eficiente de drept penal pentru a descuraja comiterea infracţiunilor contra persoanei şi să se bazeze pe un mecanism de aplicare menit să prevină, să suprime şi să pedepsească încălcările comise. În acelaşi timp, ea reaminteşte că, potrivit articolului 1 al Convenţiei, prin sistemul său de drept, statul trebuie să asigure ca tratamentul inuman sau degradant să nu fie aplicat de către o persoană unei alte persoane, şi că, în caz contrar, procedurile penale trebuie să rezulte în aplicarea unei sancţiuni penale. Pentru a condamna statul, Curtea consideră că trebuie stabilit faptul dacă sistemul de drept, inclusiv de drept penal aplicabil circumstanţelor cauzei, a oferit o protecţie practică şi eficientă drepturilor prevăzute în articolul 3 al Convenţiei (Beganović c. Croatie, nr. 46423/06, § 71, 25 iunie 2009, şi Muta c. Ukraine, nr. 37246/06, § 60, 31 iulie 2012).
45. În ceea ce priveşte eficacitatea, standardele minime stabilite de jurisprudenţa Curţii mai impun autorităţilor competente să dea dovadă de diligenţă şi promptitudine exemplară (a se vedea, spre exemplu, Menecheva c. Russie, nr 59261/00, § 67, CEDH 2006‑III). Astfel, autorităţile au obligaţia de a acţiona atunci când este depusă o plângere oficială. Reacţia rapidă a autorităţilor, atunci când este necesar de a investiga acuzaţiile privind rele tratamente, poate fi, în general, considerată esenţială pentru a păstra încrederea justiţiabililor în statul de drept şi pentru a preveni orice aparenţă de complicitate sau toleranţă a actelor ilegale. Într-adevăr, toleranţa autorităţilor faţă de asemenea acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalităţii şi a statului de drept (Batı et autres c. Turquie, nr. 33097/96 şi 57834/00, § 136, CEDH 2004‑IV (extrase)).
46. În final, Curtea constată că cerinţele procedurale ale articolului 3 al Convenţiei se extind dincolo de etapa de investigare preliminară, atunci când, la fel ca în această cauză, aceasta a dus la iniţierea procedurii în faţa instanţelor naţionale: aceasta este o întreaga procedură, care include de asemenea etapa de examinare a cauzei în judecată, care trebuie să îndeplinească cerinţele acestei prevederi. Astfel, instanţele naţionale interne nu trebuie să lase nepedepsite persoanele care au cauzat vătămarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor (a se vedea, mutatis mutandis, Okkalı c. Turquie, nr. 52067/99, § 65, CEDH 2006‑XII (extrase)).
47. În această cauză, Curtea a constatat, în primul rând, că pretenţiile reclamantului cu privire la agresiunea fizică din 17 octombrie 2000 din piaţa centrală din Chişinău, au fost confirmate, printre altele, de concluziile raportului medico-legal din 8 noiembrie 2000 şi prin deciziile instanţelor judecătoreşti naţionale. Potrivit Curţii, traumatismul cranian însoţit de o comoţie cerebrală suferită de reclamant (paragrafele 7, 14 şi 25 de mai sus), precum şi faptul că agresiunea a avut loc într-un loc public, au cauzat victimei „suferinţă şi umilinţă” care determină aplicarea articolului 3 al Convenţiei.
48. Mai mult, Curtea constată că în această cauză a fost totuşi efectuată o investigaţie. Rămâne de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost efectuată şi caracterul său „efectiv”.
49. Curtea notează că investigaţiile pe marginea agresiunii asupra reclamantului au fost iniţiate chiar în ziua incidentului, la 17 octombrie 2000, şi un ofiţer de poliţie l-a audiat pe presupusul agresor, A.N., imediat după incident. Ea a remarcat că la 28 decembrie 2005, Judecătoria Centru a clasat dosarul, pe motivul expirării termenului de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală. Astfel, procesul a durat aproximativ cinci ani şi două luni.
50. Curtea constată că această cauză era simplă, incidentul fiind limitat la un singur episod, şi că dovezi clare şi convingătoare au fost stabilite deja la faza incipientă a investigaţiei. Curtea observă însă că autorităţile naţionale au avut nevoie de mai mult de cinci ani pentru a investiga această cauză. Ea a constatat că iniţial organele de urmărire penală au calificat acţiunile lui A.N. drept cauzarea leziunilor corporale uşoare, care se pedepseşte în baza CCA, şi că această cauză a fost trimisă la rejudecare ca urmare a mai multor omisiuni admise de către instanţa inferioară. Curtea observă că după ce instanţele de judecată au audiat pe cei doi martori suplimentari (a se vedea paragraful 22 de mai sus) şi au dispus efectuarea unei expertize medico-legale, acestea au recalificat faptele agresorului în tulburarea ordinii publice, infracţiunea pedepsită de CP. În acelaşi timp, Curtea observă că această recalificare a fost făcută după trei ani şi jumătate de la atacul produs asupra reclamantului şi după două intervenţii succesive din partea instanţelor superioare. Instanţa superioară a stabilit, în special, că instanţa inferioară a săvârşit o eroare procedurală şi nu a examinat cauza în mod exhaustiv (paragrafele 18 şi 21 de mai sus). Acest fapt, în opinia Curţii, reprezintă o omisiune serioasă din partea statului.
51. De asemenea, Curtea constată că audierile care au avut loc înainte de adoptarea hotărârii din 28 decembrie 2005 au fost amânate de mai multe ori din cauza judecătorului, lipsa procurorului sau la cererea acestuia (a se vedea paragraful 33 de mai sus).
52. Curtea reiterează că întârzierea din partea autorităţilor naţionale în pronunţarea unei soluţii într-o cauză penală, indiferent de complexitatea acesteia, inevitabil aduce atingere eficacităţii acesteia. Acest fapt este atestat de casarea urmăririi penale pe motivul intervenţiei prescripţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Şerban, citat mai sus, § 84).
53. În acest sens, Curtea observă că, în dreptul penal al Republicii Moldova, exercitarea unui act procedural de către organul de urmărire penală nu întrerupe curgerea termenului de prescripţie (paragraful 37 de mai sus). În aceste condiţii şi având în vedere obligaţia pozitivă a statului în temeiul articolului 3 al Convenţiei, Curtea consideră că, în această cauză, autorităţile naţionale trebuiau să facă uz de toate mijloacele posibile pentru a finaliza procedurile împotriva lui A.N. Cu toate acestea, având în vedere constatările de mai sus, autorităţile naţionale nu au acţionat cu diligenţă pentru a finaliza procedurile înainte de expirarea termenului de prescripţie.
54. Curtea reaminteşte că unul din scopurile aplicării sancţiunilor penale este de a pedepsi şi de a descuraja infractorul de la comiterea altor infracţiuni. Ea nu poate accepta faptul că o protecţie eficientă împotriva relelor tratamente este asigurată atunci când acţiunea penală este clasată din cauza expirării termenului de prescripţie din omisiunea, cum este indicat mai sus, autorităţilor de stat (Beganović, citată mai sus, § 85, şi Valiulienė c. Lituanie, nr. 33234/07, § 85, 26 martie 2013).
55. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că modul în care mecanismul dreptului penal a fost pus în aplicare în această cauză nu a oferit o protecţie adecvată reclamantului împotriva actelor de violenţă. În consecinţă, ea a ajuns la concluzia că în această cauză a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural.
II. ALTE PRETINSE VIOLĂRI ALE CONVENŢIEI
56. Invocând articolul 14 al Convenţiei, reclamantul susţine că în cadrul procedurilor pornite împotriva agresorului său, în cele din urmă, ea a fost victima discriminării din partea autorităţilor.
57. În măsura în care aceste pretenţii vizează în esenţă aceleaşi aspecte ca şi cele discutate mai sus în temeiul articolului 3 al Convenţiei, Curtea nu consideră necesar de a examina pretenţiile formulate în temeiul altor articole invocate de către reclamant.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
58. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
59. Reclamantul a pretins 70,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat.
60. Guvernul a susţinut că această sumă era excesivă.
61. Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, având în vedere încălcările constatate în atitudinea autorităţilor competente (a se vedea, mutatis mutandis, Şerban, citată mai sus, § 91). Deliberând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului 8,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Dobânda de întârziere
62. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Declară, cu majoritatea de voturi, pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei admisibilă;
2. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural;
3. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul celorlalte pretenţii formulate de către reclamant;
4. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 8,000 EUR (opt mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, suma care să fie convertită în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 10 decembrie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, la această hotărâre este anexată opinia disidentă a Judecătorului Gyulumyan.
J.C.M.
M.T.
OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI GYULUMYAN
Eu nu pot împărtăşi opinia majorităţii în această cauză precum că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural.
Cu toate acestea, faptul că eu nu împărtăşesc opinia majorităţii nu înseamnă că subminez importanţa articolului 3 al Convenţiei, care consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Într-adevăr, este esenţial ca statul să-şi respecte obligaţiile sale pozitive în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei şi să ia toate măsurile necesare pentru a preveni aplicarea, inclusiv de către persoanele individuale, torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante asupra persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, şi pentru a efectua o investigaţie efectivă pe marginea acuzaţiilor de maltratare.
Această cauză se referă la o cauză penală pornită la cererea reclamantului ca urmare a bătăii la care aceasta a fost supusă în timpul unei dispute cu o vânzătoare din piaţa centrală.
Pretenţia reclamantului a fost formulată în temeiul articolelor 5, 6 şi 17 § 1 ale Convenţiei şi se referă la clasarea procesului, fără continuarea procedurii iniţiate de către reclamant împotriva agresorului, ca urmare a expirării termenului de prescripţie. Această cerere a fost examinată în temeiul articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural doar după o recalificare juridică a cauzei de către Curte.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, pentru a intra sub incidenţa acestei prevederi, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă în esenţă; aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, în special de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice şi, uneori, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a victimei (a se vedea, în special, Jalloh c. Allemagne [GC], nr. 54810/00, § 67, CEDH 2006-IX).
În cauzele anterioare în care Curtea a constatat faptul încălcării obligaţiilor pozitive ale statului în temeiul articolului 3 al Convenţiei, în contextul relaţiilor dintre persoanele individuale, au existat cazuri grave de rele tratamente (A. c. Royaume-Uni, 23 septembrie 1998, § 21, Recueil des arrêts et décisions 1998‑VI; Z et autres c. Royaume-Uni [GC], nr. 29392/95, §§ 11‑36, CEDH 2001‑V; M.C. c. Bulgarie, nr. 39272/98, §§ 16-21, CEDH 2003‑XII; Šečić c. Croatie, nr. 40116/02, §§ 8-11, 31 mai 2007).
Aplicabilitatea articolului 3 al Convenţiei, şi în special faptul dacă în această cauză a fost atins nivelul minim de gravitate cerut de acest articol, este discutabil (a se vedea Tonchev c. Bulgarie, nr. 18527/02, §§ 38‑42, 19 noiembrie 2009; şi Ilieva et Georgieva c. Bulgaria (déc.), nr. 9548/07, §§ 27-30, 17 aprilie 2012). Se pare că leziunile corporale cauzate reclamantului au fost calificate drept „uşoare” şi au dus la tulburarea sănătăţii de durată scurtă (paragraful 14 al hotărârii). Cu toate acestea, Curtea a concluzionat, inclusiv în baza raportului medical, că suferinţa cauzată reclamantului se încadrează în domeniul de aplicare a articolului 3 al Convenţiei (paragraful 47 al hotărârii).
În plus, efectele observate asupra sănătăţii reclamantului se datorau traumei cauzate în anul 1983, şi respectiv nu au legătură cu faptele acestei cauze (a se vedea paragraful 24 al hotărârii). În cele din urmă, un neurochirurg, care făcea parte din comisia medicală care a studiat cauza reclamantului, nu a confirmat diagnosticul iniţial de „comoţie cerebrală” (a se vedea paragraful 25 al hotărârii).
Mai mult, se pare că la iniţiativa reclamantului a fost iniţiată o acţiune civilă, după cum a fost menţionat de către Judecătoria Centru în hotărârea sa din 28 decembrie 2005 (a se vedea paragraful 34 al hotărârii). Cu toate acestea, majoritatea Curţii a ignorat acest fapt important al cauzei.
Având în vedere cele de mai sus, consider că nu a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei.
Full & Egal Universal Law Academy