CASE OF CEBOTARI AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA CEBOTARI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI

(Cererile nr. 37763/04, 37712/04, 35247/04, 35178/04 şi 34350/04)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

27 ianuarie 2009

DEFINITIVĂ

27/04/2009

Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Cebotari şi Alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Giovanni Bonello,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
Nebojša Vučinić, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii,

Deliberând la 6 ianuarie 2009 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cinci cereri (nr. 37763/04, 37712/04, 35247/04, 35178/04 şi 34350/04) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dl Nicolai Cebotari, dl Nicolai Gorbatîi, dna Zinaida Curganov, dl Ion Nedin şi dl Petru Anin („reclamanţii”), la 18 august şi 8 septembrie 2004.

2. La 10 martie şi 1 mai 2007, soţia dlui Anin – dna Larisa Anin, şi, respectiv, fiul dlui Cebotari – dl Sergiu Orlov, au informat Curtea despre decesul dlui Anin şi al dlui Cebotari; ei au declarat însă că doresc continuarea examinării cauzelor. Din considerente de convenienţă, în această hotărâre dna Anin şi dl Orlov vor figura în continuare drept reclamanţi, deşi văduva dlui Anin şi fiului dlui Cebotari sunt cei care au acest statut (a se vedea Vocaturo v. Italy, hotărâre din 24 mai 1991, Seria A nr. 206‑C, § 2).

3. Dl Nicolai Cebotari a fost reprezentat de către dl Corneliu Moraru. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.

4. Reclamanţii au pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 23 octombrie 2001 a încălcat dreptul lor ca o instanţă să hotărască într-un termen rezonabil asupra drepturilor lor cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, şi dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

5.  Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra a Curţii. La 30 august 2006, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererile. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererilor să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acestora.

6. Judecătorul Poalelungi, judecătorul ales din partea Republicii Moldova, s-a abţinut de la examinarea cauzei (articolul 28 al Regulamentului Curţii). La 29 octombrie 2008, Guvernul, în conformitate cu articolul 29 § 1 (a) al Regulamentului Curţii, a informat Curtea că el este de acord ca în locul acestuia să fie desemnat un alt judecător ales şi a lăsat desemnarea persoanei în seama Preşedintelui Camerei. La 1 decembrie 2008, Preşedintele l-a desemnat pe judecătorul Šikuta să participe la judecarea cauzei.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Reclamanţii, dl Nicolai Cebotari, dl Nicolai Gorbatîi, dna Zinaida Curganov, dl Ion Nedin şi dl Petru Anin, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova care s-au născut în anii 1936, 1942, 1931, 1957 şi, respectiv, 1939, şi care locuiesc în Chişinău.

8. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.

9. Reclamanţii erau angajaţi ai unei companii private („compania”) şi aveau dreptul să primească indemnizaţie de invaliditate. Deoarece în anul 1998 compania a încetat să le mai plătească indemnizaţia, reclamanţii au înaintat împreună o acţiune în judecată împotriva acesteia, cerând plata restanţelor la îndemnizaţie şi obligarea companiei să plătească indemnizaţia până la sfârşitul vieţii lor.

10. La 23 octombrie 2001, Judecătoria sectorului Botanica a hotărât în favoarea reclamanţilor. Ea a obligat compania să plătească fiecărui reclamant indemnizaţia de invaliditate pentru perioada de la 1 aprilie 2000 până la 1 noiembrie 2001, după cum urmează: dlui Nicolai Cebotari - 9,507 lei moldoveneşti (MDL) (823 euro (EUR)); dlui Nicolai Gorbatîi MDL - 6,245.4 (EUR 541); dnei Zinaida Curganov - MDL 6,320.33 (EUR 548); dlui Ion Nedin - MDL 6,345.61 (EUR 550) şi dlui Petru Anin - MDL 8,123.61 (EUR 550). Instanţa a mai obligat compania să recalculeze periodic indemnizaţia lor şi să o plătească până la sfârşitul vieţii lor. La aceeaşi dată, instanţa a emis titlurile executorii. Cererile de apel şi recurs ale companiei au fost respinse la 8 mai 2002 de către Tribunalul Chişinău şi, respectiv, la 13 iunie 2002, printr-o hotărâre irevocabilă a Curţii de Apel a Republicii Moldova.

11. Titlurile executorii au fost expediate executorului judecătoresc la 5 ianuarie 2002.

12. Între 2001 şi 2004, reclamanţii au înaintat numeroase plângeri diferitelor autorităţi cu privire la neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în favoarea lor. În răspunsurile sale, Ministerul Justiţiei a informat reclamanţii despre acţiunile întreprinse de către oficiul de executare în vederea executării hotărârii. De câteva ori, executorul judecătoresc a înaintat demersuri Inspectoratului Fiscal, Oficiului Cadastral şi Direcţiei Transport Rutier în privinţa bunurilor companiei. Acesta a fost informat că compania avea mai multe conturi bancare asupra cărora a fost aplicat sechestru de către Inspectoratul Fiscal, că compania nu deţinea niciun imobil şi că aceasta avea în proprietate câteva autovehicule, despre care s-a aflat mai târziu că erau, de fapt, dezasamblate şi se pretindea că nu prezentau vreo valoare.

13. Pentru a executa hotărârea pronunţată în favoarea reclamanţilor, la 5 februarie 2002, executorul judecătoresc a aplicat sechestru pe o clădire, care, potrivit unui certificat din 22 februarie 2002 eliberat de Oficiul Cadastral, aparţinea unei companii terţe. La 25 februarie 2002, o instanţă judecătorească a anulat licitaţia privind vânzarea acestei clădiri.

14. La 22 iulie 2002, compania a propus să plătească fiecărui reclamant câte MDL 1,300 (EUR 94), însă ei au refuzat oferta.

15. La 13 august 2002, executorul judecătoresc a aplicat sechestru pe patru instalaţii tehnice ale companiei şi a pregătit vânzarea acestora la licitaţie. La 22 august 2002, o bancă terţă („banca”) a încercat să anuleze actele executorului, pe motiv că instalaţiile tehnice au fost gajate de către companie în anul 1996 pentru a garanta un împrumut. Cu toate că la 18 decembrie 2002 instalaţiile tehnice ale companiei au fost expuse la licitaţie, ca urmare a cererii băncii, la 26 decembrie 2002, Judecătoria sectorului Botanica a anulat licitaţia. La 13 februarie 2003, Judecătoria sectorului Botanica a dispus suspendarea procedurilor de executare în privinţa instalaţiilor tehnice sechestrate, invocând o hotărâre a Judecătoriei Economice din 18 martie 1999, prin care litigiul judiciar dintre companie şi bancă a fost soluţionat în favoarea celei din urmă.

16. Prin hotărârile judecătoreşti din 21 mai 2002 şi 31 martie 2003, Judecătoria Economică a respins cererile înaintate de bancă privind iniţierea procedurii de insolvabilitate a companiei, bazându-se pe raportul financiar al companiei pentru primul trimestru al anului 2002 şi raportul său anual pentru anul 2002, în care au fost menţionate bunuri în valoare de MDL 88,291,286 (EUR 7,047,235) şi, respectiv, MDL 83,590,250 (EUR 5,373,263).

17. La 3 martie 2003, executorul judecătoresc a expediat un demers către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”) şi a fost informat că compania nu funcţiona din anul 1999, nu dispunea de bunuri şi că, la 14 iunie 2002, documentele contabile ale companiei au fost distruse într-un incendiu.

18. La 5 septembrie 2003, compania a devenit subiect al procedurilor de insolvabilitate şi toate procedurile de executare împotriva acesteia au fost suspendate.

19. La o dată nespecificată în anul 2004, reclamanţii au iniţiat o acţiune judiciară împotriva executorului judecătoresc, invocând faptul că toate măsurile luate în vederea executării hotărârii în favoarea lor au fost ineficiente. Printr-o încheiere din 11 martie 2004, Judecătoria Botanica a admis cererea lor şi a constatat că oficiul de executare nu a întreprins acţiuni eficiente în vederea executării hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor şi l-a obligat să aplice sechestru pe bunurile companiei la care se face referire în rapoartele financiare pentru anul 2002 (a se vedea paragraful 16 de mai sus).

20. La 12 martie 2004, reprezentantul companiei a informat executorul judecătoresc responsabil despre schimbarea adresei companiei şi despre faptul că aceasta nu avea bunuri în sectorul Botanica. Potrivit unui raport întocmit de executorul judecătoresc la 26 aprilie 2004, compania nu se afla la adresa nou-indicată.

21. La 24 septembrie şi 7 octombrie 2004, executorul judecătoresc a solicitat asistenţa Inspectoratului Fiscal, CCCEC, Oficiului Cadastral şi procuraturii în executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor. Potrivit informaţiei furnizate de către Departamentul Tehnologiilor Informaţionale („Departamentul”), compania deţinea în proprietatea sa trei camioane, iar la 24 decembrie 2004, Judecătoria Botanica a obligat poliţia rutieră să găsească şi să aplice sechestru pe aceste camioane. Hotărârea însă a rămas neexecutată.

22. La 14 decembrie 2004, reclamanţii au depus la Judecătoria Botanica o cerere privind neexecutarea de către executorul judecătoresc a hotărârii Judecătoriei Botanica din 11 martie 2004. De asemenea, ei au pretins câte MDL 8,000 (EUR 484) drept compensaţie cu titlu de prejudiciu material şi moral suferit ca rezultat al ineficienţei acţiunilor executorului. La 18 februarie 2005, Judecătoria Botanica a respins cererea lor pe motiv de lipsă de competenţă ratione materiae şi le-a sugerat să iniţieze proceduri contencioase împotriva executorului.

23. La 13 decembrie 2005, reclamanţii s-au conformat hotărârii judecătoreşti şi au iniţiat proceduri contencioase împotriva executorului judecătoresc. La aceeaşi dată, Judecătoria Botanica a respins acţiunea lor pe motiv de res judicata, făcând referire la hotărârea Judecătoriei Botanica din 11 martie 2004.

24. Între timp, în mai 2005, executorul judecătoresc a aplicat sechestru pe 49% din capitalul statutar al unei companii terţe, cotă care aparţinea companiei, precum şi pe optsprezece unităţi de echipament tehnic. În iunie şi august 2005, el a solicitat Institutului Republican de Expertiză Judiciară şi Criminalistică („Institutul”) să evalueze acţiunile şi bunurile sechestrate. În ambele cazuri, Institutul a refuzat să execute decizia executorului, deoarece nu a fost plătit în avans pentru efectuarea evaluării şi deoarece nu i-au fost prezentate unele documente. La 21 noiembrie 2005, Institutul a informat executorul despre faptul că el nu putea executa cererea de evaluare a acţiunilor, deoarece institutul nu avea personal calificat în acest domeniu.

25. La 5 aprilie 2006, o companie privată a evaluat acţiunile şi echipamentul companiei. Aceasta a estimat valoarea celui din urmă la MDL 582,422 (EUR 36,780), însă acţiunile nu puteau fi evaluate, deoarece compania nu avea personal calificat în acest domeniu.

26. Executorul a solicitat de câteva ori creditorilor companiei, inclusiv reclamanţilor, să plătească costurile pentru publicarea anunţului cu privire la licitaţie. La 7 iunie 2006, a fost organizată o licitaţie pentru vânzarea echipamentului, la care însă nu s-a prezentat niciun cumpărător.

27. La 19 august 2006, executorul judecătoresc a stabilit o altă dată pentru organizarea licitaţiei. Din cauza că debitorii, inclusiv câteva autorităţi de stat, nu s-au conformat cererii executorului de a plăti costul publicării anunţului cu privire la licitaţie, aceasta nu a avut loc nici până în prezent.

28. La o dată nespecificată în 2006, un executor judecătoresc a executat o hotărâre judecătorească din anul 2003 pronunţată în favoarea companiei, potrivit căreia cea din urmă trebuia să primească de la persoane private terţe suma de MDL 25,353 (EUR 1,643). Din cauza că compania avea datorii în valoare de MDL 429,727 (EUR 24,580), la 8 decembrie 2006, executorul judecătoresc a repartizat suma recuperată de la persoanele terţe între câţiva creditori ai companiei, inclusiv dl Nicolai Gorbatîi, dna Zinaida Curganov şi dl Ion Nedin, care au primit MDL 1,419.43 (EUR 81), MDL 1,409.42 (EUR 80) şi, respectiv, MDL 1,442.20 (EUR 82).

29. La 18 iulie 2007, executorul judecătoresc a evaluat 49% din capitalul social al unei companii terţe, care aparţineau companiei, la MDL 300,000 (EUR 17,930) şi a aplicat sechestru pe acesta. Recursul companiei împotriva deciziei executorului a fost respins la 1 august 2007. La aceeaşi dată, compania terţă a contestat decizia executorului din 18 iulie 2007. Rezultatul acestor proceduri nu este cunoscut.

30. La 16 februarie 2008, executorul judecătoresc a adoptat o decizie prin care a dispus plata în favoarea reclamanţilor a următoarelor sume: dlui Nicolai Cebotari - MDL 821.32 (EUR 50); dlui Nicolai Gorbatîi - MDL 528.43 (EUR 32); dnei Zinaida Curganov - MDL 524.70 (EUR 32); dlui Ion Nedin - MDL 536.91 (EUR 33); şi dlui Petru Anin - MDL 687.35 (EUR 42).

31. La 18 martie 2008, dl Gorbatîi şi dl Nedin au primit MDL 1,947.86 (EUR 115) şi, respectiv, MDL 1,979.11 (EUR 117).

32. Hotărârea din 23 octombrie 2001 pronunţată în favoarea reclamanţilor nu a fost executată în întregime nici până în prezent.

II.DREPTUL INTERN RELEVANT

33. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004‑III (extracts)).

ÎN DREPT

34. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, de neexecutarea în întregime a hotărârii judecătoreşti din 23 octombrie 2001.

Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”

Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

I.ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR

35. Curtea a considerat că perioada care trebuie luată în consideraţie a început la 13 iunie 2002, când hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamanţilor a devenit irevocabilă, şi continuă până în prezent, deoarece reclamanţilor li s-au plătit sumele datorate doar parţial. Prin urmare, această procedură a durat 6 ani şi 6 luni.

36. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

37. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea în întregime a hotărârii judecătoreşti din 23 octombrie 2001, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.

38. Guvernul a susţinut că circumstanţele cauzei trebuie examinate în lumina complexităţii acestora, comportamentului reclamanţilor şi al autorităţilor. În continuare, acesta a susţinut că autorităţile naţionale au îndeplinit toate obligaţiile lor pozitive pentru a asigura executarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea reclamanţilor. De asemenea, acesta a susţinut că, la 5 septembrie 2003, compania a devenit subiectul procedurilor de insolvabilitate şi că el nu mai putea să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de reclamanţi. Guvernul a declarat că statul nu deţinea acţiuni şi nu participa sub o altă formă în compania debitoare şi, prin urmare, nu putea fi responsabil pentru datoriile acesteia. El a declarat că executorul a luat măsuri rezonabile şi chiar a aplicat sechestru asupra bunurilor companiei şi le-a scos la licitaţie; licitaţiile, însă, au fost ulterior anulate la cererea unor companii terţe.

39. Curtea reiterează că executarea unei hotărâri definitive pronunţată de o instanţă judecătorească trebuie privită ca o parte integrantă a „procesului”, în sensul articolului 6 al Convenţiei (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, § 40; Reports 1997‑II, şi Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 63, ECHR 1999‑V). Totuşi dreptul „de acces la o instanţă” nu impune o obligaţie statului de a executa orice hotărâre judecătorească cu privire la un drept cu caracter civil fără a ţine cont de circumstanţele specifice ale cauzei (a se vedea Sanglier v. France, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Curtea a notat că responsabilitatea statului în privinţa executării unei hotărâri judecătoreşti pronunţată împotriva unei companii private nu se extinde dincolo de implicarea autorităţilor de stat în procedurile de executare (a se vedea Fuklev v. Ukraine, nr. 71186/01, § 67 şi §§ 90-91, 7 June 2005). Totuşi, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu o fac, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Scollo v. Italy, 28 septembrie 1995, § 44, Seria A nr. 315-C).

40. Curtea nu este chemată să examineze faptul dacă ordinea juridică internă a statului poate să asigure executarea hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti. Într-adevăr, fiecare stat trebuie să asigure funcţionarea unor instrumente juridice care să fie adecvate şi suficiente pentru a asigura executarea obligaţiilor pozitive care revin statului (a se vedea Ruianu v. Romania, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003). Unica sarcină a Curţii este de a examina dacă măsurile aplicate de către autorităţile moldoveneşti în această cauză au fost adecvate şi suficiente. În cauze ca aceasta, în care se cer acţiuni de la un debitor persoană privată, statul, în calitate de posesor al forţei publice, trebuie să acţioneze diligent pentru a asista creditorul în executarea hotărârii judecătoreşti (a se vedea Fociac v. Romania, nr. 2577/02, § 70, 3 februarie 2005).

41. Referindu-se la faptele acestei cauze, Curtea, în primul rând, notează că compania a devenit subiectul unei proceduri de insolvabilitate la 5 septembrie 2003 (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Guvernul a considerat că acesta este un argument important pentru executor care-l împiedica să asigure executarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea reclamanţilor. Având în vedere consideraţiile privind responsabilitatea statului pentru acţiunile sau omisiunile persoanelor private (a se vedea paragrafele 39 şi 40 de mai sus), Curtea constată că, în perioada între 13 iunie 2002 şi 11 martie 2004, executorul nu a întreprins măsuri pentru a executa hotărârea pronunţată în favoarea reclamanţilor, fapt recunoscut de Judecătoria Botanica la 11 martie 2004 (a se vedea paragraful 19 de mai sus). De asemenea, ea consideră că, chiar dacă instanţele judecătoreşti naţionale au recunoscut executorul responsabil de întârzierea în executare, acestea nu au acordat vreun remediu sau vreo reparaţie pentru inacţiunea acestuia (a se vedea paragrafele 19, 22 şi 23 de mai sus).

În continuare, Curtea notează că argumentul Guvernului privind imposibilitatea executării hotărârii din cauza insolvabilităţii companiei este combătut prin acţiunile ulterioare ale executorului de aplicare cu succes a sechestrului asupra bunurilor acesteia şi plata parţială a sumelor datorate reclamanţilor (a se vedea paragrafele 28, 30 şi 31 de mai sus).

42. În al doilea rând, Curtea nu găseşte drept pertinent argumentul Guvernului precum că executorul judecătoresc a luat toate măsurile rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor prin licitarea proprietăţii imobiliare a companiei. Trebuie de notat faptul că executorul avea oricând acces la Registrul bunurilor imobile şi putea să acţioneze mai diligent prin verificarea înainte de licitaţie a faptului dacă imobilul care urma să fie vândut aparţinea companiei (a se vedea paragraful 13 de mai sus), şi, astfel, putea să evite anularea licitaţiilor de către persoanele terţe.

43. În al treilea rând, Curtea subliniază faptul că măsurile dispuse de către instanţele judecătoreşti naţionale privind căutarea vehiculelor care aparţineau companiei şi aplicarea sechestrului asupra acestora au rămas ineficiente până în prezent (a se vedea paragraful 21 de mai sus).

44. În al patrulea rând, Guvernul nu a prezentat niciun argument pentru a explica aplicarea întârziată a sechestrului asupra acţiunilor şi bunurilor care aparţineau companiei terţe (a se vedea paragraful 24 de mai sus). De asemenea, acesta nu a explicat întârzierea în evaluarea acestor acţiuni şi bunuri (a se vedea paragrafele 24, 25 şi 29 de mai sus). În acest sens, trebuie de notat faptul că reclamanţii nu au plătit pentru evaluarea acţiunilor şi bunurilor companiei (a se vedea paragraful 24 de mai sus) şi nici costurile pentru publicarea anunţului privind licitaţia (a se vedea paragrafele 26 şi 27 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră necesar de a examina dacă comportamentul reclamanţilor a împiedicat executorul în luarea măsurilor în vederea executării hotărârii pronunţate în favoarea lor.

45. Existenţa unei hotărâri irevocabile şi executorii pronunţată în favoarea reclamanţilor demonstrează faptul că litigiul lor era meritoriu. În consecinţă, impunerea obligaţiei de a plăti cheltuielile pentru a asigura executarea hotărârii constituie o restricţie de natură pur financiară şi, prin urmare, cere o verificare deosebit de riguroasă prin prisma intereselor justiţiei (a se vedea Podbielski and PPU Polpure v. Poland, nr. 39199/98, § 65, 26 iulie 2005).

46. Curtea notează că compania datora diferite sume mai multor persoane private, precum şi autorităţilor statului (a se vedea paragraful 27 de mai sus). În scrisorile către reclamanţi, autorităţile responsabile de executare nu au specificat niciodată în ce proporţie reclamanţii trebuiau să suporte cheltuielile legate de executare şi dacă aceste sume urmau a fi rambursate în întregime după executare. De asemenea, Guvernul nu a prezentat vreo probă care ar fi demonstrat faptul că autorităţile statului, care erau de asemenea creditori ai companiei, au plătit partea lor de cheltuieli legate de executare şi că unicul motiv din care executorul nu a putut să organizeze licitaţia a fost omisiunea reclamanţilor de a plăti partea lor din costuri pentru anunţarea licitaţiei.

47. Curtea reiterează că executarea obligaţiei de a asigura efectiv drepturile garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei nu înseamnă pur şi simplu abţinerea de la ingerinţă, ci poate cere statului luarea diferitor forme de acţiuni pozitive (Kreuz v. Poland, nr. 28249/95, § 59, ECHR 2001‑VI). Ea consideră că, prin transferarea către reclamanţi a responsabilităţii de a suporta o parte din costurile procedurilor de executare, statul a încercat să se eschiveze de la obligaţia sa pozitivă de a organiza un sistem de executare a hotărârilor judecătoreşti care să fie efectiv atât în drept, cât şi în practică (a se vedea Apostol v. Georgia, nr. 40765/02, § 64, ECHR 2006‑...).

48. În final, potrivit hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor, Judecătoria sectorului Botanica a obligat compania să le plătească nu doar indemnizaţia de invaliditate pentru perioada 1 aprilie 2000 – 1 noiembrie 2001, dar şi să recalculeze periodic indemnizaţia lor şi să o plătească până la sfârşitul vieţii lor (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Curtea observă că Guvernul nu a prezentat vreo probă care ar demonstra faptul că executorul s-a conformat acestei părţi a hotărârii şi a recalculat sumele îndemnizaţiei de invaliditate, chiar dacă nu a fost plătită.

49. Din aceste motive, Curtea consideră că omisiunea executorului timp de peste şase ani şi şase luni de a lua măsurile necesare sau de a controla în mod efectiv procedurile de executare în aceste cauze este suficientă pentru a conchide că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE

50. Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea notează că a stabilit deja principiile cu privire la pretinsa încălcarea a drepturilor de proprietate ale reclamantului din cauza omisiunii statului de a asigura executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţată împotriva unei persoane private. În special, în cauza Fuklev v. Ukraine, Curtea a constatat următoarele:

„89. Curtea reiterează că, prin articolul 1 al Convenţiei, fiecare din părţile contractante ‘recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [lor] drepturile şi libertăţile definite în ... Convenţie’. Obligaţia de a asigura exercitarea efectivă a drepturilor definite în acest instrument poate să rezulte în obligaţii pozitive pentru stat. În asemenea circumstanţe, statul nu poate să rămână pur şi simplu pasiv şi ‘nu există ... nici o diferenţă între acţiuni şi inacţiuni’... .

91. În ceea ce priveşte dreptul garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, aceste obligaţii pozitive pot impune anumite măsuri necesare pentru apărarea dreptului la proprietate, chiar şi în cazurile care implică litigii dintre persoane fizice sau companii. Aceasta înseamnă, în special, că statele au obligaţia de a asigura ca procedurile prevăzute în legislaţie pentru executarea hotărârilor judecătoreşti definitive ... să se respecte.

92. Curtea consideră că omisiunea executorilor judecătoreşti de a acţiona şi omisiunea instanţelor judecătoreşti naţionale de a exercita un control corespunzător asupra situaţiei au creat o incertitudine permanentă în ceea ce priveşte executarea hotărârii pronunţate în favoarea reclamantului şi a plăţii datoriei faţă de el. În consecinţă, reclamantul trebuia să facă faţă acestei incertitudini o perioadă îndelungată de timp. ...

93. Având în vedere consideraţiile de mai sus şi constatările în privinţa articolului 6 § 1 al Convenţiei, Curtea este de părere că modul în care au fost efectuate procedurile de executare, perioada de timp cât au durat acestea şi nesiguranţa în care se afla reclamantul au periclitat ‘echilibrul just’ care trebuia respectat între cerinţele interesului general şi necesitatea de a apăra dreptul reclamantului la protecţia proprietăţii. În consecinţă, statul nu a respectat obligaţia sa de a asigura efectiv reclamantului dreptul lui de proprietate, după cum acesta este garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.” (nr. 71186/01, 7 iunie 2005)

51. Curtea nu vede vreun motiv pentru a se abate de la aceste constatări în această cauză. Aplicând aceste principii şi având în vedere constatările din paragrafele 41, 42, 43, 47 şi 49 de mai sus, Curtea consideră că, din cauza omisiunii executorilor de a lua măsuri adecvate şi suficiente pentru a asigura executarea hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor, aceştia au fost lăsaţi într-o situaţie de incertitudine timp de mai mulţi ani şi că din anul 2002 ei nu s-au putut folosi de proprietatea lor. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

52. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A.Prejudiciu

53. Dl Nicolai Gorbatîi a fost singurul reclamant care a înaintat pretenţii cu privire la satisfacţia echitabilă în termenul stabilit de Curte. El a pretins MDL 47,488.22 (EUR 2,779) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 30,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea lui. Restul reclamanţilor au pretins EUR 50,000 cu acelaşi titlu în cererile lor iniţiale depuse la Curte.

54. Guvernul a comentat doar pretenţiile cu privire la satisfacţia echitabilă formulate de către dl Gorbatîi şi a considerat că sumele pretinse erau excesive şi neîntemeiate. Având în vedere faptul că restul reclamanţilor nu au formulat vreo pretenţie, Guvernul a considerat că nu trebuie acordată vreo compensaţie.

55. Curtea notează, în primul rând, că hotărârea pronunţată în favoarea reclamanţilor a fost executată parţial (a se vedea paragrafele 28, 30 şi 31 de mai sus). Prin urmare, ei mai au dreptul să primească îndemnizaţiile de invaliditate restante pentru perioada de la 1 aprilie 2000 la 1 noiembrie 2001 (a se vedea paragraful 10 de mai sus). În continuare, Curtea atrage atenţia asupra faptului că, potrivit aceleiaşi hotărâri, Judecătoria sectorului Botanica a obligat compania să recalculeze periodic îndemnizaţiile lor şi să le plătească până la sfârşitul vieţii lor. Prin urmare, Curtea notează că obligaţia statului de a asigura executarea efectivă a hotărârii pronunţate în favoarea reclamanţilor în partea restantă nu este pusă la îndoială. Prin urmare, reclamanţii mai sunt în drept să-şi recupereze partea rămasă a datoriei apărute în baza hotărârii judecătoreşti pronunţată în cadrul procedurilor naţionale şi să li se plătească indemnizaţia recalculată până la sfârşitul vieţii lor, cu excepţia dlui Anin şi dlui Cebotari, în partea ce ţine de indemnizaţia pe viaţă (a se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus). Curtea reiterează că cea mai potrivită formă de redresare a violării articolului 6 al Convenţiei este de a asigura ca reclamanţii să fie repuşi, pe măsura posibilităţii, în poziţia care s-ar fi aflat în cazul în care cerinţele articolului 6 al Convenţiei nu ar fi fost desconsiderate (a se vedea Piersack v. Belgium (articolul 50), 26 octombrie 1984, § 12, Seria A nr. 85, şi, mutatis mutandis, Gençel v. Turkey, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). Curtea constată că, având în vedere violările constatate, şi în aceste cauze se aplică acest principiu. Prin urmare, ea consideră că Guvernul trebuie să asigure, prin măsuri corespunzătoare, conformarea cu hotărârea din 23 octombrie 2001 în privinţa reclamanţilor.

56. În ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor formulate cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că reclamanţii au suferit stres, nelinişte şi frustrare, care au fost intensificate prin durata nerezonabilă a procedurilor de executare şi prin omisiunea autorităţilor naţionale de a asigura executarea hotărârii din 23 octombrie 2001. Totuşi, suma pretinsă de dl Gorbatîi în observaţiile lui cu privire la satisfacţia echitabilă şi sumele pretinse de restul reclamanţilor în cererile lor iniţiale par a fi excesive. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă reclamanţilor câte EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.

B. Costuri şi cheltuieli

Reclamanţii nu a formulat vreo pretenţie cu acest titlu.

C.Dobânda de întârziere

57. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Conexează cererile;

2. Declară cererile admisibile;

3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte executarea întârziată a hotărârii din 23 octombrie 2001;

4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte aceeaşi executare întârziată;

5. Hotărăşte

(a)că statul pârât trebuie să asigure, prin mijloacele corespunzătoare, executarea hotărârii judecătoreşti din 23 octombrie 2001;

(b) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, câte EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile, plus orice taxă care poate fi percepută;

(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

6.Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 27 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy