CASE OF CENTRE FOR LEGAL RESOURCES ON BEHALF OF VALENTIN CÂMPEANU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 17 iulie 2014

Centrul de Resurse Juridice
în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României

(Cererea nr. 47848/08)

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Guido Raimondi, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefèvre, Alvina Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Luis López Guerra, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Vincent A. de Gaetano, Angelika Nußberger, Paulo Pinto de Albuquerque, Paul Mahoney, Johannes Silvis, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 septembrie 2013 şi 26 mai 2014,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 47848/08 îndreptată împotriva României, prin care o organizaţie neguvernamentală din România - Centrul de Resurse Juridice („CRJ”), acţionând în numele domnului Valentin Câmpeanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 2 octombrie 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Interights, care a consiliat CRJ până la data de 27 mai 2014, a fost reprezentat de domnul C. Cojocariu, avocat în Londra. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. CRJ susţine, în numele domnului Valentin Câmpeanu, că acesta a fost victima încălcării art. 2, art. 3, art. 5, art. 8, art. 13 şi art. 14 din Convenţie.

4. La data de 7 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1 din Convenţie).

5. Au fost primite observaţii de la Human Rights Watch, Euroregional Center for Public Initiative, Comitetul Helsinki bulgar şi Mental Disability Advocacy Center, pe care preşedintele le-a autorizat să intervină în procedură (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulament). Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei şi-a exercitat dreptul de a participa la procedură şi a prezentat observaţii scrise (art. 36 § 3 din Convenţie şi art. 44 § 2 din Regulament).

Guvernul a răspuns la aceste observaţii.

6. La 4 septembrie 2013, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfăţişat:

–– pentru Guvern: doamna C. Brumar, agent, şi domnii G. Caian, consilier, şi D. Dumitrache, coagent;

–– pentru CRJ: doamnele G. Iorgulescu, director general, CRJ, şi G. Pascu, responsabil de program, CRJ, precum şi domnul C. Cojocariu, avocat, Interights, consilieri;

– pentru Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei: domnul N. Muižnieks, Comisar pentru Drepturile Omului, doamnele I. Gachet, director, Biroul Comisarului pentru Drepturile Omului, şi A. Weber, consilier, Biroul Comisarului pentru Drepturile Omului.

Curtea a ascultat declaraţiile făcute de doamna Brumar, domnul Caian, domnul Cojocariu, doamna Iorgulescu şi domnul Muižnieks, precum şi răspunsurile date de doamna Brumar, domnul Cojocariu şi doamna Iorgulescu la întrebările adresate de Curte.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

A. Decesul lui Valentin Câmpeanu

1. Originea cauzei

7. Valentin Câmpeanu a fost un tânăr de etnie romă. Născut la 15 septembrie 1985, având tată necunoscut, a fost abandonat la naştere de mama sa, Florica Câmpeanu (decedată în 2001). A fost dus la orfelinat, Centrul din Corlate, în care a crescut.

În 1990, Valentin Câmpeanu a fost depistat ca seropozitiv. Întrucât medicii l-au diagnosticat ulterior cu „întârziere mintală profundă, QI = 30, infecţie cu HIV”, a fost încadrat în gradul „grav” de handicap. Ulterior, a prezentat diverse simptome asociate virusului HIV, ca de exemplu tuberculoză pulmonară, pneumonie şi hepatită cronică.

În martie 1992, a fost transferat la Centrul pentru copii handicapaţi din Craiova şi, ulterior, în Centrul de plasament nr. 7 din Craiova („centrul de plasament”).

2. Examinările medicale de bilanţ efectuate în 2003 şi 2004

8. La 30 septembrie 2003, Comisia Judeţeană pentru Protecţia Copilului Dolj („comisia judeţeană”) a revocat măsura încredinţării domnului Câmpeanu, motivând că acesta a depăşit vârsta de 18 ani şi nu urma nicio formă de învăţământ.

Deşi asistentul social responsabil de cazul domnului Câmpeanu a recomandat un transfer la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică, comisia judeţeană a hotărât ca un asistent social responsabil de caz să facă demersurile necesare în vederea transferului domnului Câmpeanu la Spitalul Neuropsihiatric din Poiana Mare („SPM”). Hotărârea putea fi contestată, în condiţiile legii, la Judecătoria Craiova.

Domnul Câmpeanu nu a asistat personal la şedinţa comisiei judeţene şi nici nu a fost reprezentat.

9. La 14 octombrie 2003, Comisia de expertiză medicală a persoanelor adulte cu handicap din cadrul Consiliului Judeţean Dolj a reevaluat starea de sănătate a domnului Câmpeanu. Aceasta a constatat doar infecţia cu HIV, care corespundea gradului „mediu” de handicap. S-a menţionat, de asemenea, că pacientul era „integrat social”.

10. Ulterior, la o dată neprecizată din octombrie sau noiembrie 2003, un asistent social şi un medic de la centrul de plasament au efectuat o examinare clinică de bilanţ asupra domnului Câmpeanu, condiţie prealabilă plasamentului acestuia într-un centru medico-social. În rubrica „reprezentant legal”, aceştia au scris „abandonat la naştere”; rubrica „persoană de contact în caz de urgenţă” a rămas necompletată. Diagnosticul indica „handicap mintal grav, seropozitivitate”, fără nicio referire la diagnosticul precedent (supra, pct. 9). Raportul examinării preciza: „necesită supraveghere şi asistenţă intermitentă pentru îngrijire personală” şi concluziona că domnul Câmpeanu era capabil să aibă grijă de propria persoană, însă cu ajutor semnificativ.

11. Prin scrisoarea datată 16 octombrie 2003, SPM a informat comisia judeţeană că nu-l putea interna pe domnul Câmpeanu, motivând că acesta era seropozitiv şi prezenta handicap mintal, iar spitalul nu era echipat pentru îngrijirea persoanelor cu asemenea patologii.

12. În urma acestui refuz, în perioada octombrie 2003 – ianuarie 2004, comisia judeţeană şi Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Dolj („DJPDC”) au solicitat sprijinul unor instituţii pentru găsirea unei unităţi sociale sau psihiatrice care să accepte internarea domnului Câmpeanu. DJPDC a precizat că SPM refuzase internarea pacientului din cauză că acesta era seropozitiv şi a solicitat cooperarea unităţilor respective, precizând că starea de sănătate a tânărului „nu necesită spitalizare, ci mai degrabă supraveghere continuă, în cadrul unei instituţii specializate”.

3. Internarea în Unitatea Medico-Socială Cetate

13. Comisia judeţeană a considerat, în final, că domnul Câmpeanu putea fi internat în Unitatea Medico-Socială Cetate („UMSC”), pe care o considera o unitate adaptată nevoilor acestuia. În cererea către UMSC, comisia a precizat doar că domnul Câmpeanu era seropozitiv, ceea ce corespundea unui grad mediu de handicap, fără să menţioneze dificultăţile sale de învăţare.

14. La 5 februarie 2004, domnul Câmpeanu a fost internat în UMSC. În procesul-verbal de transfer, întocmit de unitate şi trimis la CRJ la 5 martie 2004, se descria starea domnului Câmpeanu la internare; acesta se afla într-o stare avansată de „degradare psihică şi somatică”, era îmbrăcat într-un trening rupt, fără lenjerie intimă şi încălţăminte; acesta nu avea nici medicaţie antiretrovirală şi nici informaţii despre starea sa de sănătate; foaia de observaţie clinică întocmită la internare preciza că pacientul „refuză să coopereze”.

În declaraţiile date la parchet în data de 22 iulie 2004 în cadrul procedurii interne (prezentate în secţiunea B, infra), M.V., medicul curant al domnului Câmpeanu în centrul de plasament, a explicat faptul că pacientul nu primise medicamentele şi informaţiile corespunzătoare prin faptul că ea nu ştia la momentul respectiv dacă era necesară modificarea tratamentului având în vedere rezultatele ultimelor examinări (supra, pct. 9).

În urma examenului medical efectuat la internarea domnului Câmpeanu în UMSC, s-a consemnat diagnosticul „retard psihic sever, HIV seropozitiv şi malnutriţie”. Tânărul avea o înălţime de 1,68 m şi o greutate de 45 kg. S-a consemnat că pacientul „nu se poate orienta în timp şi spaţiu, nu poate mânca singur şi nu îşi poate efectua toaleta personală”.

15. În seara zilei de 6 februarie 2004, domnul Câmpeanu a devenit agitat. În foaia de observaţie întocmită de UMSC (supra, pct. 14) în dimineaţa zilei de 7 februarie 2004, s-a consemnat că pacientul „este violent, a agresat alţi pacienţi, a spart un geam, a rupt lenjeria de pat şi lenjeria de corp, precum şi perdelele”; i s-au administrat fenobarbital şi diazepam pentru a-l calma.

4. Examinarea medicală la SPM

16. La data de 9 februarie 2004, domnul Câmpeanu a fost transferat, în vederea examinării, diagnosticării şi tratamentului, la SPM, cea mai apropiată unitate de psihiatrie. Se consemnează din nou diagnosticul „retard psihic sever”. Se consideră însă că starea sa „nu constituie urgenţă psihiatrică” şi că pacientul „nu este agitat”. Doctorul L.G. i-a pus diagnosticul „retard psihic mediu” şi i-a prescris sedative (carbamazepină şi diazepam).

Dosarul medical păstrat la SPM consemna că nu s-a obţinut nicio informaţie despre anamneza domnului Câmpeanu la internarea sa în spital deoarece acesta „refuză să coopereze”. În declaraţia dată organelor de cercetare penală la 8 decembrie 2005, doctorul D.M. de la SPM a precizat că „pacientul era diferit, în sensul că nu se putea realiza contactul psihic cu el, şi că prezenta deficienţe mintale”.

5. Revenirea la UMSC

17. În aceeaşi zi, domnul Câmpeanu a fost transferat înapoi la UMSC. Între timp, starea sa de sănătate se degradase considerabil. După ce UMSC a primit antiretrovirale, tratamentul tânărului a fost reluat. În pofida acestei măsuri, starea acestuia nu s-a ameliorat, dosarul medical indicând că se menţine starea de „agitaţie” cu puseuri de „violenţă”.

18. UMSC a decis că, în lipsa echipamentelor necesare pentru îngrijirea lui, nu îl putea ţine pe domnul Câmpeanu pe termen mai lung. Spitalul a adresat centrului de plasament o cerere pentru transferarea tânărului la o altă unitate. Centrul de plasament a respins cererea, susţinând că tânărul „nu mai era de competenţa” acestuia.

19. La data de 11 februarie 2004, E.O., directoarea UMSC, ar fi sunat la Direcţia de Sănătate Publică Dolj şi ar fi solicitat găsirea unei soluţii pentru transferul domnului Câmpeanu într-o unitate mai bine adaptată problemelor sale de sănătate. I s-ar fi sugerat internarea domnului Câmpeanu în SPM în vederea unui tratament psihiatric cu o durată de 4-5 zile.

6. Transferul la SPM

20. La 13 februarie 2004, domnul Câmpeanu a fost transferat de la UMSC la SPM. Şederea sa în spital, în vederea tratării hiperagresivităţii sale, trebuia să dureze 3-4 zile. Acesta a fost internat în Secţia Psihiatrie V.

21. La 15 februarie 2004, tânărul a fost încredinţat doctorului L.G. Întrucât tânărul era seropozitiv, medicul a decis transferul acestuia în Secţia de psihiatrie VI. Această secţie nu avea decât doi medici generalişti şi niciun medic psihiatru, astfel că L.G. a rămas responsabil de tratamentul psihiatric acordat domnului Câmpeanu.

22. La data de 19 februarie 2004, acesta a încetat să mai mănânce şi a refuzat să-şi ia medicamentele. În consecinţă, s-a decis administrarea de glucoză şi vitamine pe cale parenterală. Medicul care l-a examinat pe domnul Câmpeanu a consemnat o „stare generală proastă”.

7. Vizita membrilor CRJ

23. La data de 20 februarie 2004, o echipă de observatori a CRJ s-a prezentat la SPM şi a constatat starea în care se afla domnul Câmpeanu. Conform raportului întocmit de membrii CRJ în urma vizitei respective, tânărul se afla singur într-o cameră neîncălzită, doar cu o bluză de pijama şi într-un pat fără lenjerie; nu se putea hrăni singur şi nu se putea deplasa singur la toaletă; personalul SPM a refuzat să-i acorde asistenţă, manifestând teamă să nu contracteze HIV, astfel încât pacientul era hrănit doar cu glucoză în perfuzie. Raportul concluziona că spitalul nu îi acordase tânărului tratamentul şi îngrijirile cele mai elementare.

În raport, reprezentanţii CRJ precizau că au solicitat transferul imediat al domnului Câmpeanu la Spitalul de Boli Infecţioase Craiova, singurul spital capabil să îi acorde tânărului un tratament adecvat; directorul spitalului a respins însă cererea, considerând că pacientul „nu este un caz urgent, ci un caz social” şi că, în orice caz, acesta nu ar fi rezistat drumului.

24. Domnul Câmpeanu a decedat în seara zilei de 20 februarie 2004. Conform certificatului de deces întocmit la 23 februarie 2004, cauza imediată a morţii a constituit-o insuficienţa cardio-respiratorie. Certificatul de deces indica totodată faptul că infecţia cu HIV este „starea morbidă iniţială”, iar „retardul mental” este „o altă stare morbidă importantă”.

25. Deşi dispoziţiile legale prevăd că autopsia medico-legală se efectuează obligatoriu în caz de deces în spital psihiatric (Ordinul comun nr. 1.134/255/2000 al ministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale), SPM nu a urmat procedura, considerând că decesul „nu poate fi considerat a fi o moarte suspectă, având în vedere cele două afecţiuni grave pe care le avea pacientul” (retard mental şi infecţie cu HIV).

26. La 21 februarie 2004, neştiind că domnul Câmpeanu decedase, CRJ a redactat mai multe scrisori urgente către persoane competente din administraţia locală şi naţională, printre care şi ministrul sănătăţii, prefectul judeţului Dolj, primarului comunei Poiana Mare şi şefului Direcţiei de Sănătate Publică Dolj. CRJ preciza în scrisori că domnul Câmpeanu se afla într-o stare extrem de critică şi că fusese transferat într-o unitate care nu era capabilă nici măcar să-i ofere îngrijirile corespunzătoare, având în vedere că acesta era seropozitiv. CRJ critica, de asemenea, tratamentul – considerat inadecvat – care îi fusese acordat tânărului şi solicita măsuri urgente pentru remedierea situaţiei. CRJ adăuga ca internarea domnului Câmpeanu în UMSC şi transferul său ulterior la SPM constituiau o încălcare a drepturilor sale fundamentale şi solicita autorităţilor să deschidă o anchetă corespunzătoare în acest sens.

La 22 februarie 2004, CRJ a publicat un comunicat de presă în care atrăgea atenţia asupra condiţiilor şi tratamentelor suportate de pacienţii din SPM, menţionând în special situaţia domnului Câmpeanu, şi solicita adoptarea unor măsuri de urgenţă.

B. Procedura internă

1. Plângerile penale depuse de CRJ

27. Prin scrisoarea din 15 iunie 2004, adresată Procurorului General al României, CRJ a solicitat informaţii despre stadiul în care se afla procedura declanşată în urma plângerii penale depuse la parchet în data de 23 februarie 2004 cu privire la circumstanţele care au condus la decesul domnului Câmpeanu. CRJ a subliniat în plângere că tânărul nu fusese internat într-o unitate medicală corespunzătoare stării sale de sănătate fizică şi mintală.

28. Tot la data de 15 iunie 2004, CRJ a formulat alte două plângeri penale, una la Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova şi alta la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj. CRJ a cerut din nou deschiderea unei anchete penale cu privire la circumstanţele în care a survenit decesul domnului Câmpeanu, susţinând că au fost săvârşite următoarele infracţiuni:

i. neglijenţă în serviciu, comisă de către personal al DJPDC Dolj şi al centrului de plasament [art. 249 alin. (1) C. pen.];

ii. abuz în serviciu şi punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de se îngriji, comise de către personalul UMSC (art. 246 şi art. 314 C. pen.);

iii. ucidere din culpă sau punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de se îngriji, comise de către personalul SPM [art. 178 alin. (2) şi art. 314 C. pen.].

CRJ mai preciza că Comisia de expertiză medicală a persoanelor adulte cu handicap Dolj a încadrat greşit diagnosticul domnului Câmpeanu ca fiind grad mediu de handicap, în pofida diagnosticelor puse anterior şi ulterior (supra, pct. 9). Referitor la DJPDC Dolj, CRJ considera că aceasta nu a declanşat procedura pentru instituirea unei tutele în momentul în care domnul Câmpeanu a devenit major, încălcând astfel legislaţia în vigoare.

De asemenea, CRJ imputa centrului de plasament că nu a luat măsuri pentru a se asigura că tânărul se prezintă cu tratamentul antiretroviral necesar la transferarea acestuia la UMSC în data de 5 februarie 2004; CRJ considera că acest fapt poate reprezenta o cauză care a dus la decesul tânărului, două săptămâni mai târziu.

De asemenea, CRJ considera că transferul de la UMSC la SPM fusese inutil, inoportun şi contrar legislaţiei în vigoare, întrucât această măsură a fost luată fără consimţământul pacientului sau al vreunui reprezentant legal, ceea ce încalcă prevederile Legii nr. 46/2003 (Legea drepturilor pacientului).

În ultimul rând, CRJ susţine că, la SPM, domnul Câmpeanu a fost lipsit de tratamentul adecvat, atât din punctul de vedere al tratamentului medicamentos şi nutritiv, cât şi din punct de vedere al serviciilor medicale.

29. La data de 22 august 2004, Parchetul General a informat CRJ că dosarul cauzei a fost transmis, pentru anchetă, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.

La data de 31 august 2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a informat CRJ că s-a deschis un dosar penal în urma plângerii depuse şi că ancheta a fost repartizată Serviciului de Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dolj.

2. Raportul de constatare medico-legală

30. La 14 septembrie 2004, la cererea parchetului, Institutul de Medicină Legală Craiova a eliberat un raport de constatare medico-legală în care, în baza foilor de observaţie clinică înaintate, se menţiona:

Numitul Câmpeanu Valentin „a avut recomandat tratament pentru afecţiunea virală HIV, şi afecţiunea psihiatrică, tratament corect şi adecvat cazului ca acţiune şi doze corespunzătoare, raportate la stadiului clinico-imunologic al pacientului.

Nu putem face aprecieri asupra faptului dacă bolnavul a şi luat dozele recomandate, având în vedere starea avansată de degradare psihosomatică.”

31. La 22 octombrie 2004, s-a procedat la exhumarea şi autopsierea cadavrului domnului Câmpeanu. Raportul de constatare medico-legală, întocmit la 2 februarie 2005, preciza că trupul prezenta urme avansate de casexie şi concluziona următoarele:

„[...] moartea numitului Câmpeanu Valentin a fost neviolentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii consecinţa unei pneumonii complicaţie suferită în evoluţia sindromului HIV, diagnosticat cu ocazia internării. Cu ocazia exhumării nu s-au constatat leziuni de violenţă.”

3. Actele parchetului

32. La 19 iulie 2005, Parchetul de pe Tribunalul Dolj a dispus neînceperea urmăririi penale în dosarul respectiv, considerând că, având în vedere aspectele prezentate, tratamentul medical administrat pacientului fusese adecvat şi că decesul acestuia nu a fost violent, ci consecinţa unei complicaţii suferite în evoluţia sindromului HIV, de care suferea domnul Câmpeanu.

33. La 8 august 2005, CRJ a contestat rezoluţia la Prim procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, susţinând, în special, că nu fuseseră examinate unele dintre argumentele legate de tratamentul medical administrat pacientului, presupusa întrerupere a administrării antiretroviralelor şi condiţiile de cazare şi igienă din spitale.

La 23 august 2005, prim-procurorul a admis plângerea, a infirmat rezoluţia din 19 iulie 2005 şi reluarea cercetărilor penale în vederea completării lor. S-a dispus efectuarea unor acte specifice de cercetare penală în legătură cu anumite documente medicale care trebuiau verificate după ce erau ridicate de la Spitalul Clinic de Boli Infecto-Contagioase Craiova, centrul de plasament, UMSC şi SPM. Medicii care l-au avut în îngrijire pe domnul Câmpeanu urmau să fie audiaţi. Se cerea clarificarea circumstanţelor în care medicaţia antiretrovirală a fost administrată sau nu pacientului pe durata internării acestuia la UMSC şi SPM, având în vedere faptul că foaia de observaţie clinică de la SPM nu conţinea nicio informaţie în acest sens.

34. La data de 11 decembrie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a decis că, în conformitate cu noile norme de procedură în vigoare, nu avea competenţă să efectueze urmărirea penală şi a trimis dosarul cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat.

4. Procedura disciplinară

35. La 11 ianuarie 2006, IPJ Dolj a solicitat Colegiului Medicilor Dolj („Colegiul Medicilor”) emiterea unui aviz privind „măsura în care demersul terapeutic [adoptat] este corect din punct de vedere al diagnosticului [pus în raportul de autopsie] sau se consideră o greşeală medicală”.

La 20 iulie 2006, Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor a decis că nu se impune declanşarea unei acţiuni disciplinare împotriva personalului SPM:

„[...] terapia cu psihotrope, menţionată în notele la observaţia clinică generală ale SPM, era corespunzătoare [...] [şi prin urmare] informaţiile primite sugerează că medicii au luat decizii bune şi că nu există bănuiala unei greşeli medicale [legate de] o infecţie oportunistă în HIV [care nu ar fi fost] tratată corect”.

IPJ Dolj a atacat decizia, dar contestaţia a fost respinsă ca tardivă la data de 23 noiembrie 2006.

5. Noua rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale şi căile de atac ulterioare

36. La 30 martie 2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat a pronunţat o nouă rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Procurorul şi-a întemeiat soluţia pe probele depuse la dosar, precum şi pe decizia emisă de Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor.

37. CRJ a contestat rezoluţia, susţinând că majoritatea instrucţiunilor date de prim-procuror în rezoluţia din 23 august 2005 (supra, pct. 33) fuseseră ignorate. Plângerea a fost respinsă la 4 iunie 2007 de către prim-procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat care, într-o motivare scurtă, a făcut trimitere la concluziile raportului de constatare medico-legală din 14 septembrie 2004 şi la decizia Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor din 20 iulie 2006.

La 10 august 2007, CRJ a atacat această ordonanţă la Judecătoria Calafat.

38. La 3 octombrie 2007, instanţa a admis acţiunea CRJ, a casat rezoluţiile din 30 martie şi 4 iunie 2006 şi a dispus reluarea urmăririi penale, considerând că nu se examinaseră diverse aspecte legate de decesul domnului Câmpeanu şi că se impunea prezentarea unor probe suplimentare.

Instanţa a reţinut, în special, următoarele deficienţe: majoritatea documentelor care ar fi trebuit ridicate de la Spitalul Clinic de Boli Infecto-Contagioase Craiova şi de la centrul de plasament nu fuseseră de fapt depuse la dosarul de cercetare (acte medicale în baza cărora domnul Câmpeanu fusese internat în UMSC şi transferat la SPM, examenele clinice şi paraclinice efectuate, procesele-verbale ale audierilor medicilor şi infirmierelor care l-au avut în grijă pe domnul Câmpeanu şi liniile directoare privind diagnosticarea HIV); contradicţiile care reies din declaraţiile persoanelor implicate în internarea domnului Câmpeanu în UMSC nu au fost clarificate, ca de altfel nici circumstanţele legate de întreruperea tratamentului antiretroviral ulterior transferului tânărului la SPM; în plus, afirmaţiile contradictorii ale personalului medical al UMSC şi SPM cu privire la pretinsa „stare de agitaţie” a domnului Câmpeanu nu au fost elucidate.

În opinia instanţei, organele de urmărire penală nu au verificat nici dacă personalul medical al SPM a efectuat examenele necesare ulterior internării domnului Câmpeanu şi dacă acesta a primit antiretroviralele şi alte medicamente indicate. Instanţa a adăugat că organele de urmărire penală nu au stabilit originea edemelor constatate la nivelul feţei şi membrelor inferioare ale domnului Câmpeanu şi nici nu au stabilit dacă demersul terapeutic adoptat la SPM a fost corect. S-a mai considerat că, ţinând seama de aceste deficienţe, cererea pentru emiterea unui aviz adresată Colegiului Medicilor a avut un caracter prematur şi trebuia refăcută după completarea dosarului de cercetare.

39. Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat a declarat recurs împotriva hotărârii. La 4 aprilie 2008, Tribunalul Dolj a admis recursul, a casat hotărârea pronunţată de Judecătoria Calafat şi a respins plângerea depusă de CRJ împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 30 martie 2007.

Tribunalul s-a bazat, în principal, pe concluziile raportului de constatare medico-legală şi pe raportul de autopsie, precum şi pe decizia Colegiului Medicilor, toate aceste înscrisuri indicând lipsa unei legături de cauzalitate între tratamentul medical administrat domnului Câmpeanu şi decesul său.

C. Alte acţiuni întreprinse la iniţiativa CRJ

1. Cu privire la domnul Câmpeanu

40. La data de 8 martie 2004, ca răspuns la plângerile făcute de CRJ (supra, pct. 26), prefectul judeţului Dolj a însărcinat o comisie cu anchetarea circumstanţelor decesului domnului Câmpeanu. Comisia, alcătuită din reprezentanţi de la DJPDC, Direcţia de Sănătate Publică, Serviciul de Cercetări Penale din cadrul IPJ Dolj şi Prefectura Dolj, a primit un termen de 10 zile pentru finalizarea anchetei şi prezentarea unui raport cu concluziile sale.

În raport, comisia a ajuns la concluzia că toate procedurile legate de tratamentul domnului Câmpeanu după ieşirea acestuia din centrul de plasament fuseseră legale şi justificate, ţinând seama de diagnosticul pus. S-a constatat o singură neregulă, şi anume neefectuarea unei autopsii imediat după decesul tânărului, ceea ce constituia o încălcare a legislaţiei în vigoare (supra, pct. 25).

41. La 26 iunie 2004, CRJ a depus la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului („ANPC”) o plângere în care denunţa mai multe deficienţe, printre care neinstituirea unei tutele în cazul domnului Câmpeanu şi neplasarea acestuia într-o unitate medicală corespunzătoare. CRJ şi-a reiterat plângerea la data de 4 august 2004, susţinând că transferul nejustificat al tânărului la SPM putea ridica probleme în raport cu art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie.

La 21 octombrie 2004, ca răspuns la aceste acuzaţii, ANPC a prezentat un raport privind circumstanţele decesului domnului Câmpeanu. ANPC a recunoscut că, dispunând internarea domnului Câmpeanu în SPM, comisia judeţeană şi-a depăşit atribuţiile. ANPC a considerat însă că dispoziţia respectivă nu a avut urmări deoarece unitatea în cauză oricum refuzase iniţial internarea domnului Câmpeanu (supra, pct. 11).

ANPC a concluzionat că, transferându-l pe domnul Câmpeanu la UMSC, DJPDC acţionase conform principiilor deontologiei profesionale şi bunelor practici. În acest sens, ANPC nu are totuşi competenţa de a se pronunţa asupra transferului ulterior al domnului Câmpeanu la SPM.

De asemenea, ANPC a refuzat să se pronunţe asupra argumentului conform căruia domnul Câmpeanu a fost încadrat greşit în gradul mediu de handicap sau asupra faptelor ulterioare internării tânărului în UMSC.

42. La data de 24 martie 2004, Direcţia de Sănătate Publică Dolj a informat CRJ că o comisie alcătuită din mai mulţi şefi de servicii au ajuns la concluzia că „nu s-a încălcat niciun drept fundamental” în cazul decesului domnului Câmpeanu, internările succesive ale acestuia fiind justificate prin art. 9 din Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA.

2. Cu privire la alţi pacienţi

43. La data de 16 martie 2005, în urma unei anchete penale asupra morţii a 17 pacienţi la SPM, Procurorul General a adresat Ministerului Sănătăţii o scrisoare, solicitând adoptarea unor măsuri administrative pentru remedierea situaţiei din spital. Deşi sublinia că nu s-a constatat nicio faptă penală condamnabilă în legătură cu decesele în cauză, scrisoarea sublinia „deficienţele administrative” constatate în spital şi preconiza luarea măsurilor corespunzătoare în privinţa următoarelor aspecte:

„lipsa încălzirii în camerele pacienţilor, alimentaţia hipocalorică, personal insuficient şi nepregătit pentru îngrijirile necesare pacienţilor cu handicap mintal, lipsa medicamentelor eficace, posibilităţi extrem de limitate de a efectua investigaţii paraclinice [...], toate aceste elemente favorizând apariţia bolilor infecţioase şi o evoluţie mortală a acestora [...]”

44. În decizia pronunţată la 15 iunie 2006, în urma plângerii penale formulate de CRJ în numele lui P.C., alt pacient decedat la SPM, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia ridicată de parchet, conform căreia CRJ nu avea un interes legitim de a acţiona. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că CRJ, având în vedere domeniul de activitate şi scopurile declarate ca fundaţie care activează în domeniul prevenirii încălcării drepturilor omului, era îndreptăţită să declanşeze o procedură de această natură în vederea aflării împrejurărilor deceselor celor 17 pacienţi din SPM în lunile ianuarie şi februarie 2004. Înalta instanţă s-a pronunţat astfel:

„Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că Fundaţia CRJ se circumscrie categoriei de «orice persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate» prevăzută în art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., legitimitatea interesului său materializându-se în sesizarea efectuată în vederea aflării împrejurărilor deceselor celor 17 pacienţi din Spitalul de Psihiatrie de la Poiana Mare, în lunile ianuarie şi februarie 2004, în scopul protejării dreptului la viaţă, a interzicerii tratamentelor inumane şi degradante, pentru declanşarea unei anchete oficiale aprofundate şi efective în vederea identificării şi pedepsirii persoanelor responsabile de încălcarea dreptului arătat şi aplicarea relelor tratamente, în conformitate cu prevederile art. 2 şi art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi în scopul conştientizării societăţii de necesitatea protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi al asigurării accesului la justiţie, ceea ce corespunde obiectului său de activitate.

Interesul său legitim a fost dovedit, prin declanşarea efectivă de cercetări, care şi în prezent se află în derulare.

Totodată, posibilitatea formulării plângerii în condiţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. de către [...] recurenta petiţionară [...] reprezintă o acţiune în justiţie, de care petiţionara a uzat, ce se înscrie, în accepţiunea prevederilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul dreptului la un recurs efectiv în faţa instanţei naţionale [...].”

D. Expertiza furnizată de CRJ

45. CRJ a prezentat o expertiză datată 4 ianuarie 2012 şi întocmită de Dr. Adriaan van Es, membru al echipei consultative medico-legale şi director al Federaţiei Internaţionale a Organizaţiilor pentru Sănătate şi Drepturile Omului (International Federation of Health and Human Rights Organisations – IFHHRO), asistat de Anca Boeriu, şef de proiect la IFHHRO. Expertiza se baza pe copii ale înscrisurilor pe care CRJ le-a prezentat şi Curţii, în special documentele medicale de la UMSC şi SPM.

În expertiză se preciza despre documentele medicale de la UMSC şi SPM că sunt „superficiale, de calitate slabă, deseori absente sau incomplete”, descrierea stării clinice a domnului Câmpeanu fiind „foarte insuficientă”. Se mai preciza că pacientul nu a fost examinat deloc de către un specialist în boli infecţioase la SPM şi s-a adăugat că, contrar prevederilor dreptului român, nu s-a efectuat o autopsie imediat după deces.

Conform expertizei, documentele disponibile nu conţineau informaţii fiabile pentru a putea stabili dacă tratamentul antiretroviral a fost administrat continuu; prin urmare, era posibil ca, din cauza unui tratament necorespunzător, domnul Câmpeanu să fi suferit un nou atac al virusului HIV, dar şi de infecţii oportuniste, precum pneumonia cu Pneumocystis (raportul de constatare medico-legală indica pneumonia ca fiind cauza decesului). Expertiza arăta că pneumonia nu fusese nici diagnosticată, nici tratată în timpul internărilor pacientului la SPM şi UMSC, deşi aceasta este o boală foarte răspândită la persoanele infectate cu HIV şi că nu s-a procedat niciodată la efectuarea unor analize de laborator obişnuite pentru a supraveghea seropozitivitatea pacientului.

Expertiza constata posibilitatea ca anumite aspecte comportamentale interpretate ca tulburări psihiatrice să fi fost cauzate de o septicemie.

În consecinţă, conform expertizei, pericolele întreruperii tratamentului cu antiretrovirale, riscurile apariţiei unor infecţii oportuniste şi antecedentele de tuberculoză ale domnului Câmpeanu ar fi trebuit să determine internarea acestuia într-un spital de medicină generală care tratează bolile infecţioase, nu într-o instituţie psihiatrică.

46. Expertiza concluziona că decesul domnului Câmpeanu la SPM a fost consecinţa unei „greşeli medicale grave”, că tratamentul infecţiei cu HIV şi al infecţiilor oportuniste nu a respectat nici normele internaţionale, nici deontologia medicală, lucru valabil şi pentru consilierea şi tratamentul acordate pacientului pentru handicapul său mintal; mai mult, procedura disciplinară în faţa Colegiului Medicilor a fost deficitară şi viciată de neglijenţă, având în vedere absenţa documentelor medicale importante.

E. Informaţii generale despre unităţile medicale Cetate şi Poiana Mare

1. Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare (SPM)

47. SPM se află în judeţul Dolj, în sudul României, la 80 kilometri de Craiova, pe locul unei foste baze militare amplasate pe un teren de 36 hectare. SPM poate caza 500 de pacienţi. Aceştia pot fi supuşi unei măsuri de internare voluntară sau nevoluntară, această din urmă măsură rezultând dintr-un proces civil sau penal. În urmă cu câţiva ani, spitalul avea şi o secţie pentru pacienţii bolnavi de tuberculoză. Secţia a fost transferată într-o comună învecinată sub presiunea unor organisme naţionale şi internaţionale, printre care şi Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”).

La vremea faptelor în litigiu (februarie 2004), SPM avea 436 de pacienţi. Personalul medical era alcătuit din 5 medici psihiatri, 4 medici rezidenţi – specializarea psihiatrie şi 6 medici generalişti.

Conform raportului CPT din 2004 (infra, pct. 77), în SPM au decedat 109 pacienţi în condiţii suspecte – 81 în perioada ianuarie-decembrie 2003, şi 28 în primele cinci luni din 2004. CPT a efectuat trei vizite la SPM – în 1995, 1999 şi 2004 – ultima vizită cu obiectivul specific de a ancheta creşterea alarmantă a ratei mortalităţii. În urma fiecărei vizite, CPT a întocmit rapoarte foarte critice, subliniind „condiţiile de trai inumane şi degradante” din SPM.

La data de 2 septembrie 2003, Ministerul Sănătăţii a publicat un raport întocmit în urma vizitelor la anumite unităţi medicale, în special SPM, semnalate ca problematice în rapoartele CPT. Se concluziona că medicamentele administrate pacienţilor din SPM erau necorespunzătoare, fie din cauza lipsei legăturii dintre diagnosticul psihiatric şi tratamentul acordat, fie din cauza insuficienţei examenelor medicale. Se mai menţionau deficienţele constatate în legătură cu administrarea spitalului şi insuficienţa personalului medical raportat la numărul pacienţilor.

2. Unitatea Medico-Socială Cetate (UMSC)

48. Din informaţiile prezentate de CRJ, reiese că UMSC era o mică entitate medico-socială care, la începutul anului 2004, avea o capacitate de 20 de paturi. La vremea respectivă, erau internaţi 18 pacienţi. Până la data de 1 ianuarie 2014 (dată la care entitatea a fost încadrată ca unitate medico-socială), UMSC fusese spital de psihiatrie.

În temeiul acreditării eliberate pe perioada 2006-2009, UMSC era autorizată să ofere servicii persoanelor adulte aflate în situaţii familiale dificile, punându-se accentul pe componenta socială a asistenţei medico-sociale.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Codul penal român

49. Dispoziţiile relevante din Codul penal român, în vigoare la momentul faptelor în litigiu, erau redactate după cum urmează:

Art. 114 – Internarea medicală

„(1) Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.

(2) Această măsură poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.”

Art. 178 – Uciderea din culpă

„(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.”

Art. 246 – Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

„Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Art. 249 – Neglijenţa în serviciu

„(1) Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. [...]”

Art. 314 – Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de se îngriji

„(1) Părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are putinţa de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 3 ani. [...]”

B. Codul de procedură penală român

50. Procedura privind plângerea în faţa instanţei contra actelor procurorului în cadrul urmăririi penale era prevăzută la art. 275–2781 C. proc. pen., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor în litigiu. Pasajele relevante din aceste dispoziţii erau redactate după cum urmează:

Dreptul de a face plângere
Art. 275

„(1) Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. [...]”

Plângerea contra actelor procurorului
Art. 278

„Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. [...]”

Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului
de netrimitere în judecată
Art. 2781

„(1) După respingerea plângerii făcute conform art. 275 şi 278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. [...]”

(4) Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penala sau încetarea urmăririi penale, precum şi persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane, legal citate, nu împiedică soluţionarea cauzei. [...]

(5) La judecarea plângerii, prezenţa procurorului este obligatorie.

(6) La termenul fixat pentru judecarea plângerii, judecătorul dă cuvântul persoanei care a făcut plângerea, persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale şi apoi procurorului.

(7) Judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.

(8) Judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;

b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;

c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător. [...]

(12) Judecătorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia.

(13) Plângerea greşit îndreptată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.”

C. Sistemul naţional de asistenţă socială

51. Art. 2 din Legea privind sistemul naţional de asistenţă socială (Legea nr. 705/2001) defineşte astfel asistenţa socială:

„Asistenţa socială, componentă a sistemului de protecţie socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.”

Art. 3 defineşte obiectivul acestui sistem astfel:

„Asistenţa socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru integrare socială.”

52. Ordonanţa Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale stabileşte obiectivele serviciilor sociale publice şi descrie procesul de luare a deciziilor şi de acordare a serviciilor sociale.

D. Legislaţia referitoare la sistemul de sănătate

53. Dispoziţiile juridice relevante cu privire la sănătatea mintală au fost prezentate în detaliu în hotărârea B. împotriva României (nr. 2) (nr. 1285/03, pct. 42-66, 19 februarie 2013).

Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, intrată în vigoare în august 2002, defineşte procedura de tratament fără obţinerea consimţământului pacientului. Decizia medicului psihiatru de internare nevoluntară pentru tratament nevoluntar se confirmă în termen de cel mult 72 de ore de către o comisie de revizie a procedurii alcătuită din doi psihiatri, pe cât posibil alţii decât cel care a internat persoana, şi un medic de altă specialitate sau un reprezentant al societăţii civile. De asemenea, decizia de internare nevoluntară este notificată în cel mult 24 de ore şi este supusă revizuirii parchetului de pe lângă instanţa judecătorească competentă; hotărârea procurorului poate fi atacată în instanţă. Aplicarea prevederilor legii era subordonată adoptării normelor de aplicare necesare; acestea au fost adoptate la 2 mai 2006.

54. Legea spitalelor nr. 270/2003 prevedea, la art. 4, că „[s]pitalul asigură condiţii de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor”. Legea a fost abrogată la 28 mai 2006, când a intrat în vigoare Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

55. Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului prevedea, la art. 3, că „[p]acientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare”. Art. 35 prevede că pacientul are „dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare”. De asemenea, „[p]acientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate”. Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru orice formă de intervenţie medicală.

56. Ordinul ministrului justiţiei nr. 1 134 din 25 mai 2000 şi Ordinul ministrului sănătăţii nr. 255 din 4 aprilie 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale prevăd la art. 34 că autopsia medico-legală se efectuează obligatoriu în caz de deces în spital psihiatric. Conform art. 44, conducerea unităţii sanitare are obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la deces, acestea având obligaţia de a solicita autopsia.

57. Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA prevede la art. 9 că unităţile sanitare şi medicii, indiferent de specialitate, sunt obligaţi să interneze şi să asigure îngrijirile medicale de profil în specialitatea pe care o reprezintă, în conformitate cu patologia prezentată de pacient.

E. Sistemul tutelei

1. Tutela unui minor

58. Art. 113-141 C. fam., în vigoare la momentul faptelor în litigiu, reglementau tutela minorului în cazul în care ambii părinţi sunt morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi de către instanţă. Codul familiei definea condiţiile care impun punerea sub tutelă, numirea tutorelui, obligaţiile tutorelui, îndepărtarea tutorelui şi încetarea tutelei. Instituţia cu cele mai multe atribuţii în materie era autoritatea tutelară, însărcinată în special cu controlarea activităţii tutorelui.

În prezent, tutela este reglementată de art. 110-163 C. civ.

2. Procedura punerii sub interdicţie şi tutela persoanelor handicapate

59. Art. 142-151 C. fam., în vigoare la momentul faptelor în litigiu, reglementau procedura punerii sub interdicţie, măsură prin care persoana care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale îşi pierde capacitatea juridică.

Hotărârea de punere sub interdicţie poate fi pronunţată şi revocată de o instanţă judecătorească în cazul unei persoane „care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale”. Interdicţia poate fi cerută de mai multe persoane şi autorităţi, în special de instituţiile de ocrotire a minorilor sau orice altă persoană interesată. După punerea sub interdicţie a unei persoane, se desemnează un tutore în vederea reprezentării acesteia; tutorele are competenţe identice cu cele ale tutorelui unui minor.

Deşi pot fi puşi sub interdicţie şi minorii, interdicţia se aplică în special persoanelor adulte handicapate.

Dispoziţiile sus-menţionate au fost între timp integrate, cu modificările ulterioare, în Codul civil (art. 164-177). Noul Cod civil a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009, apoi republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011. A intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

60. Art. 152-157 C. fam., în vigoare la momentul faptelor, reglementau procedura curatelei, aplicabilă, printre altele, situaţiei în care o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi nu-şi poate numi un reprezentant. Pasajele relevante ale acestor dispoziţii sunt redactate după cum urmează:

Art. 152

„În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelară va putea institui curatela:

a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant;

b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

c) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act [...]”

Art. 153

„În cazurile prevăzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.”

Art. 154

„1. Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor, a celor arătaţi în art. 115, precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut în art. 152 lit. c. Autoritatea tutelară poate institui curatela şi din oficiu.

2. Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat. [...]”

Art. 157

„Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu.”

Dispoziţiile sus-menţionate au fost între timp integrate, cu modificările ulterioare, în Codul civil (art. 178-186).

61. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, în vigoare la momentul faptelor, conţinea derogări de la dispoziţiile privind tutela din Codul familiei. Art. 8 alin. (1) prevedea:

„În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti, şi nu a fost instituită tutelă, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane, în condiţiile legii, drepturile părinteşti asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin comisie.”

O.U.G. nr. 26/1997 a fost abrogată la 1 ianuarie 2005, când a intrat în vigoare Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

62. Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 726/2002 privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru adulţi şi se aplică măsurile de protecţie specială a acestora descrie astfel persoanele cu „retardare mintală severă”:

„Au o dezvoltare psihomotorie redusă şi îşi însuşesc foarte puţin sau deloc limbajul, pot învăţa să vorbească, se pot familiariza cu alfabetul şi număratul simplu. Pot fi capabile să efectueze sarcini simple sub strictă supraveghere. Se pot adapta la viaţa în comunitate în cămine sau în familiile lor, în măsura în care nu au un alt handicap care să necesite îngrijire specială.”

63. Legea nr. 519/2002 pentru aprobarea OUG nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap enumeră drepturile recunoscute acestor persoane. Această lege a fost abrogată prin Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, intrată în vigoare la 21 decembrie 2006. Art. 23 din lege, aşa cum era redactat iniţial, prevedea că persoanele cu handicap beneficiază de protecţie împotriva neglijării şi abuzului; după caz, beneficiază de protecţie juridică sub forma curatelei sau tutelei şi de asistenţă juridică. Conform art. 25 din legea republicată în 2008, persoanele cu handicap beneficiază de protecţie împotriva neglijării şi abuzului, indiferent de locul unde acestea se află. În cazul în care persoana este în imposibilitate totală sau parţială de a-şi administra bunurile personale, aceasta beneficiază de protecţie juridică sub forma tutelei sau a curatelei şi de asistenţă juridică. De asemenea, în cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte tutela, instanţa judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea administraţiei publice locale sau, după caz, persoana juridică privată care asigură protecţia şi îngrijirea persoanei cu handicap.

II. ELEMENTE RELEVANTE DIN DREPTUL INTERNAŢIONAL

A. Problema interesului de a acţiona

1. Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi („CDPD”), adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006 (Rezoluţia A/RES/61/106)

64. CDPD, având ca obiectiv promovarea, protejarea şi asigurarea exercitării depline a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către persoanele cu dizabilităţi, precum şi promovarea respectului pentru demnitatea lor intrinsecă, a fost ratificată de România la 31 ianuarie 2011. Dispoziţiile relevante sunt următoarele:

Art. 5
Egalitatea şi nediscriminarea

„1. Statele părţi recunosc faptul că toate persoanele sunt egale în faţa legii şi sub incidenţa legii şi au dreptul fără niciun fel de discriminare la protecţie egală şi la beneficiu egal al legii.

2. Statele părţi vor interzice toate tipurile de discriminare pe criterii de dizabilitate şi vor garanta tuturor persoanelor cu dizabilităţi protecţie juridică egală şi efectivă împotriva discriminării de orice fel.

3. Pentru a promova egalitatea şi a elimina discriminarea, statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a se asigura adaptarea rezonabilă.

4. Măsurile specifice care sunt necesare pentru a accelera sau obţine egalitatea de facto a persoanelor cu dizabilităţi nu vor fi considerate o discriminare potrivit prezentei convenţii.”

Art. 10
Dreptul la viaţă

„Statele părţi reafirmă că fiecare fiinţă umană are dreptul inalienabil la viaţă şi vor lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele cu dizabilităţi se bucură efectiv de acest drept în condiţii de egalitate cu ceilalţi.”

Art. 12
Recunoaştere egală în faţa legii

„ 1. Statele părţi reafirmă că persoanele cu dizabilităţi au dreptul la recunoaşterea, oriunde s-ar afla, a capacităţii lor juridice.

2. Statele părţi vor recunoaşte faptul că persoanele cu dizabilităţi se bucură de asistenţă juridică în condiţii de egalitate cu ceilalţi, în toate domeniile vieţii.

3. Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacităţii lor juridice.

4. Statele părţi se vor asigura că toate măsurile legate de exercitarea capacităţii juridice prevăd protecţia adecvată şi eficientă pentru prevenirea abuzurilor, conform legislaţiei internaţionale privind drepturile omului. O astfel de protecţie va garanta că masurile referitoare la exercitarea capacităţii juridice respectă drepturile, voinţa şi preferinţele persoanei, nu prezintă conflict de interese şi nu au o influenţă necorespunzătoare, sunt proporţionale şi adaptate la situaţia persoanei, se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă şi se supun revizuirii periodice de către o autoritate competentă, independentă şi imparţială sau de către un organ juridic. Măsurile de protecţie vor fi proporţionale cu gradul în care asemenea măsuri afectează drepturile şi interesele persoanei.

(...)”

Art. 13
Accesul la justiţie

„1. Statele părţi vor asigura acces efectiv la actul de justiţie pentru persoanele cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, inclusiv prin asigurarea de ajustări de ordin procedural şi adecvate vârstei, pentru a le facilita un rol activ ca participanţi direcţi şi indirecţi, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigaţie şi alte etape preliminare.

2. Pentru a sprijini accesul efectiv la actul de justiţie al persoanelor cu dizabilităţi, statele părţi vor promova formarea corespunzătoare a celor care lucrează în domeniul administrării justiţiei, inclusiv a personalului din poliţie şi penitenciare.”

2. Constatările relevante ale Comitetului Drepturilor Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite

65. Primul Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice conferă Comitetului drepturilor omului (CDO) competenţa să examineze comunicările persoanelor fizice care pretind a fi victime ale unei violări, de către acest stat parte, a vreunuia dintre drepturile enunţate în pact (art. 1 şi 2 din Protocolul facultativ). Dreptul de a prezenta o comunicare se limitează expres la persoanele fizice. Astfel, plângerile adresate de ONG-uri, asociaţii, partide politice ori societăţi în nume propriu sunt în general declarate inadmisibile pe motivul lipsei interesului de a acţiona [a se vedea, de exemplu, Disabled and handicapped persons in Italy v. Italy (nr. 163/84)].

66. Cu titlu excepţional, un terţ poate prezenta o comunicare în numele unei victime. O comunicare prezentată în numele unei pretinse victime de către un terţ se examinează numai dacă acesta reuşeşte să-şi demonstreze calitatea de a prezenta comunicarea. Pretinsa victimă poate desemna un reprezentant să prezinte comunicarea în numele ei.

67. O comunicare prezentată în numele unei pretinse victime poate fi de asemenea admisă dacă reiese că persoana în cauză se află în incapacitatea de a prezenta personal comunicarea (art. 96 din Regulamentul de procedură al Comitetului drepturilor omului):

Art. 96

„Pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii unei comunicări, comitetul sau un grup de lucru constituit conform art. 95 alin. (1) se asigură:

[...]

b) că persoana fizică pretinde, prin afirmaţii susţinute suficient, că este victima unei violări, de către acest stat parte, a vreunuia dintre drepturile enunţate în pact. De regulă, comunicarea trebuie să fie prezentată personal de către persoana fizică sau reprezentantul său; o comunicare prezentată în numele unei pretinse victime poate fi de asemenea admisă dacă reiese că persoana în cauză se află în incapacitatea de a prezenta personal comunicarea;

[...]”

68. Asemenea situaţii se prezintă atunci când se afirmă că victima a fost răpită, a dispărut sau este imposibil de localizat, ori dacă aceasta este privată de libertate sau internată într-o unitate de psihiatrie. Un terţ (de regulă, este vorba de una dintre rudele apropiate) poate prezenta o comunicare în numele unei persoane decedate [a se vedea, de exemplu, Domnul Saimijon şi doamna Malokhat Bazarov împotriva Uzbekistanului (comunicarea nr. 959/2000); Panayote Celal împotriva Greciei (comunicarea nr. 1235/2003); Yuliya Vasilyevna Telitsina împotriva Federaţiei Ruse (comunicarea nr. 888/1999); José Antonio Coronel şi alţii împotriva Columbiei (comunicarea nr. 778/1997) şi Jean Miango Muiyo împotriva Zairului (comunicarea nr. 194/1985)].

3. Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dizabilităţile

69. În raportul de monitorizare, publicat în 2006, raportorul special s-a exprimat astfel:

[Traducerea grefei]

„2. Persoanele cu dizabilităţi intelectual sunt în mod deosebit expuse încălcărilor drepturilor omului. De asemenea, persoanele cu dizabilităţi sunt rareori luate în considerare, nu au o voce politică şi deseori constituie un sub-grup în cadrul altor grupuri marginalizate deja şi, prin urmare, nu au puterea să influenţeze guvernele. Acestea se confruntă cu probleme semnificative în materie de acces la justiţie pentru a-şi apăra drepturile sau a obţine reparaţii pentru încălcări; accesul lor la organizaţii care le pot apăra drepturile este în general limitat. Deşi persoanele fără dizabilităţi au nevoie de organisme naţionale şi internaţionale independente pentru apărarea drepturilor omului, există şi alte motive pentru a se asigura faptul că persoanelor cu dizabilităţi şi drepturilor acestora li se acordă o atenţie specială prin mecanisme de supraveghere naţionale şi internaţionale independente.”

4. Jurisprudenţa relevantă a Comisiei interamericane pentru drepturile omului

70. Art. 44 din Convenţia americană a drepturilor omului conferă Comisiei interamericane pentru drepturile omului competenţa de a primi petiţii de la orice persoană sau grup de persoane, orice entitate neguvernamentală şi recunoscută legal într-unul sau mai multe state membre ale Organizaţiei Statelor Americane (OSA). Articolul respectiv prevede:

„Orice persoană sau grup de persoane, orice entitate neguvernamentală şi recunoscută legal într-unul sau mai multe state membre ale organizaţiei poate adresa Comisiei petiţii care conţin denunţări sau plângeri referitoare la o încălcare a prezentei convenţii de către un stat parte.”

Art. 23 din Regulamentul de procedură al Comisiei interamericane pentru drepturile omului prevede că petiţiile pot fi depuse în numele unor terţi. Articolul prevede următoarele:

„Orice persoană sau orice grup de persoane, orice entitate neguvernamentală recunoscută legal într-unul sau mai multe state membre ale OSA poate adresa Comisiei petiţii, în nume propriu sau în numele unui terţ, pentru a denunţa orice presupusă încălcare a unuia dintre drepturile omului recunoscute, după caz, în Declaraţia americană a drepturilor şi obligaţiilor omului; Convenţia americană a drepturilor omului «Pactul de la San Jose, Costa Rica» [...], conform dispoziţiilor lor respective, Statutul Comisiei şi prezentul Regulament. Petiţionarul poate numi, în petiţia propriu-zisă sau în alt document scris, un avocat sau o altă persoană care să îl reprezinte în faţa Comisiei.”

71. Comisia interamericană a examinat cauze introduse de ONG-uri în numele unor victime directe, în special persoane dispărute sau decedate. Astfel, în cauza Gomes Lund şi alţii (Guerrilha do Araguaia) împotriva Braziliei (raportul nr. 33/01), autorul petiţiei a fost Centrul pentru Justiţie şi Drept Internaţional (CEJIL - Center for Justice and International Law - Centro pela Justiça e o Dereito Internacional), care acţiona în numele persoanelor dispărute şi al rudelor apropiate ale acestora. Referitor la competenţa sa ratione personae, Comisia a admis că, în conformitate cu art. 44 din Convenţia americană a drepturilor omului, entitatea petiţionară putea depune petiţii în numele victimelor directe din cauză. În Teodoro Cabrera Garcia şi Rodolfo Montiel Flores împotriva Mexicului (raportul nr. 11/04), Comisia s-a declarat competentă ratione personae pentru a examina plângerile depuse de diverse organizaţii şi persoane care susţineau că alte două persoane fuseseră arestate ilegal şi torturate, apoi condamnate la închisoare la finalul unui proces inechitabil. În Escher şi alţii împotriva Braziliei (raportul nr. 18/06), Comisia s-a declarat competentă ratione personae pentru a examina petiţia făcută de două asociaţii – Reţeaua naţională a avocaţilor populari (Rede Nacional de Advogadas e Advogados Populares) şi Centrul pentru justiţie globală (Justiça Global) –, care invocau încălcarea dreptului la un proces echitabil, încălcarea dreptului la respectarea onoarei şi demnităţii persoanei şi încălcarea dreptului de acces la justiţie în cazul membrilor a două cooperative asociate Mişcării lucrătorilor rurali fără pământ (Movimento dos Trabalhadores Rurais Sem Terra) prin interceptarea şi supravegherea în mod ilegal a liniilor lor telefonice.

72. O cauză introdusă iniţial de o organizaţie neguvernamentală poate fi ulterior trimisă Curţii interamericane pentru drepturile omului, după ce Comisia adoptă pe fond un raport (a se vedea, de exemplu, cauza Masacrul din „Las Dos Erres” împotriva Guatemalei, introdusă de Biroul pentru Drepturile Omului din cadrul Arhidiecezei Guatemalei şi de CEJIL; a se vedea, de asemenea, Escher şi alţii împotriva Braziliei).

5. Raportul Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) intitulat Accesul la justiţie în Europa: o prezentare generală a provocărilor şi oportunităţilor

73. Raportul, publicat de FRA în martie 2011, subliniază că, la nivel naţional, capacitatea de a căuta o apărare efectivă a drepturilor persoanelor vulnerabile este afectată deseori de diverse aspecte, în special cheltuielile de judecată şi interpretarea strictă a interesului de a acţiona (p. 43-54 din raport).

B. Rapoarte privind condiţiile din SPM

1. Rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) referitoare la România

74. CPT s-a referit în rapoartele sale la condiţiile din SPM constatate în cadrul celor trei vizite efectuate în 1995, 1999 şi 2004.

75. În 1995, CPT a considerat că în SPM erau condiţii atât de deplorabile încât a decis să se prevaleze de art. 8 pct. 5 din Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, care îi permite, în împrejurări excepţionale, să comunice pe loc observaţiile sale guvernului ţării vizitate. CPT a subliniat, în special, că timp de şapte luni, în anul 1995, au decedat 61 de pacienţi, 25 dintre aceştia fiind victime ale unei „malnutriţii [...] severe” (pct. 177 din Raportul din 1995). CPT a solicitat guvernului român să ia măsuri urgente pentru asigurarea unor „condiţii fundamentale de viaţă” în SPM.

Cu această ocazie, CPT a identificat alte motive de îngrijorare, în special practica plasării unui pacient într-o cameră de izolare în scop punitiv şi absenţa garanţiilor în cazul internării nevoluntare.

76. Următoarea vizită a CPT a fost în 1999. Cele mai grave deficienţe constatate cu această ocazie erau legate de reducerea personalului, atât de specialitate, cât şi auxiliar, faţă de 1995, precum şi lipsa unui progres în materie de internare nevoluntară.

77. CPT a efectuat o a treia vizită la SPM în iunie 2004, de data aceasta ca reacţie la informaţii despre creşterea numărului pacienţilor decedaţi. La data vizitei, spitalul – cu o capacitate de 500 de paturi – adăpostea 472 de pacienţi, din care 246 fuseseră internaţi în temeiul art. 114 C. pen. (măsura internării medicale, dispusă prin hotărârea unei instanţe penale).

CPT a indicat în raportul său că, în 2003, au decedat 81 de pacienţi, iar în primele luni din 2004 au decedat 28 de pacienţi. Numărul deceselor a crescut, deşi în 2002 pacienţii bolnavi de tuberculoză activă au fost transferaţi de la acest spital în altă parte. Cauzele principale de deces erau stopul cardiac, infarctul miocardic şi bronhopneumonia.

Vârsta medie a pacienţilor decedaţi era de 56 de ani, iar 16 dintre aceştia aveau vârste sub 40 de ani. CPT a considerat că „decesele atât de precoce nu se pot explica doar prin patologia pacienţilor aflată la originea spitalizării lor” (pct. 13 din raportul din 2004). Comitetul a remarcat, de asemenea, că unii dintre pacienţii respectivi „nu păreau să fi primit îngrijiri suficiente” (pct. 14).

CPT s-a declarat îngrijorat de „precaritatea resurselor, atât umane, cât şi materiale”, puse la dispoziţia spitalului (pct. 16). A menţionat, în special, carenţele grave în materie de valoare calitativă şi cantitativă a alimentelor oferite pacienţilor şi lipsa încălzirii în spital.

Având în vedere deficienţele constatate în SPM, CPT a declarat (pct. 20 din raport):

„[...] nu este exclus ca îmbinarea condiţiilor de viaţă dificile – în special carenţele alimentare şi problemele cu încălzirea – să fi contribuit la degradarea progresivă a stării generale a unora dintre pacienţii cei mai slăbiţi, şi ca precaritatea resurselor sanitare alocate spitalului să fi făcut inevitabilă fatalitatea în majoritatea cazurilor.

În opinia CPT, situaţia observată la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare este foarte îngrijorătoare şi justifică luarea unor măsuri energice atât pentru ameliorarea a condiţiilor de trai, cât şi pentru luarea în îngrijire somatică a pacienţilor. În urma celei de a treia vizite a CPT la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare în mai puţin de 10 ani, este timpul ca autorităţile să înţeleagă în sfârşit amploarea reală a situaţiei din această unitate”.

În fine, referitor la măsura internării medicale dispuse în cadrul procedurilor civile, CPT a precizat că Legea nr. 487/2002, adoptată cu puţin timp înainte, nu a fost pusă în aplicare în totalitate, având în vedere că CPT a găsit şi pacienţi internaţi fără consimţământul lor, contrar garanţiilor prevăzute de legea respectivă (pct. 32).

2. Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul la sănătate

78. La 2 martie 2004, Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul la sănătate, Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul la alimentaţie şi Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind tortura au adresat guvernului român o comunicare comună pentru a-şi exprima îngrijorarea faţă de informaţiile alarmante referitoare la condiţiile de viaţă din SPM şi pentru a solicita clarificări în acest sens. Guvernul le-a adresat următorul răspuns (a se vedea rezumatul Raportorului special privind dreptul la sănătate în documentul ONU E/CN.4/2005/51/Add.1):

[Traducerea grefei]

„54. Prin scrisoarea din data de 8 martie 2004, Guvernul a răspuns la comunicarea trimisă de Raportorul special cu privire la situaţia din Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare. Guvernul confirmă că autorităţile române înţeleg pe deplin şi împărtăşesc preocupările faţă de spital. Asigurarea protecţiei persoanelor handicapate a rămas o prioritate pentru Guvern, iar Ministerul Sănătăţii va face verificări la toate unităţile medicale similare pentru a se asigura că Poiana Mare reprezintă un caz izolat. Referitor la Poiana Mare, s-au luat măsuri imediate pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru pacienţi, iar măsurile vor continua până când spitalul va fi reabilitat complet. La 25 februarie 2004, Ministerul Sănătăţii a desfăşurat o anchetă la Poiana Mare. S-au constatat deficienţe la sistemele de încălzire şi furnizare apă, pregătirea meselor, eliminarea deşeurilor, condiţiile de viaţă şi condiţiile sanitare, precum şi asistenţa medicală. Majoritatea problemelor legate de asistenţa medicală erau cauzate de insuficienţa resurselor şi de administraţia deficientă. Guvernul confirmă că sunt necesare următoarele măsuri: clarificarea de către experţii medico-legali a cauzei decesului pacienţilor a căror moarte nu era legată de o afecţiune preexistentă sau de vârsta înaintată; punerea în aplicare a planului din 2004 pentru spital; angajarea unui număr suplimentar de profesionişti specializaţi în domeniul sănătăţii; reorganizarea programului de lucru al medicilor pentru a include şi gărzi pe timp de noapte; asigurarea, în mod constant, a asistenţei medicale de specialitate; şi alocarea unor fonduri suplimentare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Guvernul confirmă, de asemenea, că Secretarul de Stat din Ministerul Sănătăţii şi Secretarul de Stat din Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap au fost revocaţi din funcţie în urma neregulilor constatate la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, precum şi că directorul spitalului a fost înlocuit de un director interimar până la finalizarea procedurii de concurs pentru postul vacant. Guvernul confirmă că spitalul va rămâne sub supravegherea atentă a reprezentanţilor Ministerului Sănătăţii pe tot parcursul anului 2004 şi că reprezentanţii administraţiei locale vor fi implicaţi direct în îmbunătăţirea situaţiei din spital. În fine, Guvernul confirmă că Ministerul Sănătăţii va declanşa în curând o anchetă independentă la toate celelalte unităţi similare şi va lua toate măsurile necesare pentru a evita ca astfel de situaţii atât de nefericite să se mai repete.”

În cursul vizitei sale oficiale în România din august 2004, Raportorul special privind dreptul la sănătate a inspectat mai multe unităţi psihiatrice, printre care şi SPM. Raportul întocmit în urma acestei vizite, publicat la 21 februarie 2005, are următoarele pasaje relevante:

„61. Cu toate acestea, Raportorul special a ajuns, în cursul misiunii sale, la concluzia că, în pofida angajamentelor luate de Guvern în materie juridică şi politică, exercitarea dreptului la îngrijirea sănătăţii mintale rămâne mai degrabă o aspiraţie decât o realitate pentru multe persoane cu dizabilităţi mintale în România.

Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare

[...]

63. În cursul misiunii sale, Raportorul special a avut posibilitatea să viziteze Poiana Mare şi să discute cu noul director al spitalului progresul înregistrat începând din februarie 2004. Directorul l-a informat că Guvernul a alocat 5,7 miliarde lei pentru îmbunătăţiri. S-au mărit raţiile alimentare, s-a reparat instalaţia de încălzire, iar saloanele şi celelalte clădiri din spital erau în curs de renovare. Deşi agreează aceste îmbunătăţiri şi felicită persoanele care au contribuit, Raportorul special solicită Guvernul să asigure alocarea resurselor necesare pentru a susţine aceste îmbunătăţiri pe termen lung. De asemenea, Guvernul ar trebui să se bazeze şi pe alte măsuri necesare, în special să se asigure de faptul că medicamentele necesare sunt disponibile, că pacienţii beneficiază de programe de readaptare corespunzătoare, că au acces la căi de atac efective şi că personalul spitalicesc beneficiază de formare în drepturile omului. Raportorul special a fost informat că anchetele penale privind decesele sunt încă în desfăşurare. Va continua să urmărească îndeaproape situaţia de la Poiana Mare. Raportorul special profită de ocazie pentru a saluta rolul important pe care mass-media şi ONG-urile l-au jucat în cazul de faţă.”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2, ART. 3 ŞI ART. 13 DIN CONVENŢIE

79. În numele domnului Câmpeanu, CRJ susţine că acesta a fost lipsit de viaţă ca urmare a efectului cumulat al unor acţiuni şi omisiuni imputabile anumitor organe ale statului, contrar obligaţiei legale de a-i acorda acestuia îngrijiri şi tratament. De asemenea, CRJ consideră că autorităţile nu au instituit un mecanism efectiv capabil să apere drepturile persoanelor cu handicap internate în spitale pe termen lung. CRJ afirmă, în special, că acestea nu au efectuat anchete asupra deceselor suspecte.

În plus, CRJ consideră că gravele abateri în legătură cu îngrijirile şi tratamentul administrate domnului Câmpeanu la UMSC şi SPM, condiţiile de viaţă din SPM şi atitudinea generală a autorităţilor şi persoanelor implicate în acordarea îngrijirilor şi tratamentului în ultimele luni din viaţa tânărului se interpretează, în ansamblu dar şi în parte, ca fiind un tratament inuman şi degradant. Mai mult, conform CRJ, ancheta oficială privind acuzaţiile de relele tratamente nu a respectat obligaţia procedurală care îi revine statului în temeiul art. 3 din Convenţie.

Din perspectiva art. 13 coroborat cu art. 2 şi art. 3 din Convenţie, CRJ susţine că ordinea juridică română nu asigură nicio cale de atac efectivă în cazurile de moarte suspectă sau de rele tratamente într-un spital psihiatric.

Art. 2, art. 3 şi art. 13 din Convenţie dispun:

Art. 2

„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege [...]”

Art. 3

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Art. 13

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

A. Cu privire la admisibilitate

80. Guvernul consideră că CRJ nu are calitatea necesară pentru a prezenta o cerere în numele domnului Valentin Câmpeanu, decedat între timp; prin urmare, cererea ar fi inadmisibilă pe motiv de incompatibilitate ratione personae cu art. 34 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”

1. Observaţiile prezentate Curţii

a) Guvernul

81. În opinia Guvernului, cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 34: pe de o parte, CRJ nu ar avea calitate de victimă, iar pe de altă parte, centrul nu ar fi demonstrat că o reprezenta în mod legitim pe victima directă.

Deşi conştientizează faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea dă o interpretare dinamică şi progresivă a Convenţiei, Guvernul consideră că, chiar dacă instanţa este autorizată să interpreteze Convenţia, nu i se poate accepta însă faptul de a legifera într-un fel sau altul completând textul acesteia. Prin urmare, în opinia Guvernului, art. 34 trebuie interpretat ca însemnând că o cerere individuală nu poate fi depusă de o persoană fizică, o organizaţie neguvernamentală sau un grup de persoane particulare care se pretinde victimă, ori de către reprezentantul pretinsei victime.

82. Guvernul contestă că CRJ ar putea fi considerat o victimă directă sau măcar victimă indirectă ori potenţială.

În primul rând, CRJ nu poate pretinde în speţă că a suferit o încălcare a propriilor sale drepturi şi, prin urmare, nu poate fi considerat victimă directă [Guvernul citează Čonka şi alţii şi Ligue des droits des Roms împotriva Belgiei (dec.), nr. 51564/99, 13 martie 2001].

În al doilea rând, conform analizei Guvernului privind jurisprudenţa Curţii, o victimă indirectă ori potenţială trebuie să demonstreze, cu ajutorul unor mijloace suficiente, existenţa fie a riscului unei încălcări, fie a consecinţelor suferite ca urmare a încălcării drepturilor unui terţ în contextul unei legături strânse preexistente, indiferent dacă legătura este naturală (dacă, de exemplu, terţul este membru al familiei) sau juridică (dacă, de exemplu, este consecinţa unei tutele). În opinia Guvernului, simplul fapt că situaţia de vulnerabilitate a domnului Câmpeanu a fost adusă la cunoştinţa CRJ, care a decis ulterior să sesizeze instanţele naţionale despre cazul tânărului, nu este suficient să confere CRJ calitate de victimă indirectă; lipsa unei legături solide între victima directă şi CRJ şi a unei decizii de investire a CRJ cu o misiune de reprezentare sau îngrijire a domnului Câmpeanu, împiedică această organizaţie să se prevaleze de calitatea de victimă, directă sau indirectă, şi asta în pofida vulnerabilităţii incontestabile a domnului Câmpeanu sau a faptului că acesta era orfan şi nu a beneficiat de ajutorul unui tutore (Guvernul citează, a contrario, Becker împotriva Danemarcei, nr. 7011/75, decizia Comisiei din 3 octombrie 1975).

83. În plus, Guvernul consideră că, în absenţa unor elemente care să ateste existenţa oricărei forme de mandat, CRJ nu se poate pretinde nici reprezentantul victimei directe (Guvernul citează Skjoldager împotriva Suediei, nr. 22504/93, decizia Comisiei din 17 mai 1995).

Guvernul susţine că implicarea CRJ în procedura internă referitoare la decesul domnului Câmpeanu nu implică faptul că autorităţile naţionale i-ar fi recunoscut interesul de a acţiona în numele victimei directe. În opinia sa, statutul CRJ în faţa instanţelor naţionale era cel al unei persoane ale cărei interese fuseseră vătămate de soluţia procurorului, nu cel al unui reprezentant al părţii vătămate. În această privinţă, dreptul intern, în interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în decizia din 15 iunie 2006 (supra, pct. 44), ar însemna admiterea unei actio popularis în procedura internă.

84. Guvernul susţine că prezenta cauză trebuie respinsă în calitate de actio popularis şi că astfel de cauze nu pot fi admise de Curte decât în contextul art. 33 din Convenţie şi al competenţei statelor de a se supraveghea reciproc. Deşi menţionează că alte organisme internaţionale nu interzic expres actio popularis (se menţionează art. 44 din Convenţia americană a drepturilor omului), Guvernul consideră că orice mecanism îşi are limitele, inconvenientele şi avantajele sale, modelul adoptat nefiind – în opinia sa – decât rezultatul negocierilor dintre părţile contractante.

85. Guvernul adaugă că autorităţile române au ţinut seama de recomandările specifice formulate de CPT. Evaluarea periodică universală a ONU din 2013 ar fi recunoscut astfel că situaţia persoanelor cu handicap din România a avut o evoluţie pozitivă. S-au înregistrat progrese şi în domeniul legislaţiei privind tutela şi protecţia persoanelor cu handicap.

În fine, diverse hotărâri ale Curţii au examinat deja chestiunea drepturilor pacienţilor vulnerabili internaţi în unităţi mari [Guvernul face trimitere la C.B. împotriva României, nr. 21207/03, 20 aprilie 2010, şi Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, CEDO 2012]; prin urmare, nu există niciun motiv special legat de respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt garantate de Convenţie, pentru a continua examinarea cererii.

b) CRJ

86. CRJ susţine că circumstanţele excepţionale ale prezentei cereri impun o examinare a fondului. CRJ este de părere că o astfel de evaluare poate fi făcută de Curte fie admiţând că CRJ este o victimă indirectă, fie considerând că organizaţia acţionează în calitate de reprezentant al domnului Câmpeanu.

87. Întrucât, în opinia CRJ, Curtea are ca principiu o interpretare flexibilă a criteriilor de admisibilitate atunci când acest lucru se impune în interesul drepturilor omului şi pentru a permite un acces concret şi efectiv la procedura în faţa sa, CRJ consideră că ar trebui admis faptul că are calitate procesuală în numele domnului Câmpeanu. Totodată, Curtea ar trebui să ia în considerare circumstanţele excepţionale ale cauzei, imposibilitatea ca tânărul să aibă acces la justiţie – fie în mod direct, fie prin intermediul unui reprezentant – dat fiind faptul că instanţele naţionale au recunoscut calitatea procesuală a CRJ de a acţiona în numele său şi, nu în ultimul rând, îndelungata experienţă a ONG-ului în susţinerea acţiunilor în numele persoanelor cu dizabilităţi.

Curtea şi-a adaptat de altfel normele pentru a permite accesul la procedura în faţa sa victimelor care consideră că este extrem de dificil, dacă nu imposibil, să îndeplinească anumite criterii de admisibilitate, din motive independente de voinţa lor, legate însă de încălcările pe care le denunţă (dificultăţi pentru victima unor măsuri secrete de supraveghere de a prezenta probe sau vulnerabilitatea cauzată de factori cum ar fi vârsta, sexul sau invaliditatea) [CRJ citează, de exemplu, S.P., D.P. şi A.T. împotriva Regatului Unit, nr. 23715/94, Decizia Comisiei din 20 mai 1996, Storck împotriva Germaniei, nr. 61603/00, CEDO 2005‑V, şi Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, CEDO 2005‑IV].

De asemenea, Curtea a exclus regula privind „calitatea de victimă” insistând pe „interesul drepturilor omului”. Într-adevăr, Curtea a afirmat că hotărârile pe care le pronunţă nu servesc doar pentru soluţionarea cauzelor în care a fost sesizată, ci, în sens mai larg, pentru a „clarifica, proteja şi dezvolta normele Convenţiei şi, astfel, pentru a contribui la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care şi le-au asumat în calitate de părţi contractante” (CRJ face trimitere la Karner împotriva Austriei, nr. 40016/98, pct. 26, CEDO 2003‑IX).

În plus, CRJ consideră că statul are anumite obligaţii, de exemplu, în temeiul art. 2, indiferent de existenţa unei rude sau de dorinţa lor de a iniţia o procedură în numele reclamantului. A condiţiona astfel supravegherea respectării de către state a obligaţiilor care le revin în temeiul art. 2 de existenţa unei rude ar implica riscul de a fi încălcate cerinţele art. 19 din Convenţie.

88. CRJ evocă practica internaţională a Comisiei interamericane pentru drepturile omului şi pe cea a Comisiei africane pentru drepturile omului şi popoarelor, care, în cazuri excepţionale, permite introducerea unei cauze de către alte persoane în numele pretinsei victime, în cazul în care aceasta nu este în măsură să transmită ea însăşi comunicarea. În aceste situaţii, ONG-urile se află printre apărătorii cei mai activi în domeniul drepturilor omului; în plus, calitatea ONG-urilor de a sesiza instanţele în numele unor astfel de victime şi de a le sprijini este în mod frecvent acceptată în multe state membre ale Consiliului Europei (potrivit unui raport al Agenţiei Uniunii Europene pentru Drepturi Fundamentale pentru anul 2011, intitulat Accesul la justiţie în Europa: o prezentare de ansamblu a provocărilor şi oportunităţilor).

89. În ceea ce priveşte particularităţile speţei, CRJ consideră că, la evaluarea problemei calităţii sale procesuale, este necesar să se ia în considerare un element important, şi anume faptul că observatorii săi au avut un scurt contact vizual cu domnul Câmpeanu, în timpul vizitei lor la SPM, şi au fost martori ai suferinţei sale. Într-adevăr, CRJ a reacţionat la faţa locului, adresându-se diverselor autorităţi şi presându-le să găsească soluţii pentru situaţia critică a domnului Câmpeanu. În acest context, experienţa îndelungată a organizaţiei în apărarea drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilităţi a jucat un rol esenţial.

Indicând faptul că i-a fost recunoscută calitatea procesuală la nivel naţional, CRJ susţine că, în mod frecvent, Curtea a luat în considerare normele de procedură interne privind reprezentarea pentru a stabili cine are calitate procesuală pentru a introduce o cerere în numele unei persoane cu handicap (CRJ citează Glass împotriva Regatului Unit, nr. 61827/00, CEDO 2004‑II). CRJ adaugă faptul că au fost constatate încălcări de către Curte în cauzele în care autorităţile naţionale au aplicat normele de procedură într-un mod rigid şi au restricţionat astfel accesul la justiţie pentru persoanele cu handicap (în special, face trimitere la X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, seria A, nr. 91).

În acest context, CRJ susţine că iniţiativele luate în raport cu autorităţile naţionale îl disting în mod fundamental de ONG-ul reclamanta din cauza recentă Nenceva şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 48609/06, 18 iunie 2013), cu privire la moartea a 15 copii şi tineri adulţi cu dizabilităţi dintr-un aşezământ social. CRJ indică faptul că, în cauza respectivă, observând că erau necesare măsuri excepţionale pentru a asigura reprezentarea persoanelor care nu puteau să se apere singure, Curtea a arătat faptul că Asociaţia pentru integrare europeană şi drepturile omului nu a prezentat în prealabil cauza în faţa autorităţilor naţionale şi, prin urmare, cererea a fost respinsă ca incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei în ceea ce priveşte ONG-ul respectiv (idem, pct. 93).

90. Bazându-se pe comentariile Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei cu privire la dificultăţile persoanelor cu handicap de a avea acces la justiţie, precum şi pe îngrijorările exprimate de Raportorul special al ONU pentru tortură, potrivit căruia practicile de rele tratamente împotriva persoanelor cu handicap, izolate în instituţiile publice „rămân (adesea) invizibile”, CRJ consideră că „interesul drepturilor omului” impune o examinare pe fond a prezentei cereri.

Enumeră, de asemenea, un set de criterii pe care le consideră utile pentru stabilirea calităţii procesuale în cauze similare celei de faţă: vulnerabilitatea victimei, care poate duce la incapacitatea sa totală de a depune plângere; obstacolele concrete şi naturale care împiedică victima să epuizeze căile de atac interne, cum ar fi privarea de libertate sau incapacitatea de a contacta un avocat sau o rudă; natura încălcării, mai ales în cazul în care se referă la art. 2, atunci când victima directă se află ipso facto în imposibilitatea de a oferi un mandat scris terţilor; lipsa altor mecanisme instituţionale pentru a asigura reprezentarea eficientă a victimei; natura relaţiei dintre victima directă şi partea terţă care revendică calitatea procesuală; şi problema dacă acuzaţiile formulate ridică probleme grave, cu un caracter general.

91. Având în vedere criteriile de mai sus şi în măsura în consideră că a acţionat în numele victimei directe, domnul Câmpeanu – nu numai înainte de decesul acestuia, lansând un apel pentru transferarea sa de la SPM, ci şi imediat după moartea acestuia şi de-a lungul următorilor 4 ani, încercând să stabilească răspunderea pentru decesul acestuia în faţa instanţelor naţionale – CRJ susţine că are dreptul să prezinte cauza tânărului în faţa Curţii.

ONG-ul concluzionează că, negându-i-se calitatea de a acţiona în numele domnului Câmpeanu, acest lucru ar însemna ca Guvernul să profite de situaţia nefericită a tânărului pentru a se sustrage de la controlul Curţii, blocând, astfel, membrilor mai vulnerabili ai societăţii accesul în faţa instanţei europene.

c) Observaţiile relevante ale terţilor intervenienţi

i. Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei

 92. Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei, a cărui intervenţie în faţa Curţii este limitată la problema admisibilităţii prezentei cereri, consideră că accesul la justiţie al persoanelor cu handicap este foarte problematic în România. Potrivit acestuia, procedurile de declarare a invalidităţii sunt inadecvate, iar normele care reglementează calitatea procesuală sunt prea restrictive. Nu reprezintă un caz izolat, prin urmare, ca frecventele abuzuri împotriva persoanelor cu handicap să nu fie raportate autorităţilor şi să fie ignorate, astfel că aceste încălcări sunt încadrate de un climat de impunitate. Dornice de a preveni şi a de a stopa astfel de abuzuri, ONG-urile joacă un rol important, în special facilitând persoanelor vulnerabile accesul la justiţie. În acest context, a permite ONG-urilor să introducă cereri în faţa Curţii în numele persoanelor cu handicap ar fi în deplină conformitate cu principiul eficienţei care stă la baza Convenţiei, precum şi cu orientările adoptate în numeroase ţări europene şi cu jurisprudenţa altor instanţe internaţionale, de exemplu, Curtea interamericană pentru drepturile omului, care recunoaşte calitatea procesuală a ONG-urilor de a acţiona în numele pretinselor victime, chiar şi atunci când acestea nu au desemnat respectivele organizaţii pentru a le reprezenta (comisarul menţionează cu titlu de exemplu cauza Yatama împotriva Nicaragua, hotărârea din 23 iunie 2005).

Potrivit Comisarului, o abordare restrictivă a normelor referitoare la calitatea procesuală în numele persoanelor care prezintă dizabilităţi (intelectuale, în cazul de faţă) ar avea efectul nedorit de a nega acestor persoane vulnerabile posibilitatea de a solicita şi de a obţine reparaţii pentru încălcarea drepturilor lor fundamentale, ceea ce ar fi împotriva scopurilor esenţiale ale Convenţiei.

93. De asemenea, comisarul consideră că, în circumstanţe excepţionale, care urmează să fie definite de Curte, ONG-urilor trebuie să li se permită să prezinte în faţa Curţii cereri în numele victimelor identificate care au fost direct afectate de pretinsa încălcare. Existenţa unor astfel de circumstanţe excepţionale poate fi recunoscută în cazul victimelor extrem de vulnerabile, cum ar fi persoanele plasate într-o instituţie psihiatrică sau de protecţie socială, care nu au nici familie, nici alte mijloace de reprezentare şi a căror cerere, depusă în numele lor de către o persoană sau o organizaţie cu care se stabileşte o legătură suficientă, ar prezenta aspecte importante, de interes general.

În opinia Comisarului, o astfel de abordare ar fi în concordanţă cu tendinţa europeană de extindere a calităţii de a sta în justiţie şi o recunoaştere a contribuţiei nepreţuite aduse de ONG-uri în domeniul drepturilor fundamentale ale persoanelor cu handicap, fiind totodată în conformitate cu jurisprudenţa relevantă a Curţii, care s-a modificat considerabil în ultimii ani, în special graţie intervenţiei ONG-urilor.

ii. Comitetul Helsinki din Bulgaria

94. Invocând vasta sa experienţă de ONG în apărarea drepturilor omului, Comitetul Helsinki din Bulgaria consideră că o persoană cu handicap plasată într-o instituţie nu poate beneficia de protecţia dreptului penale decât dacă un ONG care acţionează în numele său utilizează căile de atac judiciare, la care se adaugă sensibilizarea opiniei publice. Potrivit Comitetului, chiar şi aşa, rezultatele concrete rămân insuficiente. Simplul acces la o instanţă rămâne în realitate problematic pentru astfel de victime, care de multe ori sunt refuzate din motive procedurale. În consecinţă, infracţiunile împotriva persoanelor cu handicap mintal plasate în instituţii nu intră în aria de aplicare a legilor care urmăresc prevenirea, pedepsirea şi repararea unor astfel de acte.

iii. Centrul pentru apărarea persoanelor cu handicap mintal

95. Centrul pentru apărarea persoanelor cu handicap mental consideră că imposibilitatea, în fapt sau în drept, ca o persoană care prezintă deficienţe intelectuale să aibă acces la justiţie – un subiect deja examinat de Curte în mai multe cauze (de exemplu, cauza Stanev, citată anterior) – poate duce în cele din urmă la impunitate în cazul încălcării drepturilor respectivului individ. În situaţiile în care victimele vulnerabile sunt private de capacitatea lor procesuală sau plasate în instituţii publice, statele s-ar putea „sustrage” de la orice obligaţie pe care o au de a proteja vieţile acestor persoane, neoferindu-le niciun fel de asistenţă juridică, în special în ceea ce priveşte protecţia drepturilor lor fundamentale. Centrul evocă jurisprudenţa Curţii Supreme din Canada, a Curţii Supreme din Irlanda şi a High Court din Anglia şi Ţara Galilor: în anumite cauze, aceste instanţe au recunoscut ONG-urilor calitatea procesuală atunci când persoana în cauză nu era capabilă să susţină ea însăşi în faţa instanţei o problemă de interes public. Deciziile acestor instanţe cu privire la calitatea procesuală a ONG-urilor s-au bazat, în principal, pe evaluarea problemei dacă respectiva cauză făcea referire la o problemă gravă şi dacă reclamantul avea un interes real de a sesiza justiţia, dacă acesta avea experienţă în domeniu şi dacă exista sau nu un alt mod rezonabil şi efectiv de a prezenta problema în faţa instanţelor.

2. Motivarea Curţii

a) Abordarea Curţii în cauze precedente

i. Victime directe

96. Pentru a putea introduce o cerere în temeiul art. 34, o persoană trebuie să poată demonstra că a „suportat în mod direct efectele” măsurii în litigiu [Burden împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13378/05, pct. 33, CEDO 2008, şi Ýlhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 52, CEDO 2000‑VII]. Această condiţie este necesară pentru a se declanşa mecanismul de protecţie prevăzut de Convenţie, chiar dacă acest criteriu nu ar trebui aplicat într-un mod rigid, mecanic şi inflexibil pe tot parcursul procedurii [Karner, citată anterior, pct. 25, şi Fairfield şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24790/04, CEDO 2005‑VI].

În plus, urmând practica Curţii şi a art. 34 din Convenţie, o cerere nu poate fi prezentată decât de către persoanele care sunt în viaţă sau în numele lor [Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 111, CEDO 2009]. Astfel, într-o serie de cauze în care victima directă decedase înainte de introducerea cererii, Curtea a refuzat să-i recunoască victimei directe, chiar dacă era reprezentată, calitatea de locus standi în sensul art. 34 din Convenţie [Aizpurua Ortiz şi alţii împotriva Spaniei, nr. 42430/05, pct. 30, 2 februarie 2010, Dvořáček şi Dvořáčková împotriva Slovaciei, nr. 30754/04, pct. 41, 28 iulie 2009, Kaya şi Polat împotriva Turciei (dec.), nr. 2794/05 şi 40345/05, 21 octombrie 2008].

ii. Victime indirecte

97. Curtea a operat o distincţie între cauzele din categoria sus-menţionată şi cele în care moştenitorilor unui reclamant li s-a admis să menţină o cerere deja introdusă. Un exemplu de jurisprudenţă, Fairfield şi alţii (decizie citată anterior): în acest caz, o femeie, doamna Fairfield, a introdus după moartea tatălui său o cerere în care susţinea încălcarea drepturilor la libertatea de gândire, de religie şi de exprimare (art. 9 şi art. 10 din Convenţie); deşi instanţele interne au admis ca doamna Fairfield să continue procedura, după decesul tatălui său, Curtea a refuzat să-i recunoască calitatea de victimă şi a făcut o distincţie între această cauză şi cauza Dalban împotriva României [(MC), nr. 28114/95, CEDO 1999‑VI], în care reclamantul fusese cel care a introdus cererea, văduva lui nefăcând altceva decât să continue procedura după moartea sa.

În acest sens, Curtea face o diferenţiere în funcţie de faptul că decesul victimei directe se produce înainte sau după ce a fost introdusă cererea în faţa sa.

În cazul în care reclamantul a decedat după introducerea cererii, Curtea a admis că o rudă apropiată sau un moştenitor ar putea, în principiu, continua procedura, întrucât reclamantul deţinea un interes suficient în cauză [de exemplu, văduva şi copiii, în Raimondo împotriva Italiei, 22 februarie 1994, pct. 2, seria A, nr. 281‑A, şi Stojkovic împotriva „fostei Republice Iugoslave a Macedoniei”, nr. 14818/02, pct. 25, 8 noiembrie 2007; părinţii, în X împotriva Franţei, 31 martie 1992, pct. 26, seria A, nr. 234‑C; nepotul şi potenţialul moştenitor, în Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 33071/96, CEDO 2000‑XII; sau partenera necăsătorită sau de facto, în Velikova împotriva Bulgariei (dec.), nr. 41488/98, CEDO 1999‑V; a contrario, legatarul universal fără legături de rudenie cu decedatul în Thevenon împotriva Franţei (dec.), nr. 2476/02, CEDO 2006-III; nepoata, în Léger împotriva Franţei (radiere de pe rol) (MC), nr. 19324/02, pct. 50, 30 martie 2009; fiica unuia dintre reclamanţii iniţiali într-o cauză referitoare la drepturi netransferabile care rezultă din art. 3 şi art. 8 şi care privea un interes privat, în M.P. şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 22457/08, pct. 96-100, 15 noiembrie 2011].

98. Situaţia este însă diferită atunci când victima directă a decedat înainte de introducerea cererii în faţa Curţii. În astfel de cazuri, Curtea, bazându-se pe o interpretare autonomă a noţiunii „victimă”, a fost dispusă să recunoască calitatea procesuală a unei rude apropiate, întrucât capetele de cerere ridicau o problemă de interes general, cu privire la „respectul drepturilor omului” (art. 37 § 1 in fine din Convenţie), iar reclamanţii, în calitate de moştenitori, aveau un interes legitim în menţinerea cererii, respectiv ca urmare a unui efect direct asupra propriilor drepturi ale reclamantului [Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 44-51, CEDO 2009, şi Marie-Louise Loyen şi Bruneel împotriva Franţei, nr. 55929/00, pct. 21-31, 5 iulie 2005]. Trebuie remarcat faptul că aceste ultime cauze au fost aduse în faţa Curţii în urma sau în legătură cu o procedură internă la care victima directă participase ea însăşi în cursul vieţii.

Curtea a recunoscut astfel unei rude apropiate a victimei calitatea procesuală de a depune o cerere în situaţia în care victima a decedat sau a dispărut în împrejurări în care s-a pretins că era angajată răspunderea statului [Çakıcı împotriva Turciei (MC), nr. 23657/94, pct. 92, CEDO 1999‑IV, Bazorkina împotriva Rusiei (dec.), nr. 69481/01, 15 septembrie 2005].

99. În Varnava şi alţii (citată anterior), reclamanţii au introdus cererile atât în nume propriu, cât şi în numele părinţilor dispăruţi. Curtea a constatat că nu este necesar să se pronunţe cu privire la aspectul dacă trebuie sau nu să recunoască calitatea de reclamanţi celor dispăruţi, deoarece nu exista nicio îndoială că rudele apropiate ale acestora puteau prezenta plângerile legate de dispariţia acestora (idem, pct. 112). Curtea a examinat cauza considerând că rudele celor dispăruţi aveau calitatea de reclamanţi în sensul art. 34 din Convenţie.

100. În cauzele în care pretinsa încălcare a Convenţiei nu era strâns legată de o dispariţie sau un deces care să ridice probleme din perspectiva art. 2, Curtea a urmat o abordare mai restrictivă, ca de exemplu în cauza Sanles Sanles împotriva Spaniei [(dec.), nr. 48335/99, 2000‑XI], cu referire la interzicerea sinuciderii asistate. În această cauză, Curtea a considerat că drepturile revendicate de reclamantă în temeiul art. 2, art. 3, art. 5, art. 8, art. 9 şi art. 14 din Convenţie intră în categoria drepturilor netransferabile şi a concluzionat că reclamanta, care era cumnata şi moştenitoarea legitimă a persoanei decedate, nu se putea pretinde a fi victimă a unei încălcări, în numele cumnatului său. Curtea a ajuns la o concluzie identică în privinţa plângerilor formulate în temeiul art. 9 şi art. 10 de fiica presupusei victime (decizia Fairfield şi alţii, citată anterior).

În alte cauze legate de plângeri în temeiul art. 5, art. 6 şi art. 8, Curtea a recunoscut calitatea de victimă rudelor care au demonstrat existenţa unui interes moral de a o exonera pe victima decedată de orice răspundere (Nölkenbockhoff împotriva Germaniei, 25 august 1987, pct. 33, seria A, nr. 123, şi Grădinar împotriva Moldovei, nr. 7170/02, pct. 95 şi 97-98, 8 aprilie 2008), sau de a-şi proteja propria reputaţie şi a familiilor lor (Brudnicka şi alţii împotriva Poloniei, nr. 54723/00, pct. 27-31, CEDO 2005‑II, Armonienë împotriva Lituaniei, nr. 36919/02, pct. 29, 25 noiembrie 2008, şi Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 31-33, 21 septembrie 2010), sau au demonstrat existenţa unui interes material rezultat dintr-un efect direct asupra drepturilor lor patrimoniale (Ressegatti împotriva Elveţiei, nr. 17671/02 , pct. 23-25, 13 iulie 2006, Marie-Louise Loyen şi Bruneel, pct. 29-30, Nölkenbockhoff, pct. 33, şi Micallef, pct. 48, toate citate anterior). Existenţa unui interes general care să necesite continuarea examinării plângerilor a fost, de asemenea, luată în considerare (Marie-Louise Loyen şi Bruneel, pct. 29, Ressegatti, pct. 26, Micallef, pct. 46 şi 50, toate trei citate anterior, şi Biç şi alţii împotriva Turciei, nr. 55955/00, pct. 22-23, 2 februarie 2006).

În ceea ce priveşte participarea reclamantului la procedura internă, Curtea nu a considerat-o ca fiind un criteriu relevant, între altele [Nölkenbockhoff, pct. 33, Micallef, pct. 48-49, Polanco Torres şi Movilla Polanco, pct. 31, şi Grădinar, pct. 98-99, toate citate anterior; Kaburov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 9035/06, pct. 52-53, 19 iunie 2012].

iii. Victime potenţiale şi actio popularis

101. Art. 34 din Convenţie nu autorizează formularea de plângeri in abstracto privind încălcări ale Convenţiei. Acesta nu recunoaşte actio popularis [Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A, nr. 28, Partidul Muncitoresc Georgian împotriva Georgiei (dec.), nr. 9103/04, 22 mai 2007, şi Burden, citată anterior, pct. 33], ceea ce înseamnă că un reclamant nu se poate plânge de o dispoziţie de drept intern, de o practică naţională sau de un act public doar pentru că, în opinia acestuia, ar fi încălcată Convenţia.

Pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victimă, trebuie să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare asupra probabilităţii producerii unei încălcări în ceea ce îl priveşte personal; simple suspiciuni sau speculaţii sunt insuficiente în această privinţă [Tauira şi alte 18 persoane împotriva Franţei, nr. 28204/95, Decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Decizii şi Rapoarte (DR) 83-A, p. 131), Monnat împotriva Elveţiei, nr. 73604/01, pct. 31-32, CEDO 2006‑X].

iv. Reprezentare

102. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii (supra, pct. 96), o cerere nu poate fi introdusă în faţa sa decât de către persoanele care sunt în viaţă sau în numele lor.

În cazul în care un reclamant decide mai degrabă să fie reprezentat, în temeiul art. 36 § 1 din Regulamentul Curţii, decât să introducă singur cererea, art. 45 § 3 din Regulament îi impune să prezinte o procură scrisă, semnată în mod corespunzător. Este esenţial ca reprezentantul să demonstreze că a primit instrucţiuni precise şi explicite ale presupusei victime, în sensul art. 34, în numele căreia intenţionează să acţioneze în faţa Curţii [Post împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 21727/08, 20 ianuarie 2009; în ceea ce priveşte valabilitatea procurii, a se vedea Aliev împotriva Georgiei, nr. 522/04, pct. 44-49, 13 ianuarie 2009].

103. Cu toate acestea, organismele Convenţiei au susţinut că anumite consideraţii ar putea fi justificate în cazul pretinselor victime ale încălcărilor art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţie cauzate de autorităţile naţionale.

Cererile formulate de persoane particulare în numele victimei sau victimelor au fost astfel declarate admisibile, chiar dacă nu era prezentat niciun tip de procură validă. O atenţie deosebită a fost acordată factorilor legaţi de vulnerabilitate, cum ar fi vârsta, sexul sau invaliditatea, care puteau împiedica unele victime să-şi prezinte cauza în faţa Curţii, ţinându-se seama în mod corespunzător de legătura dintre victimă şi persoana care era autoarea cererii (a se vedea, mutatis mutandis, İlhan, citată anterior, pct. 55, unde plângerile au fost formulate de reclamant în numele fratelui său, care fusese supus la rele tratamente; Y.F. împotriva Turciei, nr. 24209/94, pct. 29, CEDO 2003‑IX, unde soţul s-a plâns că soţia lui a fost forţată să se supună unui examen ginecologic; şi S.P., D.P. şi A.T. împotriva Regatului Unit, în care cererea fost introdusă de către un solicitor în numele copiilor pe care i-a reprezentat în cadrul procedurilor interne, în care fusese numit tutore ad litem).

În schimb, în Nencheva şi alţii (citată anterior, pct. 93), Curtea nu a recunoscut calitatea de victimă asociaţiei reclamante care acţiona în numele victimelor directe. În fapt, Curtea a observat că asociaţia nu a prezentat cauza în faţa instanţelor interne şi, în plus, faptele incriminate nu aveau impact asupra activităţilor sale, în măsura în care asociaţia putea să-şi continue activitatea pentru a-şi realiza obiectivele. Curtea a recunoscut calitatea procesuală a rudelor apropiate ale unora dintre victime, dar nu s-a pronunţat cu privire la problema reprezentării victimelor care nu erau în măsură să acţioneze în nume propriu, în faţa sa; cu toate acestea, a recunoscut că circumstanţe excepţionale ar putea impune măsuri excepţionale.

b) Cu privire la calitatea procesuală a CRJ în speţă

104. Prezenta speţă se referă la domnul Câmpeanu, o persoană extrem de vulnerabilă, fără rude apropiate. Domnul Câmpeanu era un tânăr rom cu deficienţe mintale severe şi infectat cu HIV. A fost în grija autorităţilor publice de-a lungul întregii vieţi şi a decedat în spital. Moartea lui s-a datorat neglijenţei. La acest moment, fără a fi avut contacte semnificative cu tânărul în timpul vieţii acestuia (supra, pct. 23) şi fără a fi putut să primească instrucţiuni din partea sa ori din partea oricărei alte persoane competente, asociaţia reclamantă (CRJ) doreşte să sesizeze Curtea cu o cerere privind, în special, circumstanţele morţii sale.

105. Curtea consideră că această cauză nu se încadrează cu uşurinţă în niciuna din categoriile acoperite de jurisprudenţa sus-menţionată şi ridică aşadar o problemă dificilă de interpretare a Convenţiei în ceea ce priveşte calitatea procesuală a CRJ. Pentru a o soluţiona, Curtea va ţine seama de faptul că se impune interpretarea Convenţiei ca garantând drepturi concrete şi specifice, nu teoretice şi iluzorii (a se vedea Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A, nr. 37, şi referinţele citate acolo). Trebuie să menţină, de asemenea, şi spiritul potrivit căruia hotărârile sale „nu servesc doar pentru soluţionarea cauzelor în care a fost sesizată, ci, în sens mai larg, pentru a clarifica, proteja şi dezvolta normele Convenţiei şi, astfel, pentru a contribui la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care şi le-au asumat în calitate de părţi contractante [Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 154, seria A, nr. 25, şi Konstantin Markin împotriva Rusiei (MC), nr. 30078/06, pct. 89, CEDO 2012]. În acelaşi timp, după cum reiese din jurisprudenţa sus-menţionată în ceea ce priveşte calitatea de victimă şi conceptul „calitate procesuală”, Curtea trebuie să vegheze că sunt interpretate într-un mod coerent condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite.

106. În opinia Curţii, este incontestabil faptul că domnul Câmpeanu a fost victima directă, în sensul art. 34 din Convenţie, a unor circumstanţe care au condus la moartea sa şi care se află în centrul principalei pretenţii prezentate în faţa Curţii în speţă, şi anume capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie.

107. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există suficiente motive relevante pentru a considera CRJ o victimă indirectă în raport cu jurisprudenţa sa. În acest sens, subliniază că CRJ nu a demonstrat existenţa unei „legături [suficient de] strânse” cu victima directă; nu pretinde a avea un „interes personal” în a menţine capetele de cerere în cauză în faţa Curţii, având în vedere definiţia pe care jurisprudenţa Curţii o oferă acestor noţiuni (supra, pct. 97-99).

108. În timpul vieţii, domnul Câmpeanu nu a iniţiat în faţa instanţelor naţionale nicio procedură pentru a se plânge cu privire la situaţia sa medicală şi juridică. Dacă la nivel formal era considerat o persoană cu deplină capacitate juridică, este clar că, în practică, nu a fost tratat ca atare (supra, pct. 14 şi 16). Oricum, Curtea consideră că, având în vedere vulnerabilitatea sa extremă, domnul Câmpeanu nu era capabil să introducă singur o astfel de procedură, fără sprijin sau consiliere juridică adecvate. Tânărul se afla aşadar într-o situaţie cu totul diferită şi mai puţin favorabilă decât cele examinate de Curte în cauzele anterioare, care se refereau la persoanele cu capacitate juridică, sau cel puţin pe care nimic nu le-a împiedicat să iniţieze o procedură în timpul vieţii (supra, pct. 98 şi 100) şi în numele căror au fost introduse cereri după moartea lor.

109. După moartea domnului Câmpeanu, CRJ s-a angajat într-o serie de proceduri interne pentru a clarifica circumstanţele acesteia. Întrucât, în cele din urmă, investigaţiile au condus la concluzia că nu a existat nicio faptă penală asociată cu decesul, CRJ a introdus prezenta cerere în faţa Curţii.

110. Curtea acordă o importanţă considerabilă faptului că nici capacitatea procesuală a CRJ de a acţiona în numele domnului Câmpeanu, nici observaţiile formulate în numele său către autorităţile medicale şi judiciare interne nu au fost în niciun mod puse la îndoială sau contestate (supra, pct. 23, 27-28, 33, 37-38 şi 40-41). Aceste iniţiative, care în mod normal ar fi ţinut de responsabilitatea unui tutore sau a unui reprezentant, au fost luate de CRJ fără nicio obiecţie din partea autorităţilor competente, care le-au dat urmare şi au tratat toate cererile care le-au fost transmise.

111. De asemenea, Curtea observă că, la momentul decesului, aşa cum s-a indicat mai sus, domnul Câmpeanu nu avea rude apropiate cunoscute şi că, atunci când a devenit majoră, statul nu a desemnat nicio persoană competentă sau tutore pentru a-i apăra interesele – juridice sau de orice gen – în ciuda obligaţiei legale care prevedea o astfel de măsură. La nivel naţional, CRJ nu a intervenit în calitate de reprezentant decât cu scurt timp înainte de moartea tânărului, în măsura în care, în mod clar, acesta se afla în imposibilitatea de a-şi exprima orice dorinţă sau opinie cu privire la propriile nevoi şi interese şi, a fortiori, asupra posibilităţii de a formula o acţiune. Întrucât autorităţile nu au desemnat niciun tutore legal sau un alt reprezentant, nu exista nicio formă de reprezentare şi nici nu a fost pusă în aplicare pentru a proteja partea în cauză sau pentru a prezenta observaţii în numele său în faţa autorităţilor spitalului, a instanţelor naţionale sau în faţa Curţii [a se vedea, mutatis mutandis, P., C. şi S. împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 56547/00, 11 decembrie 2001, şi B. împotriva României (nr. 2), citată anterior, pct. 96-97]. De asemenea, trebuie notat faptul că plângerea principală întemeiată pe Convenţie se referă la pretenţii întemeiate pe art. 2 („dreptul la viaţă”), pe care domnul Câmpeanu, deşi era victimă directă, nu le-a putut în mod evident prezenta, întrucât decedase.

112. În contextul expus mai sus, Curtea este convinsă că, având în vedere circumstanţele excepţionale ale cauzei şi gravitatea acuzaţiilor formulate, trebuie să i se recunoască CRJ calitatea procesuală în calitate de reprezentant al domnului Câmpeanu, chiar dacă nu a primit procură pentru a acţiona în numele tânărului şi chiar dacă acesta a decedat înainte de introducerea cererii în temeiul Convenţiei. A concluziona în mod diferit ar împiedica posibilitatea ca aceste acuzaţii grave de încălcare a Convenţiei să fie examinate la nivel internaţional, cu riscul ca statul pârât să fie exonerat de răspunderea ce îi revine în temeiul Convenţiei, prin efectul produs prin nedesemnarea de către stat, cu încălcarea obligaţiilor care îi revin în temeiul dreptului intern, a unui reprezentant legal care să acţioneze în numele tânărului (supra, pct. 59 şi 60; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, P., C. şi S. împotriva Regatului Unit, citată anterior, şi Colegiul Consilierilor Juridici Argeş împotriva României, nr. 2162/05, pct. 26, 8 martie 2011). A permite statului pârât să fie exonerat astfel de răspunderea pe care o are ar fi incompatibil cu spiritul general al Convenţiei şi cu obligaţia pe care art. 34 din Convenţie o impune Înaltelor Părţi Contractante, de a nu împiedica în niciun fel exercitarea efectivă a dreptului de a formula o cerere în faţa Curţii.

113. A recunoaşte CRJ calitatea de a acţiona ca reprezentant al domnul Câmpeanu înseamnă a adopta o abordare conformă cu cea care se aplică dreptului la control judiciar, vizat de art. 5 § 4 din Convenţie în cazul „alienaţilor” [art. 5 § 1 e)]. Curtea reaminteşte că este necesar, în acest context, ca partea în cauză să aibă acces la instanţă şi să aibă ocazia de a fi audiată personal sau, după caz, printr-o formă de reprezentare, neputându-se altfel considera a se bucura de „garanţiile fundamentale de procedură aplicate în materie de privare de libertate” (De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, pct. 76, seria A, nr. 12). Bolile mintale pot conduce la limitarea sau modificarea acestui drept în privinţa condiţiilor de exercitare (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 39, seria A, nr. 18), dar nu justifică o încălcare a esenţei sale. Într-adevăr, se pot impune garanţii speciale de procedură pentru a-i proteja pe cei care, din cauza afecţiunilor lor mintale, nu sunt capabili pe deplin să acţioneze în nume propriu (Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 60, seria A, nr. 33). Un obstacol în fapt poate aduce atingere Convenţiei la fel ca un obstacol juridic (Golder, citată anterior, pct. 26).

114. În consecinţă, Curtea respinge obiecţia Guvernului cu privire la lipsa locus standi a CRJ, organizaţia având calitatea de reprezentant de facto al domnului Câmpeanu.

Prin urmare, constatând că aceste capete de cerere aflate în discuţie nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B. Cu privire la fond

1. Observaţii prezentate Curţii

a) CRJ

115. CRJ susţine că, ca urmare a unor decizii nepotrivite luate în legătură cu transferurile domnului Câmpeanu în instituţii care nu erau dotate cu competenţe şi echipamente necesare pentru îngrijirea sa, decizii care au fost urmate de acte necorespunzătoare sau omisiuni medicale, autorităţile au contribuit, direct sau indirect, la decesul prematur al tânărului.

CRJ explică, în continuare, că examenele medicale la care a fost supus domnul Câmpeanu în lunile care au precedat acceptării sale la UMSC şi apoi la SPM atestau „o stare bună de sănătate” şi lipsa unei probleme majore, starea de sănătate a persoanei în cauză deteriorându-se brusc în timpul celor două săptămâni înainte de moartea sa, aşadar într-un moment în care se afla sub supravegherea autorităţilor. CRJ deduce din partea relevantă în speţă, potrivit jurisprudenţei abundente a Curţii cu privire la art. 2, că Guvernul era obligat să ofere o explicaţie asupra îngrijirilor medicale acordate domnului Câmpeanu şi asupra cauzei morţii acestuia (CRJ citează, între altele, Kats şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 29971/04, pct. 104, 18 decembrie 2008, Dodov împotriva Bulgariei, nr. 59548/00, pct. 81, 17 ianuarie 2008, Alexanian împotriva Rusiei, nr. 46468/06, pct. 147, 22 decembrie 2008, Khoudobine împotriva Rusiei, nr. 59696/00, pct. 84, CEDO 2006‑XII, şi Z.H. împotriva Ungariei, nr. 28973/11, pct. 31-32, 8 noiembrie 2012).

Or, Guvernul nu şi-a îndeplinit această obligaţie. Pe de o parte, nu a reuşit să prezinte documente medicale importante referitoare la domnul Câmpeanu şi, pe de altă parte, a prezentat Curţii un duplicat al raportului medical al pacientului în perioada internării la SPM în care informaţii esenţiale fuseseră modificate. Deşi raportul medical iniţial – aşa cum a fost el prezentat în diferite stadii ale procedurii interne – nu conţinea nicio referire la administrarea de antiretrovirale domnului Câmpeanu, noul document, întocmit cu un scris de mână diferit, menţiona astfel de medicamente, lăsând de înţeles că ar fi fost administrate pacientului. Guvernul a folosit acest nou document pentru a contracara, în faţa Curţii, observaţiile CRJ cu privire la absenţa tratamentului antiretroviral (infra, pct. 122), CRJ susţinând că acest document a fost, probabil, redactat în urma producerii faptelor pentru a susţine argumentele Guvernului în faţa Curţii.

116. De altfel, CRJ consideră că reiese cu claritate din diferite documente transmise în cauză, în special cu privire la inspecţiile la faţa locului efectuate de CPT că autorităţile erau la curent despre condiţiile de viaţă precare la SPM, precum şi îngrijirea şi tratamentele oferite de instituţie, nu doar înainte de 2004, ci şi la momentul relevant (supra, pct. 47, 74 şi 78).

117. CRJ atrage atenţia asupra caracterului deficient, în opinia sa, asupra modului în care sunt ţinute dosarele medicale şi înregistrarea transferurilor succesive ale pacientului între diferite structuri spitaliceşti. Omisiunile în cauză confirmă ipoteza potrivit căreia domnul Câmpeanu a fost lipsit de îngrijiri şi tratament adecvate. Acestea se pot dovedi cu atât mai semnificative cu cât pare clar că starea de sănătate a pacientului se deteriora în timpul perioadei în cauză, necesitând un tratament de urgenţă. În plus, aşa cum a indicat mai sus, CRJ consideră că, în condiţiile în care tratamentul antiretroviral al domnului Câmpeanu a fost întrerupt în timpul scurtei sale internări la UMSC, este foarte probabil ca pacientul să nu mai fi primit tratament antiretroviral în timpul internării la SPM. CRJ adaugă că ar fi fost necesară efectuarea unei serii de teste medicale, dar acestea nu au fost niciodată efectuate. Ancheta oficială nu a elucidat aceste aspecte cruciale ale cauzei, deşi, potrivit CRJ, ar fi existat mai multe explicaţii plauzibile pentru comportamentul presupus psihotic al pacientului, cum ar fi septicemia sau izolarea forţată într-o cameră separată.

Având în vedere cele de mai sus, CRJ susţine că statul pârât nu şi-a îndeplinit, în mod clar, obligaţiile materiale ce îi revin în temeiul art. 2.

118. De asemenea, CRJ consideră că plasarea pacientului într-o cameră izolată şi condiţiile de viaţă de la SPM se constituie într-o încălcare distinctă a art. 3.

Dosarul include probe solide – inclusiv documente emise de autorităţile române, cum ar fi Guvernul, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Institutul Naţional de Medicină Legală sau chiar personalul SPM – care pun în evidenţă condiţiile, deplorabile, în opinia CRJ, care existau la momentul respectiv la SPM, în special lipsa hranei, încălzirea şi prezenţa bolilor infecţioase.

Nu se contestă faptul că domnul Câmpeanu a fost plasat singur într-o cameră separată. În cursul vizitei la SPM, observatorii CRJ au constatat că persoana în cauză nu era îmbrăcată corespunzător, în cameră era frig, iar personalul a refuzat să-i acorde tânărului minimul ajutor pentru a-şi îndeplini nevoile personale elementare. Guvernul nu a prezentat nicio probă care să justifice această măsură, luată, în opinia acestuia, fără vreo intenţie discriminatorie în privinţa persoanei în cauză. Argumentul potrivit căruia camera în cauză reprezenta singurul spaţiul disponibil este contrazis de numeroasele informaţii care demonstrează că, la momentul faptelor, spitalul nu era ocupat în totalitate.

119. Potrivit CRJ, ancheta oficială efectuată în speţă nu a îndeplinit cerinţele Convenţiei, din următoarele motive: aria de aplicare a fost prea limitată, deoarece s-a concentrat doar asupra a doi medici (unul de la UMSC, celălalt de la SPM) şi i-a ignorat pe ceilalţi membri ai personalului sau ai instituţiilor în cauză; doar cauza imediată a morţii şi perioada imediat anterioară au făcut obiectul unei examinări, iar autorităţile nu au colectat probele-cheie în timp util, nici nu au clarificat faptele în litigiu, în special cauza decesului. Neefectuarea unei autopsii imediat după decesul pacientului şi carenţele în administrarea de îngrijiri medicale pacientului ar fi deficienţe evidenţiate în decizia primei instanţe, care a fost, însă, infirmată în recurs.

CRJ consideră că ancheta nu a permis stabilirea faptelor, determinarea cauzei decesului şi sancţionarea persoanelor răspunzătoare. CRJ concluzionează astfel că ancheta nu a îndeplinit cerinţele care decurg din art. 2 şi art. 3 din Convenţie.

120. CRJ susţine că art. 13 impune statelor să ia măsuri pozitive pentru a garanta persoanelor cu handicap, aflate în instituţii publice, accesul la justiţie, în special prin crearea unui mecanism de monitorizare independent, abilitat să primească plângeri în materie, pentru a ancheta abuzurile, a impune sancţiuni sau pentru a transmite dosarele către o autoritate competentă.

121. Adaugă că, în multe din cauzele împotriva României, Curtea a ajuns la constatarea încălcării ca urmare a lipsei unor căi de atac adecvate, care să permită persoanelor cu handicap să depună plângere în temeiul art. 3 sau art. 5 din Convenţie [CRJ citează Filip împotriva României, nr. 41124/02, pct. 49, 14 decembrie 2006, C.B. împotriva României, citată anterior, pct. 65-67, Parascineti împotriva României, nr. 32060/05, pct. 34-38, 13 martie 2012, şi B. împotriva României (nr. 2), citată anterior, pct. 97].

Aceleaşi concluzii reies din documentele relevante publicate de ONG-uri internaţionale, cum ar fi Human Rights Watch sau Mental Disability Rights International. CRJ însuşi a semnalat că nu există măsuri de protecţie împotriva relelor tratamente, că cei internaţi în instituţii psihiatrice nu îşi cunosc în mare parte drepturile şi că personalul nu este instruit să trateze plângerile privind abuzuri.

În plus, CRJ afirmă că, după cunoştinţele sale, în ciuda acuzaţiilor, foarte credibile în opinia sa, cu privire la decese suspecte în instituţiile psihiatrice, nu a existat niciodată nicio decizie definitivă de declarare a unui angajat al acestora ca fiind răspunzător penal sau civil pentru vreo faptă, în legătură cu astfel de decese. În cazul celor 129 de decese raportate la SPM în anii 2002-2004, ancheta nu a relevat nicio faptă penală, iar deciziile de neîncepere a urmăririi penale au fost ulterior confirmate de instanţe.

În concluzie, sistemul juridic românesc nu oferă nicio cale de atac efectivă în sensul art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) pentru a denunţa nu numai, la modul general, încălcarea drepturilor persoanelor atinse de deficienţe mintale, şi nici, în particular, încălcarea drepturilor domnului Câmpeanu, produsă în temeiul art. 2 şi art. 3.

b) Guvernul

122. Guvernul explică faptul că infecţia cu HIV este o boală evolutivă extrem de gravă, iar faptul că domnul Câmpeanu a murit nu reprezintă în sine dovada că decesul s-a produs ca urmare a deficienţelor sistemului medical.

Guvernul adaugă că nu a fost prezentată nicio probă care să demonstreze că autorităţile nu i-au administrat tratament antiretroviral domnului Câmpeanu; dimpotrivă, o copie a dosarului medical referitoare la internarea pacientului la SPM, prezentată de Guvern, confirmă că persoana în cauză a primit tratamentul antiretroviral necesar în timpul internării sale în spital.

Concluzia comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor atestă, de asemenea, că tratamentul acordat domnului Câmpeanu a fost unul adecvat (supra, pct. 35). Prin urmare, art. 2, sub aspectul său material, nu este aplicabil în speţă.

123. Din perspectiva art. 3, Guvernul susţine că la UMSC, ca şi la SPM, condiţiile generale (igienă, hrană, încălzire, precum şi resurse umane) au fost suficiente şi conforme cu normele de la acel moment.

Îngrijirile medicale acordate domnului Câmpeanu au fost adaptate la starea sa de sănătate; persoana în cauză a fost internată la UMSC în timp ce se afla într-o „stare bună generală” şi a fost transferată la SPM după debutul „acceselor sale de violenţă”. La SPM, a fost plasat singur într-o cameră nu cu intenţia de a-l izola, ci pentru că era singura cameră disponibilă. În ciuda alimentării pe cale intravenoasă, pacientul a murit de insuficienţă cardiorespiratorie, la 20 februarie 2004.

În acest context, Guvernul consideră că, având în vedere perioada scurtă a internării domnului Câmpeanu la SPM, art. 3 nu este aplicabil condiţiilor materiale care existau în spital.

124. Guvernul susţine că plângerile penale depuse de CRJ cu privire la circumstanţele decesului domnului Câmpeanu au fost examinate în detaliu de autorităţile naţionale (instanţe, comisii şi organe de anchetă), toate acestea expunându-şi în mod detaliat şi convingător motivele deciziilor lor. Prin urmare, răspunderea statului în temeiul art. 2 sau al art. 3 nu au poate fi angajată.

125. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 13, Guvernul consideră că, din moment ce este legat de alte capete de cerere formulate de CRJ, nu este necesară examinarea separată. Oricum, în opinia sa, capetele de cerere întemeiate pe această dispoziţie sunt nefondate.

În subsidiar, Guvernul susţine că legislaţia naţională prevede o cale de atac efectivă în sensul art. 13, care le-ar fi permis să-şi prezinte capetele de cerere ridicate în cerere.

Aceasta indică faptul că Avocatul poporului din România reprezintă una din căile de atac existente. Potrivit statisticilor disponibile pe site-ul său de internet, acesta a intervenit în mai multe cauze referitoare la pretinse încălcări ale drepturilor omului, între 2003 şi 2011.

Făcând referire la două hotărâri ale instanţelor interne ca probă, la cererea Curţii, Guvernul asigură că atunci când examinează cauze privind persoane cu deficienţe mintale, instanţele române acţionează cu seriozitate şi pronunţă în mod legal hotărâri pe fond.

126. La un nivel mai specific, în privinţa art. 2, Guvernul afirmă că situaţia s-a îmbunătăţit considerabil la SPM în urma plângerilor referitoare la condiţiile de viaţă şi îngrijire din instituţie. Guvernul consideră, cu privire la acest aspect, că plângerea trebuie să fie considerată o cale de atac efectivă în raport cu normele Convenţiei.

Din perspectiva art. 3, Guvernul susţine că CRJ ar fi putut iniţia şi o acţiune în despăgubiri pentru culpă medicală.

În cele din urmă, pentru motivele expuse mai sus, Guvernul susţine că domnul Câmpeanu dispunea, pentru fiecare dintre plângerile formulate în cerere, de diverse căi de atac efective, pe care le putea exercita el însuşi sau prin reprezentant. Capătul de cerere în temeiul art. 13 este, prin urmare, inadmisibil.

c) Terţii intervenienţi

i. Centrul pentru apărarea persoanelor cu handicap mintal

127. Mental Disability Advocacy Center (MDAC) susţine că, în întreaga Europă, au fost observate cazuri de condiţii de viaţă potenţial letale în instituţiile care adăpostesc copii cu deficienţe mintale sau HIV şi că unele informaţii sugerează o tendinţă de a nu spitaliza copiii bolnavi, indiferent de gravitatea stării lor, şi de a-i lăsa să moară în aceste instituţii. În raportul său din 2009 privind drepturile omului în România, Departamentul de Stat al SUA sublinia persistenţa condiţiilor precare la SPM: supraaglomerarea, lipsa de personal şi de medicamente, igiena precară şi utilizarea curentă a sedativelor şi a metodelor de constrângere.

Invocând jurisprudenţa internaţională privind dreptul la viaţă (de exemplu, hotărârile Curţii interamericane pentru drepturile omului în cauza Villagrán Morales şi alţii împotriva Guatemalei din 19 noiembrie 1999, referitoare la cinci copii care trăiau pe străzi, şi în cauza Velásquez Rodríguez împotriva Hondurasului din 29 iulie 1988), MDAC susţine că obligaţia statului de a proteja viaţa include furnizarea tratamentului medical necesar, adoptarea oricărei măsuri preventive care se impune şi punerea în aplicare a unor dispoziţii care să permită monitorizarea, ancheta penală şi trimiterea în judecată a persoanelor răspunzătoare; de asemenea, MDAC consideră că ar trebui să le fie oferită victimelor posibilitatea efectivă şi concretă de a solicita protejarea dreptului lor la viaţă În opinia MDAC, în cazul în care statul nu oferă această posibilitate unei persoane extrem de vulnerabilă în timpul vieţii, acesta trebuie sancţionat după decesul persoanei în cauză.

ii. Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice

128. Potrivit Centrului Euroregional pentru Iniţiative Publice (CEIP), România este una din ţările din Europa Centrală şi de Est cu cel mai mare număr de persoane în viaţă cu HIV. Acest fapt se explică în principal prin expunerea, între 1986 şi 1991, a aproximativ 10 000 de copii plasaţi în spitale şi orfelinate publice la riscul transmiterii HIV prin utilizarea multiplă de seringi şi microtransfuzii cu sânge netestat. În decembrie 2004, se înregistrau, în rândul copiilor, 7 088 de cazuri de SIDA si 4 462 de cazuri de infectare cu HIV. La sfârşitul anului 2004, 3 482 dintre aceşti copii muriseră din cauza SIDA.

În opinia CEIP, nivelul ridicat al infectării cu HIV la copii este provocat de modul în care sunt trataţi în orfelinate şi spitale, copii cu handicap fiind, potrivit CEIP, consideraţi „irecuperabili” şi „neproductivi”, personalul neavând nici interesul, nici competenţele necesare pentru a le oferi îngrijiri medicale corespunzătoare.

CEIP indică faptul că, în 2003, Comitetul pentru drepturile copilului din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la disponibilitatea tratamentului antiretroviral pentru un număr restrâns de persoane şi frecventele întreruperi în administrarea acestui tratament, în lipsa fondurilor. De altfel, chiar şi la sfârşitul anului 2009, stocurile de antiretrovirale erau limitate din cauza lipsei de fonduri alocate prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi din cauza proastei gestionări a Programului Naţional de Luptă împotriva HIV.

CEIP adaugă că, atunci când o persoană infectată cu HIV are o lungă perioadă de internare într-o instituţie de tip închis sau într-un spital, accesul său la antiretrovirale este în mare măsură tributar măsurilor întreprinse de instituţia respectivă pentru a obţine acest medicament de la medicul specialist în boli infecţioase la care pacientul este înregistrat. CEIP consideră că pacienţii infectaţi cu HIV sunt frecvent privaţi de informaţiile de care ar avea nevoie pentru a-şi apăra dreptul legitim de acces la serviciile medicale.

În 2009, Comitetul pentru drepturile copilului din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi-a exprimat îngrijorarea că acei copii infectaţi cu HIV se confruntă adesea cu obstacole în accesarea serviciilor de sănătate.

În ceea ce priveşte cazul particular al persoanelor infectate cu HIV care suferă, de asemenea, de tulburări mintale, CEIP susţine că spitalele psihiatrice refuză uneori să trateze copiii şi tinerii seropozitivi, de teama infectării. CEIP face referire la un document Human Rights Watch din 2007, care descrie aceste situaţii (Life Doesn’t Wait. Romania’s Failure to Protect and Support Children and Youth Living with HIV).

iii. Human Rights Watch

129. În observaţiile scrise, Human Rights Watch face referire la concluziile Comitetului pentru drepturi economice, sociale şi culturale din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care menţionează faptul că structurile şi serviciile de sănătate trebuie să fie accesibile tuturor, în special populaţiei vulnerabile, şi că pot fi considerate încălcări ale obligaţiei statului de a furniza astfel de servicii: lipsa unei politici naţionale care să garanteze tuturor dreptul la sănătate, proasta gestionare în distribuirea resurselor publice disponibile şi incapacitatea de a reduce ratele mortalităţii infantile şi materne.

2. Motivarea Curţii

a) Art. 2 din Convenţie

i. Principii generale

130. Prima teză a art. 2 § 1 obligă statul nu numai să nu provoace cu intenţie şi în mod ilegal moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III).

Obligaţiile pozitive care decurg din art. 2 ar trebui să fie interpretate ca aplicându-se în contextul oricărei activităţi, fie ea publică sau nu, de natură să pună în discuţie dreptul la viaţă. Este cazul, de exemplu, în domeniul sănătăţii, în ceea ce priveşte acţiunile sau inacţiunile personalului medico-sanitar [Dodov, citată anterior, pct. 70, 79-83 şi 87, Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53924/00, pct. 89-90, CEDO 2004‑VIII, cu referinţele ulterioare], statele trebuie să instituie un cadru legislativ care să impună spitalelor, indiferent că sunt publice sau private, adoptarea de măsuri adecvate care să asigure protejarea vieţii pacienţilor [Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 49, CEDO 2002‑I]). Această obligaţie se aplică în special în următoarele cazuri: atunci când capacitatea pacienţilor de a avea grijă de ei înşişi este limitată (Dodov, citată anterior, pct. 81); în contextul gestionării activităţilor periculoase [Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004‑XII]; în ceea ce priveşte autorităţile din educaţie, care au datoria de a proteja sănătatea şi bunăstarea elevilor, care se află sub controlul exclusiv al acestor autorităţi, în special copiii mici, care sunt deosebit de vulnerabili (Ilbeyi Kemaloğlu şi Meriye Kemaloğlu împotriva Turciei, nr. 19986/06, pct. 35, 10 aprilie 2012); şi, în mod similar, în contextul ajutorului şi îngrijirilor medicale acordate copiilor mici plasaţi în instituţii publice (Nencheva şi alţii, citată anterior, pct. 105-116).

Pentru a exista o astfel de obligaţie pozitivă, trebuie să se stabilească faptul că autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie, având în vedere circumstanţele, că victima era ameninţată în mod real şi imediat din cauza actelor infracţionale ale unui terţ (Nencheva şi alţii, citată anterior, pct. 108) şi că acestea, în cadrul competenţelor lor, nu au luat măsurile care, în mod rezonabil, ar fi atenuat fără îndoială acest risc (A. şi alţii împotriva Turciei, nr. 30015/96, pct. 44-45, 27 iulie 2004).

131. Având în vedere importanţa protecţiei acordate de art. 2, Curtea trebuie să examineze, într-un mod extrem de atent, cazurile în care s-a produs moartea şi să ia în considerare nu doar actele funcţionarilor statului, ci, deopotrivă, toate circumstanţele cauzei. Persoanele în stare de detenţie se află într-o situaţie de vulnerabilitate şi autorităţile au datoria de a le proteja. În situaţia în care autorităţile decid să plaseze şi să menţină în stare de reţinere o persoană cu handicap, trebuie să vegheze cu o rigoare specială ca acele condiţii de reţinere să răspundă nevoilor specifice generate de handicap (Jasinskis împotriva Letoniei, nr. 45744/08, pct. 59, 21 decembrie 2010, cu referinţele ulterioare). Mai general, Curtea a reţinut că statele au obligaţia de a lua măsuri speciale pentru a asigura protecţia efectivă a persoanelor vulnerabile împotriva relelor tratamente de care autorităţile au sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă [Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001‑V]. Prin urmare, în cazul în care un individ este plasat în detenţie în momentul în care se află într-o stare bună de sănătate şi apoi moare, statul are obligaţia să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare asupra faptelor care au condus la deces (Carabulea împotriva României, nr. 45661/99, pct. 108, 13 iulie 2010) şi, în cazul în care contestă afirmaţiile victimei, să prezinte probe adecvate pentru a pune la îndoială acest fapt, în special atunci când afirmaţiile sunt confirmate de rapoartele medicale [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 87, CEDO 1999‑V, şi Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 43, 2 noiembrie 2004].

Pentru a evalua elementele de probă, Curtea reţine criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. O astfel de probă poate însă reieşi dintr-o serie de indicii sau supoziţii necontestate, suficient de serioase, precise şi concordante (Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94, pct. 264, 18 iunie 2002, şi Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 161).

132. În temeiul obligaţiei sale de a proteja dreptul la viaţă, statul trebuie să ia nu doar măsuri rezonabile pentru a garanta securitatea persoanelor în locuri publice, ci şi să se asigure că dispune de un sistem judiciar eficient şi independent care să ofere căi juridice care să permită în termen rapid, în cazuri de vătămări grave sau deces, să se stabilească faptele, să fie traşi la răspundere vinovaţii şi să ofere victimelor o reparaţie adecvată (Dodov, pct. 83).

Această obligaţie nu impune, în mod necesar, în toate cazurile, o cale de atac în procesul penal. Astfel, odată stabilită neglijenţa, obligaţia este îndeplinită, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză oferă victimelor o cale de atac în faţa instanţelor civile, fie singură, fie împreună cu o cale de atac în faţa instanţelor penale. Cu toate acestea, art. 2 din Convenţie nu presupune doar ca mecanismele de protecţie prevăzute de dreptul intern să existe în teorie, ci, mai presus de toate, ele să şi funcţioneze efectiv în practică (Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 53).

133. În plus, instanţele naţionale trebuie să vegheze ca infracţiunile care pun în pericol viaţa să nu rămână nepedepsite. Acest fapt este indispensabil pentru a menţine încrederea publicului şi pentru a asigura adeziunea sa la statul de drept şi pentru a preveni orice apariţie a unor acte ilegale sau complicitate la comiterea acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Nikolova şi Velitchkova împotriva Bulgariei, nr. 7888/03, pct. 57, 20 decembrie 2007). Sarcina Curţii constă aşadar în a verifica dacă şi în ce măsură instanţele, înainte de a ajunge la o asemenea concluzie, au examinat cu rigurozitate cerinţele art. 2 din Convenţie, pentru a menţine efectul descurajator al sistemului judiciar instituit şi pentru a garanta că încălcările dreptului la viaţă sunt examinate şi soluţionate (Öneryıldız, citată anterior, pct. 96).

ii. Aplicarea acestor principii în speţă

α) Aspectul material

134. Referindu-se la contextul cauzei, Curtea reţine, de la început, că domnul Câmpeanu şi-a trăit întreaga viaţă în grija autorităţilor interne: abandonat la naştere, a crescut într-un orfelinat, ulterior a fost transferat într-un centru de plasament, apoi la UMSC şi, în cele din urmă, la SPM, unde a murit prematur, la 20 februarie 2004.

135. În niciun moment după împlinirea vârstei de 18 ani, domnului Câmpeanu nu i-a fost desemnat un tutore sau un curator. Autorităţile au presupus aşadar că are capacitate juridică deplină, în ciuda handicapului său mintal sever.

Admiţând că lucrurile au stat astfel, Curtea susţine că gestionarea de către autorităţile medicale a cazului domnului Câmpeanu nu a respectat cerinţele Legii nr. 487/2002 privind sănătatea mintală referitoare la pacienţii care au capacitate juridică deplină: astfel, consimţământul tânărului pentru transferurile succesive de la o unitate medicală la alta nu a fost acordat după împlinirea vârstei de 18 ani; nu i-a fost cerut nici un consimţământ pentru internarea la SPM, care este o instituţie psihiatrică; pacientul nu a fost nici informat, nici consultat cu privire la asistenţa medicală acordată şi nu a fost informat cu privire la posibilitatea de a contesta măsurile sus-menţionate. Justificarea oferită de autorităţi a constat în a susţine că tânărul „nu era cooperant” şi că „nu se putea comunica cu el” (supra, pct. 14 şi 16).

În acest context, Curtea reaminteşte că, în hotărârea B. împotriva României (nr. 2) (citată anterior, pct. 93-98, 19 februarie 2013), a evidenţiat deficienţele grave în modul în care autorităţile aplică prevederile legii privind sănătatea mintală în cazul pacienţilor vulnerabili, lăsaţi fără nicio asistenţă sau protecţie juridică la internarea într-o instituţie psihiatrică din România.

136. În plus, Curtea observă că deciziile autorităţilor naţionale de a-l transfera pe domnul Câmpeanu şi de a-l interna, mai întâi la UMSC şi apoi la SPM, au fost luate, în esenţă, în funcţie de consimţământul sau lipsa consimţământului de a-l primi pe pacient, nu în funcţie de capacitatea instituţiilor de a-i oferi sprijin şi îngrijiri medicale adecvate (supra, pct. 12-13). În această privinţă, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că domnul Câmpeanu a fost iniţial internat la UMSC, structură care nu era pregătită să se ocupe de pacienţii cu tulburări mintale şi că în cele din urmă a fost internat la SPM; deşi acest spital refuzase anterior să-l accepte, pe motiv că nu dispunea de mijloacele necesare pentru a-i trata pe pacienţii infectaţi cu HIV (supra, pct. 11).

137. Prin urmare, Curtea consideră că domnul Câmpeanu a fost transferat de la o structură la alta fără un diagnostic şi fără o monitorizare adecvată şi într-un dispreţ total faţă de starea sa reală de sănătate şi faţă de nevoile sale medicale esenţiale. Trebuie remarcată, în special, neglijenţa de care autorităţile au dat dovadă, omiţând să asigure administrarea corectă a tratamentului antiretroviral pacientului, întrucât nu i-au asigurat medicamentele în primele zile ale internării în UMSC şi, apoi, în timp ce se afla la SPM, nu i le-au mai asigurat deloc (supra, pct. 14 şi 115).

Pentru a ajunge la aceste concluzii, Curtea se bazează pe observaţiile CRJ, coroborate cu probele medicale prezentate de instanţele naţionale şi concluziile expertului căruia i s-a solicitat să emită un aviz cu privire la abordarea terapeutică urmată în privinţa domnului Câmpeanu (supra, pct. 33, 38 şi 45), precum şi cu informaţii furnizate de CEIP despre condiţiile generale în care este administrat tratamentul antiretroviral copiilor infectaţi cu HIV (supra, pct. 128) ceea ce face ca afirmaţiile CRJ să fie plauzibile. Ţinând seama de aceste elemente, Curtea consideră că afirmaţiile Guvernului în sens contrar sunt puţin convingătoare, în măsura în care ele nu sunt coroborate cu niciun alt element care să le probeze veridicitatea dincolo de orice îndoială rezonabilă.

138. În plus, faptele cauzei arată că, fiind confruntate cu o schimbare bruscă de comportament a pacientului, care a devenit hiperagresiv şi agitat, autorităţile medicale au decis să-l transfere pe pacient într-o instituţie psihiatrică, şi anume SPM, unde a fost plasat într-o secţie care nu avea un medic psihiatru (supra, pct. 21). Aşa cum s-a indicat mai sus, SPM nu avea echipament la momentul respectiv pentru a trata pacienţii seropozitivi; în plus, în timp internării la SPM, pacientul nu a fost niciodată examinat de un medic specialist în boli infecţioase.

Singurul tratament acordat domnului Câmpeanu a constat în administrarea de sedative şi de vitamine, nefiind efectuată nicio investigaţie medicală serioasă pentru a stabili cauzele stării sale mintale (supra, pct. 16 şi 22). De fapt, autorităţile nu au prezentat documente medicale în care să fie descrisă starea clinică a domnului Câmpeanu în timp ce se afla la UMSC şi apoi la SPM. De asemenea, informaţiile cu privire la posibilele cauze ale decesului persoanei sunt lipsite de precizie: certificatul de deces menţiona HIV şi deficienţele intelectuale ca factori importanţi care au dus la decesul său, ceea ce justifica decizia autorităţilor de a nu mai efectua autopsia obligatorie (supra, pct. 24 şi 25).

139. Curtea face trimitere la concluziile raportului medical întocmit de expertul solicitat de CRJ. Această expertiză descrie documentele medicale ca fiind „superficiale [şi] de slabă calitate” în ceea ce priveşte starea de sănătate a domnului Câmpeanu (supra, pct. 45). Expertiza precizează că supravegherea medicală în ambele instituţii aflate în cauză a fost „total insuficientă” şi că autorităţile medicale, confruntate cu deteriorarea stării de sănătate a pacientului, au luat măsuri care ar putea fi cel mai bine descrise ca fiind paliative. Expertul a adăugat că multiplele cauze posibile ale decesului, în special pneumonia cu Pneumocystis (de asemenea, menţionată în raportul de autopsiere) nu au fost niciodată nici studiate, nici diagnosticat, cu atât mai puţin tratate, nici la UMSC, nici la SPM (idem). Expertul a concluzionat că decesul domnului Câmpeanu survenit la SPM este rezultatul unui „culpe medicale grave” (supra, pct. 46).

140. În acest context, Curtea consideră că, pentru a evalua elementele care i-au fost prezentate, trebuie să acorde o atenţie deosebită stării de vulnerabilitate a domnului Câmpeanu (supra, pct. 7), precum şi faptului că şi-a petrecut întreaga viaţă aflat în grija autorităţilor, cărora le revine aşadar obligaţia de a răspunde în privinţa tratamentului şi de a oferi explicaţii plauzibile pe acest subiect (supra, pct. 131).

În primul rând, Curtea notează că observaţiile CRJ care prezintă faptele care au condus la decesul domnului Câmpeanu sunt ferm susţinute de existenţa unor deficienţe grave în deciziile autorităţilor medicale. Aceste deficienţe au fost descrise în motivarea rezoluţiei prim-procurorului din 23 august 2005 (supra, pct. 33), în hotărârea primei instanţe din 3 octombrie 2007, care a dispus retrimiterea cauzei pentru suplimentarea anchetei (supra, pct. 38), precum şi în concluziile expertizei medicale prezentate în speţă de CRJ.

În al doilea rând, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat probe suficiente care să pună la îndoială veridicitatea afirmaţiilor formulate în numele victimei. Deşi admite că infecţia cu HIV poate fi boală evolutivă extrem de gravă, Curtea nu poate ignora indiciile clare şi coerente care demonstrează ca vicii grave au marcat procesul decizional cu privire la administrarea de medicamente şi îngrijiri adecvate domnului Câmpeanu (supra, pct. 137-138). Guvernul nu a completat lacunele rezultate din lipsa unor acte medicale adecvate care să demonstreze care era starea de sănătate a domnului Câmpeanu înainte de deces şi pe cele rezultate din lipsa de informaţii relevante cu privire la cauza reală a decesului.

141. În plus, plasând situaţia personală a domnului Câmpeanu în contextul general, Curtea observă că, la momentul faptelor, câteva zeci de decese survenite la SPM (81 în 2003 şi 28 la începutul anului 2004) fuseseră deja semnalate; aşa cum indică raportul CPT din 2004, au fost în continuare observate deficienţe grave cu privire la alimentaţia pacienţilor, lipsa încălzirii şi condiţiilor de viaţă în general dificile, deficienţe care au condus la o deteriorare progresivă a sănătăţii pacienţilor, în special a celor mai vulnerabili (supra, pct. 77). Diverse organisme internaţionale au descris condiţiile îngrozitoare existente la SPM (supra, pct. 78). Autorităţile naţionale erau aşadar pe deplin informate despre situaţia foarte dificilă care exista în această instituţie.

În ciuda afirmaţiilor Guvernului potrivit cărora condiţiile de viaţă de la SPM erau satisfăcătoare (supra, pct. 123), Curtea observă că, la momentul relevant, puse în faţa rapoartelor diferitelor organisme internaţionale în cauză, autorităţile naţionale au recunoscut deficienţele de la SPM în ceea ce priveşte încălzirea şi alimentarea cu apă, condiţiile de viaţă şi de igienă, precum şi asistenţa medicală (supra, pct. 78).

142. Curtea observă că, în cauza Nencheva şi alţii (citată anterior), a hotărât că statul bulgar nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul art. 2, pe motiv că nu a luat suficiente măsuri suficient de prompte pentru a garanta o protecţie eficientă şi adecvată a vieţii tinerilor dintr-un aşezământ social. În acest cauză, Curtea a luat în considerare faptul că decesul copiilor nu a reprezentat un eveniment brusc, în măsura în care autorităţile fuseseră deja informate cu privire la condiţiile îngrozitoare din aşezământ şi cu privire la rata mortalităţii înregistrată în lunile precedente perioadei în cauză (idem, pct. 121-123).

143. Curtea consideră, de asemenea, că autorităţile naţionale au avut în speţă un răspuns inadecvat la situaţia generală dificilă care exista la acel moment la SPM. Autorităţile erau pe deplin conştiente de faptul că lipsa încălzirii şi a unei alimentaţii adecvate, precum şi lipsa de personal şi de resurse medicale, în special de medicamente, a provocat o creştere a numărului de decese în cursul iernii din 2003.

În aceste condiţii, este cu atât mai evident pentru Curte că, decizând internarea domnului Câmpeanu la SPM, în ciuda unei vulnerabilităţi deja crescute, autorităţile naţionale i-au pus în mod nejustificat viaţa în pericol. Curtea consideră că neîndeplinirea în mod continuu de către personalul medical a obligaţiei de a-i asigura domnului Câmpeanu un tratament şi îngrijiri adecvate a constituit un factor hotărâtor în decesul prematur al tânărului.

144. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că autorităţile naţionale nu i-au asigurat domnului Câmpeanu nivelul necesar de protecţie a vieţii sale. Prin urmare, nu au respectat cerinţele materiale impuse de art. 2 din Convenţie.

β) Aspectul procedural

145. Curtea consideră, de altfel, că autorităţile nu numai că nu au reuşit să răspundă nevoilor medicale cele mai elementare ale domnului Câmpeanu atunci când era în viaţă, dar nici să clarifice circumstanţele decesului, în special identificând persoanele răspunzătoare.

146. Curtea observă că anumite nereguli procedurale au fost evidenţiate la momentul respectiv de diverse rapoarte din partea autorităţilor naţionale, în special neefectuarea, contrar dispoziţiilor de drept intern, a unei autopsii imediat după decesul domnului Câmpeanu şi lipsa unei anchete efective privind abordarea terapeutică aplicată tânărului (supra, pct. 33, 38 şi 40).

În plus, hotărârea Judecătoriei Calafat a subliniat grave vicii procedurale, inclusiv faptul că nu au fost colectate probe medicale esenţiale, iar declaraţiile contradictorii ale personalului medical nu au fost clarificate (supra, pct. 38). Această hotărâre nu a fost confirmată de tribunal, iar viciile relevate nu au fost, cu toate acestea, niciodată examinate, cu atât mai puţin corectate. În scurta sa motivare, judecătoria s-a bazat, în principal, pe decizia Colegiului Medicilor şi pe raportul medico-legal, care eliminau orice neglijenţă medicală în speţă şi concluzionau că pacientul a primit un tratament medical satisfăcător.

Curtea consideră că aceste concluzii uimitor de laconice, având în vedere insuficienţa – recunoscută – a informaţiilor medicale care să descrie tratamentul administrat domnului Câmpeanu (supra, pct. 45) şi situaţia obiectivă de la SPM în materie de resurse umane şi medicale (supra, pct. 77-78).

De altfel, Curtea ia notă de afirmaţia CRJ potrivit căreia anchetele penale deschise în urma a 129 de decese raportate la SPM între 2002 şi 2004 au fost toate clasate fără ca cineva să fi fost anchetat sau găsit răspunzător civil sau penal.

147. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea consideră că autorităţile nu au supus cazul domnului Câmpeanu examinării minuţioase impuse de art. 2 din Convenţie şi că, prin urmare, nu au efectuat o anchetă efectivă asupra circumstanţelor decesului.

În consecinţă, concluzionează încălcarea art. 2 din Convenţie şi sub aspect procedural.

b) Art. 13 coroborat cu art. 2

i) Principii generale

148. Art. 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile Convenţiei, astfel cum ar putea fi ele consacrate.

Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă impunerea unei căi de atac interne care permite instanţei naţionale competente să se pronunţe cu privire la conţinutul unei „plângeri credibile” întemeiate pe Convenţie şi să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare, chiar dacă statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor impuse de dispoziţia menţionată.

Domeniul de aplicare a obligaţiei care decurge din art. 13 variază în funcţie de natura capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe Convenţie. Cu toate acestea, calea de atac prevăzută la art. 13 trebuie să fie „efectivă” atât în practică, cât şi în drept, în special în sensul că exercitarea acesteia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat de actele sau omisiunile autorităţilor statului pârât (Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit, nr. 46477/99, pct. 96‑97, CEDO 2002‑II).

149. Atunci când un astfel de drept de o importanţă fundamentală precum dreptul la viaţă sau interzicerea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante este implicat, art. 13 impune, în afară de plata unor despăgubiri acolo unde este necesar, efectuarea unor anchete aprofundate şi efective care să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare şi care să includă accesul efectiv al reclamantului la procedura anchetării. În cazul în care autorităţile sunt criticate pentru că nu au protejat persoanele împotriva acţiunilor persoanelor particulare, art. 13 nu poate să nu implice întotdeauna faptul ca autorităţile să aibă obligaţia de a-şi asuma sarcina anchetării acuzaţiilor. Cu toate acestea, victima sau familia sa trebuie să dispună de un mecanism care să permită să se stabilească, dacă este cazul, răspunderea funcţionarilor sau organismelor statului pentru actele sau omisiunile care implică încălcarea drepturilor consacrate de Convenţie [Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 109, CEDO 2001‑V].

Curtea consideră că „autoritatea” la care face referire art. 13 nu trebuie să fie neapărat, în toate cazurile, o instituţie judiciară, în sens strict. Cu toate acestea, competenţele şi garanţiile procedurale de care dispune sunt relevante pentru aprecierea caracterului efectiv al căii de atac (Klass şi alţii, citată anterior, pct. 67). Pentru Curte, căile de atac judiciare oferă garanţii solide privind independenţa, accesul la procedură pentru victimă şi familia sa, precum şi executarea deciziilor de acordare de despăgubiri, în conformitate cu cerinţele art. 13 (Z şi alţii împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 110).

ii) Aplicarea acestor principii în speţă

150. După cum s-a menţionat supra, art. 13 trebuie interpretat ca garantând un „recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale” pentru oricine se pretinde a fi victima unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor sale rezultate din Convenţie. Cerinţa de bază asociată cu o astfel de acţiune este ca victima să aibă efectiv acces la aceasta.

151. În speţă, Curtea a stabilit deja că vulnerabilitatea domnului Câmpeanu, combinată cu faptul că autorităţile nu au aplicat legislaţia în vigoare şi nici nu i-au oferit asistenţă juridică adecvată au reprezentat factori pentru a consolida temeiul legal al deciziei sale de a recunoaşte CRJ, cu titlu excepţional, calitatea procesuală (supra, pct. 112). Fără intervenţia CRJ, cazul domnului Câmpeanu nu ar fi fost niciodată adus în atenţia autorităţilor, fie ele naţionale sau internaţionale.

Cu toate acestea, Curtea observă că iniţiativele luate de CRJ în numele domnul Câmpeanu au un caracter sui generis, cu atât mai mult cu cât nu intrau în cadrul legal existent în materie de drepturi ale persoanelor cu un handicap mintal, întrucât acest cadru nu era capabil să răspundă nevoilor specifice ale acestor persoane, în special pentru a le oferi o posibilitate concretă de a avea acces la căile de atac disponibile. În fapt, Curtea a constatat anterior că statul pârât a încălcat art. 3 sau art. 5 din Convenţie, având în vedere lipsa unei căi de atac adecvate disponibile pentru persoanele cu handicap sau ca urmare a faptului că acestea nu aveau decât un acces limitat la căile de atac de acest tip care ar fi putut exista [C.B. împotriva României, citată anterior, pct. 65-67, Parascineti, pct. 34-38, şi B. împotriva României (nr. 2), pct. 97, toate citate anterior].

152. Pe baza elementelor care i-au fost prezentate în speţă, Curtea a declarat deja statul pârât drept răspunzător, în temeiul art. 2, întrucât nu i-a protejat viaţa domnului Câmpeanu în timp ce a fost preluat de către autorităţile medicale naţionale, precum şi pentru nedesfăşurarea unei anchete efective privind circumstanţele care au condus la decesul său. Guvernul nu a evocat nicio altă procedură care ar fi putut permite stabilirea într-un mod independent, public şi efectiv răspunderea autorităţilor.

Curtea consideră, în continuare, că posibilităţile prezentate de Guvern ca probă a existenţei unor căi de atac adecvate în temeiul art. 13 (supra, pct. 125) sunt fie insuficiente, fie lipsite de eficienţă, având în vedere impactul lor limitat şi lipsa de garanţii procedurale.

153. Având în vedere consideraţiile de mai sus, Curtea consideră că statul pârât nu a pus în aplicare un dispozitiv adecvat care să ofere reparaţii persoanelor cu deficienţe mintale care se consideră victime în temeiul art. 2 din Convenţie.

Mai precis, Curtea constată o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 2 din Convenţie, întrucât statul nu a garantat şi nu a pus în aplicare un cadru legal care ar fi permis examinarea de către o autoritate independentă a acuzaţiilor de încălcare a dreptului la viaţă al domnului Câmpeanu.

c) Art. 3 considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie

154. Având în vedere constatările formulate supra la pct. 140-147 şi în concluzia formulată supra la pct. 153, Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă în ceea ce priveşte pretinsele încălcări ale art. 3, considerat separat sau coroborat cu art. 13 (a se vedea, mutatis mutandis, Nikolova şi Velitchkova, pct. 78, şi Timus şi Tarus împotriva Moldovei, nr. 70077/11, pct. 58, 15 octombrie 2013).

II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI

155. CRJ susţine, de asemenea, că domnul Câmpeanu a suferit o încălcare a drepturilor ce decurg din art. 5, art. 8 şi art. 14 din Convenţie.

156. Având însă în vedere faptele cauzei, observaţiile părţilor şi concluziile formulate din perspectiva art. 2 şi art. 13 din Convenţie, Curtea consideră că a examinat principalele probleme juridice ridicate de prezenta cerere şi nu este necesar să se pronunţe separat cu privire la celelalte capete de cerere (a se vedea, printre altele, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007, Colegiul Consilierilor Juridici Argeş, citată anterior, pct. 47, Women on Waves şi alţii împotriva Portugaliei, nr. 31276/05, pct. 47, 3 februarie 2009, Velcea şi Mazăre împotriva României, nr. 64301/01, pct. 138, 1 decembrie 2009, Villa împotriva Italiei, nr. 19675/06, pct. 55, 20 aprilie 2010, Ahmet Yıldırım împotriva Turciei, nr. 3111/10, pct. 72, CEDO 2012, şi Mehmet Hatip Dicle împotriva Turciei, nr. 9858/04, pct. 41, 15 octombrie 2013; a se vedea, de asemenea, Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 210-211).

III. ART. 46 ŞI ART. 41 DIN CONVENŢIE

A. Art. 46 din Convenţie

157. Părţile relevante ale art. 46 sunt redactate după cum urmează:

„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea ei [...].”

158. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 46 din Convenţie, Părţile Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi, Comitetul de Miniştri fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. Rezultă, în special, că statul pârât declarat răspunzător pentru încălcarea Convenţiei sau a protocoalelor sale nu are doar obligaţia de a plăti părţilor în cauză sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă, ci şi de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care trebuie să le adopte în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a elimina, pe cât posibil, efectele acesteia [Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000‑VIII, şi Stanev, citată anterior, pct. 254]. De asemenea, Curtea reaminteşte că îi revine în principal statului în cauză, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, sarcina de a alege mijloacele care urmează a fi utilizate în ordinea sa juridică internă prin care să se achite de obligaţia care îi revine în temeiul art. 46 din Convenţie [Scozzari şi Giunta, citată anterior, şi Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 28342/95, pct. 20, CEDO 2001‑I].

159. Totuşi, pentru a sprijini statul pârât să-şi îndeplinească obligaţiile care îi revin în temeiul art. 46, Curtea poate încerca să indice tipul de măsuri, individuale şi/sau generale, care ar putea fi luate pentru a stopa situaţia constatată (a se vedea, printre multe altele, Vlad şi alţii împotriva României, nr. 40756/06, 41508/07 şi 50806/07, pct. 162, 26 noiembrie 2013).

160. În speţă, Curtea reaminteşte că, întrucât autorităţile nu au desemnat niciun tutore legal sau un alt reprezentant, nu a fost pusă în aplicare şi nici nu era disponibilă nicio formă de reprezentare pentru a-l proteja pe domnul Câmpeanu sau pentru a prezenta observaţii în numele său în faţa autorităţilor spitalului, a instanţelor naţionale sau în faţa Curţii (supra, pct. 111). Având în vedere circumstanţele excepţionale care au dus-o la decizia de a permite CRJ să acţioneze în numele tânărului (concluzie formulată supra, pct. 112), Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 2, pe motiv că statul nu a garantat şi pus în aplicare un cadru legal care să permită examinarea de către o autoritate independentă a capetelor de cerere ale domnului Câmpeanu (supra, pct. 150-153; a se vedea, de asemenea, pct. 154 referitor la capetele de cerere în temeiul art. 3, considerate separat şi coroborat cu art. 13). Astfel, faptele şi împrejurările care au condus Curtea la constatarea unei încălcări a art. 2 şi art. 13 relevă existenţa unei probleme mai vaste, care o obligă să indice măsuri generale pentru executarea hotărârii.

161. În acest context, Curtea recomandă ca statul pârât să aibă în vedere măsurile generale necesare pentru a se asigura că persoanele cu handicap mintal care se află într-o situaţie comparabilă cu cea a domnului Câmpeanu beneficiază de o reprezentare independentă care să le permită să formuleze în faţa unei instanţe sau în faţa oricărui alt organism independent capetele de cerere întemeiate pe Convenţie în ceea ce priveşte sănătatea şi tratamentul care le este acordat (a se vedea, mutatis mutandis, supra, pct. 113, şi Stanev, citată anterior, pct. 258).

B. Art. 41 din Convenţie

162. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

1. Prejudiciu

163. CRJ nu a ridicat pretenţii cu titlu de prejudiciu material sau prejudiciu moral.

2. Cheltuieli de judecată

164. CRJ solicită 11 455,25 euro (EUR) pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne pentru anchetele la SPM, apoi în faţa Curţii; Interights, care a acordat asistenţă CRJ, solicită 25 800 EUR cheltuielile de judecată efectuate în faţa Camerei, sumă corespunzătoare pentru 215 ore lucrate, precum şi suma suplimentară de 14 564 EUR pentru procedura în faţa Marii Camere, sumă corespunzătoare pentru 111 ore lucrate. A fost depus un centralizator al acestor cheltuieli, defalcat pe categorii.

165. Guvernul consideră că nu au fost prezentate documente justificative pentru toate cheltuielile de judecată pretinse, că nu sunt suficient de detaliate şi că, în orice caz, sunt excesive.

166. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea este convinsă că decizia CRJ de a solicita participarea Interights în cadrul procedurii, aşa cum s-a indicat mai sus, a fost justificată (a se vedea, de exemplu, Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 127, Culegere 1998‑VI, şi Menteş şi alţii împotriva Turciei, 28 noiembrie 1997, pct. 107, Culegere 1997‑VIII). Având în vedere documentele aflate în posesia sa, numărul şi complexitatea aspectelor de fapt şi de drept şi criteriile sus-menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde 10 000 EUR pentru CRJ şi 25 000 EUR pentru Interights.

3. Dobânzi moratorii

167. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Declară, în unanimitate, admisibile capetele de cerere întemeiate pe art. 2, art. 3 şi art. 13 din Convenţie;

2. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 2 din Convenţie, atât sub aspect material, cât şi sub aspect procedural.;

3. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 2 din Convenţie;

4. Hotărăşte, cu paisprezece voturi contra trei, că nu este cazul să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie, considerat separat sau coroborat cu art. 13 din Convenţie;

5. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesară examinarea admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 5 şi art. 8 din Convenţie;

6. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi contra două, că nu este necesară examinarea admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 14 din Convenţie;

7. Hotărăşte, în unanimitate,

a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceste sume:

i. 10 000 EUR (zece mii euro) către CRJ şi

ii. 25 000 EUR (douăzeci şi cinci de mii de euro) către Interights;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;

8. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 17 iulie 2014.

Michael O’BoyleDean Spielmann
Grefier adjunctPreşedinte

La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:

– opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque;

– opinia parţial dizidentă comună a judecătorilor Spielmann, Bianku şi Nußberger;

– opinia parţial dizidentă comună a judecătorilor Ziemele şi Bianku.

D.S.
M.O.B.

OPINIA CONCORDANTĂ

A JUDECĂTORULUI PINTO DE ALBUQUERQUE

(Traducere)

1. Valentin Câmpeanu este o cauză de notorietate de drept jurisprudenţial. În afară de chestiunea fundamentală a legitimităţii a acestui mod de exercitare a puterii judecătoreşti, hotărârea majorităţii ridică, de asemenea, problema crucială a metodei de raţionament urmată pentru a permite formularea unor concluzii privind cauza şi pentru stabili sfera de aplicare a acestor concluzii. În final, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se confruntă cu următoarele întrebări: pot judecătorii să creeze legea? Şi, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce fel trebuie să procedeze şi în ce limite? Fără a avea pretenţia de a soluţiona probleme de o asemenea amploare în limitele restrânse ale unei opinii separate, am considerat totuşi că aveam obligaţia de a explica votul meu de partea majorităţii prin intermediul unei opinii concordante, care ar permite, cel puţin, abordarea acestor probleme. Ceea ce iniţial părea a fi o cauză referitoare la o simplă problemă procedurală de reprezentare juridică, ar fi putut să devină o cauză inovatoare, în care Curtea ar fi tratat, în termeni inediţi şi fermi, atât interacţiunea dintre principiile şi normele juridice legate de interpretarea unui tratat privind drepturile omului, cât şi limitele creativităţii juridice a Curţii. Din păcate, nu s-a întâmplat nimic din toate acestea.

2. Domnul Câmpeanu a decedat la vârsta de optsprezece ani, la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare. Acest tânăr de etnie romă suferea de un grav handicap mintal, era seropozitiv şi, la un moment dat, s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară, pneumonie şi hepatită cronică. Acesta nu avea nici rude, nici tutori sau reprezentanţi legali, fusese abandonat la naştere şi a trăit în diverse unităţi publice (orfelinate, centre pentru copii cu handicap şi unităţi medicale), unde ar fi fost privat de un tratament medical şi o educaţie adecvate. Având în vedere că aceste fapte au fost stabilite clar şi că au constituit ad nauseam o încălcare flagrantă a drepturilor fundamentale ale tânărului defunct, singura întrebare evidentă care trebuie soluţionată în speţă era dreptul Centrului de Resurse Juridice (CRJ) de a acţiona în numele acestuia în faţa Curţii. Astfel cum a subliniat Comisarul pentru Drepturile Omului, această situaţie a dezvăluit existenţa unui vid juridic intolerabile în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omului, având în vedere situaţia de extremă vulnerabilitate a domnului Câmpeanu de-a lungul întregii sale vieţi, absenţa rudelor apropiate, tutorilor sau reprezentanţilor legali şi faptul că statul pârât a refuzat să ancheteze decesul tânărului şi să aducă în faţa justiţiei persoanele răspunzătoare. Existenţa acestei găuri negre juridice, în care victime extrem de vulnerabile ale unor grave încălcări ale drepturilor omului, săvârşite de agenţi ai statului, pot să rătăcească întreaga lor viaţă fără niciun mijloc de a-şi exercita drepturile, justifica un răspuns de principiu din partea Curţii. Răspuns care, din păcate, nu a fost dat de Curte.

Raţionamentul de la caz la caz al Curţii

3. Motivul nemulţumirii mele constă în faptul că majoritatea a ales să abordeze chestiunea juridică în cauză în mod cazuistic şi limitat, ignorând necesitatea unei declaraţii ferme cu privire la o problemă de principiu, şi anume condiţiile în materie de reprezentare în dreptul internaţional al drepturilor omului. Hotărârea a fost pur şi simplu redusă la un act de indulgenţă din partea Curţii, care a fost dispusă, „în circumstanţele excepţionale ale speţei” (pct. 112 şi 160 din hotărâre), să închidă ochii în privinţa rigidităţii cerinţelor legate de noţiunea de reprezentare juridică ce decurge din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din Regulamentul Curţii şi să admită CRJ în calitate de „reprezentant de facto al domnului Câmpeanu” (pct. 114 din hotărâre). Pentru a folosi cuvintele judecătorului Bonello, este vorba despre un alt exemplu de „jurisprudenţă disparată”, la care recurge uneori Curtea atunci când se confruntă cu probleme de principiu[1].

4. În opinia mea şi contrar afirmaţiilor de la pct. 110 din hotărâre, faptul că instanţele naţionale şi alte autorităţi publice au recunoscut calitatea CRJ de a acţiona în numele victimei nu este relevant. În caz contrar, stabilirea răspunderii pentru încălcarea drepturilor omului ar depinde de o recunoaştere de facto a reclamantului chiar de către instituţiile care pot fi considerate responsabile pentru încălcarea în cauză. Irelevantă este şi legătura strânsă stabilită între ultima teză a pct. 111 din hotărâre, între natura plângerii (un capăt de cerere întemeiat pe art. 2) şi dreptul CRJ de a acţiona în numele victimei. Această presupusă legătură prejudiciază cererile întemeiate exclusiv sau cumulativ pe art. 3, art. 4 sau art. 5 din Convenţie şi, prin urmare, pe situaţiile în care o persoană extrem de vulnerabilă a fost torturată, maltratată, redusă la sclavie sau deţinută ilegal şi nu este în măsură să îşi exercite dreptul de a avea acces la o instanţă. În plus, în cadrul cauzelor referitoare la art. 2, nu sunt de acord nici cu opinia conform căreia reclamantul trebuie să fi intervenit în procedură în calitate de reprezentant înainte de decesul pretinsei victime. În prezenta cauză, este în mod cert o ficţiune să se presupună că CRJ „a intervenit în calitate de reprezentant” în ziua decesului domnului Câmpeanu (pct. 111 din hotărâre). Singura măsură adoptată de CRJ a constat în a lua act de situaţia deplorabilă a unui tânăr şi de a-i recomanda directorului spitalului să îl transfere în altă unitate; această iniţiativă lăudabilă, dar limitată, a CRJ nu poate fi considerată o „reprezentare juridică” în sensul dreptului intern sau al Convenţiei. Lăsând la o parte ficţiunile, Curtea nu trebuie să examineze dacă asociaţia reclamantă a interogat vreodată pretinsa victimă a unei atingeri aduse drepturilor omului sau dacă aceasta a văzut-o vreodată în viaţă, deoarece, astfel, cererea ar depinde de fapte fortuite, care nu ţin de voinţa reclamantei.

5. În plus, raţionamentul majorităţii este ilogic în sine. Pe de o parte, majoritatea afirmă că prezenta cauză este „excepţională” (pct. 112 din hotărâre); pe de altă parte, consideră că prezenta speţă dezvăluie „existenţa unei probleme mai vaste, care [...] obligă [Curtea] să indice măsuri generale pentru executarea hotărârii” (pct. 160 din hotărâre). Dacă speţa dezvăluie o problemă mai amplă, atunci nu este excepţională. În cele din urmă, majoritatea admite că nu este vorba despre o cauză excepţională, dar această recunoaştere are ca scop doar să îi impună statului pârât o obligaţie pozitivă. Această metodă de a proceda pe baza unei geometrii variabile nu este acceptabilă. Este inacceptabil să se considere că acelaşi set de fapte este excepţional în sensul definiţiei competenţei Curţii şi al condiţiilor de admisibilitate a cererilor şi că nu este excepţional, ba chiar „dezvăluie o problemă mai vastă”, când este vorba să se impună obligaţii pozitive statului pârât.

6. În final, majoritatea are un singur argument veritabil în favoarea admisibilităţii cererii introduse de CRJ în faţa Curţii în calitate de reprezentant al tânărului defunct, după decesul acestuia şi fără să dispună de vreo împuternicire. Acest argument este bazat exclusiv pe consecinţe: „A concluziona în mod diferit ar împiedica posibilitatea ca aceste acuzaţii grave de încălcare a Convenţiei să fie examinate la nivel internaţional [...” (pct. 112 din hotărâre). Astfel, majoritatea acceptă asociaţia reclamantă ca „reprezentantă” a victimei deoarece doreşte să examineze pretinsa încălcare, iar respingerea cererii ar împiedica-o să facă acest lucru. Această propunere ce îşi dovedeşte valoarea prin ea însăşi este tautologică. În opinia mea, această metodologie de triere strict oportunistă şi utilitaristă nu poate fi suficientă. Cuvintele care urmează sunt şi mai nepotrivite: „...] cu riscul ca statul pârât să fie exonerat de răspunderea ce îi revine în temeiul Convenţiei”. Exprimând scopul de a se asigura că este angajată răspunderea statului pârât – fapt subliniat din nou în următoarea teză a aceluiaşi paragraf – majoritatea lasă să se înţeleagă că selectarea cauzei spre examinare este, până la urmă, determinată de necesitatea de a sancţiona statul pârât prin constatarea unei încălcări şi impunerea ulterioară a unor măsuri generale de redresare. Cu alte cuvinte, această argumentaţie este echivalentă cu a pune carul înaintea boilor.

7. În cele din urmă, subliniind caracterul „excepţional” al cauzei, majoritatea împiedică în mod regretabil orice viitoare extindere a prezentei constatării, în ceea ce priveşte situaţia unei persoane cu handicap mintal, la alte victime ale unor încălcări ale drepturilor omului, precum persoanele în vârstă sau membrii minorităţilor sau ai unor grupuri care suferă o discriminare, care ar fi putut fi privaţi de dreptul de a avea acces la o instanţă în propria lor ţară. Motivul este destul de evident: o constatare excepţională nu poate fi extinsă la alte situaţii. Cel mai mult regret faptul că, abordând prezenta cauză pe baza „circumstanţelor excepţionale” în cauză, majoritatea consideră, în fapt, că Convenţia nu este un instrument viu şi nu este necesară adaptarea acesteia la alte circumstanţe noi, care ar putea să impună aplicabilitatea noţiunii de reprezentare de facto[2]. În plus, afirmaţia implicită conform căreia fiecare cauză are un caracter sui generis este subversivă în dreptul internaţional şi chiar în orice domeniu al dreptului, deoarece adesea conduce, aşa cum a demonstrat experienţa, la o înţelegere discreţionară a justiţiei, dictată de considerente non-juridice – adică politice, sociale sau pur emoţionale – din partea persoanelor însărcinate cu selectarea cauzelor. Contribuţia unei instanţe nu este stabilită în funcţie de temeinicia intrinsecă a capătului de cerere, ci de rezultatul strategic avut în vedere. Iată că ajung mai aproape de esenţa cauzei.

Un alt raţionament, bazat pe principii

8. În loc să invoce „circumstanţele excepţionale” ale cauzei şi să întemeieze pretinsa soluţie juridică pe un raţionament de la caz la caz, aş fi preferat ca particularităţile cauzei să fie depăşite de Curte, iar aceasta să abordeze problema de principiu ridicată de prezenta cauză: care sunt liniile generale ale noţiunii de reprezentare a unei persoane extrem de vulnerabile în faţa Curţii?

Mi se pare că s-ar fi putut şi ar fi trebuit să se răspundă la această întrebare în temeiul principiului general al egalităţii în faţa legii, aplicat în conformitate cu instrumentele clasice de interpretare a dreptului internaţional al drepturilor omului. Mă refer la teoria conform căreia tratatele referitoare la drepturile omului trebuie să fie interpretate într-o manieră care nu numai că garantează efectul util al acestora (ut res magis valeat quam pereat)[3], dar şi protejează cel mai bine drepturile şi libertăţile consacrate în acesta[4]. Ambele teorii privind interpretarea se aplică, în mod evident, condiţiilor de admisibilitate a cererilor{[5]

9. Principiul egalităţii a pătruns în întregul sistem european de protecţie a drepturilor omului şi este vizibil în special la art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12, precum şi la art. 20 şi art. E din Partea a V-a a Cartei Sociale Europene revizuite, la art. 4, art. 6 alin. 2 şi art. 9 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, la art. 3 din Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, la art. 2 par. 1 din Convenţia Consiliului Europei privind accesul la documentele oficiale şi la art. 3-5 din Protocolul adiţional la Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică[6]. Aplicat în lumina teoriilor privind interpretarea sus-menţionate, principiul egalităţii ar fi putut compensa lacuna juridică pe care am evocat-o mai sus, furnizând un fundament de principiu pentru extinderea limitelor noţiunii de reprezentare în sensul Convenţiei. Atunci când se confruntă cu o situaţie în care autorităţile naţionale au rămas indiferente în faţa sorţii pretinsei victime a încălcărilor drepturilor omului şi în care persoana în cauză nu a fost în măsură să se adreseze Curţii prin propriile mijloace sau prin intermediul unei rude, al unui tutore sau reprezentant legal, Curtea trebuie să interpreteze condiţiile de admisibilitate a cererii cât mai amplu posibil, astfel încât să asigure aplicarea efectivă a dreptului victimei de a avea acces la sistemul european de protecţie a drepturilor omului. Doar o astfel de interpretare a art. 34 din Convenţie ţine seama de situaţia de fapt intrinsec diferită a persoanelor extrem de vulnerabile, care sunt sau au fost victime ale unor încălcări ale drepturilor omului şi sunt private de reprezentare juridică [7]. Orice altă interpretare, care ar asimila situaţia persoanelor extrem de vulnerabile celei a altor victime ale încălcării drepturilor omului, ar constitui, în fapt, un tratament discriminatoriu faţă de primele[8]. O situaţie diferită impune un tratament diferit[9]. Astfel, dreptul de a avea acces la o instanţă al persoanelor extrem de vulnerabile justifică o discriminare pozitivă în favoarea acestor persoane atunci când sunt evaluate condiţiile reprezentării lor în faţa Curţii[10].

10. Interpretarea Convenţiei, propusă aici, este întemeiată pe principii şi susţinută de o interpretare literală a ultimei teze a art. 34 din Convenţie. Este necesar ca persoanelor extrem de vulnerabile, care au fost împiedicate în orice fel („in any way” în versiunea în limba engleză) să îşi exercite drepturile – adică printr-o acţiune sau o omisiune din partea statului pârât –, să li se ofere alte mijloace de a avea acces la Curte. În fapt, prezenta speţă este un exemplu perfect de omisiune în formă continuată din partea statului pârât, care, neasigurându-i domnului Câmpeanu nicio formă de reprezentare juridică sau de tutelă în cursul vieţii sale, deşi exista împotriva sa o plângere credibilă privind tratamentul medical şi educaţia acordate tânărului, a împiedicat într-adevăr exercitarea drepturilor care îi sunt garantate acestuia de Convenţie şi de dreptul intern[11].

11. Pe baza acestei interpretări a Convenţiei, întemeiate pe principii, Curtea ar fi trebuit să stabilească noţiunea de reprezentare de facto, pentru cazurile care implică victime extrem de vulnerabile, care nu au nici rude, nici tutori sau reprezentanţi legali. Aceste două condiţii cumulative, şi anume vulnerabilitatea extremă a pretinsei victime şi absenţa unor rude, tutori sau reprezentanţi legali, ar fi trebuit să fie stabilite clar de Curte[12]. Vulnerabilitatea extremă a unei persoane este o noţiune largă, care trebuie să includă, în scopurile menţionate anterior, persoanele foarte tinere sau persoanele în vârstă, persoanele grav bolnave sau cu dizabilităţi, persoane care aparţin unor minorităţi sau grupuri care sunt victime ale unei discriminări bazate pe rasă, originea etnică, sex, orientare sexuală sau alt motiv. Absenţa rudelor, tutorilor sau reprezentanţilor legali este o condiţie suplimentară care trebuie apreciată în funcţie de faptele cunoscute de autorităţi la momentul respectiv. Ceea ce este relevant este faptul că victima nu are rude apropiate cunoscute şi nici un reprezentant sau tutore desemnat de autoritatea competentă pentru apărarea intereselor acesteia[13]. Aceste două condiţii ar fi oferit o securitate juridică părţilor contractante ale Convenţiei şi orientări tuturor entităţilor sau persoanelor care ar fi interesate şi pregătite, pe viitor, să introducă cereri în numele altor victime ale încălcărilor drepturilor omului, victime extrem de vulnerabile. Prin faptul că nu prevede criterii clare şi generale şi legând constatarea sa de „circumstanţele excepţionale” ale cauzei, hotărârea Curţii nu numai că slăbeşte forţa raţionamentului său şi restrânge sfera de aplicare şi valoarea interpretativă a concluziilor sale, dar, în plus, furnizează mai puţine orientări, sau chiar deloc, statelor părţi şi persoanelor interesate, care ar putea să fie dispuse, pe viitor, să intervină în favoarea unor victime ale unor încălcări ale drepturilor omului, fără apărare şi vulnerabile. În loc să extindă beneficiul activităţii sale la un număr cât mai mare de persoane, Curtea limitează sfera de aplicare a activităţii sale strict la prezenta cauză.

12. Dreptul jurisprudenţial este inevitabil în dreptul internaţional, în special în cadrul dreptului internaţional al drepturilor omului, ţinând seama de imprecizia inerentă terminologiei juridice şi de existenţa unui potenţial ridicat de apariţie a unor conflicte între normele din acest domeniu de drept, care este strâns legat de aspectele fundamentale ale vieţii oamenilor în societate[14]. Ambivalenţa interpretării textelor internaţionale referitoare la drepturile omului – pe de o parte, are ca scop remedierea şi este orientată spre trecut şi, pe de altă parte, are ca scop promovarea şi este orientată spre viitor – determină şi mai mult instanţele să joace rolul de „legiuitor secundar” (Ersatzgesetzgeber). Dar rolul de promovare al instanţelor internaţionale, care vizează, în cele din urmă, consolidarea drepturilor omului în cadrul sistemelor internaţionale pe care le supraveghează, este condiţionat de obligaţia instanţei de a fi „fidelă” dreptului convenţional preexistent şi, în special, principiilor juridice pe care se bazează acest drept[15]. În Convenţie, aceste principii sunt „principiile de drept recunoscute de naţiunile civilizate”, la care face referire în mod expres art. 7. Aceste principii sunt enunţate în legislaţia internă a naţiunilor europene şi non-europene la un moment dat[16]. Doar aceste principii juridice pot să ofere o bază solidă pentru activitatea de interpretare a instanţei internaţionale şi limitarea competenţei acesteia. Doar aceste principii furnizează legătura controlabilă intersubiectivă între litera tratatului şi „dreptul cauzei”, atunci când nu se aplică nicio normă specifică[17]. Doar aceste principii pot să ajute instanţa în misiunea sa de optimizare a drepturilor şi libertăţilor concurente[18], făcând distincţie între cauze şi eliminând precedentele[19]. Preferând un raţionament întemeiat pe faptele şi „circumstanţele excepţionale ale cauzei” şi neasigurând o conformitate mai mare cu principiile consacrate de Convenţie, în practică, Curtea sporeşte exponenţial impactul elementului de subiectivitate ireductibilă din cadrul procesului judecăţii şi, procedând astfel, încurajează activismul judiciar pe care, aparent, încearcă să îl limiteze. În lipsa unor motive solide de principiu, dreptul jurisprudenţial constituie doar o decizie politică deghizată în epifenomenul unei profeţii autoîmplinite şi care are la bază preferinţele personale ale judecătorului[20].

Hotărârea Curţii ca act de auctoritas

13. Am început prin a evoca problema procedurală ridicată de prezenta cauză. Am adăugat că aceasta era problema ridicată la suprafaţă; în fapt, dincolo de aparenţe, Curtea se confruntă cu o problemă mai importantă, şi anume aceea de a stabili care este viziunea sa în ceea ce priveşte puterea sa judecătorească şi impactul hotărârilor şi deciziilor sale asupra dezvoltării dreptului internaţional şi a îmbunătăţirii protecţiei drepturilor omului în Europa, astfel cum se afirmă în preambulul Convenţiei. Curtea o poate concepe în două feluri: ca un act de auctoritas sau ca un act de potestas.

Auctoritas se exercită prin intermediul raţionamentului, act intelectual care are ca scop să convingă destinatarii hotărârilor şi deciziilor Curţii, dar şi publicul larg reprezentat de comunitatea juridică şi cetăţenii, în general, şi care îşi dobândeşte legitimitatea din forţa intrinsecă a principiilor pe care se bazează respectivele hotărâri şi decizii şi caracterul coerent şi convingător al concluziilor rezultate din aceste principii în cauza examinată.[21]. În acest caz, autorul deciziei – adică judecătorii Curţii – este ghidat de un ansamblu complex de criterii de raţionalitate practică, pentru a stabili care este cea mai coerentă dintre propunerile prezentate de părţi[22].

Potestas se exercită prin intermediul unei decizii, act de voinţă a cărui legitimitate ţine de puterea care i se recunoaşte autorului de a adopta decizia conform unei proceduri. În acest caz, ghidat de o apreciere pragmatică a consecinţelor deciziei sale, autorul acesteia este motivat să acţioneze de fiecare dată când avantajele unei măsuri depăşesc inconvenientele acesteia[23].

14. Evident, Curtea trebuie să îşi exercite puterea în limitele Convenţiei, iar legitimitatea hotărârilor şi deciziilor sale depinde de observarea formală a condiţiilor de admisibilitate şi a procedurii stabilite de Convenţie. În îndeplinirea misiunii care decurge din Convenţie, Curtea trebuie să ţină totodată seama de consecinţele hotărârilor şi deciziilor sale – fără a fi însă condiţionată de acestea –, nu doar în ceea ce priveşte părţile implicate, ci şi în privinţa tuturor părţilor contractante ale Convenţiei[24]. În această măsură, hotărârile şi deciziile Curţii reprezintă acte de potestas. Dar Curtea trebuie să aibă ca scop şi furnizarea unor declaraţii juridice de auctoritas, bazate pe forţa intrinsecă a principiilor consacrate de Convenţie şi dezvoltate de propria jurisprudenţă în lumina „principiilor generale recunoscute de naţiunile civilizate”. În fapt, raţionamentul de principiu este cel care imprimă un caracter normativ declaraţiilor judiciare şi acestea pot fi pe deplin înţelese şi aplicate numai datorită caracterului lor normativ [25]. În esenţa lor, hotărârile şi deciziile Curţii sunt acte de auctoritas, care trebuie să evite orice „suprasimplificare” eronată a problemelor de fapt şi de drept ridicate de cauză şi să reziste tentaţiei facile a omisiunilor comode. Această auctoritas nu poate fi exercitată decât în cazul în care judecătorul evită selecţia unilaterală a jurisprudenţei naţionale şi internaţionale şi nu ignoră lucrările fundamentale ale doctrinei, care sunt relevante pentru examinarea cauzei [26]. Mai presus de orice, nu putem asigura caracterul constant şi coerent al lucrărilor produse de Curte dacă judecătorul evită chestiunile conceptuale, lăsând în seama doctrinei exerciţiul, uneori extrem de dificil, care constă în ordonarea unei game haotice de declaraţii juridice disparate[27]. În caz contrar, orientarea jurisprudenţei Curţii se va baza pe o listă oportunistă de cauze alese pe sprânceană, selectate şi soluţionate cu ajutorul unui instrument de măsură imprevizibil, susceptibil să varieze în funcţie de puterea statului pârât şi de notorietatea pretinsei victime, care se află în centrul cauzei. Altfel, instanţele naţionale vor fi tentate în mare măsură să neglijeze, sau chiar să trateze cu neseriozitate, în mod deliberat, obligaţia lor de a aplica jurisprudenţa Curţii, atunci când se vor confrunta cu hotărâri şi decizii întemeiate pe formulări vagi şi succinte, pe care nu le înţeleg. Altfel, lipsa clarităţii şi a orientărilor din hotărârile şi deciziile Curţii va conduce la tot mai multe cereri, aruncând Curtea în cercul vicios al unei jurisprudenţe de la caz la caz, cu un număr crescând de cereri şi o soluţionare discreţionară a cauzelor. Altfel, Curtea va ceda politicienilor, adică Comitetului de Miniştri, sarcini judiciare esenţiale, constând în stabilirea de norme şi oferirea de soluţii generale.

15. Presiunea cifrelor nu trebuie considerată factorul determinant în alegerea între cele două abordări menţionate. Cererea tot mai mare de răspunsuri din partea Curţii cu privire la încălcările drepturilor omului din întreaga Europă conferă o răspundere suplimentară instituţiei, dar nu o scuteşte de ansamblul obligaţiilor care îi revin în temeiul Convenţiei, în special cele rezultate din dispoziţia esenţială reprezentată de art. 45 din Convenţie. Justiţia nu poate fi sacrificată pe altarul eficienţei. Tocmai într-o perioadă de dezvoltare este foarte importantă furnizarea unor motive suficient de clare, nu numai pentru toate deciziile şi toate hotărârile definitive ale unui comitet, ale unei camere şi ale Marii Camere (ieşire), dar şi pentru selectarea (intrare) cauzelor de către judecătorul unic şi colegiul Marii Camere. Un raţionament de tip minimalist nu face decât să afecteze credibilitatea Curţii. Absenţa oricărui raţionament este şi mai gravă. Aceasta pur şi simplu desfiinţează orice credibilitate a Curţii, în calitate de campioană a justiţiei procedurale, şi distruge eforturile sale actuale de a face faţă numeroaselor provocări cu care se confruntă[28].

Concluzie

16. Ţinând seama de argumentul principal al asociaţiei reclamante, conform căruia „interesul public impune adoptarea unei decizii pe fondul cauzei[29], majoritatea a aplicat maxima utilitaristă salus publica suprema lex est şi a profitat de ocazia oferită de prezenta cauză pentru a impune statului pârât obligaţii generale pozitive legate de „persoanele cu un handicap mintal şi care se află într-o situaţie comparabilă cu cea a domnului Câmpeanu (pct. 161 din hotărâre). Nu sunt de acord cu această abordare metodologică. Pentru ca prezenta cauză să nu fie un îndemn la deformarea dreptului în funcţie de suferinţe individuale excepţionale şi, prin urmare, un exerciţiu liber de creativitate judiciară şi de reinterpretare a obligaţiilor care decurg din tratate, Curtea ar fi trebuit să soluţioneze speţa pe baza unor principii juridice, în special principiul egalităţii în faţa legii. Dacă nu ne putem amăgi, visând la răspunsuri juridice deosebit de corecte la cazuri dificile, putem să ne gândim, cel puţin, că exerciţiul constant de a extrage din principiul egalităţii – care este puternic ancorat în Convenţie şi în sistemul european de protecţie a drepturilor omului – o normă privind „reprezentarea de facto” în faţa Curţii ar fi evitat o aplicare a Convenţiei bazată strict pe consecinţe.

Metodologia aplicată de Curte pentru a selecta şi aprecia cauzele trebuie să depăşească orice suspiciune de arbitrar. O astfel de impresie ar trăda cei şaizeci de ani remarcabili de istorie a acestei formidabile instituţii şi ar submina eforturile multor generaţii de judecători, jurişti şi lingvişti devotaţi idealului de a construi un standard paneuropean al drepturilor omului. Prezenta cauză este un bun exemplu privind maniera în care Curtea ajunge uneori la un rezultat bun, dar prin metode neconvingătoare şi stângace. Unele metode de lucru ale sale trebuie să se schimbe, pentru a putea obţine rezultate bune prin mijloace juste. Principiile juridice pot să ofere instrumentele adecvate pentru această sarcină, deoarece o instanţă constituie, pentru a împrumuta expresia lui Ronald Dworkin, forul privilegiat al principiilor juridice[30].

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

SPIELMANN, BIANKU ŞI NUSSBERGER

(Traducere)

Am votat împotriva concluziei majorităţii, conform căreia nu era necesar să fie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 3, considerat separat sau coroborat cu art. 13 din Convenţie.

În primul rând, considerăm că, astfel cum a fost formulată în temeiul art. 2, concluzia nu acoperă încălcarea art. 3 în cazul domnului Câmpeanu. Astfel cum arată circumstanţele cauzei, domnul Câmpeanu a fost diagnosticat seropozitiv la vârsta de cinci ani; ulterior, s-a constatat că acesta prezenta un „retard psihic sever” (pct. 7 din hotărâre) şi s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară, pneumonie şi hepatită cronică. Faptele cauzei evidenţiază clar că situaţia specială a domnului Câmpeanu nu a generat o reacţie şi un tratament corespunzătoare din partea autorităţilor competente. Pe această bază, majoritatea constată în mod întemeiat o încălcare a art. 2 din Convenţie. Deşi suntem de acord cu această concluzie, nu subscriem la opinia conform căreia nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 3 din Convenţie. Considerăm că autorităţile române ar fi trebuit să adopte măsuri concrete pentru a-l proteja pe domnul Câmpeanu de suferinţele aferente stării sale de sănătate şi cu privire la care autorităţile erau informate pe deplin [Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001‑V]. Decesul domnului Câmpeanu este rezultatul unei lungi perioade în cursul căreia reacţia autorităţilor la situaţia tânărului a fost insuficientă şi necorespunzătoare; în această perioadă, tânărul a suferit în mod evident o încălcare a drepturilor sale materiale care decurg din art. 3, având în vedere că nu a primit nici un tratament medical corespunzător şi nici hrană sau adăpost adecvate în centrele medicale în care era ţinut. „Degradarea psihică şi somatică” a domnului Câmpeanu la momentul internării sale în UMSC (pct. 14 din hotărâre) sau al vizitei efectuate de echipa CRJ la SPM (pct. 23 din hotărâre) este un element care indică lungi perioade de neglijenţă, bazate pe o absenţă totală de compasiune.

Prin urmare, trebuie să se facă distincţie între prezenta cauză şi celelalte cauze, în care decesul reclamanţilor sau ameninţările la adresa vieţii acestora reprezentau o consecinţă directă şi imediată a recurgerii la forţă şi în care Curtea nu a identificat nicio chestiune distinctă din perspectiva art. 3, ţinând seama de constatarea încălcării art. 2 (a se vedea, de exemplu, Nikolova şi Velitchkova împotriva Bulgariei, nr. 7888/03, 20 decembrie 2007, Shchiborshch şi Kuzmina împotriva Rusiei, nr. 5269/08, 16 ianuarie 2014).

Constatarea unei încălcări separate a art. 3 ar putea contribui, de asemenea, la consolidarea protecţiei oferite de art. 2 în astfel de cauze. Dacă autorităţile nu îşi respectă obligaţiile pozitive care decurg din art. 2 şi celor mai vulnerabile persoane nu li se oferă niciun tratament corespunzător, poate fi prea târziu pentru a salva viaţa acestor persoane şi pentru ca autorităţile să îşi îndeplinească, astfel, obligaţiile ce decurg din art. 2.

În al doilea rând, în opinia noastră, este regretabil că Curtea nu a profitat de ocazie pentru a clarifica mai repede problema calităţii procesuale a unei organizaţii neguvernamentale în contextul unui capăt de cerere întemeiat pe art. 3. Aspectul esenţial în prezenta cauză este să se stabilească în ce măsură interesele celor mai vulnerabile persoane pot fi apărate în faţa Curţii de către organizaţii neguvernamentale care acţionează în numele acestora, dar fără a invoca o „legătură strânsă” sau fără a avea un „interes personal”, astfel cum impune jurisprudenţa Curţii. În această privinţă, situaţia referitoare la capătul de cerere întemeiat pe art. 2 este fundamental diferită de cea referitoare la capătul de cerere întemeiat pe art. 3. Capetele de cerere întemeiate pe art. 2 şi care se bazează pe decesul victimei nu pot fi prezentate niciodată în faţa Curţii chiar de victimă, în vreme ce situaţia este diferită în cazul capetelor de cerere întemeiate pe art. 3. Acesta este unul din aspectele subliniate de majoritate în concluzia sa referitoare la calitatea procesuală a asociaţiei reclamante (pct. 112). O analiză separată a capătului de cerere privind încălcarea art. 3 din Convenţie i-ar fi permis Curţii să dezvolte, de asemenea, în mod explicit chestiunile referitoare la art. 3 din Convenţie.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

ZIEMELE ŞI BIANKU

(Traducere)

1. Regretăm că nu putem să fim de acord cu concluzia majorităţii, conform căreia nu este necesară pronunţarea unei decizii separate privind art. 14, coroborat cu art. 2.

2. În ceea ce priveşte circumstanţele speţei, suntem şocaţi de situaţia domnului Câmpeanu. Născut în septembrie 1985, acesta avea origine romă. Tatăl era necunoscut şi mama l-a abandonat la naştere; acesta a fost diagnosticat seropozitiv la vârsta de cinci ani, iar ulterior s-a constatat că prezenta un „retard psihic sever”, precum şi alte probleme grave de sănătate. Ar fi foarte dificil de găsit o altă cauză examinată de Curte în care vulnerabilitatea unui reclamant să aibă la bază atâtea motive vizate de art. 14 din Convenţie. În opinia noastră, un singur motiv ar fi suficient pentru a le impune autorităţilor naţionale să acorde o atenţie deosebită situaţiei domnului Câmpeanu. Faptele speţei, astfel cum sunt prezentate în hotărâre, arată clar că măsurile adoptate de autorităţi erau total neadecvate pentru situaţia tânărului.

3. Este destul de îngrijorător faptul că, la numai două săptămâni după ce domnul Câmpeanu a împlinit vârsta de optsprezece ani, Comisia Judeţeană pentru Protecţia Copilului Dolj, fără nicio evaluare individuală a situaţiei extrem de deosebite, a propus revocarea măsurii de îngrijire a acestuia de către stat, pe motiv că acesta nu urma nicio formă de învăţământ la vremea respectivă. Acest lucru ar fi suficient pentru a permite concluzia conform căreia situaţia acestuia a fost considerată aceeaşi ca a oricărui alt orfan care împlineşte vârsta de optsprezece ani, care se află într-o stare perfectă de sănătate şi care este capabil să aibă singur grijă de el. Confuzia care a urmat în ceea ce priveşte stabilirea instituţiei adecvate pentru a-l îngriji pe domnul Câmpeanu demonstrează o lipsă de înţelegere şi o atitudine neglijentă faţă de nevoile specifice ale tânărului (pct. 8-22 din hotărâre). În plus, şi, în opinia noastră, acest lucru este crucial pentru analiza din perspectiva art. 14, se pare că personalul SPM a refuzat să acorde asistenţă domnului Câmpeanu, de teamă să nu contracteze virusul HIV.

4. Având în vedere considerentele precedente şi natura deosebită a obligaţiilor statului în ceea ce priveşte persoanele cu handicap (a se vedea, între altele, Jasinskis împotriva Letoniei, nr. 45744/08, 21 decembrie 2010, şi Kiyutin împotriva Rusiei, nr. 2700/10, CEDO 2011), apreciem că, în cazul domnului Câmpeanu, o persoană care se afla într-o situaţie extrem de vulnerabilă şi care depindea total de instituţiile statului, a fost încălcat art. 14, coroborat cu art. 2 din Convenţie.

[1]. Opinia separată a judecătorului Bonello în cauza Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, CEDO 2011. Am avut deja ocazia să atrag atenţia asupra acestei metode supărătoare de raţionament şi problemele pe care le ridică: a se vedea opiniile mele separate anexate la cauzele Fabris împotriva Franţei (MC), nr. 16574/08, CEDO 2013, şi De Souza Ribeiro împotriva Franţei (MC), nr. 22689/07, CEDO 2012.

[2]. Interpretarea evolutivă a dreptului convenţional al drepturilor omului a fost poziţia adoptată de Curte începând cu hotărârea în cauza Tyrer împotriva Regatului Unit (25 aprilie 1978, pct. 31, seria A nr. 26), precum şi de Curtea interamericană pentru drepturile omului începând cu Dreptul la informare privind asistenţa consulară în cadrul garanţiilor dreptului la o procedură judiciară, seria A nr. 16, aviz consultativ OC–16/99, 1 octombrie 1999, pct. 114, cauza „Copiii străzii” (Villagrán Morales şi alţii), seria C nr. 63, hotărârea din 19 noiembrie 1999, pct. 193, şi de Comitetul pentru Drepturile Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite, începând cu Judge împotriva Canaeia, nr. 829/1998, comunicarea din 5 august 2002, UN Doc. CCPR/C/78/D/829/1998, pct. 10.3.

[3]. A se vedea Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32, şi, în dreptul internaţional general, între multe alte referinţe, cauza Franţa împotriva Greciei privind farurile, hotărâre (1934), CPJI seria A/B nr. 62, p. 27, Dispută teritorială (Libia/Ciad), hotărâre, Culegerea CIJ (Curtea Internaţională de Justiţie) 1994, p. 21, şi Diferendul dintre Republica Argentina şi Republica Chile privind Canalul Beagle (1977) 21 RIAA 231.

[4]. Curtea a stabilit acest principiu în Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 8, seria A nr. 7. Curtea interamericană pentru drepturile omului a procedat la fel în Compulsory Membership in an Association prescribed by Law for the Practice of Journalism (Art. 13 and 29 American Convention on Human Rights), seria A nr. 5, aviz consultativ OC-5/85, 13 noiembrie 1985, pct. 52, şi Baena-Ricardo şi alţii împotriva Panama, seria C nr. 72, hotărârea din 2 februarie 2001, pct. 189. Prin urmare, nu există nicio normă privind prezumţia in dubio mitius, conform căreia tratatele referitoare la drepturile omului ar trebui să fie interpretate astfel încât să reducă la minimum atingerile aduse suveranităţii statului.

[5]. S.P., D.P., A.T. împotriva Regatului Unit, nr. 23715/94, decizia Comisiei din 20 mai 1996, Ýlhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 55, CEDO 2000-VII, şi Y.F. împotriva Turciei, nr. 24209/94, pct. 29, CEDO 2003-IX.

[6]. Trebuie subliniat faptul că art. 14 a fost aplicat de Curte în cazul unor motive de discriminare care nu sunt menţionate explicit de această dispoziţie, precum orientarea sexuală (Salgueiro da Silva Mouta împotriva Portugaliei, nr. 33290/96, CEDO 1999-IX) şi handicapuri mintale sau fizice (Glor împotriva Elveţiei, nr. 13444/04, pct. 53, CEDO 2009). Această ultimă hotărâre este deosebit de importantă, deoarece face trimitere în mod expres la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi (CDPD), ca fundament pentru existenţa unui „consens european şi universal cu privire la necesitatea de a proteja persoanele cu dizabilităţi de tratamentele discriminatorii”, chiar dacă evenimentele relevante au avut loc înainte de adoptarea CDPD de către Adunarea Generală şi aceasta nu a fost semnată de statul pârât. Cu alte două ocazii, Curtea a făcut referire la CDPD, deşi faptele relevante au avut loc înainte de semnarea documentului de către statele pârâte (Alajos Kiss împotriva Ungariei, nr. 38832/06, pct. 44, 20 mai 2010, şi Jasinskis împotriva Letoniei, nr. 45744/08, pct. 40, 21 decembrie 2010).

[7]. Deşi chiar Curtea recunoaşte, la pct. 108 din hotărâre, că situaţia tânărului era „cu totul diferită”, aceasta nu a acţionat în consecinţă pe plan juridic.

[8]. Asimilarea unor situaţii diferite ar constitui o „discriminare indirectă”, care survine în cazul în care o dispoziţie, un criteriu sau o practică este de natură să pună persoanele care au o caracteristică asociată cu un motiv de discriminare interzis într-o situaţie deosebit de dezavantajoasă în raport cu alte persoane. În ceea ce priveşte diversele aspecte ale principiului egalităţii şi obligaţia care decurge din Convenţie de a extinde dispoziţiile favorabile la persoane care suferă o discriminare, a se vedea opinia noastră separată din Vallianatos şi alţii împotriva Greciei (MC), nr. 29381/09 şi 32684/09, CEDO 2013.

[9]. Referitor la discriminarea inversă ori pozitivă în favoarea minorităţilor şi a persoanelor vulnerabile care sunt private de accesul la bunuri publice fundamentale, precum educaţia şi justiţia, ca cerinţă fundamentală a justiţiei, a se vedea Dworkin, Taking Rights Seriously, 1977, p. 223-240, A Matter of Principle, 1986, p. 293-333, Freedom’s Law. The Moral Reading of the American Constitution, 1996, p. 26-29, Law’s Empire, 1998, p. 386-397, şi Sovereign Virtue, 2001, p. 409-426.

[10]. Cauza „referitoare la unele aspecte ale regimului lingvistic al învăţământului din Belgia” împotriva Belgiei (principal), 23 iulie 1968, p. 34, pct. 10, seria A nr. 6: „unele inegalităţi juridice tind doar să corecteze inegalităţile de fapt”. Astfel, obligaţia statului de a compensa inegalităţile de fapt şi de a acorda o atenţie deosebită celor mai vulnerabile persoane decurge direct din Convenţie. În cadru european, a se vedea art. 15 par. 3 din Carta Socială Europeană revizuită, Recomandarea Rec(2006)5 a Comitetului de Miniştri adresată statelor membre privind Planul de acţiune al Consiliului Europei pentru promovarea drepturilor şi deplina participare a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa socială: îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi în Europa 2006-2015 şi, în special, linia de acţiune nr. 12 privind protecţia juridică, în care se menţionează obiectivul de „a le garanta persoanelor cu dizabilităţi un acces efectiv la justiţie, în condiţii de egalitate cu celelalte persoane”, precum şi această acţiune specifică pe care trebuie să o întreprindă statele membre: „încurajarea reţelelor neguvernamentale de promovare care apără drepturile omului ale persoanelor cu dizabilităţi”, Recomandarea 1592 (2003) a Adunării Parlamentare „Dreptul la incluziune socială a persoanelor cu handicap”, Recomandarea nr. R (99) 4 a Comitetului de Miniştri, adresată statelor membre, privind principiile referitoare la protecţia juridică a adulţilor incapabili; Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene şi Consiliul Europei, Manual de drept european în domeniul nediscriminării, 2010, p. 78, Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Accesul la justiţie în Europa: prezentarea provocărilor şi oportunităţilor, 2011, p. 37-54; European Network of Equality Bodies, Influencing the law through legal proceedings – The powers and practices of equality bodies, 2010, p. 6; şi Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei (ECRI), Recomandarea de politică generală nr. 7, 13 decembrie 2002, pct. 25. În contextul universal, a se vedea şi art. 13 din CDPD, care impune obligaţia de „a facilita” accesul şi participarea la justiţie a persoanelor cu dizabilităţi şi observaţia generală nr. 1 a Comitetului pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2014), CRPD/C/GC/1, 19 mai 2014, pct. 24-31 şi 34, privind obligaţiile care le revin statelor în temeiul Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite, în special obligaţia de a oferi sprijin în exercitarea capacităţii juridice.

[11]. Într-un fel, se află în joc şi principiul bunei-credinţe în executarea tratatelor (art. 31 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor), deoarece statul pârât nu poate să pledeze pentru propria greşeală. Totuşi, problema procedurală ridicată de prezenta cauză nu ar fi putut fi soluţionată doar ţinând seama de acest principiu, aceasta impunând nu doar o diferenţiere a situaţiei persoanelor extrem de vulnerabile, dar şi o măsură de discriminare pozitivă, care să le poată asigura accesul la dreptul de care au fost private acestea. Doar latura pozitivă a principiului egalităţii ar putea merge atât de departe.

[12]. O abordare similară a fost propusă în mod întemeiat de Curte în observaţiile pe care Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei le-a prezentat Marii Camere (14 octombrie 2011, pct. 39).

[13]. Această condiţie este formulată în mod expres la art. 96 b) in fine din Regulamentul intern al Comitetului pentru Drepturile Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

[14]. Nu este momentul potrivit pentru a adopta o poziţie în legătură cu dezbaterea privind pretinsa absenţă a unei metode generale de interpretare a tratatelor şi pretinsa diferenţă de metodologie între interpretarea dreptului internaţional al drepturilor omului şi a celorlalte ramuri ale dreptului internaţional, sau între tratatele-contract şi tratatele-lege. Pe scurt, aş adăuga, în această privinţă, că mă abat de la poziţia tradiţională, conform căreia, în dreptul internaţional, există „regimuri autonome” (a se vedea, de exemplu, Cauza privind vasul „SS Wimbledon” (1923), CPJI (Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională) seria A nr. 1, p. 15, şi Personalul diplomatic şi consular al Statelor Unite la Teheran (Statele Unite ale Americii împotriva Iranului), hotărâre, Culegerea CIJ 1980, p. 40). Fără a aduce atingere dogmelor de interpretare sistemică a tratatelor, consider că nu pot fi stabilite limite rigide între dreptul internaţional al drepturilor omului şi alte norme ale dreptului internaţional (a se vedea, de exemplu, practica recentă a CIJ în Ahmadou Sadio Diallo (Republica Guineea împotriva Republicii Democratice Congo), fond, hotărâre, Culegerea CIJ 2010, p. 662-673), şi apreciez, prin urmare, că pot fi aplicate aceleaşi metode de interpretare în ambele domenii ale dreptului internaţional. Una din consecinţele practice ale acestei premise este aceea că pledez în favoarea unei fertilizări încrucişate între instrumentele juridice fără caracter obligatoriu (soft-law) şi jurisprudenţa instanţelor internaţionale şi a organismelor de supraveghere. Instanţele internaţionale nu sunt „mici imperii” izolate, precum au afirmat judecătorii Pellonpää şi Bratza în opinia concordantă anexată la hotărârea în cauza Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, CEDO 2001-XI.

[15]. În cauzele privind Africa de Sud-Vest (Etiopia împotriva Africii de Sud; Liberia împotriva Africii de Sud), a doua fază, hotărârea din 18 iulie 1966, Culegerea CIJ 1966, p. 6, CIJ a declarat că nu [putea] să ţină seama de principiile morale decât în măsura în care acestea s-au concretizat într-o formă juridică suficientă”. În ceea ce priveşte fidelitatea textului, sau Gesetztreu, ca limită a dreptului jurisprudenţial, a se vedea Esser, Vorverständnis und Methodenwahl in der Rechtsfindnung. Rationalitätsgarantien der richterlichen Entscheidungspraxis, 1970, p. 196-199, 283-289, Kriele, Recht, Vernunft, Wirklichkeit, 1990, p. 519-538, şi Dworkin, Justice in Robes, 2006, p. 118-138.

[16]. Demir şi Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct. 71, CEDO 2008. În fapt, în cadrul şedinţei plenului Adunării Consultative din 7 septembrie 1949 [Lucrările pregătitoare ale Convenţiei, cu privire la „Noţiunea de «principii generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate»” CDH(74)37], Domnul Teitgen a declarat: „protecţia internaţională organizată va avea ca scop, între altele, să asigure conformitatea legislaţiilor interne privind libertăţile garantate cu aceste principii fundamentale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Care sunt aceste principii?... Acestea sunt stabilite în multe lucrări ale doctrinei şi în cadrul unei jurisprudenţe cu autoritate în domeniu. Principiile şi normele juridice sunt cele care, fiind formulate şi sancţionate de dreptul intern al tuturor ţărilor civilizate la un moment dat, pot fi considerate, în urma unei analize, ca reprezentând un principiu de drept comun general, aplicabil în întreaga societate internaţională. „

[17]. Dacă acest lucru este valabil pentru instanţele naţionale, este cu atât mai adevărat în ceea ce priveşte instanţele internaţionale, având în vedere art. 38 alin. (1) lit. c) din Statutul CIJ, Preambulul la Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor şi principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale. În ceea ce priveşte principiile ca surse normative, a se vedea în special Pellet, note privind art. 38, şi Kolb, notă privind Principiile Generale de Drept Procesual, în Zimmermann şi alţii, The Statute of the International Court of Justice, A Commentary, 2006, p. 766-773 şi, respectiv, 794-805; Thirlway, The Law and Procedure of the International Court of Justice, volume 1, 2013, p. 232-246, şi volume II, 2013, p. 1201-1205; şi Larenz şi Canaris, Methodenlehre der Rechtswissenschaft, 1995, p. 240-241.

[18]. În ceea ce priveşte principiile Optimierungsgebote din dreptul intern, a se vedea, cu titlu de exemplu, contribuţiile aduse de Alexy şi Koch în Alexy şi alţii, Elemente einer juristischen Begründungslehre, 2003, p. 217-298, şi Alexy, A Theory of Constitutional Rights, 2009, p. 401 şi 405, şi, în dreptul internaţional, Ducoulombier, Les conflits de droits fondamentaux devant la Cour européenne des droits de l’Homme, 2011, p. 564-567.

[19]. Alexy, A Theory of Legal Argumentation: The Theory of Rational Discourse as Theory of Legal Justification, 2009, p. 279 şi 285.

[20]. Partizanul cel mai emblematic al acestei metode de lucru, judecătorul Holmes, a apărat ideea conform căreia principiile nu soluţionează cauzele. În opinia acestuia, dreptul reprezintă exprimarea instanţelor, pronunţându-se întâi cu privire la cauză şi determinând ulterior motivarea deciziei. Nu a fost singurul care a declarat acest lucru. În autobiografia sa, judecătorul Douglas relatează că, într-o zi, Chief Justice Hughes i-a spus: „Domnule judecător Douglas, trebuie să nu uitaţi un lucru: la nivelul constituţional la care lucrăm noi, partea emoţională a oricărei decizii reprezintă 90% din ea. Partea raţională din noi ne oferă motivele pe care se întemeiază predilecţiile noastre”. Din acest motiv, judecătorul Frankfurter afirma: „Constituţia este Curtea Supremă”. Rawls a respins toate aceste declaraţii, prin celebra replică: „Constituţia nu este ceea ce afirmă Curtea că este” (Political Liberalism, 1993, p. 237).

[21]. Principiile reprezintă „puncte de plecare” pentru selectarea cauzelor şi definirea regulii cauzei, pe baza unei „noţiuni de raţionalitate juridică, legată de o raţionalitate universală” (Esser, Vorverständnis und Methodenwahl, citată anterior, p. 212, şi Grundsatz und Norm in der richterlichen Fortbildung des Privatrechts: Rechtsvergleichende Beiträge zur Rechtsquellen- und Interpretationslehre, 1990, p. 183-186). Astfel, o hotărâre judecătorească tratează chestiuni de principiu şi nu de compromis şi de strategie, soluţionate conform unor argumente politice, legate de bunăstarea generală sau interesul public (Dworkin, Freedom’s Law, citată anterior, p. 83, şi A Matter of Principle, citată anterior, p. 11). În acest context, publicarea unor opinii separate joacă un rol important, evitând ficţiunea unanimităţii, care, în realitate, rezultă în urma unei negocieri care sacrifică cea mai bună soluţie posibilă celui mai mic numitor comun (Kriele, Theorie der Rechtsgewinnnung entwickelt am Problem der Verfassungsinterpretation, 1976, p. 309).

[22]. Fără a intra în disputa privind aplicabilitatea criteriilor generale privind coerenţa discursivă în domeniul raţionamentului juridic, trebuie menţionată activitatea importantă desfăşurată de Alexy şi Peczenik, care au întocmit o listă cu următoarele zece criterii de evaluare a coerenţei discursive: 1) numărul de relaţii ale argumentaţiei; 2) lungimea lanţurilor de argumentaţie; 3) forţa argumentaţiei; 4) legătura între lanţurile de argumentaţie; 5) ordinea de prioritate între argumente; 6) justificarea reciprocă; 7) generalităţi; 8) legăturile dintre concepte; 9) numărul de cauze acoperite de teorie şi 10) diversitatea domeniilor vieţii cărora li se aplică teoria (Alexy şi Peczenik, „The Concept of Coherence and Its Significance for Discursive Rationality”, în Ratio Juris, 1990, p. 130-147). Unul din criteriile fundamentale formulate de autori este acela că „pentru a justifica o afirmaţie, aceasta trebuie să fie susţinută de un lanţ de motive cât mai lung posibil”. În fapt, utilizarea de principii juridice implică o răspundere specială pentru judecător în materie de argumentare şi justificare (Larenz şi Canaris, Methodenlehre, citată anterior, p. 247, Bydlisnki, Grundzüge der juristischen Methodenlehre, 2005, p. 72; şi Progl, Der Prinzipienbegriff Seine Bedeutung für die juristische Argumentation und seine Verwendung in den Urteilen des Bundesgerichtshofes für Zivilsachen, 2001, p. 132).

[23]. Esser, Grundsatz und Norm, citată anterior, p. 235-241, şi Dworkin, Taking Rights Seriously, citată anterior, p. 22-28, 90-100, 273-278, şi Justice in Robes, citată anterior, p. 80-81, 248-250, cu privire la cele două tipuri diferite de argumentaţie, bazate pe argumente de principiu şi pe argumente de politică utilitară sau ideală.

[24]. Luarea în considerare a consecinţelor în cadrul raţionamentului juridic decurge nu numai din structura finalistă a dispoziţiilor juridice, astfel cum a demonstrat Esser în Vorverständnis und Methodenwahl, citată anterior, p. 143, ci, mai general, şi de utilizarea unor argumente precum argumentul ad absurdum şi a unor maxime precum summum ius summa iniuria, astfel cum a explicat Perelman în Logique juridique, Nouvelle rhétorique, 1979, p. 87-96, şi astfel cum a expus Deckert în lista ei de douăzeci şi trei de argumente întemeiate pe consecinţe, în Folgenorientierung in der Rechtsanwendung, 1995, p. 252.

[25]. Termenul normativ este folosit aici cu sensul de „universalizabil”, de exemplu în Kaufmann, Das Verfahren der Rechtsgewinnung, Eine rationale Analyse, 1999, p. 85, şi MacCormick, Rhetoric and The Rule of Law: A Theory of Legal Reasoning, 2005, p. 148‑149.

[26]. .Astfel cum a afirmat Wittgentstein în Philosophische Untersuchungen I, nr. 593, una din principalele cauze ale erorii intelectuale este „dieta unilaterală” (einseitige Diät), prin care gândirea este hrănită cu un singur tip de exemple. Această „eroare pragmatică” (pragmatische Fehler) este frecventă în raţionamentul juridic (Haft, Juristiche Rhetorik, 2009, p. 149).

[27]. Să ne amintim, în acest sens, de cuvintele lui Cardozo referitoare la faptul că instanţele nu propun nicio definiţie completă a clauzei privind procedura desfăşurată în mod legal: Se pune problema de a stabili cât timp ne vom mulţumi cu o serie de concluzii ad-hoc. Este foarte bine să lucrăm la contururi, dar, la un moment dat, am face bine să privim imaginea de ansamblu şi să vedem dacă iese modelul dorit sau e doar o amestecătură de fragmente şi petice (Selected Writings, 1947, p. 311).

[28]. A se vedea Maria Cruz Achabal Puertas împotriva Spaniei, Comisia pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite, comunicarea nr. 1945/2010, 18 iunie 2013: autorul comunicării a fost informat că un comitet al Curţii, alcătuit din trei judecători, a declarat cererea sa inadmisibilă pe motiv că nu a fost identificată „nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale; Comitetul pentru Drepturile Omului a concluzionat totuşi că „raţionamentul succint expus în scrisoarea Curţii nu permite[a] comitetului să constate că examinarea a inclus o analiză suficientă a elementelor de fond” şi, prin urmare, a decis că nimic nu îl împiedică să examineze comunicarea din perspectiva art. 5 alin. (2) lit. a) din Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi a apreciat că faptele cu care era sesizat arătau o încălcare a art. 7 din pact, interpretat independent sau coroborat cu art. 2 alin. (3) din pact. Documentele prezentate Curţii de autorul comunicării erau aceleaşi care au fost prezentate Comitetului pentru Drepturile Omului. Curtea nu poate, astfel cum procedează în mod frecvent, să solicite instanţelor naţionale să precizeze cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază decizia şi, în acelaşi timp, ea însăşi să nu respecte aceleaşi norme. Am putea interpreta mesajul Comitetului pentru Drepturile Omului în sensul că au fost atinse limitele toleranţei faţă de o politică inacceptabilă a pragmatismului judiciar, astfel cum a scris Schwarzenberger (International Law as applied by International Courts and Tribunals, volume IV, 1986, p. 627).

[29]. Pagina 8 din observaţiile prezentate de asociaţia reclamantă în faţa Marii Camere, din 3 iunie 2013.

[30]. Dworkin, A Matter of Principle, 1986, p. 33.

Full & Egal Universal Law Academy