©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
CAUZA CEROVŠEK ȘI BOŽIČNIK ÎMPOTRIVA SLOVENIEI
(Cererile nr. 68939/12 și 68949/12)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 martie 2017
DEFINITIVĂ
07/06/2017
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Cerovšek și Božičnik împotriva Sloveniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
András Sajó, Președinte,
Vincent A. De Gaetano,
Nona Tsotsoria,
Krzysztof Wojtyczek,
Iulia Motoc,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
Marko Bošnjak, judecători,
și Marialena Tsirli, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 ianuarie 2017,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 68939/12 și 68949/12) îndreptate împotriva Sloveniei, prin care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Silvo Cerovšek („primul reclamant”) și domnul Štefan Božičnik („al doilea reclamant”), au sesizat Curtea la 8 octombrie 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția“).
2. Reclamanții au fost reprezentați de domnul D. Medved, avocat în Krško. Guvernul sloven („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna T. Mihelič Žitko, procuror.
3. Reclamanții au susținut, în special, că art. 6 din Convenție a fost încălcat ca urmare a faptului că soluțiile prin care aceștia au fost condamnați nu au fost motivate de către judecătorul care le-a pronunțat.
4. La 8 aprilie 2015, capătul de cerere menționat a fost comunicat Guvernului, iar restul capetelor de cerere au fost declarate inadmisibile, în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Primul reclamant s-a născut în 1962 și locuiește în Bizeljsko. Al doilea reclamant s-a născut în 1946 și locuiește în Artiče.
6. Reclamanții au fost acuzați, în 2005 și, respectiv, 2006, de săvârșirea infracțiunii de furt, prin tăierea și ridicarea copacilor dintr-o pădure care aparținea unei alte persoane și însușirea lemnului aferent. Cauza acestora a fost înfățișată unui magistrat profesionist, doamna A.K., în complet de judecător unic.
7. Primul reclamant a declarat în apărarea sa, în cadrul procesului, că a tăiat copaci din propria sa pădure, care fuseseră marcați în vederea tăierii sau care fuseseră atacați de gândacul de scoarță. În cursul procesului primului reclamant, judecătorul A.K. a audiat o serie de martori în cursul ședinței principale de judecată, a inspectat locul în care a avut loc pretinsa infracțiune și a examinat o serie de alte documente, inclusiv o schiță și o copie a planului cadastral. Niciunul dintre martori nu a depus mărturie că l-a văzut pe primul reclamant tăind copaci pe parcela de teren a părții vătămate. Totuși, aceștia au depus mărturie cu privire la o serie de alte circumstanțe legate de capetele de acuzare, de exemplu asemănări în ceea ce privește modul în care au fost tăiați copacii de pe terenul primului reclamant și cei de pe terenul părții vătămate, urme ale transportării copacilor, faptul că primul reclamant vânduse lemn în mod regulat și faptul că acesta tăiase, de asemenea, copaci nemarcați de pe propriul teren. Unul dintre martori a declarat, de asemenea, că l-a văzut pe primul reclamant și o altă persoană, B.K., transportând copaci pe terenul părții vătămate. Un alt martor, soțul părții vătămate, a declarat că B.K. confirmase indirect implicarea sa în tăierea copacilor în cauză. Cu toate acestea, B.K. a afirmat că el credea că tăiase numai copacii marcați de pe terenul primului reclamant. Instanța a desemnat, de asemenea, un expert, care a estimat că valoarea lemnului care ar fi fost furat se ridica la 2 028 de euro (EUR).
8. Al doilea reclamant a fost acuzat de săvârșirea a două infracțiuni de furt. În cursul procesului său, judecătorul A.K. a audiat o serie de martori în cadrul ședinței principale de judecată și a examinat mai multe documente, inclusiv copii ale planurilor cadastrale relevante. În ceea ce privește primul capăt de acuzare, al doilea reclamant a susținut că a crezut, în mod eronat, că tăiase copaci de pe propriul teren, ale cărui limite îi fuseseră arătate de către foștii proprietari, F.H. și J.H., care s-au înfățișat, de asemenea, în calitate de martori la proces. Soțul părții vătămate, M.P., a declarat că au aflat despre lemnul furat după 6 luni de la eveniment și că vecinii le-au spus că al doilea reclamant fusese văzut în pădure la momentul faptelor, în timp ce altă persoană, I.T., fusese văzută în timp ce transporta lemnul. De asemenea, acesta a declarat că al doilea reclamant a recunoscut față de acesta că tăiase copacii în cauză, crezând că erau pe terenul său, dar că nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la suma pe care al doilea reclamant ar trebui să i-o plătească lui M.P. cu titlu de despăgubiri. I.T. a declarat că îl ajutase pe al doilea reclamant să transporte lemnul și că acesta din urmă îi spusese că terenul în cauză îi aparținea, ceea ce i s-a părut suspect lui I.T. Un alt martor, S.P., a declarat că îl ajutase pe I.T. la încărcarea camionului cu lemn. În privința celui de-al doilea capăt de acuzare, al doilea reclamant a argumentat că se înțelesese cu partea vătămată, în acest caz, F.B., că putea să taie copaci, oferindu-i, în schimb, vin. Judecătorul a interogat partea vătămată, care a negat existența unei astfel de înțelegeri. Instanța a desemnat, de asemenea, un expert, care a estimat că valoarea fagilor și carpenilor tăiați se ridica la 457 EUR și cea a salcâmilor la 440 EUR.
9. La 21 iunie 2007, judecătorul A.K. l-a condamnat pe primul reclamant la 6 luni de închisoare cu suspendare, cu termen de încercare de 3 ani, pentru luarea unui bun mobil din posesia altuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Judecătorul a constatat că reclamantul tăiase și luase opt stejari dintr-o pădure, fără știința proprietarului acesteia, și își însușise lemn în valoare de 2 028 EUR. A dispus ca primul reclamant fie să furnizeze părții vătămate aceeași cantitate de lemn de stejar care fusese luată din pădure, fie să îi plătească despăgubiri în valoare de 2 028 EUR. A constatat că acesta e vinovat și a pronunțat o soluție de condamnare (izrek, denumită în continuare „soluția de condamnare”) orală.
10. La 2 iulie 2007, judecătorul A.K., a pronunțat, din nou, o soluție de condamnare orală, prin care l-a condamnat pe al doilea reclamant la 7 luni de închisoare cu suspendare cu termen de încercare de 3 ani, pentru luarea unui bun mobil din posesia altuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. S-a constatat că al doilea reclamant tăiase și luase trei fagi și nouă carpeni, în valoare de cel puțin 457 EUR, și două sute de salcâmi, în valoare de cel puțin 440 EUR, de pe terenuri care aparțineau altor persoane. În plus, al doilea reclamant a fost obligat să plătească despăgubiri în valoare de 457 EUR și, respectiv, 440 EUR celor două părți vătămate.
11. Guvernul a susținut că, atunci când a pronunțat soluția de condamnare, judecătorul A.K. a făcut, de asemenea, un rezumat verbal al principalelor motive (a se vedea infra, pct. 34); cu toate acestea, în procesele-verbale de ședință nu poate fi găsită nicio mențiune referitoare la acest rezumat.
12. După ce au auzit soluția, ambii reclamanți și-au exprimat intenția de a formula recurs, judecătorul A.K. fiind obligat, în aceste condiții, de a formula în scris motivarea pentru soluțiile sale (a se vedea infra, pct. 23).
13. Ulterior, A.K. s-a pensionat la o dată nespecificată și dosarele cauzelor ambilor reclamanți s-au pierdut. În 2010, instanța locală a reconstituit dosarele.
14. Pe baza documentelor cuprinse în dosarul reconstituit al cauzei, judecătorul D.K.M. a întocmit motivarea scrisă pentru soluția pronunțată de către judecătorul A.K. (a se vedea supra, pct. 9), care a fost comunicată avocatului primului reclamant la 17 august 2010. În motivarea sa, judecătorul a invocat înregistrările audierilor, transcrierea inspecției efectuate la locul faptelor și alte documente din dosar. Judecătorul nu a crezut versiunea reclamantului asupra evenimentelor și a respins declarațiile lui B.K. ca fiind părtinitoare, deoarece acesta lucra pentru primul reclamant. A constatat, de asemenea, că mărturia lui era în contradicție cu unele din celelalte declarații ale martorilor. Instanța s-a bazat în mare măsură pe concluzia potrivit căreia, deși B.K. tăiase în mod profesionist copacii de pe terenul reclamantului, declarații ale martorilor arătau că anumiți copaci fuseseră tăiați într-o manieră neprofesionistă, atât pe terenul reclamantului, cât și pe cel al părții vătămate, și că primul reclamant și B.K. fuseseră văzuți transportând copaci pe terenul părții vătămate.
15. Motivarea scrisă privind cauza celui de-al doilea reclamant (a se vedea supra, pct. 10) a fost întocmită de judecătorul M.B., tot pe baza documentelor cuprinse în dosarul reconstituit al cauzei. Aceasta a fost notificată avocatului său la 17 iunie 2010. În ceea ce privește primul capăt de acuzare, judecătorul a constatat că apărarea celui de-al doilea reclamant nu a fost convingătoare. În special, judecătorul a considerat că declarațiile a doi martori, F.H. și J.H., au fost neconvingătoare. Pe de altă parte, judecătorul s-a întemeiat pe declarațiile părții vătămate și ale soțului său, susținute de alte elemente de probă; de exemplu, expertiza, declarațiile martorilor S.P. și I.T și o copie a planului cadastral, care arăta că terenul lui M.P. nu se învecina cu terenul celui de-al doilea reclamant. În ceea ce privește al doilea capăt de acuzare, instanța s-a întemeiat în principal pe declarația părții vătămate, F.B., care a negat că ar fi avut o înțelegere cu cel de al-doilea reclamant. Alte elemente, precum expertiza și fotografiile, au confirmat că, într-adevăr, F.B. era proprietarul terenului și au indicat numărul de copaci care au fost tăiați.
16. Ambii reclamanți au formulat recurs împotriva hotărârilor, invocând argumente similare celor prezentate Curții (a se vedea infra, pct. 32). În plus, aceștia au pretins că hotărârile ar fi trebuit anulate și trimise spre reexaminare instanței de fond. În plus, ambii reclamanți au formulat recurs împotriva stării de fapt reținute pe care s-au întemeiat condamnările acestora, inclusiv evaluarea credibilității unui serii de martori. Al doilea reclamant s-a plâns, de asemenea, cu privire la faptul că instanța a reținut existența intenției din partea acestuia de a săvârși a doua infracțiune de furt.
17. La 26 august și, respectiv, 25 noiembrie 2010, Înalta Curte din Ljubljana a respins recursurile reclamanților, hotărând că, deși motivarea scrisă a hotărârilor incriminate a fost redactată după câțiva ani de la pronunțarea verbală a acesteia, nu înseamnă că hotărârile erau nelegale. Înalta Curte a subliniat că hotărârile incriminate s-au întemeiat pe fapte stabilite în cadrul procedurii contradictorii și pe probe prezentate în cadrul ședințelor de judecată, pe care reclamanții au avut posibilitatea să le conteste, prin prezentarea propriilor versiuni asupra evenimentelor în cauză. Hotărârile în primă instanță au fost pronunțate verbal de către judecătorul A.K., care a prezidat ședințele de judecată în cauzele celor doi reclamanți, a adresat acestora întrebări și a audiat martorii. În plus, motivarea scrisă a arătat elementele de probă invocate de judecătorii care au redactat motivarea și modul în care aceștia au evaluat fiabilitatea declarațiile reclamanților. În opinia Înaltei Curți, motivarea scrisă a fost clară și rezonabilă. În ceea ce îl privește pe primul reclamant, Înalta Curte a reevaluat probele, inclusiv declarațiile martorilor, și a ajuns la aceeași concluzie ca și instanța de fond. În ceea ce îl privește pe cel de-al doilea reclamant, Înalta Curte a observat că instanța de fond a stabilit în mod corect și precis toate faptele relevante ale cauzei și că a fost dovedită intenția celui de-al doilea reclamant de a săvârși a doua infracțiune.
18. La 13 octombrie 2010 și, respectiv, 20 ianuarie 2011, reclamanții au depus cereri de protejare a legalității (zahteva za varstvo zakonitosti) la Curtea Supremă, invocând argumente similare celor prezentate Curții (a se vedea infra, pct. 32) și care făceau referire la decizia Curții Constituționale din 11 octombrie 2006 (a se vedea infra, pct. 28).
19. La 6 ianuarie și, respectiv, la 1 septembrie 2011, Curtea Supremă a respins cererile reclamanților de protejare a legalității, hotărând că numai dispozitivul hotărârii, și anume soluția de condamnare, ar fi putut aduce atingere drepturilor părților, în timp ce scopul motivării scrise era să permită supunerea unei decizii controlului unor instanțe superioare. De regulă, motivarea scrisă a unei hotărâri era întocmită de către judecătorul care a condus procesul și a pronunțat soluția de condamnare. Cu toate acestea, în anumite situații, cum ar fi cazul în care un judecător era absent o perioadă îndelungată sau deceda, legislația trebuia să fie interpretată în sensul că permitea unui alt judecător să întocmească motivarea scrisă. În astfel de cazuri, judecătorul care a redactat hotărârea s-a bazat pe raționamentul logic și probele aflate la dosar. Curtea Supremă a constatat că, deși principiul nemijlocirii impunea ca o soluție să fie pronunțată de către judecătorul care a participat la proces, actul de redactare a unei hotărâri, nu reprezenta, strict vorbind, o parte a procesului. În plus, în cazul în care motivarea scrisă a unei hotărâri nu era convingătoare, inculpatul avea mai multe șanse de reușită în căile sale de atac. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea Supremă a apreciat că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanților.
20. La 1 aprilie și, respectiv, la 2 decembrie 2011, reclamanții au formulat plângeri constituționale, reiterând argumentele invocate în fața instanțelor inferioare.
21. La 3 aprilie 2012, Curtea Constituțională a respins plângerile constituționale ale reclamanților, hotărând că respectivele cauze nu priveau nici o încălcare a drepturilor omului care a avut consecințe grave pentru aceștia, nici o problemă constituțională importantă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Codul de procedură penală
22. În conformitate cu articolul 360 din Codul de procedură penală (Monitorul Oficial nr. 63⁄94, cu modificările relevante), președintele completului de judecată pronunță soluția imediat după deliberări. În cazul în care instanța nu este în măsură să dea o soluție în ziua procesului, pronunțarea poate fi amânată cu maximum trei zile. Soluția este pronunțată prin citirea dispozitivului hotărârii în ședință publică și în prezența părților și a avocaților lor, după care președintele completului de judecată face o scurtă declarație cu privire la motivarea soluției.
23. În conformitate cu articolul 368 din Codul de procedură penală, motivarea scrisă a unei hotărâri trebuie să fie redactată atunci când a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea sau atunci când persoanele care au dreptul să formuleze recurs împotriva hotărârii formulează o cerere de recurs în termenul stabilit. Articolul 363 din cod prevede că redactarea hotărârii se face în scris, în termen de treizeci de zile de la pronunțarea acesteia, cu excepția situației în care inculpatul se află în arest. Dacă o hotărâre nu este redactată în intervalul de timp menționat, președintele completului de judecată informează președintele instanței cu privire la motivele acestei întârzieri. În acest caz, președintele instanței este obligat să ia măsurile necesare pentru ca hotărârea să fie redactată cât mai curând posibil.
24. Dispoziția relevantă referitoare la conținutul unei hotărâri scrise este formulat după cum urmează:
Articolul 364
„(1) O hotărâre judecătorească întocmită în scris trebuie să fie în deplină conformitate cu hotărârea care a fost pronunțată oral. Aceasta trebuie să aibă o parte introductivă, un dispozitiv și o expunere de motive.
[...]
(6) În expunerea de motive, instanța trebuie să indice motivele pentru fiecare punct în parte al hotărârii.
(7) Instanța trebuie să indice în mod clar și exhaustiv faptele pe care le consideră probate și pe cele considerate neprobate, precum și motivele aferente. Instanța trebuie să precizeze, în special, modul în care a evaluat credibilitatea probelor conflictuale, motivele sale pentru refuzarea anumite cereri formulate de părți și considerentele cheie care au ghidat instanța în soluționarea unor chestiuni de drept și, în special, în stabilirea existenței infracțiunii și a răspunderii penale, precum și în aplicarea dispozițiilor specifice ale dreptului penal autorului și a faptei acestuia.
(8) În cazul în care a fost aplicată o pedeapsă, expunerea de motive trebuie să menționeze circumstanțele pe care instanța le-a luat în considerare la stabilirea pedepsei. Instanța trebuie să indice, în special, motivele care au fost decisive pentru a impune o pedeapsă mai severă decât cea prevăzută (articolul 46 din Codul penal) ori de a reduce pedeapsa sau de a pronunța achitarea, de a impune o pedeapsă cu suspendare, de a pronunța o măsură de siguranță sau confiscarea produselor infracțiunii.
[...].”
25. Dispozițiile relevante care stabilesc motivele pentru care o hotărâre poate fi atacată cu recurs se citesc după cum urmează:
Articolul 370
„O sentință poate fi atacată:
1) pentru o încălcare gravă a dispozițiilor de procedură penală;
2) pentru încălcarea dispozițiilor de drept penal;
3) pe motiv că există o stabilire eronată sau incompletă a situației de fapt;
[...].”
Articolul 371
„(1) Se consideră că există o încălcare gravă a dispozițiilor de procedură penală în următoarele cazuri:
1) în cazul în care instanța nu a fost constituită în mod legal sau persoanele care au pronunțat hotărârea includ un judecător sau un judecător consultant care nu a participat la ședința principală de judecată sau a fost exclus de la pronunțarea hotărârii în temeiul unei hotărâri definitive;
[...]
11) în cazul în care dispozitivul hotărârii nu poate fi înțeles sau este contradictoriu ori contrazice motivarea hotărârii; în cazul în care hotărârea nu este motivată sau nu sunt prezentate motive legate de fapte esențiale sau acestea sunt total neclare ori contradictorii în mare măsură; sau în cazul în care există o discrepanță considerabilă între expunerea de motive care se referă la înscrisuri sau evidențe privind înregistrările declarațiilor date în cursul procedurii, pe de o parte, și conținutul acestor înscrisuri sau înregistrări, pe de altă parte.
[...]”
Articolul 373
„(1) O hotărâre poate fi atacată cu motivarea că situația de fapt a fost stabilită greșit sau incompletă, în cazul în care instanța a stabilit în mod greșit un fapt decisiv sau nu l-a stabilit.
[...]”
Articolul 383
„(1) Instanța de recurs verifică partea din hotărâre care a fost contestată în recurs. Instanța verifică, în orice situație, din oficiu:
1) dacă au fost încălcate normele de procedură penală, astfel cum sunt prevăzute la punctele 1, 5, 6, 8-11 ale alineatul întâi al articolului 371 din prezentul cod, sau în cazul în care ședința principală de judecată s-a desfășurat în absența inculpatului...
2) dacă au fost încălcate dispoziții de drept penal, în detrimentul inculpatului (articolul 372).
[...]”
26. Conform articolului 392 din Codul de procedură penală, în cazurile în care s-a constatat o încălcare gravă a dispozițiilor de procedură penală sau în cazul în faptele cauzei trebuie să fie stabilite în mod corespunzător în cadrul unei noi ședințe de judecată în fața primei instanțe, instanța de recurs poate să revoce hotărârea primei instanțe și să retrimită cauza spre a fi reexaminată de către prima instanță, în același complet sau într-un complet diferit. În cazul în care, în cursul unui recurs, apar îndoieli considerabile cu privire la veridicitatea faptelor decisive și, drept urmare, instanța de recurs consideră că circumstanțele cauzei au fost stabilite în mod greșit sau insuficient, în defavoarea inculpatului, instanța de recurs poate anula hotărârea pronunțată în primă instanță, chiar dacă reclamantul nu contestă stabilirea faptelor.
27. Conform articolului 379 din Codul de procedură penală, instanța de recurs se poate pronunța cu privire la recurs în cursul unei ședințe sau poate decide să organizeze o ședință de judecată în această privință. Aceasta organizează o ședință de judecată în cazul în care faptele cauzei trebuie să fie stabilite din nou și există motive întemeiate pentru a nu retrimite cauza spre reexaminare primei instanțe (articolul 380 din Codul de procedură penală).
B. Decizia nr. Up-309⁄04 a Curții Constituționale
28. În decizia Up-309⁄04 din 11 octombrie 2006, Curtea Constituțională a hotărât că esența principiului nemijlocirii presupune ca o hotărâre judecătorească să fie pronunțată de către judecătorii care au participat la ședința de judecată în cadrul căreia părțile au făcut declarații și în cadrul căreia instanța a examinat toate probele. Potrivit instanței constituționale, judecătorii se pot familiariza cu caracteristicile sau particularitățile unui anumit element de probă și își pot forma o părere subiectivă cu privire la credibilitatea martorilor numai dacă participă direct la examinarea probelor, astfel încât, prin intermediul propriilor lor simțuri (și nu printr-un intermediar), să perceapă natura și conținutul fiecărui element de probă.
ÎN DREPT
I. CONEXAREA CERERILOR
29. Curtea consideră că, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții, este necesară conexarea cererilor, având în vedere contextul similar de fapt și de drept al acestora.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
30. Reclamanții s-au plâns că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că motivarea condamnării lor a fost redactată de judecători care nu au pronunțat soluția de condamnare în cauză și nu au participat la proces. Aceștia au invocat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, are următorul cuprins:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa [...]”.
A. Cu privire la admisibilitate
31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Acesta trebuie, așadar, să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
32. Reclamanții au susținut că procesele penale împotriva lor au fost inechitabile din cauza faptului că judecătorul care a condus procesul și i-a condamnat nu a prezentat motive pentru decizia sa. În schimb, au fost redactate în scris hotărâri trei ani mai târziu, de către judecători care nu participaseră la procesele reclamanților. Judecătorii în cauză au trebuit să justifice o decizie care nu fusese luată de ei și, prin urmare, nu au avut libertate de acțiune. Reclamanții au argumentat că separarea rolului judecătorului care a condus procesul și a pronunțat soluția în cauzele lor de rolul judecătorilor care au redactat ulterior hotărârile nu era prevăzută în legislația relevantă și nu a fost conformă cu principiul nemijlocirii. În această privință, au susținut că credibilitatea apărării lor și declarațiile martorilor au fost apreciate de către judecători care nu au fost în măsură să efectueze o evaluare directă a declarațiilor și argumentelor în cauză.
33. Reclamanții au argumentat, în plus, că încălcarea dreptului lor la un proces echitabil nu a fost reparată de către instanțele superioare.
34. Guvernul a afirmat că procesele desfășurate împotriva reclamanților au fost echitabile. În special, reclamanții nu au demonstrat că motivarea din hotărârile scrise a fost incorectă sau defectuoasă. Făcând referire la opinia Curții Supreme (a se vedea supra, pct. 19), aceștia au argumentat că a fost respectat principiul nemijlocirii, având în vedere că soluția a fost dată de judecătorul A.K., care a observat și examinat probele în mod direct. Toate probele din prezenta cauză au fost prezentate în cadrul ședinței principale de judecată, care a fost prezidată de A.K. Aceasta din urmă a pronunțat soluția și a oferit o scurtă motivare verbală a acesteia, în conformitate cu dreptul de procedură (a se vedea supra, pct. 22). Soluția era obligatorie și putea să fie anulată doar în recurs. Guvernul a susținut, în continuare, că doar soluția a rămas definitivă și că motivarea a servit pentru a controla corectitudinea soluției pe calea recursului.
35. Guvernul a mai argumentat că, deși, de regulă, același judecător care a dat soluția ar trebui să formuleze și motivarea scrisă, întotdeauna pot exista circumstanțe excepționale care împiedică acest lucru, cum ar fi decesul, îmbolnăvirea sau alte evenimente care determină suspendarea din funcție. Astfel de circumstanțe nu au fost reglementate în mod explicit în legislație, dar este rezonabil să se presupună că, în momentul în care acestea survin, motivarea scrisă trebuie să fie redactată de un alt judecător; în caz contrar, cauza s-ar putea prescrie. Un judecător căruia i se solicită redactarea motivării scrise în astfel de circumstanțe excepționale se bazează pe documente, inclusiv înregistrările audierilor, și nu pe o evaluare directă a credibilității martorilor. În această privință, Guvernul a subliniat că niciunul dintre reclamanți nu a contestat exactitatea transcrierilor instanței.
36. În cele din urmă, Guvernul a argumentat că instanța superioară a examinat motivarea scrisă în ambele cauze și a constatat că acestea respectau cerințele prevăzute de lege (a se vedea supra, pct. 25).
2. Motivarea Curții
37. Curtea reiterează că, atunci când stabilește aspecte legate de caracterul echitabil al procedurii în ansamblu, în sensul art. 6 din Convenție, trebuie să ia în considerare procedura în ansamblul său, inclusiv hotărârile pronunțate de instanțele superioare. În plus, nu este sarcina Curţii să substituie propria sa apreciere a faptelor celei efectuate de instanțele interne și, ca regulă generală, este de competența acestor instanțe să aprecieze probele care le sunt prezentate. Sarcina Curții este să verifice dacă procedurile au fost echitabile în ansamblul lor (se vedea Edwards împotriva Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pct. 34; Mishgjoni împotriva Albaniei, nr. 18381/05, pct. 49, 7 decembrie 2010; și Saranchov împotriva Ucrainei, nr. 2308/06, pct. 45, 9 iunie 2016).
38. În prezenta cauză, Curții i se solicită să stabilească dacă reclamanții au beneficiat de un proces echitabil, în ciuda faptului că motivările soluțiilor, mai precis condamnarea lor și pedepsele aplicate, nu au fost date de judecătorul care pronunțase soluțiile, ci de alți judecători, care nu participaseră la proces.
39. Curtea începe prin a remarca faptul că prezenta cauză privește un proces desfășurat în fața unui judecător profesionist, în complet de judecător unic (a se vedea supra, pct. 6), și, în al doilea rând, că situația reclamanților a constituit o abatere de la procedura prevăzută în Codul de procedură penală sloven. Într-adevăr, în conformitate cu acest cod, judecătorul care conduce procesul și care examinează direct probele este cel care ar trebui să dea soluția și să redacteze în scris, la cererea părților, motivele referitoare la aspectele de fapt și de drept relevante legate de soluția respectivă (a se vedea supra, pct. 22-24). Situația în speță, considerată de Guvern ca având un caracter excepțional (a se vedea supra, pct. 35), a survenit ca urmare a faptului că judecătorul care a examinat toate probele prezentate în cursul procesului s-a pensionat ulterior pronunțării soluției, fără să redacteze o motivare scrisă.
40. Curtea ia notă de poziția Guvernului, care constituie o reiterare a opiniei Curții Supreme, potrivit căreia faptul că judecătorul care a condus procesul nu a formulat în scris motivarea nu putea să aibă niciun impact asupra caracterului echitabil al procesului, deoarece scopul principal al motivării în cauză era de a permite verificarea soluției în cadrul unei căi de atac (a se vedea supra, pct. 19 și 34). Cu toate acestea, Curtea nu poate fi de acord cu această afirmație. Reiterează că, deși motivele acestei decizii sunt într-adevăr relevante, în măsura în care acestea permit inculpatului să își exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac (a se vedea Hadjianastassiou împotriva Greciei, nr. 12945/87, 16 decembrie 1992, pct. 33, seria A nr. 252), și anume să își exercite acest drept pe deplin și în mod corespunzător, acestea sunt, de asemenea, importante într-un sens mai general, în măsura în care ele asigură buna administrare a justiției și previn cazurile de arbitrar [a se vedea, mutatis mutandis, Lhermitte împotriva Belgiei (MC), nr. 34238/09, pct. 67, 29 noiembrie 2016]. În special, Curtea constată că faptul că un judecător conștientizează că trebuie să își justifice decizia, pe baza unor motive obiective, oferă una dintre măsurile de protecție împotriva arbitrarului. Obligația de motivare contribuie, de asemenea, la obținerea încrederii publicului și a inculpatului în decizia la care s-a ajuns [a se vedea, mutatis mutandis, Taxquet împotriva Belgiei (MC), nr. 926/05, pct. 91, CEDO 2010, și Lhermitte, citată anterior, pct. 67] și permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului [a se vedea, de exemplu, Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct. 119 și 130-133, CEDO 2005‑XIII], și remedierea acesteia, de exemplu, printr-o reexaminare în fața altui judecător sau altor judecători.
41. În speță, scopul menționat al cerinței de motivare nu putea fi atins, întrucât judecătorul care a condus procesul, A.K., nu a formulat în scris motivele care au convins-o să ajungă la decizia sa privind vinovăția reclamanților și la pedepsele aplicate acestora. În plus, în procesele-verbale de ședință nu există nicio mențiune referitoare la faptul că aceasta ar fi furnizat o motivare verbală (a se vedea supra, pct. 11). Motivarea scrisă oferită de judecătorii D.K.M și M.B. (a se vedea supra, pct. 14 și 15), care a fost redactată post hoc aproximativ trei ani mai târziu și la care judecătorul A.K. nu a avut nicio contribuție, astfel cum rezultă din probele prezentate Curții, nu a putut compensa această deficiență.
42. În plus, Curtea este conștientă de lipsa de implicare a celor doi judecători în procesul de colectare a probelor. Observă că judecătorii D.K.M și M.B. nu au participat la procese în niciun fel și au elaborat motivarea lor numai pe baza înscrisurilor aflate în dosarele cauzelor. În schimb, soluția judecătoarei A.K. nu s-a bazat numai pe documente. În special, judecătorul A.K. i-a audiat pe reclamanți în cursul procesului, a examinat o serie de martori și probabil că și-a format o opinie cu privire la credibilitatea acestora. De asemenea, aceasta trebuie să fi efectuat o evaluare a elementelor pretinselor infracțiuni, inclusiv a elementului subiectiv, și anume intenția reclamanților de a le săvârși, evaluare pentru realizarea căreia era deosebit de relevantă audierea directă a reclamanților (a se vedea supra, pct. 7 și 8, și Cutean împotriva României, nr. 53150/12, pct. 66, 5 februarie 2014).
43. Prin urmare, astfel cum s-a recunoscut în cadrul proceselor penale, în temeiul principiului nemijlocirii [a se vedea Cutean, citată anterior, pct. 60 și 61, și P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37442/97, 9 iulie 2002; a se vedea, de asemenea, decizia Curții Constituționale din 11 octombrie 2006, citată la punctul 28], observarea de către judecătorul A.K. a comportamentului martorilor și reclamanților, precum și evaluarea de către aceasta a credibilității lor, trebuie să fi constituit un element important, dacă nu decisiv, pentru stabilirea faptelor pe care s-au bazat condamnările reclamanților. În opinia Curții, tocmai din acest motiv, aceasta ar fi trebuit să includă observațiile sale în motivarea scrisă de justificare a soluțiilor. Într-adevăr, în temeiul dreptului intern, astfel de observații ar trebui să reprezinte una dintre componentele esențiale ale hotărârilor scrise [a se vedea articolul 364 alineatul (7) din Codul de procedură penală, citat la punctul 24 de mai sus].
44. În ceea ce privește problema dacă pensionarea doamnei judecător A.K., care ar fi fost motivul pentru care aceasta nu a întocmit o motivare scrisă, a dat naștere unor circumstanțe excepționale, care justificau o abatere de la procedura internă standard (a se vedea supra, pct. 35), Curtea observă că doamna judecător A.K. trebuie să fi cunoscut în prealabil data pensionării sale. Prin urmare, ar fi trebuit, în principiu, să poată lua măsuri, fie să soluționeze singură cauzele reclamanților, fie să implice un alt judecător într-o etapă incipientă a procedurii. În plus, Curtea subliniază că respectiva cauză nu era una deosebit de complexă și că reclamanții își exprimaseră intenția de a formula recurs, de îndată ce a fost pronunțată soluția (a se vedea supra, pct. 12). Aceasta înseamnă că doamna judecător A.K. a luat cunoștință imediat de faptul că va avea obligația de a redacta o motivare scrisă. Prin urmare, Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul în ceea ce privește afirmația conform căreia au existat motive întemeiate pentru a se abate de la procedura la care aveau dreptul inculpații în temeiul dreptului intern. În plus, este deosebit de frapant faptul că, în pofida termenului legal de treizeci de zile, motivarea scrisă a fost redactată abia după aproximativ trei ani de la pronunțarea soluțiilor, perioadă în care dosarele au fost pierdute și a fost necesar ca acestea să fie reconstituite (a se vedea supra, pct. 13 și 23). Acești factori generează preocupări suplimentare legate de modul în care au fost soluționate cauzele reclamanților de către instanțele naționale.
45. Curtea apreciază că, în unele cazuri, ar putea exista factori de natură administrativă sau procedurală care fac imposibilă participarea continuă a unui judecător la soluționarea cauzei [a se vedea Cutean, citată anterior, pct. 61, și Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 57836/00, 30 ianuarie 2003]. Cu toate acestea, Curtea subliniază, în primul rând, că din considerentele de la punctul anterior rezultă că astfel de factori nu au survenit în speță. În al doilea rând, chiar dacă aceștia ar fi survenit, singura modalitate de a compensa imposibilitatea doamnei judecător A.K. de a prezenta motive care să justifice condamnarea reclamanților ar fi fost dispunerea unei rejudecări a cauzelor; de exemplu, instanța de recurs să retrimită cauza spre a fi reexaminată de către prima instanță (a se vedea supra, pct. 26). Motivul este acela că, la momentul pensionării doamnei judecător A.K., soluțiile fuseseră deja pronunțate, iar declarațiile reclamanților și depozițiile martorilor constituiau dovezi relevante pentru aceștia (a se vedea supra, pct. 40-43).
46. În cele din urmă, Curtea conștientizează că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță (a se vedea De Cubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, pct. 33, seria A nr. 86). Cu toate acestea, constată că, în speță, instanțele de niveluri mai înalte de jurisdicție au confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță, fără să examineze în mod direct vreun element de probă (a se vedea supra, pct. 17, 19, 21, 27 și 42 și, mutatis mutandis, Beraru împotriva României, nr. 40107/04, pct. 71, 18 martie 2014). Prin urmare, nu se poate afirma că deficiența în discuție în prezenta cauză a fost remediată de către instanțele superioare.
47. În concluzie, Curtea consideră că dreptul reclamanților la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul care a condus procesele acestora nu a redactat o motivare scrisă pentru soluțiile sale și din cauza neadoptării niciunei măsuri adecvate pentru compensarea acestei deficiențe.
48. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
49. Articolul 41 din Convenție prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
50. Fiecare reclamant a solicitat suma de 10 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
51. Guvernul a contestat această pretenție ca nefondată și excesivă.
52. Curtea consideră că încălcarea constatată trebuie să fi cauzat reclamanților stări de stres și anxietate. Pronunțându-se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant suma de 5 000 EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
53. Primul reclamant a solicitat aproximativ 2 500 EUR și al doilea reclamant aproximativ 2 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale. Aceștia au solicitat, de asemenea, 3 020 EUR fiecare pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Aceștia și-au întemeiat cererile pe grila oficială de onorarii pentru avocați.
54. Guvernul a contestat pretenția acestora și a susținut că este excesivă. În ceea ce privește procedura desfășurată în fața instanțelor interne, acesta a argumentat că nu există nicio legătură de cauzalitate între cheltuielile efectuate și încălcarea pretinsă în speță. În ceea ce privește pretenția referitoare la procedura în fața Curții, Guvernul a argumentat că aceasta nu s-a bazat în mod corect pe grila oficială de onorarii pentru avocați, întrucât grila prevedea că o sumă de maximum 1 500 EUR putea fi solicitată pentru întreaga procedură.
55. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În plus, Curtea reiterează faptul că nu se consideră obligată de grilele și practicile interne, deși le poate lua în considerare cu titlu orientativ (a se vedea, printre numeroase exemple, Gaspari împotriva Sloveniei, nr. 21055/03, pct. 83, 21 iulie 2009).
56. În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în procedurile interne, Curtea observă că, înainte de a depune cererile în fața instituțiilor Convenției, reclamanții au epuizat căile de atac interne de care dispuneau în temeiul dreptului intern. Prin urmare, Curtea admite că reclamanții au efectuat cheltuieli în încercarea de a obține o reparație pentru încălcările Convenției, prin intermediul sistemului juridic intern [a se vedea Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 224, CEDO 2012] și constată că respectivele cheltuieli efectuate de aceștia în legătură cu căile de atac și plângerile constituționale ar trebui să fie rambursate. Cu toate acestea, nu consideră întemeiată cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată legate de procedura desfășurată în primă instanță.
57. În ceea ce privește procedura în fața Curții, trebuie să se observe că reclamanții au fost reprezentați de același avocat, care a depus cereri similare în cauzele respective și un singur set de observații în numele ambilor reclamanți.
58. Ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde fiecărui reclamant suma de 1 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurilor interne și suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în procedura în fața Curții. Prin urmare, fiecărui reclamant ar trebui să i se acorde suma totală de 2 500 EUR în ceea ce privește cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
59. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. Decide să conexeze cererile;
2. Declară cererile admisibile;
3. Hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;
4. Hotărăște
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:
(i) 5 000 EUR (cinci mii de euro) fiecărui reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral;
(ii) 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) fiecărui reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanți, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 7 martie 2017, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Marialena TsirliAndrás Sajó
GrefierPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy