©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
Hotărârea (fond)
din 16 iunie 2015
În Cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei
(Cererea nr. 13216/05)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro, Ineta Ziemele, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Khanlar Hajiyev, George Nicolaou, Luis López Guerra, Ganna Yudkivska, Paulo Pinto de Albuquerque, Ksenija Turković, Egidijus Kūris, Robert Spano, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 şi 23 ianuarie 2014 şi la 22 ianuarie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 13216/12 îndreptată împotriva Republicii Armenia, prin care şase resortisanţi ai acestui stat, domnii Elkhan Chiragov, Adishirin Chiragov, Ramiz Gebrayilov, Akif Hasanof, Fekhreddin Pashayev şi Qaraca Gabrayilov („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 6 aprilie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Al şaselea reclamant a decedat în iunie 2005. Fiul acestuia, domnul Sagatel Gabrayilov, continuă procedura în numele tatălui său.
2. Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă judiciară, au fost reprezentaţi de domnii M. Muller, QC, C. Vine, M. Butler, M. Ivers, B. Poynor şi S. Swaroop, avocaţi la Londra, precum şi de domnul K. Yıldız. Guvernul armean („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul G. Kostanyan, reprezentant al Republicii Armenia în faţa Curţii.
3. Reclamanţii au susţinut, în special, că au fost împiedicaţi să revină în raionul Lachin, situat pe teritoriul ocupat de guvernul pârât, şi, astfel, au fost privaţi de dreptul de folosinţă al domiciliului şi al bunurilor lor, situate în acest raion. În plus, s-au plâns de faptul că nu au fost despăgubiţi pentru prejudiciul astfel suferit. Invocă încălcarea continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 8 din Convenţie. Invocând totodată art. 13 din Convenţie, susţin că nu au dispus de nicio cale de atac efectivă în ceea ce priveşte aceste capete de cerere. În cele din urmă, cu privire la capetele de cerere expuse, pretind că sunt victime ale unei discriminări bazate, cu încălcarea art. 14 din Convenţie, pe apartenenţa lor etnică şi religioasă.
4. Cererea a fost atribuită Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii, „Regulamentul”). Guvernul azer, care şi-a exercitat dreptul de a interveni, prevăzut de art. 36 § 1 din Convenţie, a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul C. Asgarov.
5. La 9 martie 2010, Secţia a treia, reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer şi Luis López Guerra, judecători, precum şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie, s-a desesizat în favoarea Marii Camere, fără ca vreuna dintre părţi să se opună (art. 30 din Convenţie şi art. 72 din Regulament).
6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi 5 din Convenţie şi cu art. 24 din Regulament. Preşedintele Curţii a decis că, în interesul unei bune administrări a justiţiei, prezenta cauză şi cauza Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (cererea nr. 40167/06) trebuie atribuite aceluiaşi complet al Marii Camere (art. 24, art. 42 şi art. 71 § 2 din Regulament).
7. La 15 septembrie 2010, la Strasbourg, a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului, o şedinţă publică privind admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 59 § 3 din Regulament).
8. La 14 decembrie 2011, cererea a fost declarată admisibilă de Marea Cameră compusă din Nicolas Bratza, Jean-Paul Costa, Christos Rozakis, Françoise Tulkens, Josep Casadevall, Nina Vajić, Corneliu Bîrsan, Peer Lorenzen, Boštjan M. Zupančič, Elisabet Fura, Alvina Gyulumyan, Khanlar Hajiyev, Egbert Myjer, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou şi Luis López Guerra, judecători, precum şi Michael O’Boyle, grefier adjunct de secţie.
9. Partea reclamantă şi guvernul pârât au prezentat observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament) cu privire la fondul cauzei. În plus, au fost transmise observaţii din partea guvernului azer.
10. La 22 ianuarie 2014, la Strasbourg, a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului, o şedinţă publică privind fondul cauzei.
S-au înfăţişat:
– pentru guvernul pârât
domniiG. Kostanyan,agent,
G. Robertson, QC,consilier,
E. Babayan,
T. Collis,consilieri;
– pentru reclamanţi
domniiM. Muller, QC,
M. Ivers,
S. Swaroop,
doamneleM. Butler,consilieri,
C. Vine,
B. Poynor,
S. Karakaş,
A. Evans,consilieri;
– pentru guvernul azer
domniiC. Asgarov,agent,
M.N. Shaw, QC,
G. Lansky, consilieri,
O. Gvaladze,
H. Tretter,
doamnaT. Urdaneta Wittek,
domnulO. Ismayilov, consilieri.
Domnii A. Hasanof şi F. Pashayev, reclamanţi, au fost, de asemenea, prezenţi.
Curtea a audiat declaraţiile domnului Muller, domnului Swaroop, domnului Ivers, doamnei Butler, domnului Robertson, domnului Shaw şi domnului Lansky.
11. În urma şedinţei, Curtea a hotărât că nu este necesar, în vederea examinării cauzei, nici să organizeze o misiune de stabilire a faptelor, nici să audieze martori.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
A. Originea cauzei
12. În momentul prăbuşirii URSS, Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah („RANK”) era o provincie autonomă a Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan („RSS Azerbaidjan”). Situată pe teritoriul acestei republici, RANK se întindea pe o suprafaţă de 4 388 km2. La acea vreme, nu exista o graniţă comună între Nagorno-Karabah (în armeană, „Arţakh”) şi Republica Sovietică Socialistă Armenia („RSS Armenească”), care erau separate prin teritoriul azer; zona în care erau cel mai învecinate era raionul Lachin, care includea o bandă terestră având mai puţin de 10 kilometri lăţime, deseori numită „coridorul Lachin”.
13. Potrivit recensământului sovietic din 1989, RANK avea o populaţie de aproximativ 189 000 de locuitori, din care 77% armeni, 22% azeri şi unii membri ai minorităţilor ruse şi kurde. Raionul Lachin prezenta o demografie diferită, marea majoritate a populaţiei (aproximativ 60 000 de oameni) fiind de etnie kurdă sau azeră. Doar 5-6% din locuitorii raionului erau de etnie armeană.
14. La începutul anului 1988, au avut loc demonstraţii în Stepanakert, capitala regională a RANK, precum şi la Erevan, capitala Armeniei. Manifestanţii cereau anexarea Nagorno-Karabah Armeniei. La 20 februarie 1988, sovietul RANK a prezentat Sovietului Suprem al RSS Armeneşti, Sovietului RSS Azerbaidjan şi URSS-ului o cerere ca acestei regiuni să i se permită să se desprindă de Azerbaidjan şi să fie anexată Armeniei. La 23 martie 1988, Sovietul Suprem al URSS a respins această cerere. În iunie, Sovietul Suprem al Azerbaidjanului, de asemenea, a respins cererea, cel al Armeniei votând, la rândul său, în favoarea unificării.
15. De-a lungul anului 1988, manifestaţiile prin care se cerea unificarea au continuat. Raionul Lachin a făcut obiectul unor atacuri şi baraje rutiere. Numeroase persoane au fost victime ale ciocnirilor şi refugiaţii, care erau de numărul sutelor de mii în ambele tabere, au trecut din Armenia în Azerbaidjan şi invers. În consecinţă, la 12 ianuarie 1989, URSS a plasat RANK sub controlul direct al Moscovei. Ulterior, la data de 28 noiembrie a aceluiaşi an, controlul provinciei a fost predat Azerbaidjanului. Câteva zile mai târziu, la 1 decembrie, Sovietul Suprem al RSS Armeneşti şi Consiliul Regional Nagorno-Karabah au adoptat o rezoluţie comună „privind reunificarea Nagorno-Karabah şi Armenia”. Ca urmare a acestei rezoluţii, a fost stabilit un buget comun pentru ambele entităţi în ianuarie 1990 şi, în primăvara aceluiaşi an, s-a decis ca Nagorno-Karabah să participe la următoarele alegeri armene.
16. La începutul anului 1990, întrucât conflictul s-a agravat, trupele sovietice au asediat Baku şi Nagorno-Karabah, care a fost plasat sub stare de urgenţă. Ciocniri violente, în care forţele sovietice au intervenit ocazional, au continuat între armeni şi azeri.
17. La 30 august 1991, Azerbaidjanul şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică. Această declaraţie a fost ulterior oficializată prin adoptarea, la 18 octombrie 1991, a legii constituţionale privind independenţa naţională. La 2 septembrie 1991, Sovietul RANK a anunţat înfiinţarea „Republicii Nagorno-Karabah” („RNK”), care includea RANK şi raionul azer Shahumyan, şi a declarat că această republică nu se mai află sub jurisdicţia azeră. La 26 noiembrie 1991, parlamentul azer a abolit autonomia de care beneficia anterior Nagorno-Karabah. În cursul unui referendum organizat în regiune la 10 decembrie 1991, 99,9% dintre alegători au votat în favoarea secesiunii. Cu toate acestea, populaţia azeră a boicotat consultarea. În aceeaşi lună, Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi trupele sovietice au început să se retragă din regiune. Controlul militar al Nagorno-Karabah a trecut repede în mâinile armenilor din Karabah. La 6 ianuarie 1992, „RNK”, pe baza rezultatelor referendumului, şi-a reafirmat independenţa faţă de Azerbaidjan.
18. La începutul anului 1992, conflictul a degenerat treptat într-un război. Tabăra armeană a ocupat mai multe sate azere, provocând moartea mai multor sute de persoane şi fuga populaţiei.
19. Raionul Lachin şi, în special, oraşul cu acelaşi nume au fost de mai multe ori atacate. Potrivit susţinerilor reclamanţilor, aceste atacuri au fost atât opera trupelor din Nagorno-Karabah, cât şi a celor din Republica Armenia. Guvernul pârât susţine, la rândul său, că Republica Armenia nu a participat la aceste evenimente şi că acţiunile militare au fost desfăşurate de forţele de apărare din Nagorno-Karabah şi de grupuri de voluntari. În 1991, timp de aproape opt luni de zile, căile de acces spre Lachin s-au aflat sub controlul trupelor armene, care deţineau puncte de control. Oraşul Lachin a fost complet izolat. La mijlocul lunii mai 1992, a fost supus unor bombardamente aeriene care au provocat distrugerea a numeroase case.
20. La 17 mai 1992, realizând că trupele se apropiau rapid, locuitorii din Lachin au fugit din oraş. Ziua următoare, oraşul a fost ocupat de trupele armene. Se pare că a fost jefuit şi incendiat în cursul zilelor ce au urmat. Potrivit informaţiilor furnizate guvernului pârât de autorităţile „RNK”, oraşul Lachin şi satele din jur, Aghbulag, Chirag şi Chiragli, au fost complet distruse în timpul conflictului militar.
21. În iulie 1992, parlamentul armean a decis că nu va semna niciun acord internaţional care să prevadă că Nagorno-Karabah va rămâne parte a Azerbaidjanului.
22. Potrivit unui raport Human Rights Watch din decembrie 1994, intitulat Seven Years of Conflict in Nagorno-Karabakh (Şapte ani de conflict în Nagorno-Karabah), ocuparea raionului Lachin a condus la strămutarea a aproximativ 30 000 de azeri, mulţi dintre ei de origine kurdă.
23. După ce au ocupat Lachin, trupele de origine armeană au cucerit alte patru raioane azere din vecinătatea Nagorno-Karabah (Kelbajar, Jabrayil, Gubadly şi Zangelan), precum şi o mare parte a celorlalte două raioane (Agdam si Fizuli).
24. La 5 mai 1994, în urma unei medieri din partea Rusiei, Armenia, Azerbaidjan şi „RNK” au semnat un acord de încetare a focului (Protocolul de la Bishkek), care a intrat în vigoare la 12 mai 1994.
25. În raportul sus-menţionat, asociaţia Human Rights Watch estima că, între 1988 şi 1994, între 750 000 şi 800 000 de azeri au fost forţaţi să părăsească Nagorno-Karabah, Armenia şi cele şapte raioane azere limitrofe Nagorno-Karabah. Potrivit informaţiilor comunicate de autorităţile armene, conflictul a dus la refugierea a 335 000 de armeni originari din Azerbaidjan şi a 78 000 de persoane strămutate în interiorul Armeniei (persoane plecate din regiunile de graniţă ale Armeniei cu Azerbaidjanul).
B. Situaţia actuală
26. Potrivit guvernului armean, „RNK” controlează 4 061 km2 din fosta Regiune Autonomă Nagorno-Karabah. Există controverse cu privire la suprafaţa exactă pe care o ocupă cele două raioane parţial cucerite, dar se pare că, în cele şapte raioane limitrofe, teritoriul ocupat reprezintă o suprafaţă totală de 7 500 km2.
27. Estimările privind numărul actual de locuitori din Nagorno-Karabah se situează între 120 000 şi 145 000 de persoane, dintre care 95% de etnie armeană. Practic, nu au mai rămas azeri. Raionul Lachin are o populaţie între 5 000 şi 10 000 de armeni.
28. Conflictul nu a fost încă soluţionat în plan politic. Independenţa autoproclamată a „RNK” nu a fost recunoscută de niciun stat şi nicio organizaţie internaţională. Încălcările repetate ale acordului de încetare a focului din 1994, de-a lungul graniţelor, au provocat multe decese, iar discursul autorităţilor rămâne ostil. În plus, potrivit mai multor rapoarte internaţionale, tensiunea a crescut în ultimii ani şi cheltuielile militare au crescut brusc atât în Armenia, cât şi în Azerbaidjan.
29. Numeroase propuneri avansate în vederea unei soluţionări paşnice au eşuat. S-au desfăşurat negocieri sub egida OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) şi a Grupului de la Minsk. La Madrid, în noiembrie 2007, cele trei ţări care asigură copreşedinţia Grupului – Statele Unite ale Americii, Franţa şi Rusia – au prezentat Armeniei şi Azerbaidjanului o serie de principii de bază pentru un acord. Aceste principii, care au fost ulterior actualizate, propun revenirea sub controlul azer a teritoriilor din vecinătatea Nagorno-Karabah, instaurarea în Nagorno-Karabah a unui statut provizoriu care să prevadă garanţii de securitate şi independenţă, crearea unui coridor care să lege Armenia de Nagorno-Karabah, definirea ulterioară a unui statut definitiv al Nagorno-Karabah printr-un referendum cu caracter obligatoriu, dreptul tuturor persoanelor strămutate în interiorul ţării şi al tuturor refugiaţilor de a reveni în locurile în care au trăit înainte, precum şi stabilirea de garanţii de securitate internaţionale, printre care ar trebui inclusă o operaţiune de menţinere a păcii. Ideea de bază a fost că aprobarea acestor principii de către Armenia şi Azerbaidjan ar permite pregătirea unui acord complet şi detaliat. După deplasările intense ale diplomaţilor Grupului de la Minsk şi după un număr de întâlniri între preşedinţii celor două ţări în 2009, dinamica s-a stins în 2010. Până în prezent, părţile implicate în conflict nu au semnat un acord formal cu privire la principiile de bază.
30. La 24 martie 2011, Grupul de la Minsk a prezentat un Raport privind misiunea de evaluare în teren desfăşurată de copreşedinţii Grupului OSCE de la Minsk în teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah (Report of the OSCE Minsk Group Co-Chairs’ Field Assessment Mission to the Occupied Territories of Azerbaijan Surrounding Nagorno-Karabakh), al cărui rezumat prezintă următoarele informaţii:
„Copreşedinţii Grupului OSCE de la Minsk au desfăşurat între 7 şi 12 octombrie 2010 o misiune de evaluare în teren în cele şapte teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah, pentru a evalua situaţia generală, în special în plan umanitar. Aceştia au fost însoţiţi de reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu al OSCE şi de echipa sa, care le-au asigurat sprijin logistic, precum şi de doi experţi ai UNHCR şi un membru al misiunii de anchetă trimis la faţa locului, în 2005, de către OSCE. Aceasta a fost prima misiune efectuată de comunitatea internaţională în aceste teritorii începând din anul 2005; a fost, de asemenea, pentru prima dată în 18 ani când reprezentanţii ONU s-au deplasat la faţa locului.
Parcurgând peste o mie de kilometri în aceste teritorii, copreşedinţii au putut constata în ce măsură sunt distructive consecinţele conflictului din Nagorno-Karabah şi lipsa unei soluţionări paşnice a acestuia. Oraşe şi sate care existau înainte de conflict au fost abandonate şi sunt aproape în întregime în ruină. Nu există cifre exacte, dar, potrivit estimărilor aproximative, populaţia totală este de 14 000 de persoane, care trăiesc în aşezări mici şi în oraşele Lachin şi Kalbajar. Copreşedinţii consideră că nu s-a produs nicio creştere semnificativă a populaţiei începând din 2005. Coloniştii, cea mai mare parte persoane de etnie armeană provenind din alte regiuni ale Azerbaidjanului şi relocate în teritorii, trăiesc în condiţii precare, cu o infrastructură rudimentară, cu o slabă activitate economică şi cu acces limitat la serviciile publice. Multe dintre aceste persoane nu au acte de identitate. Din punct de vedere administrativ, cele şapte teritorii, fosta regiune Nagorno-Karabah şi alte regiuni au fost grupate în opt raioane noi.
Constatarea gravităţii situaţiei din aceste teritorii a consolidat convingerea copreşedinţilor că status quo-ul este inacceptabil şi că doar o soluţionare paşnică care să rezulte din negocieri poate da perspectiva unui viitor mai bun, mai puţin precar pentru foştii locuitori ai acestor teritorii. Aceştia solicită liderilor tuturor părţilor să se abţină de la a desfăşura în aceste teritorii sau în alte zone disputate activităţi care ar fi în detrimentul încheierii unui acord definitiv sau care ar schimba caracterul acestor regiuni. De asemenea, recomandă luarea unor măsuri pentru a proteja cimitirele şi locurile de cult aflate în aceste teritorii şi pentru a clarifica statutul coloniştilor care nu au acte de identitate. Copreşedinţii intenţionează să efectueze misiuni suplimentare în alte zone afectate de conflictul din Nagorno-Karabah, însoţiţi de experţi din instituţii internaţionale competente care pot să participe la punerea în aplicare a unui acord de pace.”
31. La 18 iunie 2013, preşedinţii ţărilor care exercită copreşedinţia Grupului de la Minsk au publicat o declaraţie comună cu privire la conflictul din Nagorno-Karabah:
„Noi, preşedinţii Republicii Franceze, Statelor Unite ale Americii şi Federaţiei Ruse, ţări care exercită copreşedinţia Grupului OSCE de la Minsk, ne menţinem angajamentul de a ajuta părţile aflate în conflict în Nagorno-Karabah să ajungă la o soluţionare paşnică şi durabilă. Regretăm profund faptul că, în loc să încerce să găsească o soluţie bazată pe interese reciproce, părţile au continuat să obţină un avantaj unilateral în procesul de negociere.
Continuăm să credem cu tărie că elementele descrise în declaraţiile ţărilor noastre din ultimii patru ani trebuie să fie temelia oricărei soluţionări juste şi durabile a conflictului din Nagorno-Karabah. Aceste elemente trebuie să fie considerate ca un tot integrat şi orice tentativă de a selecta unele elemente în detrimentul altora va face imposibilă obţinerea unei soluţii echilibrate.
Reafirmăm că doar o soluţie negociată poate aduce pacea, stabilitatea şi reconcilierea, deschizând oportunităţi de dezvoltare regională şi cooperare. Folosirea forţei militare, care a creat situaţia actuală de confruntare şi instabilitate, nu va rezolva conflictul. O reluare a ostilităţilor ar fi catastrofală pentru populaţia din regiune, antrenând pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri, noi refugiaţi, precum şi costuri financiare enorme.
Cerem liderii tuturor părţilor să reafirme principiile de la Helsinki, în special cele referitoare la nefolosirea forţei sau ameninţării cu forţa, integritatea teritorială, egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor.
De asemenea, facem apel ca aceştia să se abţină de la orice acţiuni sau declaraţii care ar putea să crească tensiunea în regiune şi să conducă la o escaladare a conflictului. Liderii trebuie să-şi pregătească oamenii pentru pace, nu pentru război.
Ţările noastre vor continua să acţioneze în strânsă legătură cu părţile. Cu toate acestea, este responsabilitatea fiecăreia dintre părţi să pună capăt conflictului din Nagorno-Karabah. Credem cu tărie că a întârzia în a ajunge la un acord echilibrat în contextul unei păci globale este un fapt inacceptabil şi îndemnăm liderii Azerbaidjanului şi Armeniei să se concentreze cu o energie reînnoită pe problemele care au rămas nesoluţionate.”
C. Reclamanţii şi bunurile despre care pretind că le deţin în raionul Lachin
32. Reclamanţii declară că sunt azeri kurzi originari din raionul Lachin, loc în care strămoşii lor au trăit de-a lungul secolelor. La 17 mai 1992, au fost forţaţi să părăsească raionul ca să se refugieze în Baku. Din cauza ocupaţiei armene, le-a fost imposibil din acel moment să revină acasă şi să reintre în posesia bunurilor lor.
1. Domnul Elkhan Chiragov
33. Domnul Elkhan Chiragov s-a născut în 1950. El locuia în raionul Lachin. Deşi a declarat în cerere că a locuit în satul Chirag, din răspunsul reclamanţilor la observaţiile guvernului reiese că satul în care locuia era de fapt Chiragli şi că fusese profesor în acel loc timp de 15 ani. A deţinut o casă mare, mobilată, de 250 m2, 55 de stupi, 80 de ovine, 9 bovine şi 5 covoare lucrate manual.
34. La 27 februarie 2007, a transmis odată cu răspunsul reclamanţilor la observaţiile guvernului pârât un certificat oficial („paşaport tehnic”) din 19 iulie 1985, care atesta faptul că erau înregistrate pe numele său un teren de 1 200 m2, o casă de locuit cu 12 camere pe 2 niveluri, cu o suprafaţă totală de 408 m2 (împărţită într-o zonă de locuit de 300 m2 şi o suprafaţă auxiliară de 108 m2), precum şi un depozit de 60 m2.
35. A prezentat, de asemenea, o declaraţie din partea a trei foşti vecini care susţineau că reclamantul deţinea o casă de locuit cu o suprafaţă de 260 m2 compusă din 16 camere pe 2 niveluri şi un automobil, precum şi o declaraţie din partea domnilor A. Jafarov şi A. Halilov, reprezentanţi ai Puterii Executive a Republicii Azerbaidjan în oraşul Lachin, declaraţie care atesta că locuise anterior în satul Chiragli.
36. În faţa Marii Camere, a prezentat în special următoarele documente: un certificat de căsătorie care atesta faptul că s-a născut în Chiragli şi s-a căsătorit în 1978, certificatele de naştere ale fiului şi fiicei sale, născuţi în Chiragli în 1979, respectiv în 1990, precum şi o scrisoare din 1979 şi o carte de muncă emisă în 1992 de direcţia de învăţământ din raionul Lachin, care atesta faptul că a lucrat ca profesor în Chiragli.
2. Domnul Adishirin Chiragov
37. Domnul Adishirin Chiragov s-a născut în 1947 şi locuia în raionul Lachin. Deşi a declarat în cerere că a locuit în satul Chirag, din răspunsul reclamanţilor la observaţiile Guvernului reiese că satul în care locuia era de fapt Chiragli şi că lucrase ca profesor timp de 20 ani. A deţinut o casă mare, mobilată, de 250 m2, un automobil nou model „Niva”, 65 de ovine, 11 bovine şi 6 covoare lucrate manual.
38. La 27 februarie 2007, a transmis un paşaport tehnic din 22 aprilie 1986 care atesta faptul că erau înregistrate pe numele său un teren de 1200 m2, o casă de locuit cu 8 camere pe 2 niveluri cu o suprafaţă totală de 230,4 m2 (împărţită într-o zonă de locuit de 193,2 m2 şi o suprafaţă auxiliară de 37,2 m2), precum şi un depozit de 90 m2.
39. A prezentat, de asemenea, o declaraţie din partea a trei foşti vecini care au susţinut că reclamantul deţinea o casă compusă din 8 camere pe 2 niveluri, precum şi o declaraţie din partea domnilor A. Jafarov şi A. Halilov, reprezentanţi ai puterii executive a Republicii Azerbaidjan în oraşul Lachin, declaraţie care atesta că locuise anterior în satul Chiragli.
40. În faţa Marii Camere, a prezentat în special următoarele documente: un certificat de căsătorie care atesta faptul că s-a născut în Chiragli şi s-a căsătorit în 1975, certificatele de naştere ale fiului şi celor două fiice ale sale, născuţi în Chiragli în 1977, 1975 şi, respectiv, în 1982, precum şi un paşaport sovietic emis în 1981 care indica faptul că s-a născut în Chiragli şi avea o ştampilă de înregistrare care pare să demonstreze că locuia în Chiragli în 1992.
3. Domnul Ramiz Gebrayilov
41. Domnul Ramiz Gebrayilov s-a născut în Chiragli în 1960. El a obţinut în 1988 diploma de inginer la Institutul Politehnic din Baku. În 1983, în timp ce studia la Baku, s-a stabilit în oraşul Lachin şi ar fi primit de la stat un teren de 5 000 m2. Acesta şi-a construit ulterior o casă cu 6 dormitoare şi un garaj şi a locuit în imobilul respectiv, împreună cu soţia şi copiii, până la strămutarea sa forţată din 1992. A deţinut, de asemenea, mai multe grajduri. A mai deţinut, pe un alt teren de 5 000 m2, un atelier de reparaţii auto numit „Auto Service”, un magazin şi o cafenea, precum şi 12 vaci, 70 de miei şi 150 de oi.
42. Domnul Gebrayilov nu a mai putut reveni în oraşul Lachin, din momentul plecării sale, în 1992. Prietenii armeni care ar fi mers în oraşul Lachin în 2001 şi care ar fi filmat starea caselor din oraş i-au arătat o înregistrare video în care casa lui fusese complet distrusă de un incendiu. Alte persoane care au părăsit ulterior oraşul Lachin au confirmat, de asemenea, că îi fusese incendiată casa de forţele armene la câteva zile după plecare.
43. La 27 februarie 2007, domnul Gebrayilov a transmis un paşaport tehnic din 15 august 1986 care atesta faptul că erau înregistrate pe numele său un teren de 480 m2, o casă pe 2 niveluri cu o suprafaţă totală 203,2 m2 (împărţită într-o zonă de locuit de 171,2 m2 şi o suprafaţă auxiliară de 32 m2), compusă din 8 dormitoare.
44. A prezentat, de asemenea, o declaraţie din partea a trei foşti vecini care susţineau că reclamantul deţinea o casă cu 8 camere pe 2 niveluri, precum şi o declaraţie din partea domnului V. Maharramov, reprezentant al puterii executive a Republicii Azerbaidjan în oraşul Lachin, declaraţie care atesta că reclamantul a locuit anterior în Lachin într-o casă care îi aparţinea.
45. În faţa Marii Camere, a prezentat, în special, următoarele documente: un certificat de naştere şi un certificat de căsătorie care atestau faptul că s-a născut în Chiragli şi s-a căsătorit în locul respectiv în 1982, certificatul de naştere al fiicei şi a celor doi fii ai săi, născuţi în Lachin în 1982, 1986 şi, respectiv, în 1988, precum şi un livret militar emis în 1979.
4. Domnul Akif Hasanof
46. Domnul Akif Hasanof s-a născut în 1959 în satul Aghbulag, în raionul Lachin. A lucrat ca profesor timp de 20 de ani în locul respectiv şi a deţinut o casă mare, mobilată, de 165 m2, un automobil nou model „Niva”, 100 de ovine, 16 bovine şi 20 de covoare lucrate manual.
47. La 27 februarie 2007, a transmis un paşaport tehnic din 13 septembrie 1985 care atesta faptul că erau înregistrate pe numele său un teren de 1 600 m2, o casă cu 9 camere pe 2 niveluri, cu o suprafaţă totală de 448,4 m2 (împărţită într-o zonă de locuit de 223,2 m2 şi o suprafaţă auxiliară de 225,2 m2), precum şi un depozit de 75 m2.
48. A prezentat, de asemenea, o declaraţie din partea a trei foşti vecini care susţineau că reclamantul a deţinut o casă cu 9 camere pe două niveluri, un grajd şi dependinţe, precum şi o declaraţie din partea domnului V. Maharramov, reprezentant al puterii executive a Republicii Azerbaidjan în oraşul Lachin, declaraţie care atesta că reclamantul a locuit anterior în Aghbulag într-o casă care îi aparţinea.
49. În faţa Marii Camere a prezentat un certificat de naştere, un paşaport sovietic emis în 1976 şi o carte de muncă emisă de direcţia de învăţământ din raionul Lachin şi din care reiese că s-a născut în Aghbulag şi a fost profesor şi director al şcolii între anii 1981-1988.
5. Domnul Fekhreddin Pashayev
50. Domnul Fekhreddin Pashayev s-a născut în 1956 în satul Kamalli, în raionul Lachin. După obţinerea diplomei de inginer la Institutul Politehnic din Baku, în 1984, a revenit în Lachin, unde a lucrat în Ministerul Transporturilor ca inginer, apoi, din 1986, ca inginer-şef. A locuit în oraşul Lachin pe strada 28 Aprel nr. 50 (28 Aprel Kucesi, Lachin Seheri, Lachin Rayonu), într-o casă cu 2 niveluri compusă din 3 dormitoare, care îi aparţinea şi pe care a construit-o el însuşi. Valoarea actuală de piaţă a casei ar fi de 50 000 de dolari americani (USD). Domnul Pashayev a deţinut, de asemenea, terenul din jurul casei şi o parte de teren (de aproximativ 10 hectare) la o fermă colectivă din Kamalli şi terenuri în „proprietate colectivă”.
51. La 27 februarie 2007, a transmis un paşaport tehnic din august 1990 care atesta faptul că erau înregistrate pe numele său un teren de 469,3 m2, o casă de locuit pe 2 niveluri cu o suprafaţă totală 133,2 m2 (împărţită într-o zonă de locuit de 51,2 m2 şi o suprafaţă auxiliară de 81,6 m2).
52. A prezentat, de asemenea, o declaraţie din partea a trei foşti vecini care susţineau că reclamantul a deţinut o casă cu 8 camere pe 2 niveluri, precum şi o declaraţie din partea domnului V. Maharramov, reprezentant al puterii executive a Republicii Azerbaidjan în oraşul Lachin, declaraţie care atesta că reclamatul a locuit anterior la adresa de pe strada 28 Aprilie din Lachin într-o casă care îi aparţinea.
53. În faţa Marii Camere, a prezentat, în special, următoarele documente: un certificat de căsătorie care atesta că s-a născut în Kamalli şi s-a căsătorit în 1985, certificatele de naştere ale celor două fete ale sale, una născută în Kamalli în 1987 şi cealaltă în Lachin în 1991, certificatul de naştere al fiului său care atesta că acesta s-a născut în Kamalli în 1993, precum şi un livret militar emis în 1978 şi o carte de muncă din anul 2000. Reclamantul a explicat că fiul său s-a născut de fapt la Baku, dar era normal în sistemul propiska sovietic ca locul de reşedinţă al părinţilor să fie înregistrat ca loc de naştere al copilului.
6. Domnul Qaraca Gabrayilov
54. Domnul Qaraca Gabrayilov s-a născut în 1940 în oraşul Lachin şi a murit la 19 iunie 2005. La 6 aprilie 2005, în momentul introducerii cererii, declarase că, la 17 mai 1992, data strămutării sale forţate, locuia în strada N. Narimanov nr. 580, în Lachin, în apartamentul 128A, situat într-o casă pe două niveluri construită în 1976, care i-a aparţinut. În suprafaţă de 187,1 m2, casa era împrejmuită de o grădină de 453,6 m2. În cerere, domnul Gabrayilov a adăugat că deţinea, de asemenea, o parcelă de teren de 300 m2, pe aceeaşi stradă. A anexat un paşaport tehnic din august 1985 care atesta faptul că era înregistrată pe numele său o casă pe 2 niveluri cu o grădină, ale căror suprafeţe corespund cu cele sus-menţionate.
55. La 27 februarie 2007, reprezentanţii săi au indicat însă faptul că reclamantul locuia pe strada H. Abdullayev nr. 41 din Lachin, dar că deţinea şi cele două proprietăţi sus-menţionate, de pe strada N. Narimanov. Ei au anexat la această comunicare o declaraţie din partea a trei foşti vecini şi una a domnului V. Maharramov, reprezentant al puterii executive a Republicii Azerbaidjan în oraşul Lachin, care indică faptul că domnul Gabrayilov locuia în casa lui de pe strada H. Abdullayev. Erau, de asemenea, anexate o decizie din 29 ianuarie 1974 prin care Sovietul Reprezentanţilor Poporului din raionul Lachin alocau reclamantului terenul de 300 m2 sus-menţionat, precum şi mai multe facturi cu hrană pentru animale şi materiale de construcţii şi documente justificative referitoare la subvenţiile pretins acordate pentru construirea proprietăţilor.
56. La 21 noiembrie 2007, domnul Sagatel Gabrayilov, fiul reclamantului, a indicat faptul că strada pe care locuia familia se numea N. Narimanov, dar că, la o dată nespecificată, numele şi numerotarea străzii s-au schimbat şi că, prin urmare, adresa familiei a devenit „strada H. Abdullayev”. Cele două adrese menţionate făceau aşadar referire la aceeaşi proprietate.
57. În faţa Marii Camere, reprezentanţii reclamantului au prezentat, în special, următoarele documente: un certificat de naştere şi un certificat de căsătorie care atestau faptul că reclamantul s-a născut în Chiragli şi s-a căsătorit în 1965, certificatul de naştere al fiului său, născut în 1970 în Alkhasli, un sat din raionul Lachin, şi un livret militar emis în 1963.
D. Relaţiile dintre Republica Armenia şi „Republica Nagorno-Karabah”
58. Reclamanţii, guvernul pârât şi terţul intervenient (guvernul azer) au depus numeroase documente şi declaraţii referitoare la întrebarea dacă Republica Armenia îşi exercită autoritatea sau controlul asupra „RNK” şi asupra teritoriilor învecinate. Informaţiile care rezultă din aceste comunicări sunt rezumate mai jos, în măsura în care Curtea le consideră relevante.
1. Aspecte militare
59. În 1993, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat patru rezoluţii referitoare la conflictul din Nagorno-Karabah. În părţile relevante, sunt formulate după cum urmează:
Rezoluţia 822 din 30 aprilie 1993 [S/RES/822 (1993)]:
„Consiliul de securitate,
[...]
Observând cu o foarte mare îngrijorare intensificarea confruntărilor armate, în special cea mai recentă invazie a raionului Kelbadjar, în Republica Azerbaidjan, de către forţele armene locale,
[...]
1. Solicită încetarea imediată a tuturor ostilităţilor şi a tuturor actelor ostile pentru a se putea instaura o încetare a focului durabilă, precum şi retragerea imediată a tuturor forţelor de ocupaţie din raionul Kelbadjar şi din celelalte regiuni ale Azerbaidjanului ocupate recent;
[...]”
Rezoluţia 853 din 29 iulie 1993 [S/RES/853 (1993)]:
„Consiliul de securitate,
[...]
Exprimând profunda îngrijorare pe care o provoacă deteriorarea relaţiilor dintre Republica Armenia şi Republica Azerbaidjan, cât şi tensiunile dintre acestea,
[...]
Observând cu îngrijorare escaladarea ostilităţilor militare şi, în special, ocuparea raionului Agdam din Republica Azerbaidjan,
[...]
3. Solicită încetarea imediată a tuturor ostilităţilor şi ca forţele de ocupaţie în cauză să se retragă imediat, complet şi necondiţionat din raionul Agdam şi din toate celelalte zone recent ocupate din Republica Azerbaidjan;
[...]
9. Îndeamnă de îndată Guvernul Republicii Armenia să continue să-şi exercite influenţa pentru a convinge armenii din regiunea Nagorno-Karabah din Republica Azerbaidjan să permită aplicarea Rezoluţiei 822 (1993) a Consiliului, precum şi prezenta rezoluţie şi să accepte propunerile Grupului de la Minsk [al OSCE];
[...]”
Rezoluţia 874 din 14 octombrie 1993 [S/RES/874 (1993)]:
„Consiliul de securitate,
[...]
Declarându-se profund îngrijorat de faptul că o continuare a conflictului în regiunea Nagorno-Karabah din Republica Azerbaidjan şi în zonele învecinate, precum şi de faptul că tensiunile dintre Republica Armenia şi Republica Azerbaidjan ar putea pune în pericol pacea şi securitatea în regiune,
[...]
5. Solicită punerea în aplicare imediată a măsurilor reciproce şi urgente pe care le prevede „Calendarul modificat” al Grupului de la Minsk [al OSCE], inclusiv retragerea forţelor din teritoriile recent ocupate şi eliminarea tuturor obstacolelor în calea comunicaţiilor şi transportului;
[...]”
Rezoluţia 884 din 12 noiembrie 1993 [S/RES/884 (1993)]:
„Consiliul de securitate,
[...]
Observând cu îngrijorare escaladarea ostilităţilor armate ca urmare a încălcărilor acordului de încetare a focului şi utilizarea excesivă a forţei, ca răspuns la aceste încălcări, în special ocuparea raionului Zanguelan şi a oraşului Goradiz din Republica Azerbaidjan,
[...]
2. Solicită guvernului armean să-şi folosească influenţa pentru a-i convinge pe armenii din regiunea Nagorno-Karabah din Republica Azerbaidjan să pună în aplicare rezoluţiile 822 (1993), 853 (1993) şi 874 (1993), şi să se asigure că forţele implicate nu recurg la metode de a-şi extinde campania militară;
[...]
4. Solicită părţilor implicate încetarea imediată a ostilităţilor armate şi a actelor ostile, ca forţele de ocupaţie să fie retrase unilateral din raionul Zangelan şi din oraşul Goradiz şi ca forţele de ocupaţie să fie retrase din alte zone recent ocupate din Republica Azerbaidjan, conform „Calendarului modificat” de măsuri urgente în vederea punerii în aplicare a rezoluţiilor 822 (1993) şi 853 (1993) ale Consiliului de securitate [...] astfel cum a fost acesta modificat în cursul reuniunii Grupului de la Minsk [al OSCE] care a avut loc la Viena între 2 şi 8 noiembrie 1993;
[...]”
60. Raportul Human Rights Watch din decembrie 1994 (supra, pct. 22) conţine descrieri ale conflictului din Nagorno-Karabah. Acesta indică faptul că „o ofensivă militară desfăşurată în perioada mai-iunie 1992 de către armenii din Karabah a dus la ocuparea unei mari părţi din provincia Lachin” şi rezumă în continuare evenimentele din 1993 şi 1994 (pag. 58):
„[...] trupele armene din Karabah – de multe ori cu sprijinul forţelor din Republica Armenia – au ocupat restul provinciilor azere din vecinătatea Nagorno-Karabah (restul provinciei Lachin şi provinciile Kelbadjar, Agdam, Fizuli, Jebrayil, Qubatli şi Zangelan) şi i-au forţat pe civilii azeri să părăsească acele locuri.”
Documentul prezintă diferite elemente care sugerează că armata Republicii Armenia a participat la operaţiunile desfăşurate în Nagorno-Karabah şi teritoriile învecinate (pag. 67-73). Armenia ar fi trimis membri ai propriei forţe de poliţie pentru a menţine ordinea în teritoriile ocupate. Astfel cum se indică în raport, investigatorii Human Rights Watch au avut nevoie de două zile în aprilie 1994 pentru a intervieva soldaţi care purtau uniforme armene, pe străzile din Erevan. 30% dintre aceşti soldaţi erau militari în termen din armata armeană care luptaseră în Karabah sau care primiseră ordin să meargă în acel loc sau li se ordonase în mod expres să-şi facă datoria. Într-o singură zi a lunii aprilie 1994, investigatorii Human Rights Watch au văzut 5 autobuze care transportau aproximativ 300 de soldaţi ai armatei armene intrând în Nagorno-Karabah dinspre Armenia. Jurnaliştii occidentali au declarat, de asemenea, că au văzut alte 8 autobuze pline cu soldaţi ai armatei armene venind dinspre Armenia şi care se îndreptau spre teritoriul azer. Human Rights Watch consideră aşadar că soldaţii din armata armeană au participat la operaţiunile desfăşurate în Azerbaidjan şi că, din punct de vedere juridic, acest lucru face ca Armenia să fie parte la conflict, ceea ce ar reprezenta, prin urmare, un conflict armat internaţional între Armenia şi Azerbaidjan.
61. Numeroase propuneri de soluţionare a conflictelor au fost avansate în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE. În iulie 1997, o propunere de „plan global” prevedea, cu titlul „Acordul I – Încetarea ostilităţilor armate”, un proces de retragere a forţelor armate în două faze. În cadrul celei de-a doua faze, era prevăzut că „forţele armene se retrag în interiorul graniţelor Republicii Armenia”.
Abordarea „etapă cu etapă”, prezentată în decembrie 1997, prevedea la rândul său un proces de retragere în două etape, cu o retragere, în a doua etapă, „a tuturor forţelor armene staţionate în afara graniţelor Republicii Armenia spre locurile situate în interiorul acestor graniţe”. Propunerea „Stat comun” din noiembrie 1998 a fost formulată, în esenţă, în termeni similari.
Toate aceste documente au fost examinate în cadrul negocierilor desfăşurate în cadrul Grupului de la Minsk, dar niciunul dintre documente nu a condus la un acord între Armenia şi Azerbaidjan.
62. În plus, reclamanţii fac referire la declaraţiile unor diferiţi lideri şi observatori politici. De exemplu, în februarie 1994, Robert Kocharian, prim-ministru al „RNK” la acea vreme, a declarat într-un interviu acordat ziarului armean Golos Armenii că Armenia furniza Nagorno-Karabahului arme antiaeriene.
Vazgen Manukyan, ministrul apărării al Armeniei în perioada 1992-1993, a recunoscut, la rândul lui, în octombrie 2000, într-un interviu acordat jurnalistului şi scriitorului britanic Thomas de Waal, că declaraţiile publice potrivit cărora armata armeană nu a participat în război erau destinate exclusiv străinătăţii (Thomas de Waal, Black Garden: Armenia and Azerbaijan through Peace and War, New York University Press 2003, pag. 210):
„Puteţi fi siguri că, oricare ar fi declaraţiile noastre politice, armenii din Karabah şi armata armeană au desfăşurat împreună toate acţiunile militare. Nu e important dacă a fost cineva din Karabah sau din Armenia, pentru mine e acelaşi lucru.”
63. Rapoartele anuale din 2002, 2003 şi 2004 ale Institutului Internaţional pentru Studii Strategice (International Institute for Strategic Studies – IISS), intitulate The Military Balance, arătau că, din cei 18 000 de soldaţi staţionaţi în Nagorno-Karabah, 8 000 aparţineau armatei armene. În raportul din 2013 al aceluiaşi institut se puteau citi, în special, următoarele: „Din 1994, Armenia controlează cea mai mare parte a Nagorno-Karabahului, precum şi cele şapte regiuni adiacente din Azerbaidjan, deseori denumite «teritoriile ocupate»” (The Military Balance, 2002, pag. 66, 2003, pag 66, 2004, pag. 82, şi 2013, pag. 218).
64. În al doilea raport către Comisia pentru afaceri politice privind conflictul din Nagorno-Karabah (Documentul APCE nr. 10364, noiembrie 2004), raportorul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, David Atkinson, indica următoarele:
„Potrivit informaţiilor pe care le-am primit, armenii din Armenia au participat la luptele armate din regiunea Nagorno-Karabah alături de armenii de la nivel local din Azerbaidjan. În prezent, Armenia are soldaţi staţionaţi în regiunea Nagorno-Karabah şi în raioanele învecinate, persoanele din această regiune au paşapoarte armene şi guvernul armean transferă importante resurse bugetare în această zonă.”
Pe baza acestui raport, Adunarea Parlamentară a adoptat, la 25 ianuarie 2005, Rezoluţia 1416, în care a declarat, în special, următoarele:
„1. Adunarea Parlamentară regretă că, la mai mult de zece ani de la începerea ostilităţilor, conflictul din Nagorno-Karabah nu este încă soluţionat. Sute de mii de persoane sunt în continuare strămutate şi trăiesc în condiţii mizere. Părţi importante ale teritoriului Azerbaidjanului sunt încă ocupate de forţele armene, iar forţele separatiste îşi menţin în continuare controlul asupra regiunii Nagorno-Karabah.
2. Adunarea este îngrijorată de faptul că operaţiunile militare şi ostilităţile etnice generalizate care au precedat au condus la expulzări etnice masive şi la crearea de zone monoetnice, care se aseamănă cu înspăimântătorul concept de purificare etnică. Adunarea reafirmă că independenţa şi secesiunea unui teritoriu care face parte dintr-un stat nu pot fi decât rezultatul unui proces legal şi paşnic, bazat pe susţinerea exprimată în mod democratic de locuitorii teritoriului în cauză; ele nu trebuie să fie consecinţa unui conflict armat care să conducă la expulzarea etnică şi la anexarea de facto a teritoriului vizat de către un alt stat. Adunarea reaminteşte că ocuparea unui teritoriu străin de către un stat membru constituie o gravă încălcare a obligaţiilor ce îi revin respectivului stat în calitatea sa de membru al Consiliului Europei şi reafirmă dreptul persoanelor strămutate din zona în conflict să revină la casele lor, în condiţii de siguranţă şi demnitate.”
65. În raportul intitulat Nagorno-Karabakh: Viewing the Conflict from the Ground [Nagorno-Karabakh: conflictul văzut de la faţa locului], International Crisis Group (ICG) (Grupul Internaţional de Criză) afirmă următoarele despre forţele armate ale „RNK” (pag. 9-10):
[Nagorno-Karabah] este, probabil, societatea cea mai militarizată din lume. Armata de apărare a Nagorno-Karabah, foarte bine pregătită şi echipată, este înainte de toate o forţă terestră a cărei infrastructură este asigurată în principal de Armenia. Un oficial din Nagorno-Karabah a declarat ICG că armata număra aproximativ 20 000 de soldaţi, iar un expert independent [Richard Giragosian, analist militar american, în iulie 2005] a estimat acest număr la 18 500. S-a susţinut că ar putea fi mobilizaţi între 20 000 şi 30 000 de rezervişti suplimentari. Având în vedere populaţia sa, Nagorno-Karabah nu poate menţine o forţă atât de mare fără contribuţia unui număr mare de factori externi. Potrivit unei evaluări independente [cea a domnului Giragosian], armata numără 8 500 de armeni originari din Karabah şi 10 000 din Armenia. [...]
Cu toate acestea, mulţi dintre cei chemaţi şi înrolaţi în armată în Armenia continuă să servească în armată şi în Nagorno-Karabah. Ministrul Apărării a recunoscut că forţele sale militare cuprind 40% personal contractual, inclusiv un număr de cetăţeni armeni. El afirmă că niciun cetăţean armean nu face obiectul recrutării forţate şi indică faptul că 500 000 de armeni originari din Nagorno-Karabah trăiesc în Armenia, iar unii dintre ei servesc în armata forţelor din Nagorno-Karabah. Cu toate acestea, foşti recruţi din Erevan şi din alte oraşe armene au declarat Grupului Internaţional de Criză că au fost trimişi aparent în mod arbitrar în Nagorno-Karabah şi în raioanele ocupate imediat după prezentarea la biroul de recrutare. Ei neagă că s-ar fi înrolat vreodată voluntar pentru a merge în Nagorno-Karabah sau în teritoriile ocupate adiacente. Aceştia nu au primit nicio primă pentru efectuarea serviciului militar în afara Armeniei, în timpul căruia au purtat uniforma Nagorno-Karabah şi s-au aflat sub ordinele comandamentului militar din Nagorno-Karabah. Tot mai mulţi tineri recruţi armeni refuză să servească în armată în Nagorno-Karabah, ceea ce ar putea ajuta la explicarea scăderii aparente a numărului de persoane trimise în respectivul loc.
Forţele armate ale Armeniei şi cele ale Nagorno-Karabah sunt puternic integrate. Oficialii armeni recunosc faptul că au furnizat Nagorno-Karabah multe echipamente şi armament. Autorităţile din Nagorno-Karabah recunosc, de asemenea, că ofiţerii armeni le oferă asistenţă în instrucţie şi le transmit cunoştinţe de specialitate. Cu toate acestea, Erevanul susţine că nu există nici măcar o singură unitate militară armeană în Nagorno-Karabah şi în teritoriile ocupate învecinate.”
Guvernul armean contestă raportul ICG, argumentând că organizaţia nu are sediu, nici în Armenia, nici în „RNK”. Adaugă că declaraţia referitoare la numărul soldaţilor armeni în „RNK” provine dintr-o discuţie prin e-mail cu domnul Giragosian, care a contactat Guvernul şi a răspuns în următorii termeni:
Atunci când am exprimat această opinie, nu am susţinut că persoanele aflate în serviciul forţelor armate ale Nagorno-Karabah erau soldaţi. M-am referit la numărul aproximativ de voluntari angajaţi în cadrul forţelor armate ale Nagorno-Karabah, care, potrivit calculelor mele, erau originari din Armenia şi din alte state. Nu pot confirma cu certitudine că numărul pe care l-am prezentat este corect, pentru că este vorba despre informaţii confidenţiale şi nimeni nu cunoaşte cifrele exacte. Opinia mea s-a bazat pe impresia că mulţi armeni din diferite părţi ale lumii sunt angajaţi în cadrul forţelor de autoapărare ale Nagorno-Karabah.”
66. La 19 aprilie 2007, ziarul austriac Der Standard a publicat un interviu cu ministrul armean al Afacerilor Externe din perioada respectivă, Vardan Oskanian. Referindu-se la teritoriile disputate, domnul Oskanian le-a desemnat ca fiind „teritorii care sunt în prezent controlate de Armenia”.
La câteva zile după apariţia acestui interviu, Ambasada Armeniei în Austria a publicat un comunicat de presă prin care susţinea că afirmaţiile domnului Oskanian au fost interpretate greşit şi că în realitate acesta a vorbit despre „teritorii care sunt în prezent controlate de armeni”.
67. La 14 martie 2008, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia intitulată „Situaţia din teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului (A/RES/62/243), în care a reamintit în mod expres rezoluţiile adoptate de Consiliul de Securitate al ONU în 1993 (supra, pct. 59). În părţile sale relevante, respectiva rezoluţie este redactată după cum urmează:
„Adunarea Parlamentară,
[...]
2. Solicită retragerea imediată, completă şi necondiţionată a tuturor forţelor armene din teritoriile ocupate ale Republicii Azerbaidjan;
3. Reafirmă dreptul inalienabil al populaţiei care a fost expulzată din teritoriile ocupate ale Republicii Azerbaidjan să se reîntoarcă acasă şi subliniază necesitatea de a crea condiţii favorabile reîntoarcerii, inclusiv redresarea completă a teritoriilor afectate de conflict;
[...]”
68. În cadrul unui interviu acordat ziarului Armenia Today, politicianul de origine libaneză Jirair Sefilian, ofiţer superior al armatei armene care a participat la ocuparea Shusha/Shushi la începutul lunii mai 1992 şi care a continuat ulterior să servească atât în cadrul forţelor armate ale „RNK”, cât şi ale celor armene, a făcut următoarele afirmaţii în ediţia din 29 octombrie 2008:
„Trebuie să întoarcem pagina istoriei: din 1991, noi considerăm că Karabah este un stat independent şi afirmăm că trebuie desfăşurate negocieri. Nu păcălim pe nimeni. Toată lumea ştie că armata RNK face parte din forţele armate ale Armeniei, că bugetul RNK este finanţat din bugetul Armeniei şi că responsabilii politici din RNK sunt numiţi de Erevan. A venit timpul să considerăm Karabah drept parte a Armeniei, drept una din regiunile sale. În cadrul negocierilor, teritoriul Karabah trebuie să fie considerat drept teritoriu armean, din care nu vom ceda nici o fărâmă.”
69. Într-o rezoluţie din 20 mai 2010 referitoare la necesitatea unei strategii a Uniunii Europene pentru Caucazul de Sud, Parlamentul European a declarat, în special, următoarele:
„[Parlamentul European] îşi exprimă profunda îngrijorare cu privire la faptul că sute de mii de refugiaţi şi persoane care şi-au părăsit casele în timpul războiului din Nagorno-Karabah sau din cauza lui au rămas strămutate şi sunt private de drepturi, inclusiv dreptul de a se reîntoarce, dreptul la proprietate şi securitate personală; invită toate părţile să recunoască în mod clar şi fără rezerve aceste drepturi şi necesitatea de concretizare promptă a acestora şi soluţionarea rapidă a acestei probleme, asigurând conformitatea cu principiile de drept internaţional; solicită, în acest sens, retragerea forţelor armene din toate teritoriile pe care le-au ocupat în Azerbaidjan şi, în acelaşi timp, desfăşurarea de forţe internaţionale care să se organizeze, în conformitate cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, pentru a oferi garanţiile de securitate necesare în perioada de tranziţie, să asigure securitatea populaţiei Nagorno-Karabah, să permită persoanelor strămutate să se revină la casele lor şi să evite noi conflicte care ar putea fi provocate; invită autorităţile din Armenia şi Azerbaidjan, precum şi liderii comunităţilor existente să-şi demonstreze dorinţa de a instaura relaţii interetnice paşnice prin luarea de măsuri concrete pentru a asigura reîntoarcerea persoanelor strămutate; consideră că situaţia acestor persoane în interiorul ţării şi a refugiaţilor ar trebui rezolvată conform reglementărilor internaţionale în vigoare, între altele, recenta Recomandare nr. 1877 (2009) a APCE privind «Oamenii uitaţi ai Europei: protejarea drepturilor fundamentale ale persoanelor strămutate pe termen lung».”
70. În aprilie 2012, Parlamentul European a adoptat o nouă rezoluţie prin care observa, în special, faptul că există „rapoarte extrem de îngrijorătoare în ceea ce priveşte activităţi ilegale desfăşurate de trupe armene în teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului, şi anume manevre militare regulate, reînnoirea echipamentelor şi a personalului militar şi adâncirea eşaloanelor defensive”. A recomandat ca încheierea Acordului de asociere UE-Armenia să fie condiţionată de realizarea de progrese substanţiale pentru „retragerea forţelor armene din teritoriile ocupate de la periferia Nagorno-Karabah, precum şi revenirea acestor teritorii sub controlul Azerbaidjanului” şi să „se solicite Armeniei să înceteze să mai trimită recruţi pentru a servi în armată în Nagorno-Karabah” (Rezoluţia Parlamentului European din 18 aprilie 2012, care conţine recomandările Parlamentului Consiliul European, Comisiei şi Serviciului European de Acţiune Externă privind negocierile pentru Acordul de asociere UE-Armenia).
71. Reclamanţii afirmă că, în mai multe rânduri în 2012 şi 2013, Preşedintele Armeniei, ministrul apărării şi oficiali militari armeni de rang înalt au mers în teritoriile disputate pentru a inspecta trupele, pentru a asista la exerciţii militare şi pentru a se întâlni cu oficiali militari şi alţi responsabili din „RNK”. De asemenea, în iulie 2013, generali şi alţi oficiali militari armeni, inclusiv ministrul apărării, s-ar fi întâlnit cu comandanţii forţelor armate ale „RNK” din Nagorno-Karabah, în special pentru a discuta despre măsurile necesare pentru consolidarea efectivelor militare armene.
72. La 15 ianuarie 2013, preşedintele armean Serj Sargsyan s-a întâlnit cu responsabilii din departamentele legislativ, executiv şi judecătoresc din cadrul Ministerului Apărării al Republicii Armenia. Discursul pe care l-a rostit în cadrul respectivei reuniuni a fost publicat în aceeaşi zi pe site-ul de internet oficial al Preşedinţiei Republicii Armenia. În special, se puteau citi următoarele:
„S-a întâmplat că, în primii ani ai independenţei noastre, armata să joace un rol deosebit în societatea noastră. Am fost în război, iar acest lucru s-a resimţit în întreaga Armenie – în unele locuri mai mult decât în altele. În acele zile, fiecare familie avea o rudă apropiată sau îndepărtată în armata armeană, iar armata era în inima fiecăruia. Acest sentiment a devenit mai puternic în momentul în care armata noastră a obţinut victoria, care era atât importantă, cât şi vitală.
[...]
Scopul final al politicii noastre externe este transcrierea definitivă în drept a victoriei pe care am înregistrat-o împotriva războiului de agresiune declanşat de Azerbaidjan împotriva Arţakhului. Republica Nagorno-Karabah trebuie să fie recunoscută de comunitatea internaţională, pentru că nimic nu poate explica logic de ce poporul, care şi-a exercitat dreptul la autodeterminare şi care apoi şi-a protejat acest drept într-un război inegal, ar trebui să facă în continuare parte din Azerbaidjan. De ce ar trebui să fie definit destinul acestui popor de decizia ilegală luată cândva de Stalin?
[...]
Armenia şi Arţakhul nu vor război; dar toată lumea trebuie să ştie că vom răspunde aşa cum trebuie la orice provocare. Oamenii din Arţakh nu vor mai risca niciodată să fie exterminaţi, Republica Armenia le este garantă.
[...]
Securitatea Arţakhului nu este pentru noi o chestiune de prestigiu; este o chestiune de viaţă şi de moarte, în sensul cel mai imediat al termenilor. Întreaga lume trebuie să cunoască şi să înţeleagă că noi, structurile de putere ale Armeniei şi Arţakhului, vom rezista în faţa acestei armate – dacă această hoardă poate fi numită armată – care recompensează criminalii.”
73. Într-o opinie formulată la cererea guvernului armean, domnul Hari Bucur-Marcu, expert militar român, a declarat că nu vede nimic în politica militară armeană care ar putea fi considerat ca o formă de voinţă de control asupra forţelor „RNK” şi niciun semn că forţele armene ar fi fost prezente sau active în „RNKˮ. El concluziona că nimic nu permite să se considere că Armenia îşi exercita controlul sau autoritatea asupra „RNK” sau asupra forţei de apărare a acesteia ori că forţele armene exercitau vreun control oarecare asupra guvernului sau conducerii „RNK”. Guvernul afirmă că domnul Bucur-Marcu a avut posibilitatea de a discuta cu responsabilii militari de rang înalt armeni şi de a avea acces la dosarele lor. Graţie unui acord încheiat cu Ministerul Afacerilor Externe al „RNK” a fost, de asemenea, posibilă deplasarea la faţa locului, întâlnirea cu liderii politici şi militari şi examinarea unei serii de documente.
74. La 25 iunie 1994, Republica Armenia şi „Republica Nagorno-Karabah” au încheiat un „acord de cooperare militară”, care prevede, în special, următoarele:
„Guvernul Republicii Armenia şi Guvernul Republicii Nagorno-Karabah (denumite în continuare „părţile”),
Având în vedere interesul reciproc în materie de cooperare militară, luând în considerare necesitatea de a dezvolta relaţiile bilaterale şi încrederea reciprocă printr-o cooperare între forţele armate ale statelor lor, care doresc să-şi consolideze cooperarea militară şi tehnico-militară,
Au convenit asupra celor ce urmează:
[...]
Articolul 3
Cele două părţi doresc să menţină o cooperare militară axată pe următoarele domenii:
1) înfiinţarea unei armate şi reforma forţelor armate;
2) instruire şi ştiinţe militare;
3) legislaţie militară;
4) logistica forţelor armate;
5) supravegherea medicală a membrilor personalului militar şi a familiilor acestora;
6) activităţi culturale şi sportive, turism.
Cooperarea poate interveni în orice alte domenii, cu acordul scris reciproc.
Articolul 4
Părţile vor coopera în următoarele moduri:
1) vizite şi întâlniri de lucru între miniştrii apărării, şefii de Stat Major sau alţi reprezentanţi autorizaţi de către miniştrii apărării;
2) consultări, schimb de experienţă, formarea personalului militar şi îmbunătăţirea competenţelor;
3) organizarea de exerciţii militare comune;
4) participarea la conferinţe, consultări şi seminarii;
5) schimb de informaţii, documente şi servicii pe baza unor acorduri specifice;
6) manifestări culturale;
7) furnizarea de servicii de natură militară;
8) crearea condiţiilor pentru utilizarea în comun a elementelor de infrastructură ale forţelor armate ale părţilor în cadrul prezentului acord;
9) formarea de specialişti şi personal militar şi tehnic de înaltă calificare.
În cadrul prezentului acord de cooperare, părţile sunt de acord ca recruţii din Republica Armenia să aibă dreptul de a efectua perioada de serviciu militar pe durată determinată în Republica Nagorno-Karabah şi cei din Republica Nagorno-Karabah să aibă dreptul de a-şi efectua perioada de serviciu militar în Republica Armenia. Recruţii aflaţi într-o astfel de situaţie vor fi scutiţi de obligaţia de a-şi efectua perioada de serviciu militar pe durată determinată în ţara de naţionalitate.
Articolul 5
În cadrul prezentului acord, părţile convin, de asemenea:
1) ca, în cazul în care un cetăţean al Republicii Armenia ce îşi efectuează serviciul militar pe perioadă determinată în Republica Nagorno-Karabah comite o infracţiune militară, urmărirea penală împotriva sa şi procesul ulterior să se desfăşoare pe teritoriul Republicii Armenia şi să fie efectuate de autorităţile din Republica Armenia, în conformitate cu procedura stabilită de legislaţia Republicii Armenia;
2) ca, în cazul în care un cetăţean al Republicii Nagorno-Karabah ce îşi efectuează serviciul militar pe perioadă determinată în Republica Armenia comite o infracţiune militară, urmărirea penală împotriva sa şi procesul ulterior să se desfăşoare pe teritoriul Republicii Nagorno-Karabah şi să fie efectuate de autorităţile din Republica Nagorno-Karabah, în conformitate cu procedura stabilită de legislaţia Republicii Nagorno-Karabah.
În cadrul prezentului acord, părţile îşi oferă reciproc asistenţă tehnică în materie de armament, precum şi în materie de recuperare şi întreţinere a echipamentelor militare.
Încheierea de acorduri cu profesionişti în armament şi recuperare şi întreţinere de echipamente militare, precum şi acordarea de sprijin pe teritoriul fiecărei părţi reprezentanţilor companiilor de producţie ţin de competenţa Ministerului Apărării din statul client.
Pot fi realizate şi alte forme de cooperare, cu acordul scris reciproc.
[...]”
75. Guvernul armean afirmă că recruţii armeni care şi-au efectuat serviciul în „RNK” în temeiul art. 4 din acordul din 1994 erau în general soldaţi negradaţi, care nu reprezentau mai mult de 5% (1 500 de persoane maxim) din armata de apărare a „RNK”. Cu toate acestea, nu exclude posibilitatea ca unii cetăţeni armeni să se fi angajat în armata de apărare a „RNK” pe bază contractuală şi voluntară. Printre cei care serveau în această armată s-ar fi aflat, alături de locuitorii din Nagorno-Karabah, voluntari armeni proveniţi din diaspora. Soldaţii armeni care serveau în „RNK” se aflau sub comanda directă a armatei de apărare a „RNK”, care era singura forţă armată operaţională în enclavă. Guvernul a declarat că recruţii armeni care serveau în „RNK” în temeiul acordului din 1994 au făcut acest lucru din proprie voinţă (a se vedea, cu toate acestea, raportul ICG inclus supra, la pct. 65).
Guvernul armean adaugă că armata armeană şi armata de apărare a „RNK” menţin în cadrul alianţei de apărare o colaborare care include măsuri precum schimburi de informaţii, întâlniri între ofiţeri de grad superior, seminarii, exerciţii militare comune, parade de inspecţie etc.
76. La 11 octombrie 2007, Curtea a pronunţat o decizie parţială privind admisibilitatea cererilor formulate de trei soldaţi care se plângeau că autorităţile armene i-au supus la rele tratamente şi detenţie ilegală (Zalyan, Sargsian şi Serobyan împotriva Armeniei, cererile nr. 36894/04 şi 3521/07). În cauza respectivă, faptele arătau că reclamanţii au fost înrolaţi în armata armeană în luna mai 2003 şi au fost repartizaţi la unitatea militară nr. 33651, staţionată în apropierea satului Mataghis din regiunea Martakert, în „RNK”. În ianuarie 2004, doi soldaţi din aceeaşi unitate cu reclamanţii au fost găsiţi morţi. În cadrul anchetei efectuate ulterior, reclamanţii au fost interogaţi timp de mai multe zile, în aprilie 2004, în Nagorno-Karabah – mai întâi în cadrul unităţii, apoi la parchetul militar al garnizoanei din Martakert şi, în final, la sediul poliţie militare locale din Stepanakert – înainte de a fi transferaţi la Erevan pentru procedura ulterioară. Printre ofiţerii care i-au interogat în Nagorno-Karabah se aflau doi anchetatori de la parchetul militar din Armenia, un anchetator de la parchetul militar al garnizoanei din Martakert şi un membru al poliţiei militare armene. Un comandant de batalion al unităţii militare a fost, de asemenea, prezent la primul interogatoriu. Reclamanţii au fost, în cele din urmă, acuzaţi de omor şi procesul lor penal a început în noiembrie 2004, la Tribunalul Regional din Syunik, cu sediul la Stepanakert. Reclamanţii au asistat la proces. La 18 mai 2005, instanţa i-a condamnat la 5 ani de închisoare pentru omor.
77. Alte cazuri au fost raportate de organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului Forum 18 şi Human Rights Watch. Astfel, acestea au observat că, în luna iunie 2004, domnul Armen Grigoryan, obiector de conştiinţă de cetăţenie armeană, a fost transferat dintr-un birou de recrutare militară din Erevan într-o unitate militară staţionată în Nagorno-Karabah şi că, după fuga acestuia din unitate, a fost arestat şi condamnat de către instanţa din Stepanakert, la 9 iunie 2005, la 2 ani de închisoare pentru refuzul de a efectua serviciul militar.
2. Legături politice şi judiciare
78. Diverse personalităţi politice armene de prim plan au exercitat, în diferite momente, funcţii de rang înalt atât în Republica Armenia, cât şi în „RNK” sau au avut, în alt fel, legături strânse cu Nagorno-Karabah. Primul preşedinte al Armeniei, Levon Ter-Petrossian, a fost membru al „Comitetului Karabah” armean care, la sfârşitul anilor ‘80, a condus mişcarea de unificare a Nagorno-Karabahului cu Armenia. În aprilie 1998, i-a succedat Robert Kocharian, care fusese anterior prim-ministru al „RNK” (din august 1992 până în decembrie 1994), preşedinte al „RNK” (din decembrie 1994 până în martie 1997) şi prim-ministru al Republicii Armenia (din martie 1997 până în aprilie 1998). În aprilie 2008, Serj Sargsian a devenit al treilea preşedinte al Armeniei. În august 1993, a fost numit ministru al apărării al Armeniei după ce a fost, din 1989 până în 1993, preşedinte al „Comitetului forţele de autoapărare al Republicii Nagorno-Karabah”. În plus, Seyran Ohanian a renunţat, în 2007, la funcţia de ministru al apărării al „RNK” pentru a deveni comandantul suprem al forţelor armate armene. În aprilie 2008, a fost numit ministru al apărării al Armeniei.
79. Reclamanţii susţin că legile Republicii Armenia se aplică în „RNK”. Guvernul armean răspunde că, între ianuarie 1992 şi august 2006, „RNK” a adoptat 609 de legi diferite, una dintre primele fiind „Legea privind independenţa de stat a Republicii Nagorno-Karabah”, care, la art. 2, prevede că „RNK soluţionează în deplină independenţă toate chestiunile care privesc orientările sale politice, economice, sociale şi culturale, precum şi toate aspectele legate de dezvoltarea, administrarea sa şi diviziunile sale teritoriale”. Guvernul adaugă că „RNK” dispune de propriile sale organele executive şi judiciare, şi anume de un guvern (Consiliul de miniştri), instanţe (Curtea Supremă şi instanţele de prim grad de jurisdicţie ale „RNK”) şi de un Minister Public (Parchetul „RNK”), toate înfiinţate în ianuarie 1992, şi că are, de asemenea, propriul preşedinte, propriul parlament, propria forţă de poliţie şi autorităţi locale, inclusiv autorităţi însărcinate cu administrarea teritoriilor învecinate, precum şi că republica îşi numeşte ea însăşi reprezentanţii. Guvernul armean precizează, de asemenea, că în „RNK” se desfăşoară alegeri prezidenţiale şi legislative şi că, deşi numeroase legi au fost efectiv preluate din legislaţia armeană, ele nu se aplică automat, adică urmând deciziile instanţelor armene, iar instanţele din „RNK” le interpretează şi le aplică în mod independent, fie în raionul Lachin, fie în altă parte.
3. Sprijinul financiar şi de alte tipuri
80. În raportul din 2005 (menţionat supra, pct. 65), ICG indica următoarele (pag. 12-13):
„Economia Nagorno-Karabah fusese integrată în prealabil în cea a Azerbaidjanului sovietic, dar a fost distrusă în mare parte de război. Astăzi, este strâns legată de cea a Armeniei, de care este puternic dependentă financiar. Toate tranzacţiile trec prin Armenia, iar produsele originare din Nagorno-Karabah sunt adesea etichetate «produs în Armenia», pentru export. Erevan furnizează jumătate din buget. [...]
Nagorno-Karabah este puternic dependentă de sprijinul financiar extern, care provine în principal din Armenia, dar şi din Statele Unite ale Americii şi diaspora armeană. Economia nu este în măsură să colecteze suficiente venituri pentru a satisface nevoile proprii bugetare şi, în termeni absoluţi, primeşte un sprijin extern care este în creştere. Bugetul pentru anul 2005 se ridica la 24,18 miliarde de drahme (aproximativ 53,73 milioane de dolari). Veniturile colectate la nivel local ar trebui să atingă suma de 6,46 miliarde de drahme (aproximativ 14,35 milioane de dolari), din care 26,7% cheltuieli.
Din 1993, Nagorno-Karabah beneficiază de un «împrumut interstatal» din partea Armeniei. Potrivit prim-ministrului armean, acest împrumut se va ridica la 13 miliarde de drahme (28,88 milioane de dolari) în 2005, o creştere semnificativă faţă de anul 2002, când valoarea împrumutului era de 9 miliarde de drahme (16,07 milioane de dolari). Cu toate acestea, prim-ministrul (de facto) al Nagorno-Karabah afirmă că o parte din acest împrumut (4,259 miliarde de drahme, adică aproximativ 9,46 milioane de dolari) constituie, de fapt, restituirea sumelor pe care Armenia le-a colectat cu titlu de TVA şi taxe vamale pentru bunurile destinate Nagorno-Karabah care i-au tranzitat teritoriul. Suma rămasă este rambursabilă în termen de 10 ani, la o rată nominală a dobânzii nesemnificativă. Cu toate acestea, deşi Armenia acordă aceste împrumuturi din 1993, nicio sumă nu a fost încă rambursată. Potrivit prim-ministrului armean, Stepanakert «nu este încă în măsură să plătească [...]. În anii următori, va trebui să reînnoim împrumutul pentru ca ţara să continue să-şi dezvolte infrastructura [...] nu credem că se poate descurca singură, în viitorul apropiat».
Statele Unite ale Americii reprezintă singura ţară care acordă Nagorno-Karabahului asistenţă guvernamentală directă. Congresul a desemnat Nagorno-Karabah drept beneficiar al unui ajutor umanitar separat de Azerbaidjan pentru prima dată în 1998. Fondurile americane sunt gestionate de Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), care face plăţi către ONG-uri, precum Fund for Armenian Relief, Save the Children sau chiar Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Din 1998 până în septembrie 2004, Statele Unite ale Americii au promis Nagorno-Karabahului 23 274 992 de dolari din care au plătit 17 831 608. Grupurile de presiune armene au jucat un rol important în obţinerea acestor fonduri.”
ICG mai susţine că „împrumutul interstatal” armean a reprezentat 67,3% din bugetul „RNK” în 2001 (conform Anuarului Statistic al Nagorno-Karabah) şi 56,9% în 2004 (potrivit informaţiilor comunicate ICG de directorul Serviciului Statistic Naţional al „RNK”).
81. Împrumutul acordat de Republica Armenia „RNK” în anii 2004 şi 2005 se pare că se ridică la 51 de milioane de dolari. Din această sumă, 40 de milioane ar fi fost folosite pentru reconstruirea instituţiilor de învăţământ, iar celelalte 11 pentru a veni în sprijinul familiilor soldaţilor ucişi.
82. Fondul armean Hayastan a fost creat printr-un decret prezidenţial armean din 3 martie 1992. Potrivit site-ului său internet, misiunea sa este următoarea:
„[U]nirea armenilor din Armenia şi din străinătate pentru a depăşi dificultăţile ţării şi pentru a contribui la dezvoltarea durabilă a Armeniei şi Arţakhului. Pe lângă datoria de a soluţiona problemele care rezultă din dezmembrarea Uniunii Sovietice, guvernul a trebuit să se confrunte cu consecinţele cutremurului care a lovit Spitak în 1988 şi ale blocadei economice şi a trebuit să încerce să reabiliteze zonele afectate de conflictul din Arţakh”.
Raportul anual al Fondului pentru anul 2012 include mesaje din partea lui Serj Sargsian, Preşedintele Armeniei, şi a lui Bako Sahakyan, „Preşedintele Republicii Arţakh”, care declară în special următoarele:
Domnul Sargsyan:
„Fondul armean Hayastan este întruchiparea unităţii Armeniei, Arţakhului şi a diasporei. Ca atare, transformă în mod constant, în mod hotărât şi în faţa ochilor noştri forţa noastră interioară pan-naţională şi puterea noastră concretă.”
Domnul Sahakian:
„Anul 2012 a fost un an de sărbătoare pentru poporul armean. Ca naţiune, am sărbătorit a douăzecea aniversare de la înfiinţarea armatei de apărare a RNK şi eliberarea Shushi, victorie magnifică ce a fost făcută posibilă prin eforturile comune şi angajamentul ferm al întregului popor armean, datorită bravurii şi îndrăznelii altruiste a fiicelor şi fiilor săi viteji.”
Fondul are 25 de filiale în 22 de ţări. Resursele sale provin din donaţii, plătite în cea mai mare parte de membri ai diasporei armene. Colectează în prezent 21 de milioane de dolari pe an.
Fondul are ca organ suprem de conducere un consiliu de administraţie care, conform statutului, este condus din oficiu de preşedintele Republicii Armenia. Acest consiliu de administraţie, care numără între 22 şi 37 de membri, în funcţie de perioadă, include numeroase personalităţi şi reprezentanţi ai instituţiilor politice, neguvernamentale, religioase şi umanitare din Armenia şi din diaspora. Erau membri, în 2013, pe lângă preşedintele armean, Serj Sargsyan, predecesorul său, Robert Kocharian, prim-ministrul armean, miniştrii armeni ai afacerilor externe, finanţelor şi diasporei, preşedintele, fostul preşedinte şi prim-ministrul „RNK”, preşedintele Curţii Constituţionale armene, preşedintele Adunării Naţionale armene, preşedintele Băncii Centrale armene, patru lideri religioşi armeni, trei reprezentanţi ai partidelor politice armene, un reprezentant al sindicatului producătorilor şi antreprenorilor (angajatori) din Armenia şi reprezentanţi din partea a 4 organizaţii neguvernamentale de drept american sau canadian. Restul este compus din 13 persoane alese din diaspora armeană. Componenţa consiliului nu s-a schimbat din momentul creării fondului.
De la crearea sa, Fondul armean Hayastan a finanţat şi supravegheat numeroase proiecte, între care construirea sau renovarea de drumuri, locuinţe, instituţii de învăţământ, spitale şi reţele de apă şi gaz. De la mijlocul până spre sfârşitul anilor ‘90, Fondul a construit autostrada care leagă oraşul armean Goris de Lachin şi Shusha/Shushi şi Stepanakert, în Nagorno-Karabah. În 2001, a finanţat construcţia autostrăzii nord-sud din Nagorno-Karabah. Potrivit raportului său anual pentru anul 2005, în anul respectiv a finanţat diferite proiecte în valoare totală de aproximativ 11 milioane de dolari, dintre care aproximativ 6,1 milioane de dolari au mers spre proiecte realizate în Nagorno-Karabah. Potrivit cifrelor furnizate de guvernul armean, cheltuielile pentru anul 2012, care nu erau încă definitivate, s-au ridicat la 10 700 000 de dolari în Nagorno-Karabah şi 3 100 000 de dolari în Armenia. Tot potrivit cifrelor guvernamentale, fondul a alocat între 1995 şi 2012 o sumă în valoare totală de 111 milioane de dolari – adică aproximativ 6 milioane de dolari pe an – pentru proiecte din Nagorno-Karabah. Între 1992 şi 2012, a alocat 115 milioane de dolari pentru proiecte din Armenia.
83. Reclamanţii şi guvernului azer afirmă că locuitorilor din „RNK” şi din teritoriile învecinate le sunt emise în mod curent paşapoarte armene. Potrivit ICG, „Armenia a emis paşapoarte armene majorităţii locuitorilor astfel încât aceştia să se poată deplasa în străinătate” (raportul din 2005 sus-menţionat, pag. 5). De asemenea, guvernul azer indică faptul că locuitorii din aceste teritorii pot obţine cetăţenia armeană. În acest sens, citează art. 13 din Legea Republicii Armenia privind cetăţenia Republicii Armenia („Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare”), care prevede următoarele:
„Oricine persoană care are vârsta de 18 ani, aptă să lucreze, şi care nu este cetăţean al Republicii Armenia poate aplica pentru cetăţenie dacă:
1) a avut reşedinţa în mod legal pe teritoriul Republicii Armenia în ultimii 3 ani;
2) vorbeşte fluent limba armeană; şi
3) cunoaşte Constituţia Republicii Armenia.
Persoana care nu este cetăţean al Republicii Armenia poate obţine cetăţenia armeană indiferent de punctele 1) şi 2) de la prima parte a prezentului articol în cazul în care:
1) se căsătoreşte cu un cetăţean al Republicii Armenia sau are un copil ce are cetăţenia armeană;
2) părinţii sau cel puţin unul dintre părinţii săi au deţinut anterior cetăţenia armeană dacă s-a născut pe teritoriul Republicii Armenia şi a solicitat cetăţenia armeană în termen de 3 ani de la împlinirea vârstei de 18 ani;
3) este de origine armeană (are strămoşi armeni); sau
4) a renunţat la cetăţenia armeană în mod voluntar începând cu data de 1 ianuarie 1995.”
Guvernul armean susţine, la rândul său, cu privire la acest aspect, că atât Armenia, cât şi „RNK” deţin dispoziţii care prevăd dubla cetăţenie şi că, în plus, Armenia emite paşapoarte rezidenţilor „RNK” în anumite circumstanţe, în temeiul unui acord bilateral privind „organizarea sistemului de paşapoarte”, încheiat la 24 februarie 1999. Art. 1 din acest acord prevede următoarele:
„Părţile sunt de acord că cetăţenii lor au dreptul la liberă circulaţie şi la libera stabilire pe teritoriul fiecăreia dintre ele.
În cadrul prezentului acord, până în momentul în care Republica Nagorno-Karabah va fi recunoscută pe plan internaţional, cetăţenii acesteia din urmă pot, în cazul în care doresc să părăsească teritoriul ţării sau pe cel al Republicii Armenia, să solicite emiterea un paşaport din partea Republicii Armenia.
Părţile sunt de acord ca, în cadrul prezentului articol, emiterea către un cetăţean al Republicii Nagorno-Karabah a unui paşaport al Republicii Armenia nu îi conferă cetăţenia Republicii Armenia. Aceste paşapoarte nu pot fi utilizate de cetăţenii Republicii Nagorno-Karabah decât pentru a părăsi teritoriul Republicii Armenia sau cel al Republicii Nagorno-Karabah şi nu pot servi drept act de identitate cu uz intern nici în Republica Nagorno-Karabah, nici în Republica Armenia.”
Au fost adoptate, de asemenea, norme de aplicare a acestui acord în 1999. Acestea prevăd că nu i se va elibera paşaport armean unui rezident al „RNK” decât în cazuri excepţionale, atunci când călătoria în străinătate are legătură cu un tratament medical, studii sau alte motive personale. Guvernul armean afirmă că mai puţin de 1 000 de persoane au primit un paşaport în temeiul acordului din 1999.
84. Potrivit reclamanţilor şi guvernului azer, drahma armeană este principala monedă a „RNK”, în timp ce, potrivit guvernului armean, euro, dolarii americani, lirele sterline şi dolarii australieni sunt, de asemenea, acceptate.
85. Guvernul azer indică faptul că atlasul naţional al Armeniei, publicat în 2007 de Comitetul naţional pentru cadastru, include în mod sistematic, în diferitele tipuri de hărţi, „RNK” şi teritoriile ocupate adiacente în teritoriul naţional al Republicii Armenia. El adaugă că acest Comitet naţional pentru cadastru este subordonat Guvernului Republicii Armenia şi că, prin urmare, atlasul menţionat constituie o publicaţie oficială.
86. Reclamanţii şi guvernul azer afirmă că guvernul armean duce o politică de încurajare a coloniştilor originari din Armenia şi, mai recent, din Siria, să se stabilească în „RNK”.
În februarie 2005, OSCE a publicat raportul misiunii sale de anchetă în teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah (Report of the OSCE Fact-Finding Mission to the Occupied Territories of Azerbaijan Surrounding Nagorno-Karabakh). Mandatul misiunii era acela de a stabili dacă există colonii în teritorii; erau excluse în mod strict structurile şi personalul militar, precum şi considerentele politice. Concluziile formulate în raportul privind coloniile din raionul Lachin sunt următoarele (traducerea grefei):
„În general, originile coloniştilor din Lachin sunt aceleaşi cu cele ale coloniştilor instalaţi în alte teritorii. Astfel, marea majoritate a acestora provin din diferite părţi ale Azerbaidjanului şi au ajuns în mare parte în Lachin după ce au locuit mai mulţi ani în adăposturi temporare din Armenia. O minoritate relativ mică a acestora o reprezintă armeni sosiţi din Armenia, în special ca urmare a cutremurului. Ei au aflat, din vorbă în vorbă, din mass-media sau de la membri ai ONG-urilor din Armenia şi Nagorno-Karabah, că s-ar putea instala în Lachin. Nu există niciun semn care să indice instalarea acestora prin constrângere sau recrutare sistematică.”
Raportul mai indica următoarele:
„Este incontestabil că Nagorno-Karabah intervine în mod direct în raionul Lachin. Finanţează bugetul şi recunoaşte în mod deschis că este direct responsabil pentru acest raion. Cei care au reşedinţa în Lachin participă atât la alegerile locale, cât şi la alegerile din Nagorno-Karabah.
Deşi legăturile dintre Nagorno-Karabah şi Republica Armenia rămân în afara domeniului prezentului raport, membrii misiunii precizează că nu au constatat niciun semn de implicare directă a guvernului armean în Lachin, dar că s-au întâlnit cu unii locuitori ai raionului Lachin care aveau paşapoarte armene şi care afirmau că au luat parte la alegerile armene.”
II. Angajamentul comun al Armeniei şi al Azerbaidjanului
87. Înainte de a adera la Consiliul Europei, Armenia şi Azerbaidjan s-au angajat în faţa Comitetului de Miniştri şi a Adunării Parlamentare să reglementeze în mod paşnic conflictul din Nagorno-Karabah [a se vedea avizele nr. 221 (2000) şi 222 (2000) ale Adunării Parlamentare şi rezoluţiile Res(2000)13 şi Res(2000)14 ale Comitetului de Miniştri].
Paragrafele relevante ale Avizului 221 (2000) al Adunării Parlamentare privind cererea de aderare a Armeniei la Consiliul Europei sunt următoarele:
„10. Adunarea ia notă de scrisoarea Preşedintelui Armeniei prin care se angajează să respecte acordul de încetare a focului până în momentul în care se va găsi o soluţie definitivă a conflictului [din Nagorno-Karabah] şi de a continua eforturile de a ajunge la o soluţionare pacifistă şi negociată, pe baza unor compromisuri acceptabile pentru toate părţile în cauză.
[...]
13. Adunarea Parlamentară ia notă de scrisoarea Preşedintelui Armeniei, a preşedintelui Parlamentului, a Prim-ministrului, precum şi a preşedinţilor partidelor politice reprezentate în Parlament, şi notează că Armenia se angajează să respecte angajamentele enumerate anterior:
[...]
ii. în ceea ce priveşte conflictul din Nagorno-Karabah:
a. să continue eforturile de soluţionare a acestui conflict exclusiv prin mijloace paşnice;
b. să-şi folosească influenţa considerabilă pe care o deţine asupra armenilor din Nagorno-Karabah pentru a încuraja soluţionarea conflictului;
c. să soluţioneze litigiile internaţionale şi interne prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile de drept internaţional (obligaţie ce revine tuturor statelor membre ale Consiliului Europei), respingând în mod hotărât orice ameninţare de folosire a forţei împotriva vecinilor săi.
[...]”
Rezoluţia Res(2000)13 a Comitetului de Miniştri care invită Armenia să devină membru al Consiliului Europei face trimitere la angajamentele asumate de această ţară, astfel cum figurează în Avizul nr. 221 (2000) al Adunării Parlamentare şi în asigurările privind punerea în aplicare a acestora oferite de guvernul armean.
III. Dreptul intern relevant
A. Legile RSS Azerbaidjan
88. Legile RSS Azerbaidjan relevante pentru a stabili dacă reclamanţii deţineau drepturi de proprietate asupra bunurilor revendicate sunt Constituţia din 1978, Codul funciar din 1970 şi Codul locuinţei din 1983.
1. Constituţia din 1978
89. Constituţia din 1978 prevedea următoarele:
Art. 13
„Baza bunurilor personale ale cetăţenilor RSS Azerbaidjan este formată din veniturile muncii acestora. Bunurile personale pot include bunuri de uz casnic, de consum personal, confort şi utilitate, o casă, şi venituri din muncă economisite. Statul protează bunurile personale ale cetăţenilor şi dreptul la moştenire.
Cetăţenilor li se pot atribui parcele de teren conform legii pentru practicarea agriculturii de subzistenţă (inclusiv creşterea de animale şi păsări), grădinărit şi construirea unei locuinţe individuale. Aceştia au obligaţia de a folosi terenul în mod raţional. Fermele de stat şi ferme colective oferă asistenţă cetăţenilor pentru exploatarea parcelelor.
Cetăţenii nu se pot folosi, în detrimentul interesului public, de bunurile personale sau de cele asupra cărora au drept de uzufruct pentru a obţine venituri care nu provin din muncă.”
2. Codul funciar din 1970
90. Dispoziţiile relevante din Codul funciar prevedeau următoarele:
Art. 4 – Proprietatea publică (a poporului) asupra pământului
„În temeiul Constituţiei URSS şi al Constituţiei RSS Azerbaidjan, pământul aparţine statului – este bunul comun al întregului popor sovietic.
În URSS, pământul aparţine în exclusivitate statului, care nu permite decât darea sa în folosinţă. Este interzisă orice acţiune care încalcă direct sau indirect dreptul de proprietate al statului asupra pământului.”
Art. 24 – Documente care certifică dreptul de folosinţă asupra terenurilor
„Dreptul de folosinţă pe care îl au fermele colective, fermele de stat [şi alte persoane juridice sau fizice] asupra parcelor de teren se atestă printr-un certificat de stat.
Forma certificatului este stabilită de Sovietul de Miniştri al URSS conform legislaţiei funciare a URSS şi a republicilor Uniunii.
Dreptul de folosinţă temporară asupra unui teren este atestat printr-un certificat al cărui formular este stabilit de Sovietul de Miniştri al RSS Azerbaidjan.”
Art. 25 – Norme privind eliberarea certificatelor care atestă
dreptul de folosinţă asupra terenului
„Certificatele de stat privind dreptul de folosinţă pe perioadă nedeterminată asupra unui lot de pământ şi certificatele privind dreptul de folosinţă pe perioadă temporară asupra unui lot de pământ sunt acordate fermelor colective, fermelor de stat şi altor instituţii, agenţii şi organisme publice, de stat sau cooperatiste sau cetăţenilor de către Comitetul Executiv al Sovietului Reprezentanţilor Poporului din raionul sau oraşul de pe teritoriul căruia se află la parcela de pământ care urmează a fi atribuită (sub autoritatea republicii).”
Art. 27 – Utilizarea terenurilor în scopurile indicate
„Utilizatorii de terenuri au dreptul şi obligaţia de a utiliza parcelele de teren care le sunt atribuite în scopul pentru care le-au fost alocate.”
Art. 28 – Drepturile utilizatorilor terenurilor asupra parcelelor care le-au fost atribuite
„În funcţie de scopul precizat pentru utilizarea terenului atribuit, utilizatorii terenurilor au dreptul la următoarele, în conformitate cu normele aplicabile:
– să construiască clădiri de locuit, clădiri industriale sau clădiri publice, precum şi alte tipuri de clădiri şi structuri;
– să planteze specii de plante cultivabile, să planteze sau sădească pomi fructiferi, decorativi sau de altă natură;
– să folosească zonele de culturi şi păşunare şi alte terenuri agricole;
– să folosească resursele naturale subterane abundente, turba şi întinderile de apă în scopuri economice şi să folosească celelalte resurse ale pământului.”
Art. 126-1 – Dreptul de folosinţă asupra terenului în caz de moştenire a dreptului
de proprietate asupra unei clădiri
„În cazul în care proprietatea asupra unui imobil situat într-un sat este transmisă prin succesiune şi moştenitorii nu au dreptul de a cumpăra o parcelă pentru grădinărit în familie în temeiul procedurii aplicabile, li se acordă un drept de folosinţă asupra parcelei de teren, necesar pentru conservarea construcţiei. Dimensiunea acestei parcele este stabilită de Sovietul de Miniştri al RSS Azerbaidjan.”
Art. 131 – Repartizarea terenurilor către cetăţeni
în scopul construirii de locuinţe personale
„Parcelele de teren destinate construcţiei de locuinţe individuale, care devin bunuri personale, sunt atribuite cetăţenilor care locuiesc în zonele populate ale RSS Azerbaidjan unde construirea de locuinţe nu este interzisă de legislaţia în vigoare. Parcelele provin de pe terenurile aparţinând oraşelor şi zonelor populate, de pe terenurile satelor care nu sunt utilizate de fermele colective, de fermele de stat sau de alte întreprinderi agricole, de pe terenurile care aparţin rezervei statului sau de pe terenurile aparţinând fondului forestier de stat care nu sunt incluse în zonele de spaţii verzi din oraşe. Ele sunt acordate cu un scop precis, în conformitate cu procedura prevăzută de [...] prezentul cod.
Construirea de locuinţe personale în oraşe şi localităţile muncitoreşti se face în zone libere care nu necesită efectuarea de cheltuieli în vederea folosirii acestora sau pregătirea lor tehnică şi, în principiu, în apropierea căilor ferate şi rutiere care permit un tranzit regulat, sub forma de raioane sau zone populate independente.”
3. Codul locuinţei din 1983
91. Art. 10.3 din Codul locuinţei era redactat astfel:
„Cetăţenii au dreptul de a deţine o casă ca proprietate personală conform legislaţiei URSS şi RSS Azerbaidjan.”
4. Instrucţiunile din 1985 privind normele de înregistrare a locuinţelor
92. La art. 2, Instrucţiunile din 1985, aprobate de Serviciul Central de Statistică al URSS prin Ordinul nr. 380 din 15 iulie 1985, menţionau documentele care servesc pentru probarea drepturilor reale asupra unei case de locuit. Art. 2.1 menţiona diferitele tipuri de documente care constituie probă directă a existenţei unui drept de proprietate. Art. 2.2 prevedea că, în lipsa unor astfel de probe, dreptul de proprietate poate fi demonstrat indirect prin alte documente, inclusiv:
„documente de inventar tehnic, atunci când acestea conţin o trimitere precisă la posesia de către proprietar a unui document autentificat în mod corespunzător care să certifice dreptul asupra casei de locuit”.
B. Legile Republicii Azerbaidjan
93. După declararea independenţei, Republica Azerbaidjan a adoptat, la 9 noiembrie 1991, legi privind bunurile care, pentru prima dată, desemnau pământul ca făcând obiectul proprietăţii private. Cu toate acestea, abia în 1996 legea privind reforma funciară a stabilit norme detaliate privind privatizarea parcelelor de teren atribuite cetăţenilor. Întrucât reclamanţii au părăsit Lachinul în 1992, nu au putut solicita să devină proprietari ai terenurilor de care se foloseau.
1. Legea din 1991 privind bunurile
94. Legea din 1991 privind bunurile în Republica Azerbaidjan, intrată în vigoare la 1 decembrie 1991, prevedea, în special, următoarele:
Art. 21 – Obiecte care intră sub incidenţa dreptului de proprietate al cetăţeanului
„1. Un cetăţean poate deţine:
– parcele de teren;
– case, apartamente, case la ţară, garaje, echipamente de uz casnic şi bunuri de folosinţă privată;
– acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri financiare;
– mijloace media;
– întreprinderi şi complexuri de producţie de bunuri de larg consum şi bunuri destinate pieţei sociale şi pieţei culturale, cu excepţia anumitor tipuri de bunuri care, în condiţiile legii, nu pot, din motive de siguranţă a statului sau siguranţă publică sau din cauza obligaţiilor internaţionale, să fie deţinute de cetăţeni.
[...]
5. Un cetăţean care deţine un apartament, o casă, o casă la ţară, un garaj sau orice alt bun imobiliar are dreptul să dispună de acestea după propria sa voinţă: le poate vinde, lăsa moştenire, închiria, dona sau poate lua orice altă măsură care nu încalcă legea.”
2. Codul funciar din 1992
95. Noul Cod funciar, intrat în vigoare la 31 ianuarie 1992, conţinea următoarele dispoziţii:
„Parcelele de teren sunt atribuite în proprietate privată cetăţenilor Republicii Azerbaidjan, în conformitate cu solicitările formulate de autorităţile executive locale, pe baza unor decizii ale Sovietului Reprezentanţilor Poporului din raion sau oraş, în scopurile menţionate mai jos:
1) construcţia de case private şi dependinţe şi dezvoltarea unei agriculturi familiale, pentru persoanele care au reşedinţa permanentă pe teritoriul respectiv;
2) activitatea fermelor şi a altor organisme implicate în producţia de produse agricole destinate vânzării;
3) construcţia de case la ţară, private sau colective, şi de garaje private în interiorul oraşului;
4) construcţia de clădiri destinate activităţilor comerciale;
5) activităţi de producţie etnică tradiţională.
În conformitate cu legislaţia Republicii Azerbaidjan, parcele de teren pot fi atribuite în proprietate privată către cetăţenilor şi în alte scopuri.”
Art. 11 – Condiţii de atribuire a parcelelor de teren
în proprietate privată
„Pentru scopurile specificate la art. 10 din prezentul cod, dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren se acordă cu titlu gratuit.
Parcelele de teren atribuite cetăţenilor înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod pentru a-şi construi casa de locuit, casa la ţară sau garaj devin proprietatea acestora.
Un drept de proprietate privată sau de folosinţă pe toată durata vieţii transmisibil prin succesiune asupra unei parcele de teren nu se poate acorda persoanelor fizice sau juridice străine.
O parcelă de teren nu poate fi restituită foştilor proprietari, nici moştenitorilor acestora. Aceştia pot obţine un drept de proprietate asupra parcelei de teren în condiţiile prevăzute de prezentul cod.”
Art. 23 – Atribuirea parcelelor de teren
„Dreptul de proprietate, de folosinţă, de utilizare sau de închiriere asupra unei parcele de teren este acordat cetăţenilor, întreprinderilor şi organizaţiilor prin decizia Sovietului Reprezentanţilor Poporului din respectivul raion sau oraş în conformitate cu procedura de atribuire a terenurilor şi documentele referitoare la folosinţa terenurilor.
Folosirea în scopul căreia este destinată parcela de teren este indicată în certificatul de atribuire a terenului.
Procedura de introducere şi examinare a cererilor de atribuire sau de confiscare a parcelelor de teren, inclusiv a parcelelor de teren confiscate din motive de necesitate de stat sau utilitate publică este stabilită de Consiliul de Miniştri al Republicii Azerbaidjan.
Cererile de atribuire a parcelelor de teren introduse de cetăţeni sunt examinate în termen de cel mult o lună.”
Art. 30 – Documente care atestă dreptul de proprietate şi dreptul de folosinţă şi de utilizare permanentă asupra terenurilor
„Dreptul de proprietate şi dreptul de folosinţă şi de utilizare permanentă sunt atestate printr-un certificat de stat emis de către Sovietul Reprezentanţilor Poporului din respectivul raion sau oraş.
Forma certificatului de stat menţionat este aprobată de către Consiliul de Miniştri al Republicii Azerbaidjan.”
Art. 31 – Oficializarea dreptului de folosinţă temporară a terenurilor
„Dreptul de folosinţă temporară asupra terenurilor, inclusiv când acesta rezultă dintr-o închiriere, face obiectul unui acord scris şi al unui certificat. Aceste documente sunt înregistrate de Sovietul Reprezentanţilor Poporului din raionul sau oraşul respectiv şi sunt emise beneficiarului dreptului de folosinţă. Forma acordului scris şi a certificatului este aprobată de către Consiliul de Miniştri al Republicii Azerbaidjan.”
Art. 32 – Motive de revocare a dreptului de proprietate, a dreptului de folosinţă şi de utilizare şi a dreptului de închiriere asupra terenurilor
„Sovietul Reprezentanţilor Poporului din raionul sau oraşul care a atribuit asupra unei parcele de teren sau unei părţi a unei parcele un drept de proprietate, un drept de folosinţă şi utilizare sau un drept de închiriere poate revoca acest drept în următoarele cazuri:
1) abandonarea sau înstrăinarea voluntară a parcelei de teren de către proprietarul său;
2) expirarea perioadei pentru care a fost atribuită parcela de teren;
3) încetarea activităţilor întreprinderii, agenţiei, organizaţiei sau fermei agricole;
4) folosinţa terenului în alte scopuri decât cel pentru care a fost destinat;
5) încetarea relaţiilor de muncă pe baza cărora a fost atribuit terenul, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
6) nerespectarea termenilor contractului de închiriere;
7) neplata timp de doi ani consecutiv, fără motive valabile, a impozitului pe teren prevăzut de lege sau a chiriei prevăzute de contractul de închiriere;
8) nefolosirea, pentru o perioadă de un an şi fără un motiv valabil, a parcelei de teren atribuite în scopul producţiei agricole sau nefolosirea, pentru o perioadă de doi ani şi fără un motiv valabil, a parcelei de teren atribuite în scopul producţiei neagricole;
9) necesitatea de a confisca parcela de teren din motive de necesitate de stat sau utilitate publică;
10) transferul dreptului de proprietate sau al dreptului de administrare operaţională asupra clădirilor sau structurilor;
11) decesul beneficiarului dreptului de folosinţă.
Legislaţia Republicii Azerbaidjan poate să prevadă şi alte motive de revocare a dreptului de proprietate, a dreptului de folosinţă şi utilizare şi a dreptului de închiriere atribuite asupra unei parcele de teren.”
IV. Dreptul intern relevant
96. Art. 42 din Regulamentul privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat (Haga, 18 octombrie 1907, denumit în continuare „Regulamentul de la Haga din 1907”) defineşte ocupaţia beligerantă după cum urmează:
„Un teritoriu este socotit ocupat când se găseşte de fapt sub autoritatea armatei inamice. Ocupaţia nu se întinde decât asupra teritoriilor unde această autoritate este stabilită şi în măsură să se exercite.”
Prin urmare, se poate vorbi despre ocupaţie în temeiul Regulamentului de la Haga din 1907 atunci când un stat îşi exercită autoritatea de fapt asupra teritoriului sau asupra unei părţi din teritoriul unui stat inamic[1]. Opinia majoritară este că prin „autoritate de fapt” se înţelege un control efectiv.
Se consideră că un teritoriu sau o parte a unui teritoriu se află sub ocupaţie militară atunci când se poate demonstra că trupele străine sunt prezente în locul respectiv şi că aceste trupe sunt în măsură să exercite un control efectiv, fără acordul autorităţii suverane. Majoritatea experţilor consideră că prezenţa fizică a trupelor străine este o condiţie sine qua non a ocupaţiei[2], cu alte cuvinte, că ocupaţia nu este de conceput în absenţa prezenţei militare pe teren; astfel, exercitarea unui control naval sau aerian de către forţele străine care instituie o blocadă nu este suficientă[3].
97. Normele de drept umanitar internaţional nu tratează în mod expres problema imposibilităţii ca persoanele să aibă acces la domiciliul sau la bunurile lor, dar art. 49 din Convenţia (IV) de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia persoanelor civile în timp de război („A patra Convenţie de la Geneva”) reglementează situaţiile de strămutare forţată în teritoriile ocupate sau din aceste teritorii. Acesta este redactat după cum urmează:
„Transferările forţate, în masă sau individuale, precum şi deportările de persoane protejate din teritoriul ocupat în teritoriul puterii ocupante sau în cel al oricărui alt stat, ocupat sau nu, sunt interzise, oricare ar fi motivul.
Totuşi, puterea ocupantă va putea proceda la evacuarea totală sau parţială a unei anumite regiuni ocupate, dacă securitatea populaţiei sau motive imperioase militare o cer. Evacuările nu vor putea duce la deplasarea persoanelor protejate peste hotarele teritoriului ocupat decât dacă, din motive materiale, este imposibilă evacuarea unui asemenea deplasări. Populaţia astfel evacuată va fi readusă la cămine, de îndată ce ostilităţile în acest sector vor lua sfârşit.
Puterea ocupantă, procedând la aceste transferări sau evacuări, va trebui să asigure, în măsura posibilului, cazarea convenabilă a persoanelor protejate, ca deplasările să fie făcute în condiţii satisfăcătoare de salubritate, de igienă, de securitate şi de hrană şi ca membrii aceleiaşi familii să nu fie despărţiţi unii de alţii.
Puterea protectoare va fi informată de orice transferări şi evacuări, de îndată ce acestea vor avea loc.
Puterea ocupantă nu va putea să reţină persoanele protejate într-o regiune deosebit de expusă pericolelor războiului, decât dacă securitatea populaţiei sau motive imperioase o cer.
Puterea ocupantă nu va putea proceda la deportarea sau la transferarea unei părţi din propria sa populaţie civilă în teritoriul ocupat de ea.”
Art. 49 din A patra Convenţie de la Geneva a patra este aplicabil într-un teritoriu ocupat în lipsa unor norme specifice referitoare la strămutarea forţată pe teritoriul unei părţi la conflict. Totuşi, dreptul persoanelor strămutate „de a se reîntoarce voluntar şi în siguranţă la casele sau la locul de reşedinţă obişnuită de îndată ce cauzele strămutării încetează să mai existe” este considerat o normă de drept internaţional cutumiar (a se vedea norma 132 din Studiul CICR privind dreptul internaţional umanitar cutumiar[4]), care se aplică oricărui tip de teritoriu.
V. Documentele relevante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei
A. Organizaţia Naţiunilor Unite
98. „Principii referitoare la restituirea de locuinţe şi de bunuri în cazul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate” (Organizaţia Naţiunilor Unite, Comisia pentru Drepturile Omului, Subcomisia pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, 28 iunie 2005, E/CN.4/Sub.2/2005/17, Anexă), cunoscute, de asemenea, ca „Principiile Pinheiro”, sunt normele cele mai complete existente pe această temă. Aceste principii, care se bazează pe nomele existente de drept internaţional pentru drepturile omului şi de drept internaţional umanitar, au scopul de a oferi statelor, instituţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi comunităţii internaţionale, în ansamblu, norme internaţionale şi orientări practice cu privire la modul de a aborda eficient problemele complexe juridice şi tehnice ridicate de restituirea de locuinţe şi bunuri.
Sunt prevăzute, în special, următoarele norme:
2. Dreptul la restituirea locuinţelor şi bunurilor
„2.1 Refugiaţii şi persoanele strămutate au dreptul de a le fi restituite orice locuinţă, teren şi/sau bunuri de care au fost în mod arbitrar sau în mod ilegal private, sau să primească o despăgubire pentru orice locuinţă, teren şi/sau bunuri care este fizic imposibil să le fie restituite, după cum se stabileşte de către o instanţă independentă şi imparţială.
2.2 Statele favorizează dreptul la restituire drept cale de atac în cazul strămutării şi drept element-cheie al justiţiei reparatorii. Dreptul la restituire există ca un drept distinct, fără a aduce atingere revenirii efective sau nerevenirii refugiaţilor sau persoanelor strămutate care au dreptul la restituirea locuinţei, terenului şi bunurilor.”
3. Dreptul de a nu face obiectul discriminării
„3.1 Orice persoană are dreptul de a fi protejată împotriva discriminării bazate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, sărăcie, handicap, naştere sau orice altă situaţie.
3.2 Statele se asigură că discriminarea din motivele sus-menţionate este interzisă în drept şi în fapt şi că toate persoanele, inclusiv refugiaţii şi persoanele strămutate, sunt egale în faţa legii.”
12. Proceduri, instituţii şi mecanisme naţionale
„12.1 Statele au obligaţia să pună în aplicare în timp util şi să sprijine proceduri, instituţii şi mecanisme echitabile, independente, transparente şi nediscriminatorii pentru a evalua cererile de restituire a locuinţelor, terenurilor şi bunurilor şi să le dea curs.
[...]
12.5 În cazul prăbuşirii generale a statului de drept sau în cazul în care statele nu sunt capabile să pună în aplicare procedurile, instituţiile şi mecanismele necesare pentru a facilita procesul de restituire a locuinţelor, pământului şi a bunurilor în mod echitabil şi în timp util, statele au obligaţia să solicite asistenţă tehnică şi cooperarea organizaţiilor internaţionale relevante pentru a institui dispoziţii tranzitorii care să permită refugiaţilor şi persoanelor strămutate să dispună de căi de atac efective în vederea restituirii.
12.6 Statele au obligaţia să includă proceduri, instituţii şi mecanisme de restituire a locuinţelor, terenurilor şi bunurilor în acordurile de pace şi în acordurile de repatriere liber consimţită. [...]”
13. Acces facil la procedurile care examinează
cererile de restituire
„13.1 Orice persoană care a fost privată în mod arbitrar sau ilegal de locuinţa, de terenul şi/sau de bunurile sale trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta o cerere de restituire şi/sau de despăgubire în faţa unui organism independent şi imparţial, care se va pronunţa asupra cererii şi va notifica decizia părţii interesate. Statele au obligaţia de a nu subordona depunerea unei cereri de restituire unor condiţii prealabile.
[...]
13.5 Statele au obligaţia de a face eforturi să înfiinţeze centre şi birouri de examinare a cererilor de restituire în toate regiunile afectate sau în care au reşedinţa potenţiali reclamanţi. Cererile trebuie depuse personal însă, pentru ca procesul să fie accesibil cât mai multor persoane, este necesar să poată fi, de asemenea, depuse prin poştă sau prin procură. [...]
13.7 Statele trebuie să se asigure că formularele de cerere sunt simple şi uşor de înţeles [...]
13.11 Statele trebuie să se asigure că este furnizată asistenţă juridică adecvată, dacă este posibil, în mod gratuit [...]ˮ
15. Registrul locuinţelor, terenurilor şi bunurilor şi
documentaţie în domeniu
„[...]
15.7 În cazurile de strămutare masivă, în cazul în care există puţine dovezi ale drepturilor de proprietate sau de folosinţă, statele pot presupune că oamenii care şi-au părăsit căminele într-o perioadă marcată de violenţe sau de o catastrofă au făcut acest lucru din motive care au avut legătură cu evenimentele respective şi, prin urmare, au dreptul la restituirea locuinţelor, terenurilor şi bunurilor lor. În astfel de cazuri, autorităţile administrative şi judiciare pot stabili, în mod independent, faptele în raport cu cererile de restituire neînsoţite de documente justificative.
[...]”
21. Despăgubiri
„21.1 Refugiaţii şi persoanele strămutate au dreptul la o despăgubire integrală şi efectivă ca parte integrantă a procesului de restituire. Despăgubirea se poate acorda în numerar sau în natură. Pentru a respecta principiul justiţiei reparatorii, statele trebuie să se asigure că nu se acordă despăgubiri drept motiv de recurs decât atunci când restituirea nu este posibilă în fapt sau atunci când partea vătămată acceptă despăgubirea în locul restituirii, în cunoştinţă de cauză şi în mod voluntar, sau atunci când condiţiile unui acord de pace negociat prevăd asocierea restituirii cu despăgubirea.
[...]”
B. Consiliul Europei
99. Organismele Consiliului Europei s-au exprimat în mai multe rânduri cu privire la problematica restituirii bunurilor persoanelor strămutate în interiorul propriei ţări („persoane strămutate”) şi refugiaţilor. Rezoluţiile şi recomandările citate în continuare sunt deosebit de relevante în contextul prezentei cauze.
1. „Rezolvarea problemelor proprietăţii refugiaţilor şi a persoanelor strămutate în interiorul propriei ţări”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) Rezoluţia 1708 (2010)
100. În această rezoluţie, Adunarea Parlamentară observă că nu mai puţin de 2,5 milioane de refugiaţi şi persoane strămutate se confruntă cu o situaţie de strămutare în statele membre ale Consiliului Europei, în special în regiunile Caucazului de Sud şi de Nord, în Balcani şi în Mediterana de Est, şi de multe ori reprezintă o problemă de lungă durată, în măsura în care multe dintre persoanele strămutate se află în imposibilitate să revină acasă sau să aibă acces la casele şi la terenurile lor, încă din anii ‘90 şi chiar anterior (pct. 2). În aceste condiţii, subliniază importanţa restituirii:
„3. Distrugerea, ocuparea şi confiscarea bunurilor abandonate încalcă drepturile persoanelor în cauză, perpetuează strămutarea şi complică reconcilierea şi restabilirea păcii. În consecinţă, restituirea bunurilor – cu alte cuvinte, faptul de a restabili foştii locuitori strămutaţi în drepturile lor şi în posesia fizică a bunurilor lor – sau despăgubirea sunt forme de reparaţie necesare pentru restabilirea drepturilor individuale şi a statului de drept.
4. Adunarea Parlamentară consideră restituirea ca fiind un răspuns optim la pierderea accesului la locuinţe, terenuri şi proprietăţi – şi a drepturilor de proprietate aferente acestora. Este într-adevăr singurul remediu care dă posibilitatea de a alege între trei «soluţii durabile» la strămutare: revenirea persoanelor strămutate la locul lor de reşedinţă iniţial, în condiţii de siguranţă şi demnitate; integrarea în locul în care au fost strămutate; sau reinstalarea într-o altă parte a ţării de origine sau în afara graniţelor acesteia.”
Adunarea Parlamentară a făcut în continuare referire la instrumentele de protecţie a drepturilor omului ale Consiliului Europei (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale) şi la principiile Pinheiro (Organizaţia Naţiunilor Unite), şi a solicitat statelor membre să ia o serie de măsuri:
„9. Având în vedere cele de mai sus, Adunarea invită statele membre să rezolve problemele postconflict privind drepturile de proprietate asupra locuinţelor, terenurilor şi bunurilor cu care se confruntă refugiaţii şi persoanele strămutate, ţinând cont de principiile Pinheiro, de instrumentele relevante ale Consiliului Europei şi de Recomandarea Rec(2006)6 a Comitetului de Miniştri.
10. Având în vedere aceste norme internaţionale şi experienţa programelor de restituire a bunurilor şi de despăgubire care au fost puse în aplicare în Europa până în prezent, statele membre sunt invitate:
10.1. să garanteze o reparaţie efectivă, într-un termen rezonabil, pentru pierderea accesului la locuinţe, terenuri şi bunuri – şi drepturile aferente acestora – abandonate de refugiaţi şi de persoanele strămutate, fără a aştepta negocieri privind soluţionarea conflictelor armate sau statutul unui anumit teritoriu;
10.2. să se asigure că reparaţia se face sub forma restituirii, confirmând drepturile legale ale refugiaţilor şi ale persoanelor strămutate asupra bunurilor lor, restabilindu-le accesul fizic, în condiţii de maximă siguranţă, la aceste bunuri, precum şi la posesia asupra lor. În cazul în care restituirea nu este posibilă, trebuie să se acorde o compensaţie adecvată, confirmând drepturile anterioare asupra bunurilor şi oferind o sumă de bani sau bunuri cu o valoare rezonabil de apropiată de valoarea de piaţă sau în orice alte modalitate care garantează o reparaţie justă;
10.3. să se asigure că refugiaţii şi persoanele strămutate ale căror drepturi nu sunt recunoscute oficial înainte de strămutare, dar care, în fapt, beneficiau de dreptul de folosinţă asupra proprietăţii validat de autorităţi, primesc acces egal şi efectiv la căi de atac şi dreptul de a obţine despăgubiri pentru lipsirea de posesie. Acest fapt este deosebit de important atunci când persoanele afectate sunt vulnerabile social sau fac parte din grupuri minoritare;
[...]
10.5. atunci când titularii de drepturi de închiriere şi de ocupare au fost forţaţi să-şi abandoneze domiciliul, să se asigure că lipsa locuinţei este considerată justificată până în momentul în care condiţiile unei întoarceri voluntare, în siguranţă şi demnitate, au fost restabilite;
10.6. să instituie proceduri pentru solicitarea reparaţiei rapide, accesibile şi eficiente. În cazul în care strămutările şi lipsirea de posesie au avut un caracter sistematic, trebuie să instituie organisme decizionale abilitate să se pronunţe cu privire la aceste cereri, care vor aplica proceduri accelerate care implică relaxarea normelor în materie de probă şi facilitarea procedurii. Vor fi de competenţa acestora toate tipurile de proprietate capabile să asigure cazarea şi subzistenţa persoanelor strămutate, inclusiv proprietăţile cu uz rezidenţial, agricol şi comercial;
10.7. să garanteze independenţa, imparţialitatea şi expertiza organismelor decizionale, în special prin stabilirea unor norme adecvate privind componenţa acestora, care să poate să prevadă prezenţa unor membri internaţionali.
[...]”
2. „Refugiaţi şi persoane strămutate în Armenia, Azerbaidjan şi Georgia”, APCE, Rezoluţia 1497(2006)
101. În această rezoluţie, Adunarea solicita, în special, Armeniei, Azerbaidjanului şi Georgiei:
„12.1. să-şi concentreze toate eforturile pentru a găsi o soluţionare paşnică a conflictelor din regiune, pentru a crea condiţii pentru întoarcerea acasă voluntară a refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, în condiţii de maximă siguranţă şi demnitate;
[...]
12.4. să facă din revenirea persoanelor strămutate o prioritate şi să facă tot ce este posibil în timpul negocierilor pentru ca aceste persoane să revină în condiţii de maximă siguranţă, chiar înainte de o reglementare generală;
[...]
12.15. să dezvolte o cooperare practică pentru a ancheta soarta persoanelor dispărute, precum şi pentru a facilita restituirea de documente şi proprietăţi, în special servindu-se de experienţa din Balcani în tratarea unor probleme similare.”
3. Recomandarea Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la persoanele strămutate în interiorul propriei ţări, Rec (2006)6
102. Comitetul de Miniştri recomanda, în special, următoarele:
„8. Persoanele strămutate în interiorul propriei ţări au dreptul de a se bucura de bunurile lor, în conformitate cu drepturile omului. Ele au, în special, dreptul de a-şi recupera bunurile pe care le-au abandonat în urma strămutării. În cazul în care persoanele strămutate în interiorul propriei ţări sunt private de proprietăţile lor, trebuie să li se ofere o despăgubire adecvată.”
ÎN DREPT
I. Introducere
103. Prin decizia din 14 decembrie 2011, Curtea a declarat admisibile capetele de cerere ale reclamanţilor. După ce a examinat cele şase excepţii preliminare formulate de guvernul pârât în temeiul art. 35 din Convenţie, a respins trei dintre acestea – cu privire la aspectul prezentării problemei în faţa unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de soluţionare, incompetenţa ratio temporis a Curţii, respectiv nerespectarea termenului de 6 luni. Curtea a conexat la fond celelalte trei excepţii, pe care le va examina în continuare, în următoarea ordine: epuizarea căilor de atac interne, calitatea de victimă a reclamanţilor şi jurisdicţia statului pârât asupra teritoriului în cauză.
II. Epuizarea căilor de atac interne
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
104. Reclamanţii susţin că sunt persoane strămutate pe care autorităţile armene le împiedică să revină la casele lor şi cazurile lor reflectă o politică publică recunoscută şi, prin urmare, o practică administrativă. În aceste condiţii, nu au avut acces la nicio cale de atac internă.
105. Reclamanţii adaugă că nu există, după cunoştinţele lor, nici în Armenia, nici în „RNK”, o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte plângerile lor. Potrivit acestora, conţinutul discuţiilor internaţionale legate de dreptul persoanelor strămutate de a reveni în propria ţară reprezintă cea mai bună probă a lipsei unor căi de atac interne. Constituind unul dintre cele mai importante puncte de dezacord la negocierile duse în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE, problema nu ar fi încă rezolvată. Reclamanţii declară că nu au introdus nicio „cerere” de revenire, dar nu cred că există o instanţă căreia ar fi putut să se adreseze. Ei consideră, în orice caz, că o astfel de cerere ar fi complet inutilă. În plus, susţinând că Republica Armenia neagă orice participare la evenimentele legate de conflictul din Nagorno-Karabah, consideră că ar fi un fapt contradictoriu să li se spună că ar fi trebuit să se adreseze autorităţilor din Republica Armenia.
106. De asemenea, reclamanţii susţin că este responsabilitatea guvernului pârât să demonstreze existenţa unei căi de atac care să fie efectivă atât în teorie, cât şi în practică şi care să fi fost deja exercitată cu succes de justiţiabili care se află într-o situaţie comparabilă cu a lor. Or, ei consideră că Guvernul nu şi-a îndeplinit această obligaţie: în special, niciuna dintre cauzele citate ca exemplu în observaţiile transmise Camerei în iulie 2007 nu se referă la dreptul persoanelor de a reveni pentru a se folosi de proprietatea lor sau pentru a se bucura de viaţa lor privată şi de familie. De asemenea, Guvernul a indicat abia în observaţiile sale din iulie 2012 diferite căi de atac constituţionale disponibile în Armenia şi „RNK” şi a susţinut că reclamanţii au avut întotdeauna posibilitatea să revină în teritoriile disputate, cel puţin pentru a-şi exercita drepturile legale. Interpretate în lumina observaţiilor anterioare ale Guvernului, care nu ar fi menţionat aceste căi de atac şi din care ar fi reieşit că revenirea şi despăgubirea persoanelor strămutate presupunea un acord de soluţionare a conflictului global şi definitiv, observaţiile din 2012 nu ar fi credibile. În plus, ele nu conţin niciun exemplu real de reparaţie oferită cetăţenilor azeri pentru încălcarea unor drepturi de tipul celor aici în cauză.
2. Guvernul pârât
107. Susţinând că reclamanţii nu au demonstrat că au efectuat cel mai mic demers pentru a-şi proteja sau restabili drepturile, guvernul armean consideră că aceştia nu au îndeplinit cerinţa epuizării căilor de atac interne. Acesta susţine, în special, că nu a fost sesizată niciuna dintre autorităţile judiciare sau administrative ale Republicii Armenia şi că, în plus, „RNK” dispune de toate organele judiciare şi administrative capabile să protejeze drepturile individuale, precizând că, în opinia sa, teritoriile în cauză se află sub jurisdicţia şi controlul acestei din urmă entităţi. Guvernul pârât declară că reclamanţii ar fi putut, pe de o parte, să obţină o viză pentru Armenia sau pentru „RNK” pentru a solicita în aceste ţări consiliere juridică – care ar fi putut să le fie oferită chiar şi gratuit de „un avocat public” – şi, pe de altă parte, să iniţieze o acţiune în restituire sau în despăgubire împotriva armatei şi autorităţilor armene sau împotriva „RNK”, în faţa unor instanţe independente şi imparţiale. În Armenia, aceste posibilităţi există încă din momentul în care ţara a ratificat Convenţia, în aprilie 2002. Poziţiile luate în contextul negocierilor desfăşurate în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE fac trimitere la revenirea tuturor persoanelor strămutate şi nu au nicio relevanţă în ceea ce priveşte situaţia persoanelor care doresc să-şi exercite drepturile legale.
108. Guvernul adaugă că dispoziţiile constituţionale şi legile respective din Armenia şi „RNK”, în special codurile lor funciare şi civile, protejează dreptul persoanelor la respectarea proprietăţii, prevăd un regim de restituire sau despăgubire atunci când persoanele au fost deposedate de pământurile lor şi nu fac distincţie între drepturile resortisanţilor şi cele ale străinilor.
109. Pentru a demonstra eficienţa căilor de atac armene în cazul persoanelor de etnie kurdă sau azeră, Guvernul a prezentat, în iunie 2007, trei decizii judecătoreşti, una cu privire la amnistia acordată unui condamnat presupus de cetăţenie azeră, alta cu privire la o soluţionare amiabilă încheiată între un kurd şi angajatorul său într-un litigiu legat de neplata salariului, ultima referindu-se la un litigiu între o persoană de naţionalitate kurdă şi administraţia locală armeană, legat de prelungirea unui contract de locaţiune. Pentru a demonstra existenţa unor căi de atac efective în „RNK”, guvernul pârât a prezentat, de asemenea, trei hotărâri pronunţate de instanţele regionale, două dintre ele referindu-se la condamnarea unor persoane de etnie armeană care locuiau în „RNK” şi o a treia care făcea referire la un litigiu în materie de succesiune între două persoane fizice, aparent de etnie armeană.
3. Guvernul azer, terţ intervenient
110. Guvernul azer susţine că guvernul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a indica care dintre căile de atac existente în Republica Armenia sau în „RNK” ar fi efective în circumstanţele date şi nu a arătat cauze în care o persoană strămutată de naţionalitate azeră ar fi obţinut succes de cauză după ce a exercitat una dintre căile de atac presupus existentă, dar pentru care nu a fost furnizat niciun detaliu. Guvernul azer afirmă că nici Codul funciar din Armenia, nici cel din „RNK” nu prevede reguli sau mecanisme prin care persoanele strămutate în circumstanţe similare cu cele cu care s-au confruntat reclamanţii ar putea solicita restituirea bunurilor de care au fost deposedate sau o despăgubire pentru această deposedare.
111. În plus, contextul general ar impune concluzia că, având în vedere practicile administrative sau circumstanţele speciale, nu este necesară epuizarea căilor de atac interne: tensiunile şi ostilităţile continuă în regiune, Nagorno-Karabah şi alte teritorii ocupate se află sub legea marţială şi o politică deliberată incită coloniştii armeni să se instaleze în raionul Lachin.
112. De altfel, guvernul azer susţine că niciuna dintre căile de atac despre care guvernul pârât a declarat că sunt disponibile în faţa instanţelor şi organelor armene nu poate fi considerată, prin definiţie, efectivă, având în vedere poziţia oficială a Armeniei potrivit căreia „RNK” constituie un stat independent care îşi exercită jurisdicţia şi controlul asupra Lachin. Adaugă că acest cadru teritorial, care corespunde „declaraţiei de independenţă” proclamate de „RNK” în septembrie 1991, exclude regiunile azere ocupate după această dată, inclusiv raionul Lachin, peste care instanţele „RNK” nu ar putea aşadar, constituţional, să-şi exercite competenţa.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitatea probelor suplimentare
113. În primul rând, trebuie observat că, la 20 ianuarie 2014, adică la două săptămâni după expirarea termenului stabilit de Curte pentru comunicarea probelor suplimentare, guvernul pârât a prezentat mai multe documente, inclusiv două hotărâri ale „instanţei de prim grad de jurisdicţie a Republicii Nagorno-Karabah” emise în 2003 şi, respectiv, în 2005 şi care par să recunoască drepturile de proprietate a doi reclamanţi, persoane strămutate de naţionalitate azeră, asupra caselor proprietate privată şi asupra terenurilor din vecinătate, situate în teritoriile disputate.
114. La 22 ianuarie 2014, Preşedintele Curţii, după consultarea Marii Camere, a decis, în conformitate cu art. 38 § 1 şi art. 71 § 1 din Regulament, că, întrucât au fost depuse după expirarea termenului şi fără a fi avansată o explicaţie satisfăcătoare cu privire la cauza întârzierii, aceste documente nu vor fi admise la dosar. Curtea reaminteşte, în acest sens, că, la 8 iunie 2006, guvernul pârât a fost invitat să prezinte observaţii scrise cu privire la cauză şi că, în acea zi şi ulterior, din nou, i-a solicitat în mod expres să-şi expună argumentele cu privire la problema legată de epuizarea căilor de atac interne. Guvernul pârât nu a făcut la momentul respectiv nicio menţiune la hotărârile din 2003 şi 2005. Prin urmare, aceste documente nu vor fi luate în considerare.
2. Principiile generale în materie de epuizare a căilor de atac interne
115. Curtea reaminteşte că mecanismul de protecţie instituit de Convenţie are, aspect primordial, un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Sarcina sa este de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligaţiilor care decurg din Convenţie. Aceasta nu poate şi nu trebuie să se substituie autorităţilor, cărora le revine obligaţia de a se asigura că drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le consacră acest instrument sunt respectate şi protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne este aşadar o parte indispensabilă a funcţionării mecanismului de protecţie. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional, înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Persoanele care doresc să se prevaleze de competenţa de control a Curţii în ceea ce priveşte plângerile îndreptate împotriva unui stat au aşadar obligaţia de a utiliza înainte căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al respectivului stat (a se vedea, printre multe alte precedente, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV). Curtea ţine să sublinieze faptul că nu este o instanţă de prim grad de jurisdicţie, nu are capacitatea şi, în calitate de instanţă internaţională, nu are obligaţia să se pronunţe cu privire la un număr mare de cauze care presupun stabilirea situaţiei de fapt de bază sau calcularea unei compensaţii financiare – două sarcini care, din principiu şi din motive de eficienţă, revin instanţelor interne [Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 69, CEDO 2010, şi Niazi Kazali şi Hakan Kazali împotriva Ciprului (dec.), nr. 49247/08, pct. 132, 6 martie 2012].
116. Curtea a enunţat principiile generale cu privire la epuizarea căilor de atac interne într-o serie de hotărâri. În hotărârea Akdivar şi alţii (citată anterior), a afirmat următoarele (trimiterile la jurisprudenţă au fost omise):
„65. Curtea aminteşte că regula epuizării căilor de atac interne enunţată la art. 35 din Convenţie impune persoanelor care doresc să formuleze o acţiune împotriva unui stat în faţa unui organ judiciar sau arbitral internaţional obligaţia de a folosi în prealabil căile de atac pe care le oferă sistemul juridic [intern]. Statele nu sunt aşadar obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din Convenţie – cu care prezintă strânse afinităţi – că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă împotriva încălcării pretinse, indiferent dacă prevederile Convenţiei sunt sau nu parte integrantă din sistemul intern. Astfel, aceasta constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecţie introdus de Convenţie are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului [...].
66. În cadrul art. 35, un reclamant trebuie să se folosească de căile de atac disponibile în mod normal şi suficiente pentru a putea obţine o reparaţie pentru încălcările pe care le pretinde. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică, cât şi în teorie, fără de care le lipsesc efectivitatea şi accesibilitatea dorite [...].
Art. 35 impune, de asemenea, invocarea, cel puţin în esenţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de dreptul intern, a capetelor de cerere pe care reclamanţii intenţionează să le formuleze ulterior la Strasbourg; în plus, aceasta impune utilizarea mijloacelor procedurale prin care să se evite o încălcare a Convenţiei [...].
67. Cu toate acestea, după cum se menţionează anterior, nu există obligaţia de a utiliza căi de atac care nu sunt nici adecvate, nici efective. În plus, potrivit «principiilor de drept internaţional general recunoscute», anumite circumstanţe speciale pot scuti reclamantul de obligaţia de a epuiza căile de atac interne care îi sunt oferite [...]. Această regulă nu se aplică nici în situaţia în care se face dovada unei practici administrative care constă în repetarea unor acte interzise de Convenţie şi în tolerarea oficială de către autorităţile statului, astfel încât orice procedură ar fi inutilă sau ineficientă [...].
68. Art. 35 prevede o repartizare a sarcinii probei. Guvernul care a invocat neepuizarea căilor de atac interne are sarcina de a convinge Curtea de caracterul efectiv şi disponibilitatea respectivei căi de atac atât în teorie, cât şi în practică la momentul faptelor, cu alte cuvinte că era accesibilă şi îi putea oferi reclamantului posibilitatea soluţionării capetelor sale de cerere, precum şi că prezenta perspective rezonabile de reuşită. Cu toate acestea, odată demonstrat acest lucru, reclamantului îi revine sarcina de a stabili dacă calea de atac invocată de Guvern a fost într-adevăr utilizată sau dacă, dintr-un motiv oarecare, nu era nici adecvată, nici efectivă având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei sau dacă anumite circumstanţe speciale îl dispensau de această obligaţie [...]. Unul dintre aceste elemente îl poate reprezenta pasivitatea totală a autorităţilor naţionale confruntate cu acuzaţii grave potrivit cărora agenţii statului au comis greşeli sau au cauzat un prejudiciu, de exemplu, atunci când nu au deschis nicio anchetă sau nu au propus niciun sprijin. În aceste condiţii, se poate spune că sarcina probei se modifică din nou şi este obligaţia statului pârât să prezinte măsurile pe care le-a luat având în vedere amploarea şi gravitatea faptelor denunţate.
69. Curtea subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context: mecanismul de apărare a drepturilor omului pe care părţile contractante au convenit să îl instituie. Astfel, Curtea a recunoscut că art. 35 trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv [...]. În plus, a admis că regula epuizării căilor de atac interne nu se aplică automat şi nu are un caracter absolut; la controlarea respectării acesteia trebuie să se ţină seama de circumstanţele cauzei [...]. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar căile de atac prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi contextul juridic şi politic în care acestea sunt amplasate, precum şi situaţia personală a reclamanţilor.”
3. Aplicarea acestor principii la faptele cauzei
117. Susţinând în acelaşi timp că Republica Armenia nu-şi exercită jurisdicţia nici în Nagorno-Karabah, nici în raionul Lachin, guvernul pârât afirmă că reclamanţii puteau obţine o măsură de reparaţie în faţa instanţelor judiciare şi administrative din Armenia sau „RNK”. Citează prevederile legale ale acestor două entităţi referitoare la litigiile funciare, în special cele referitoare la probleme de restituire şi despăgubire în caz de însuşire ilegală a bunurilor altuia. De asemenea, prezintă declaraţii provenite de la judecători şi oficiali naţionali din care reiese că instanţele din Armenia şi „RNK” sunt independente şi imparţiale şi că sunt pregătite să ia la cunoştinţă, fără discriminare, cauzele prezentate în faţa acestora de cetăţeni azeri. Reclamanţii şi guvernul azer, la rândul lor, susţin că legile din Armenia şi din „RNK” nu prevăd mijloace de reparaţie pentru persoanele strămutate care au fost deposedate de bunurile lor în condiţii similare cu cele despre care au cunoştinţă reclamanţii.
118. Curtea consideră că, pentru a tranşa problema epuizării căilor de atac interne, nu este absolut necesar să stabilească dacă Republica Armenia poate fi considerată ca exercitându-şi jurisdicţia asupra teritoriului în cauză, nici dacă o astfel de jurisdicţie ar afecta aplicarea unei căi de atac în ordinea sa juridică internă, în ceea ce priveşte problemele legate de restituire sau despăgubire pentru bunurile situate în teritoriile disputate. Într-adevăr, guvernul pârât nu a demonstrat că a existat, fie în Armenia, fie în „RNK”, o cale de atac care să ducă la soluţionarea plângerilor reclamanţilor. Dispoziţiile legale pe care guvernul pârât le menţionează sunt de natură generală; ele nu acoperă cazul particular al deposedării rezultate în urma unui conflict armat şi, totodată, nu se raportează la situaţii comparabile cu cea a reclamanţilor. În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti interne furnizate ca exemplu în iunie 2007 (supra, pct. 109), niciunul dintre ele nu se referă la plângeri legate de pierderea domiciliului sau a bunurilor aparţinând persoanelor strămutate în contextul conflictului din Nagorno-Karabah.
119. Trebuie remarcat totodată faptul că Republica Armenia neagă orice participare a forţelor sale armate sau a uneia sau alteia dintre autorităţile sale la evenimentele care sunt cauza plângerilor formulate în speţă. De asemenea, neagă că Armenia îşi exercită sau şi-a exercitat vreodată jurisdicţia în Nagorno-Karabah şi teritoriile învecinate. Având în vedere aceste luări de poziţie, este nerezonabil să ne aşteptăm ca reclamanţii să introducă o acţiune în restituire sau în despăgubire în faţa instanţelor sau autorităţilor armene. De altfel, ar trebui să se ţină cont de contextul politic şi general. Ca o urmare a războiului, aproape toţi azerii au părăsit teritoriile contestate. Nu a fost găsită nicio soluţie politică a conflictului. Dimpotrivă, retorica ostilă care îi opune pe liderii Armeniei şi pe cei ai Azerbaidjanului pare să se fi intensificat, încălcările armistiţiului de încetare a focului sunt frecvente, iar militarizarea regiunii a crescut în ultimii ani. În aceste condiţii, nu este realist să se creadă că o eventuală cale de atac existentă în „RNK”, entitate nerecunoscută, poate oferi în practică un remediu efectiv pentru azerii strămutaţi.
120. În aceste condiţii, Curtea consideră că guvernul pârât nu şi-a îndeplinit sarcina care îi revenea, de a demonstra că reclamanţii au avut la dispoziţie o cale de atac care să le permită să remedieze situaţia pe care îşi întemeiază plângerile în temeiul Convenţiei şi care să prezinte perspective rezonabile de succes. Prin urmare, respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne formulată de Guvern.
III. Cu privire la calitatea de victimă a reclamanţilor
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
121. Reclamanţii susţin că documentele pe care le-au comunicat odată cu cererile şi observaţiile lor constituie o probă suficientă privind identitatea lor, drepturile de proprietate sau de folosinţă în ceea ce priveşte bunurile menţionate situate în teritoriul în cauză şi că locuiau în locul respectiv până în momentul în care au fost obligaţi să fugă, în mai 1992. Ei fac trimitere, în special, la paşapoartele tehnice, la mărturii, la facturile pentru materialele de construcţie şi la documentele justificative legate de subvenţionarea pentru construcţie pe care le-au prezentat. Aceştia susţin că paşapoartele tehnice respectă cu stricteţe cerinţele de formă impuse de legislaţia internă care era în vigoare la momentul respectiv şi explică faptul că, deşi informaţiile din aceste paşapoarte diferă de declaraţiile conţinute în formularul de cerere, aceasta se datorează faptului că au fost colectate prin reprezentanţii lor în timpul unei scurte întâlniri care a avut loc la Baku, în condiţii dificile, la începutul anului 2005. Aceste prime declaraţii ar fi fost făcute din memorie, fără a avea acces la documente şi, prin urmare, informaţiile care apar în paşapoartele tehnice sunt cele corecte şi care trebuie luate în considerare. De asemenea, reclamanţii consideră că paşapoartele tehnice reprezintă o probă secundară a drepturilor lor asupra bunurilor aflate în litigiu. În plus, al şaselea reclamant a comunicat o probă primară, respectiv o sinteză a actelor sesiunii Sovietului Reprezentanţilor Poporului din raionul Lachin din 29 ianuarie 1974 în care se precizează decizia de a i se atribui un teren. Reclamanţii nu au avut timp să ia cu ei toate documentele atunci când au fugit din regiune. În plus, nu exista la momentul producerii faptelor un registru funciar centralizat de la care să procure alte documente.
122. Reclamanţii susţin că, in conformitate cu Codul locuinţei din 1970 şi Codul funciar din 1983 al RSS Azerbaidjan, care erau încă în vigoare în momentul fugii lor, cetăţenii aveau drept de proprietate asupra caselor lor şi drept de folosinţă transmisibil prin succesiune asupra terenului, cu condiţia ca acesta să fie utilizat în scopul în care le fusese repartizat. Prin urmare, terenurile şi casele lor constituie bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În plus, Legea din 1991 privind bunurile din Republica Azerbaidjan prevedea că parcelele de teren sunt obiecte ale proprietăţii private şi, astfel, le conferea reclamanţilor speranţa legitimă de a deveni proprietari pe deplin asupra propriilor terenuri.
2. Guvernul pârât
123. Guvernul armean subliniază că, exceptându-l pe cel de-al şaselea dintre ei, reclamanţii nu au ataşat la cererile lor nicio probă care să demonstreze că deţineau în mod real bunurile şi, a fortiori, că bunurile pe care le revendicau erau situate în teritoriul indicat şi că se aflau în posesia lor la data faptelor luate în considerare. Guvernul pârât consideră neobişnuit faptul că paşapoartele tehnice ale celorlalţi cinci reclamanţi au apărut apoi din senin, deşi toţi reclamanţii susţin că au fugit fără a lua nimic cu ei. În plus, declaraţiile prietenilor şi vecinilor comunicate Curţii nu constituie decât probe testimoniale circumstanţiale. În orice caz, niciunul dintre reclamanţi nu a probat „dincolo de orice îndoială rezonabilă” că este persoana care susţine că este, că a locuit în teritoriile menţionate sau că deţinea bunurile în cauză. În special, documentele prezentate de către reclamanţi conţin multe contradicţii şi inexactităţi. De exemplu, al doilea reclamant a pretins iniţial că a trăit în satul Chirag, după care s-a corectat indicând că satul său se numea Chiragli. În plus, paşapoartele tehnice prezentate cu titlu de dovezi ale proprietăţii menţionează în majoritatea cazurilor suprafeţe ale caselor care au cifre diferite faţă de cele prezentate de reclamanţi. În cele din urmă, un paşaport tehnic este un simplu document care arată starea tehnică a clădirii şi nimic mai mult, cu excepţia cazului în care sunt stabilite originea şi provenienţa sa.
124. De asemenea, Guvernul are îndoieli asupra faptului că reclamanţii ar fi deţinut vreodată asupra bunurilor despre care susţin că le aparţin un drept recunoscut de legislaţia în vigoare în 1992 sau certificat de autorităţile competente. În special, susţine că, în cadrul sistemului socialist sovietic existent înainte de 1991, terenul era proprietatea exclusivă a statului. Potrivit acestuia, Legea privind bunurile din 1991 a recunoscut într-adevăr posibilitatea de a deţine bunuri în proprietate privată, dar nu a transferat terenurile ocupate de persoanele fizice în proprietatea lor privată. Potrivit acestei legi, dreptul de folosinţă şi dreptul de folosinţă locativă ar fi fost oficializate printr-un certificat înscris în cartea funciară ţinută de sovietul reprezentanţilor poporului local. Nu s-ar putea aşadar pretinde niciun drept asupra unui teren, în absenţa unui astfel de certificat înregistrat. Guvernul adaugă că, potrivit Codului funciar azer din 1992, drepturile de utilizare sau de folosinţă locativă a unui teren se puteau stinge dacă beneficiarul acestuia nu utiliza terenul timp de doi ani consecutivi. Întrucât reclamanţii nu au revenit în raionul Lachin din 1992, se poate presupune aşadar că drepturile pe care le revendică s-au stins înainte ca jurisdicţia Curţii să înceapă să se exercite în ceea ce priveşte Armenia, adică în 2002. Guvernul adaugă că, până la această dată, speranţa legitimă de a deveni proprietari ai terenurilor despre care reclamanţii pretind că o aveau nu mai era realistă şi că, în plus, de la acel moment, bunurile despre care pretind că le aparţineau fuseseră deja atribuite altor persoane, ale căror nume au fost înscrise în cartea funciară conform legilor din „RNK”. Prin urmare, consideră că reclamanţii nu au „bunuri actuale” existente, ci sunt simpli solicitanţi care doresc să le fie restituite bunurile sau să fie despăgubiţi pentru pierderea lor, fără ca vreun text de lege sau vreo decizie judecătorească internă să le permită să spere în mod legitim să obţină astfel de măsuri de reparaţie. În aceleaşi observaţii, guvernul pârât declară totuşi că „RNK” nu a adoptat niciun act juridic care să-i priveze de reclamanţi de dreptul de a intra pe teritoriul raionului Lachin sau de dreptul la respectarea bunurilor lor.
3. Guvernul azer, terţ intervenient
125. Guvernul azer susţine că, în cazul tuturor persoanelor strămutate, graba fost motivul pentru care, fără a avea timp să-şi să ia actele cu ei, a trebuit ca acestea să-şi părăsească locuinţele din teritoriile ocupate. În prezent, le-ar fi imposibil să obţină documente care să le ateste drepturile de proprietate. Registrele au fost într-adevăr deţinute de autorităţile locale, iar aceste arhive au fost, după toate probabilităţile, distruse. Cu toate acestea, paşaportul tehnic, document de „inventar tehnic”, îi permite unui individ să stabilească în mod indirect dreptul de proprietate asupra unei case individuale în absenţa documentului original. Acesta constituie o probă secundară a dreptului asupra unei case sau parcele de teren în cazul în care textul s-ar referi în mod direct la documentele ce confirmă dreptul de proprietate. Or, o astfel de referinţă este prezentă în paşapoartele tehnice ale reclamanţilor. Astfel, coroborate cu declaraţiile martorilor şi, de asemenea, cu facturile de construcţie prezentate de reclamanţi, paşapoartele tehnice demonstrează că aceştia au avut un drept de proprietate asupra caselor şi un drept de folosinţă asupra parcelelor de teren care le fuseseră atribuite, drepturi care există încă.
126. Guvernul azer adaugă că, atunci când reclamanţii au fugit, proprietatea privată asupra caselor de locuit individuale era protejată de legile RSS Azerbaidjan, încă în vigoare la momentul respectiv. Acesta explică faptul că terenul, care era proprietatea exclusivă a statului, nu putea face obiectul unui drept de proprietate privată sau al unei tranzacţii, dar că autoritatea locală, şi anume sovietul reprezentanţilor poporului, putea decide să atribuie cetăţenilor, cu titlu gratuit, un drept de folosinţă pe perioadă determinată sau nedeterminată asupra parcelelor de teren. Guvernul azer indică faptul că acest drept de folosinţă, transmisibil prin succesiune, era acordat pentru scopuri cum ar fi construcţia de case deţinute în proprietate privată (în vederea locuirii individuale), păşunatul, cositul şi agricultura. Mai adaugă că, deşi nu era aplicabilă la momentul producerii faptelor, Legea privind bunurile din 1991 a Republicii Azerbaidjan a oferit reclamanţilor speranţa legitimă de a deveni proprietari pe deplin asupra terenurilor.
B. Motivarea Curţii
127. Examinarea aspectului dacă reclamanţii au calitatea de victimă include două aspecte. Trebuie să stabilească, mai întâi, dacă s-au comunicat suficiente probe privind identitatea lor, fostul loc de reşedinţă şi existenţa bunurilor despre care susţin că le-au lăsat în urmă şi, în caz afirmativ, dacă diferitele valori patrimoniale pe care le revendică constituie „bunuri” şi „domicilii” în sensul Convenţiei. Cu privire la al doilea aspect, încadrarea juridică şi sensul juridic al unor astfel de termeni în ordinea internă sunt importante.
1. Principiile generale în evaluarea revendicărilor formulate în ceea ce priveşte bunurile şi casele de către persoanele strămutate
128. Curtea a soluţionat anterior cauze legate de dreptul de proprietate şi dreptul la locuinţă al persoanelor strămutate din cauza unui conflict armat intern sau internaţional. Aceste cauze au avut drept cauze ocuparea părţii de nord a Ciprului, acţiunea forţelor de securitate din Turcia şi din Rusia sau alte situaţii de conflict.
129. Curtea a examinat pentru prima dată dreptul persoanelor strămutate la respectarea domiciliului şi a bunurilor în cauza Loizidou împotriva Turciei [(fond), 18 decembrie 1996, Culegere 1996‑VI)]. În acest caz, reclamanta a susţinut că este proprietarul mai multor parcele de teren situate în partea de nord a Ciprului. Guvernul turc nu a contestat validitatea titlului, dar a susţinut că aceasta şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul art. 159 din Constituţia din 1985 a „Republicii Turce a Ciprului de Nord” („RTCN”), care a declarat proprietate a „RTCN” toate bunurile imobiliare abandonate. Întrucât comunitatea internaţională nu a recunoscut „RTCN” ca stat, Curtea nu a atribuit nicio validitate juridică dispoziţiei invocate de guvernul turc şi a considerat că nu se poate susţine că reclamanta şi-a pierdut drepturile asupra bunurilor sale în temeiul dispoziţiei respective (pct. 42-47).
130. În diverse cauze legate de acelaşi conflict, Curtea a stabilit că reclamanţii deţineau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie pe baza unui început de dovadă scrisă pe care Guvernul nu l-a infirmat într-un mod convingător, inclusiv o copie a titlului de proprietate original, un certificat de înregistrare, un act de vânzare-cumpărare sau o declaraţie de proprietate emisă de Republica Cipru. În cauza Solomonides împotriva Turciei (nr. 16161/90, pct. 31, 20 ianuarie 2009), reclamantul a explicat că dreptul său de proprietate fusese înscris la cadastrul raionului, dar că, în momentul intervenţiei militare turceşti, a fost obligat să fugă şi nu şi-a putut lua cu el titlurile de proprietate. A afirmat că autorităţile din Republica Cipru au reconstituit ulterior registrul funciar şi au emis certificate de declarare a dreptului de proprietate şi că aceste certificate reprezentau cea mai bună probă disponibilă, în lipsa registrelor şi a documentelor originale. În cauza Saveriades împotriva Turciei (nr. 16160/90 22 septembrie 2009), Curtea a luat în mod expres în considerare motivele pentru care reclamantul nu a putut prezenta titlurile de proprietate în original: acesta a explicat că a trebuit să părăsească în grabă locurile în care se aflau aceste documente şi că, ulterior, nu a putut nici să revină, nici să recupereze titlurile într-un alt mod. Curtea a admis că documentele pe care reclamantul le-a prezentat în faţa sa (un act de vânzare-cumpărare, certificate de proprietate şi o autorizaţie de construcţie) constituie început de dovadă scrisă a dreptului său de proprietate asupra bunurilor în cauză. Curtea a declarat următoarele (pct. 18):
„Întrucât guvernul pârât nu a prezentat probe convingătoare proprie pentru a le infirma pe cele prezentate de reclamant şi având în vedere circumstanţele în care acesta din urmă a fost forţat să părăsească nordul Ciprului, Curtea consideră că a deţinut un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”
131. În cauza Doğan şi alţii împotriva Turciei [nr. 8803-8811/02, 8813/02 şi 8815-8819/02, CEDO 2004‑VI) (extrase)], care se referea la evacuarea forţată a unor săteni, intervenită în regiunea de sud-est a Turciei, plasată sub stare de urgenţă, şi refuzul de a li se permite revenirea care s-a produs timp de mai mulţi ani, guvernul pârât a ridicat o excepţie de inadmisibilitate constând în a afirma că unii dintre reclamanţi nu au prezentat titluri de proprietate care să ateste că au deţinut bunuri în satul respectiv. Curtea a considerat că nu a fost chemată să decidă dacă reclamanţii deţin sau nu, în pofida absenţei titlurilor, drepturi de proprietate în raport cu dreptul intern, ci că problema era mai degrabă dacă activităţile economice desfăşurate, în general, de părţile în cauză puteau fi considerate drept „bunuri” care intră în domeniul de aplicare al garanţiei acordate de art. 1 din Protocolul nr. 1. Susţinând cele ce urmează, a considerat că aceasta era situaţia (pct. 139):
„[...] Curtea constată, în acest sens, că nu s-a contestat faptul că reclamanţii au locuit cu toţii în Boydaş până în 1994. Deşi nu deţin un titlu oficial de proprietate asupra bunurilor în litigiu, şi-au construit propriile lor case pe terenuri care au aparţinut strămoşilor lor sau au trăit în casele părinţiilor lor şi au cultivat pământurile pe care aceştia erau proprietari. Curtea observă, în continuare, că reclamanţii aveau drepturi necontestate asupra terenurilor comunale ale satului – cum ar fi terenuri de păşunat, suprafeţe de păscut şi fond forestier – şi că îşi câştigau existenţa din creşterea animalelor şi exploatarea lemnului. Prin urmare, Curtea consideră că totalitatea acestor resurse economice şi veniturile pe care părţile interesate le obţineau pot fi calificate drept «bunuri» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”
132. Curtea a precizat în numeroase hotărâri şi decizii că noţiunea „bunuri” este autonomă. În hotărârea Öneryýldýz împotriva Turciei (nr. 48939/99, pct. 124, CEDO 2004–XII), s-a exprimat astfel în această privinţă:
„Curtea reaminteşte că noţiunea «bunuri» prevăzută în prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 are o sferă de întindere autonomă care nu se limitează la proprietatea bunurilor corporale şi este independentă în raport cu clasificările formale din dreptul intern: ceea ce contează este să se verifice dacă circumstanţele unei anumite cauze, considerate în ansamblu, pot fi interpretate ca făcându-l pe reclamant titularul unui interes substanţial protejat de această dispoziţie [...]. Astfel, în mod similar bunurilor corporale, anumite alte drepturi şi interese care reprezintă active pot fi, de asemenea, considerate «drepturi de proprietate» şi, deci, «bunuri» în sensul acestei dispoziţii [...]. Noţiunea «bunuri» nu se limitează la «bunuri actuale» şi poate include şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o «speranţă legitimă» şi rezonabilă de a se putea bucura efectiv de un drept de proprietate [...]”.
În această cauză, Curtea a considerat că o locuinţă construită ilegal pe domeniul public de lângă o groapă de gunoi, unde reclamantul şi familia sa trăiau în pace, deşi fără autorizaţie, prin plata impozitului şi a serviciilor publice, reprezenta un interes patrimonial pe care, de facto, autorităţile îl recunoscuseră şi care era suficient de important pentru a constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
133. Clarificarea aspectului dacă reclamantul şi-a fundamentat suficient plângerea pe care a formulat-o în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 s-a pus, de asemenea, în mai multe cauze îndreptate împotriva Rusiei, unde casele reclamanţilor sau alte bunuri ale acestora au fost distruse sau avariate din cauza atacurilor aeriene îndreptate asupra localităţii în care trăiau. De exemplu, în cauza Kerimova şi alţii împotriva Rusiei (nr. 17170/04, 20792/04, 22448/04, 23360/04, 5681/05 şi 5684/05, pct. 293, 3 mai 2011), Curtea a admis cererea de revendicare a proprietăţii, formulată de o parte dintre reclamanţi pe baza extraselor dintr-un inventar al imobilelor emis de serviciile municipale după atac şi din care reieşea că aceştia erau proprietarii caselor respective. În ceea ce priveşte reclamanţii care nu au prezentat nicio probă a dreptului lor asupra bunurilor în cauză, Curtea a stabilit realitatea acestui drept pornind de la alte probe, cum ar fi un certificat de rezidenţă eliberat de serviciile municipale. De asemenea, a considerat că este probabil ca eventualele documente care confirmau dreptul reclamanţilor asupra caselor lor să fi fost distruse în timpul atacului.
134. În situaţiile în care s-a stabilit că reclamantul era proprietarul casei, Curtea nu a solicitat documente justificative suplimentare care să ateste că a locuit în acel loc pentru a considera demonstrat că respectiva casă constituia „domiciliu” în sensul art. 8 din Convenţie. Astfel, în hotărârea Orphanides împotriva Turciei (nr. 36705/97, pct. 39, 20 ianuarie), s-a exprimat după cum urmează:
„Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nicio probă care să pună sub semnul întrebării declaraţia reclamantului potrivit căreia, în momentul invaziei turceşti, locuia în casa lui din Lapithos şi aceasta era considerată de el şi de familia sa ca fiind domiciliul lor.”
135. Cu toate acestea, în cazul în care un reclamant nu prezintă nicio probă care să ateste dreptul său de proprietate sau locul de reşedinţă, plângerile sale nu au şanse de reuşită (a se vedea, de exemplu, Lordos şi alţii împotriva Turciei, nr. 15973/90, pct. 50, 2 noiembrie 2010, unde Curtea a declarat inadmisibilă o plângere ratione materiae în absenţa probării dreptului de proprietate; a se vedea, de asemenea, concluzia la care a ajuns în ceea ce priveşte o parte dintre reclamanţii în cauza Kerimova şi alţii, citată anterior). În multe cauze, Curtea a reamintit că reclamanţii trebuie să prezinte un început de dovadă scrisă suficient în sprijinul plângerilor lor. În cauza Damayev împotriva Rusiei (nr. 36150/04, pct. 108-111, 29 mai 2012), a considerat că un reclamant care denunţă distrugerea domiciliului trebuie să furnizeze cel puţin o descriere succintă a bunului în cauză. Întrucât reclamantul nu a prezentat documente, nici nu a furnizat informaţii detaliate cu privire la acuzaţiile sale, s-a considerat că plângerea este insuficient motivată. Curtea a citat şi alte exemple de documente care constituie început de dovadă scrisă al dreptului de proprietate asupra unei proprietăţi sau faptul că aceasta constituie domiciliul reclamantului: titluri funciare sau titluri de proprietate, extrase din registrul funciar sau fiscal, documente emise de administraţia locală, planuri, fotografii şi facturi de întreţinere, scrisori primite la adresa în cauză, mărturii sau orice alte probe relevante [a se vedea, de exemplu, Prokopovitch împotriva Rusiei, nr. 58255/00, pct. 37, CEDO 2004–XI, şi Elsanova împotriva Rusiei (dec.), nr. 57952/00, 15 noiembrie 2005].
136. Pe scurt, Curtea a dezvoltat în jurisprudenţa sa o abordare flexibilă în ceea ce priveşte probele pe care trebuie să le prezinte reclamanţii în sprijinul susţinerilor că şi-au pierdut bunurile lor şi domiciliul în situaţii de conflict armat internaţional sau intern. Curtea notează că se constată astfel o abordare similară cu cea a art. 15.7 din Principiile Pinheiro (supra, pct. 98).
2. Aplicarea acestor principii la faptele cauzei
a) Probarea identităţii şi a locului de reşedinţă al reclamanţilor
137. Deşi reclamanţii nu au comunicat documente care să le ateste identitatea şi locul de reşedinţă în momentul în care au introdus cererile, le-au transmis după ce Marea Cameră a formulat această solicitare în aprilie 2010. Au transmis astfel certificatele de naştere ale lor şi ale copiilor, certificate de căsătorie, paşapoarte sovietice, cărţi de muncă şi extrase de livrete militare (a se vedea, pentru mai multe detalii, supra, pct. 33-57). În opinia Curţii, aceste documente demonstrează că toţi reclamanţii s-au născut în raionul Lachin şi au trăit şi lucrat acolo, cel puţin o mare parte a vieţii lor. Având în vedere propriile declaraţii ale reclamanţilor şi în lipsa unor probe contrare, trebuie să se considere că încă locuiau în locurile respective împreună cu familiile lor până la momentul în care au fugit, 17 mai 1992.
b) Probe ale drepturilor asupra bunurilor
138. Reclamanţii susţin că au fost proprietari sau beneficiari ai unui drept de folosinţă asupra terenurilor, caselor şi asupra unui număr de bunuri mobile, pe care au fost forţaţi să le abandoneze atunci când au fugit. Nu se ştie dacă aceste case sunt încă intacte, dar este aproape sigur că bunurile mobile au dispărut. Rămân, în esenţă, parcelele de teren.
139. Iniţial, doar al şaselea reclamant a prezentat un document referitor la presupusele bunuri, şi anume un „paşaport tehnic”. Ceilalţi reclamanţi nu au prezentat documente în acest sens decât în răspunsul la primele observaţii ale guvernului pârât. În afară de paşapoartele tehnice, toţi reclamanţii au comunicat mărturii ale foştilor vecini care au afirmat că aceştia au avut case în satele respective, precum şi declaraţii ale reprezentanţilor administraţiei azere a raionului Lachin. Al şaselea reclamant a prezentat şi o decizie de atribuire a terenului, luată de Sovietul Reprezentanţilor Poporului din raionul Lachin, precum şi facturi pentru furaje şi materiale de construcţii şi legate de subvenţii acordate pentru construire.
140. Cele mai importante probe comunicate de reclamanţi sunt paşapoartele tehnice. Acestea sunt documente oficiale care conţin planul casei şi indică, în special, suprafaţa, dimensiunile şi numărul de camere, precum şi suprafaţa parcelei de teren corespunzătoare. Au fost emise între iulie 1985 şi august 1990 şi poartă numele reclamanţilor. Mai mult decât atât, aparent ele conţin referiri la deciziile relevante de atribuire a terenurilor.
141. Având în vedere declaraţiile guvernului azer, Curtea consideră că paşapoartele tehnice ale reclamantelor trebuie să fie considerate „documente de inventar tehnic”, constituind o probă indirectă a drepturilor persoanelor în cauză asupra caselor şi terenurilor şi, în plus, sunt conforme cu art. 2.2 din Instrucţiunile din 1985 privind normele de înregistrare a locuinţelor (supra, pct. 92). În plus, decizia de a atribuire a terenurilor prezentată de al şaselea reclamant constituie o probă primară în temeiul art. 2.1 din aceste instrucţiuni. Deşi guvernul armean contestă valoarea probatorie a paşapoartelor, afirmând că nu arată decât starea tehnică a clădirilor în cauză şi nimic mai mult, Curtea observă că ele nu conţin simple precizări privind caselor respective, ci conţin şi numele reclamanţilor. Prin urmare, constituie început de dovadă scrisă al dreptului de proprietate al părţilor în cauză la fel cum a admis deja Curtea în ocazii anterioare.
142. Trebuie remarcat că, în afară de al cincilea şi al şaselea reclamant, există diferenţe între descrierea pe care reclamanţii au dat-o originii casei lor şi cifrele care figurează în paşapoartele tehnice prezentate într-un stadiu ulterior al procedurii. De exemplu, primul reclamant a declarat iniţial că deţinea o casă de 250 m2, dar paşaportul tehnic pe care l-a prezentat se referă la o casă de 408 m2, din care 300 m2 spaţiu de locuit (şi un depozit de 60 m2, nemenţionat anterior). În mod similar, al patrulea reclamant a declarat iniţial că suprafaţa casei lui era de 165 m2, dar cea descrisă în paşaportul tehnic are în total 448 m2, inclusiv 223 m2 de spaţiu de locuit (din nou, cu un depozit de 75 m2, nedeclarat anterior). Reclamanţii explică, în această privinţă, că informaţiile care figurează în paşapoarte sunt cele corecte şi că primele lor declaraţii au fost făcute din memorie în timpul unei scurte întâlniri cu reprezentantul lor, în cursul căreia nu aveau documentele la dispoziţie.
Curtea poate accepta această explicaţie: având în vedere circumstanţele, diferenţele dintre primele declaraţii ale reclamanţilor şi paşapoartele tehnice nu sunt de natură să creeze îndoieli privind autenticitatea acestor documente, mai ales dacă se compară cifrele prezentate iniţial de reclamanţi cu suprafeţele de locuit indicate în paşapoarte.
143. Reclamanţii au comunicat şi alte elemente care constituie început de dovadă scrisă al existenţei drepturilor lor de proprietate, inclusiv declaraţii de la foşti vecini. În plus, documentele examinate mai sus, pe care le-au prezentat pentru a proba identitatea şi locul de reşedinţă, arată că au trăit în raionul Lachin şi se coroborează astfel cu cererile lor. În plus, chiar dacă, exceptându-l pe cel de-al şaselea reclamant, niciunul dintre ceilalţi nu a prezentat titluri de proprietate sau alte probe primare, trebuie luate în considerare circumstanţele în care au fost obligaţi să părăsească raionul, întrucât ei au fugit atunci când locul unde trăiau era ţinta unui atac militar. Prin urmare, având în vedere toate probele care i-au fost prezentate, Curtea concluzionează că reclamanţii au probat suficient afirmaţiile potrivit cărora deţineau acele case şi terenuri în momentul în care au fost obligaţi să fugă.
c) Aplicabilitatea în cazul reclamanţilor a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 8 din Convenţie
144. Rămâne de stabilit dacă reclamanţii au avut – şi încă mai au – drepturi de proprietate protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi dacă, privite în lumina situaţiei personale a reclamanţilor în ansamblu, bunurile în cauză constituiau pentru ei un domiciliu în sensul art. 8 din Convenţie. Astfel cum a reamintit Curtea mai sus (supra, pct. 132), noţiunea „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 are un sens autonom, care este independent de clasificările formale din dreptul intern. Pentru a răspunde la întrebare, trebuie totuşi început prin a se stabili dacă dreptul şi practica interne confereau sau recunoşteau drepturile protejate de Convenţie.
145. Trebuie remarcat mai întâi faptul că, deşi legislaţia funciară adoptată la scurt timp după obţinerea independenţei Azerbaidjanului recunoştea pentru prima dată dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la momentul faptelor, în mai 1992, nu fusese încă pusă în aplicare procedura prin care terenurile puteau fi privatizate. De altfel, nu se contestă faptul că reclamanţii nu depuseseră cerere pentru a deveni proprietarii terenurilor în cauză. Având în vedere, în continuare, că drepturile dobândite de persoanele fizice în temeiul vechii legislaţii nu au fost anulate prin adoptarea legilor din 1991/1992 privind bunurile, drepturile legale ale reclamanţilor asupra caselor şi terenurilor pe care le deţineau în momentul plecării trebuie apreciate în raport cu legile RSS Azerbaidjan.
146. În sistemul sovietic, cetăţenii aveau dreptul să deţină o locuinţă, dar nu exista proprietate privată asupra terenurilor, care erau considerate bunuri ale statului. În RSS Azerbaidjan (care includea Nagorno-Karabah, raionul Lachin şi teritoriile învecinate ocupate în prezent), aceste norme au fost enunţate în Constituţia din 1978, Codul funciar din 1970 şi Codul locuinţei din 1983. Dreptul de a deţine o casă era prevăzut la art. 10.3 din Codul locuinţei, iar normele şi procedurile care reglementau atribuirea către persoane fizice a unui drept de folosinţă asupra terenurilor erau stabilite prin Codul funciar, în special prin art. 4, art. 25, art. 27 şi art. 28. Prin urmare, casele în care reclamanţii locuiau în raionul Lachin făceau parte din bunurile lor personale, în timp ce nu aveau decât un „drept de folosinţă” asupra parcelelor de teren pe care fuseseră construite. După cum s-a menţionat deja (supra, pct. 138), bunurile mobile – animale, covoare, vehicule – despre care reclamanţii susţin că le-au deţinut (bunuri cu privire la care drepturile persoanelor fizice erau, de asemenea, protejate de legile RSS Azerbaidjan) au fost probabil distruse în timpul atacului militar asupra Lachinului sau în anii care au urmat. De altfel, nu avem informaţii dacă imobilele reclamanţilor au fost distruse sau sunt încă parţial sau total intacte. Prin urmare, este esenţial să se examineze întinderea „dreptului de folosinţă”.
147. „Dreptul de folosinţă” era singurul drept real pe care o persoană fizică îl putea dobândi asupra unui teren. El era atribuit de sovietul reprezentanţilor poporului local şi putea fi acordat în diferite scopuri, între care păşunatul, agricultura şi, element crucial în contextul prezentei cauze, pentru construcţia de clădiri. Beneficiarii erau obligaţi să utilizeze parcelele de teren numai în scopul pentru care fuseseră atribuite. „Dreptul de folosinţă” putea fi conferit pe o perioadă nedeterminată sau cu titlu temporar. Astfel, titularul unui „drept de folosinţă” permanent, care respecta scopul pentru care îi fusese conferit acest drept, putea folosi terenul pe viaţă. În plus, acest drept era transmisibil prin succesiune.
Nu există aşadar nicio îndoială că „dreptul de folosinţă” acordat reclamanţilor era un drept puternic şi protejat, care reprezenta un interes economic substanţial. Din motive de exhaustivitate şi, deşi nu există niciun indiciu că drepturile reclamanţilor au fost de natură temporară, Curtea observă că această concluzie se aplică în mod egal atât dreptului de folosinţă temporară, cât şi dreptului de folosinţă pe o perioadă nedeterminată. Având în vedere sensul autonom al art. 1 din Protocolul 1, „dreptul de folosinţă” asupra terenurilor constituia astfel un „bun” în sensul acestei dispoziţii. Această concluzie este valabilă şi pentru drepturile deţinute de persoane fizice asupra clădirilor rezidenţiale sau bunurilor mobile.
148. În observaţiile sale din 11 iulie 2012, guvernul pârât susţine că trebuie să se presupună că drepturile reclamanţilor asupra terenurilor în cauză au fost stinse prin efectul art. 32 pct. 1-8 din Codul funciar din 1992, întrucât persoanele în cauză nu au revenit în locurile respective din mai 1992, aflându-se astfel în situaţia de a nu le fi utilizat timp de doi ani consecutivi. Guvernul pârât adaugă că, în orice caz, terenurile au fost atribuite altor persoane fizice, în conformitate cu legile din „RNK”. În sprijinul acestei afirmaţii prezintă o serie de extrase de carte funciară ale „RNK” datate între anii 2000 şi 2001.
În ceea ce priveşte primul argument al Guvernului, Curtea observă că, potrivit art. 32 din Codul funciar din 1992, drepturile funciare nu puteau fi revocate decât printr-o decizie a sovietului local al reprezentanţilor poporului şi că, în plus, o astfel de decizie nu putea fi luată decât în caz de neutilizare a terenurilor fără un motiv valabil. Având în vedere prezenţa militară în teritoriile în cauză încă din anii 1992–1993, cu greu se poate considera că acesta ar fi cazul în speţă. Prin urmare, argumentul respectiv, de ordin pur speculativ, trebuie să fie respins. În ceea ce priveşte al doilea argument, Curtea reţine că nu ştie nici la ce terenuri, nici la care beneficiari ai extraselor de carte funciară prezentate de Guvern se face referire. În plus, acest argument pare să fi contrar celui care afirmă că „RNK” nu a adoptat nici un act juridic care să-i priveze pe reclamanţi de dreptul la respectarea bunurilor. În orice ipoteză, problema a fost deja tranşată în faza de admisibilitate, în contextul examinării unui argument similar formulat de guvernul pârât pentru a contesta competenţa Curţii ratione temporis. Acest argument a fost respins din următoarele motive (pct. 102 din decizia de admisibilitate):
„Într-un stadiu avansat al procedurii, guvernul armean a prezentat un nou argument, constând în a afirma că autorităţile «RNK» au adoptat în 1998 o lege privind privatizarea şi un cod funciar care au dus la stingerea drepturilor funciare ale reclamanţilor şi ale altor persoane care au fugit din teritoriile ocupate. Indiferent care ar fi situaţia, Curtea, căreia aceste texte nu i-au fost comunicate, observă că «RNK» nu este recunoscută de vreo ţară sau de vreo organizaţie internaţională ca stat, în temeiul dreptului internaţional. În aceste condiţii, nu se poate considera că legile invocate sunt valide juridic în sensul Convenţiei sau că acestea i-au privat pe reclamanţi de drepturile pretinse asupra terenurilor în cauză [Loizidou (hotărâre principală), citată anterior, pct. 42-47].ˮ
149. În concluzie, atunci când au părăsit raionul Lachin, reclamanţii deţineau asupra terenurilor şi caselor drepturi care constituiau „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Nimic nu indică faptul că aceste drepturi asupra terenurilor şi caselor s-au stins ulterior, ca urmare a unor măsuri legitime sau nu, fie înainte, fie după ratificarea Convenţiei de către Armenia. Drepturile de proprietate ale reclamanţilor sunt aşadar încă valabile. Prin urmare, întrucât sunt bunuri actuale, nu este necesar să se examineze argumentul constând în a afirma că aveau „o speranţă legitimă” de a deveni oficial proprietari asupra terenurilor, ca urmare a adoptării Codului funciar din 1992.
150. În plus, întrucât Curtea a ajuns mai sus la concluzia că, atunci când au părăsit regiunea, reclamanţii locuiau în raionul Lachin cu familiile lor şi îşi câştigau acolo existenţa, pământurile lor trebuie, de asemenea, considerate drept „domiciliul” lor în sensul art. 8 din Convenţie.
151. Prin urmare, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern cu privire la calitatea de victimă a reclamanţilor.
IV. Cu privire la jurisdicţia Republicii Armenia
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
152. Reclamanţii susţin că Republica Armenia exercită un control efectiv asupra Nagorno-Karabahului şi teritoriilor învecinate, în special asupra raionului Lachin şi, prin urmare, faptele denunţate de reclamanţi ţin de jurisdicţia acestei ţări în sensul art. 1 din Convenţie. În subsidiar, susţin că această jurisdicţie derivă din autoritatea sau controlul pe care Armenia îl exercită, potrivit lor, asupra regiunii prin intermediul agenţilor săi locali. Reclamanţii afirmă că jurisprudenţa Curţii în această privinţă este constantă şi invocă, printre altele, Loizidou împotriva Turciei (hotărâre citată anterior), Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 48787/99, CEDO 2004-VII] şi Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit [MC), nr. 55721/07, CEDO 2011]. În ceea ce priveşte sarcina probei, consideră că nu trebuie utilizat criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”: ei susţin că există în speţă o prezumţie de fapt potrivit căreia Armenia îşi exercită jurisdicţia în teritoriile menţionate şi că guvernul pârât nu a respins această prezumţie.
153. Reclamanţii susţin că implicarea militară a Armeniei în conflictul din Nagorno-Karabah a fost una considerabilă şi că probele în acest sens sunt copleşitoare. În special, susţin că recruţii armeni şi-au efectuat în acele locuri serviciul militar. Reclamanţii fac trimitere la raportul Human Rights Watch din 1994, din care reiese că recruţii armeni au fost trimişi în Nagorno-Karabah şi provinciile azere limitrofe şi că trupele din Republica Armenia au luat parte la luptele din Azerbaidjan. În cele din urmă, ei citează declaraţii date de diverşi oficiali şi observatori politici care evocă participarea armatei armene la conflict, în special declaraţiile sus-menţionate ale lui Robert Kocharian şi Vazguen Manoukian (supra, pct. 62).
154. Reclamanţii consideră încă o probă a participării în lupte a armatei armene capturarea unui anumit număr de soldaţi armeni de către unităţile azere şi creşterea numărului de recruţi armeni din aceeaşi perioadă. Ei susţin că recruţii armatei armene sunt încă trimişi în Nagorno-Karabah, că ofiţerii şi soldaţii care îşi îndeplinesc serviciul militar în această regiune au dreptul la o soldă mai mare decât cea pe care ar primi-o în cazul în care ar fi în Armenia şi că recruţii nu pot alege să fie mai degrabă trimişi în Armenia decât în Nagorno-Karabah. În sprijinul afirmaţiilor lor, ei citează, în special, numeroase proceduri judiciare şi administrative care au fost deschise la Stepanakert împotriva soldaţilor armeni şi împotriva unei persoane de origine armeană care a refuzat să servească în armată pe motive de conştiinţă.
155. Potrivit reclamanţilor, Armenia nu numai că a angajat trupe în conflict, ci a şi furnizat asistenţă materială Nagorno-Karabahului, regiune căreia i-a acordat, sub formă de împrumuturi fără dobândă, un sprijin financiar care ar constitui 90% din bugetul enclavei. În special ca urmare a acestor împrumuturi, ar exercita un control efectiv asupra regiunii Nagorno-Karabah şi asupra teritoriilor învecinate. În ceea ce priveşte Fondul armean Hayastan, ar putea fi considerat ca un organ separat, independent de guvernul armean: a fost creat printr-un decret al preşedintelui armean, căruia statutul fondului i-a atribuit funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie, organ care, de altfel, include câţiva dintre cei mai proeminenţi membri ai Guvernului, Parlamentului, Curţii Constituţionale şi Băncii Centrale a Armeniei. De altfel, Fondul are ca misiune să sprijine dezvoltarea durabilă, atât în Armenia, cât şi în Nagorno-Karabah.
156. Mai mult decât atât, Republica Armenia a oferit şi continuă să ofere sprijin politic Nagorno-Karabahului. Numeroase personalităţi de prim plan ale vieţii politice armene menţin legături strânse cu sfera politică din Nagorno-Karabah şi continuă să joace un rol în această regiune. Astfel, în august 1993, executivul armean l-a numit ministru al apărării al Armeniei pe Serj Sargsian, până atunci ministru al apărării al Nagorno-Karabah, iar în 1998, Robert Kocharian a devenit preşedinte al Armeniei, după ce fusese prim-ministru şi, apoi, preşedinte al Nagorno-Karabah. În plus, întrucât „RNK” nu a fost încă recunoscută de comunitatea internaţională, depinde de sprijinul politic al Armeniei, în special pentru a intra în relaţii cu alte state.
157. Reclamanţii susţin, în continuare, că multe legi armene sunt aplicate în Nagorno-Karabah şi moneda principală utilizată este drahma armeană. În plus, locuitorilor din Nagorno-Karabah care doresc să călătorească în străinătate li se emit paşapoarte armene.
2. Guvernul pârât
158. Guvernul armean susţine că jurisdicţia Republicii Armenia nu se extinde asupra teritoriului Nagorno-Karabah şi nici asupra teritoriilor vecine: Armenia nu exercită şi nici nu ar putea exercita un control efectiv sau cea mai mică parte a puterii sale publice asupra acestor teritorii. Potrivit acestuia, exercitarea unui control efectiv ar implica efectuarea sau controlul precis al unor operaţiuni specifice ale entităţii controlate şi a avea capacitatea de a le angaja sau de a le opri astfel încât să le determine orientarea. Subliniind că jurisdicţia extrateritorială constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia statele nu îşi exercită jurisdicţia decât asupra propriului teritoriu, susţine că reclamanţii au responsabilitatea de a demonstra existenţa unui astfel de control, că nivelul probei impuse este ridicat şi că, în speţă, reclamanţii nu s-ar putea achita de această obligaţie, probele demonstrând mai degrabă, în opinia sa, că Armenia nu exercită nicio influenţă, cu atât mai puţin vreun control asupra „RNK”. Guvernul consideră că hotărârea Al-Skeini (citată anterior) nu este relevantă în circumstanţele speţei: aceasta se bazează pe exercitarea „unei autorităţi şi a unui control de către agenţii statului” ceea ce nu este cazul în speţă. În plus, rolul jucat de Armenia în ceea ce priveşte „RNK” – un simplu rol de sprijin, în opinia sa – ar fi fundamental diferit de cel pe care l-ar fi jucat Turcia în partea de nord a Ciprului, unde aceasta ar fi trimis un număr semnificativ de soldaţi (hotărârea Loizidou, citată anterior) sau cel pe care l-a jucat Rusia în Transnistria, unde ar fi depozitat un important arsenal militar (hotărârea Ilaşcu şi alţii, citată anterior), iar rolul său nu ar putea fi asimilat, potrivit oricărei definiţii rezonabile, unui control efectiv.
159. Guvernul afirmă că Armenia nu a participat la conflictul militar în cauză. Atacul îndreptat împotriva Lachinului la 17 şi 18 mai 1992 şi ocuparea Shusha/Shushi la 9 mai 1992 au fost realizate de forţa de apărare a „RNK”, care ar fi fost compusă 90% din persoanele din Nagorno-Karabah. Potrivit Guvernului, acţiunile militare desfăşurate în regiune au fost de fapt împotriva intereselor Republicii Armenia, care la momentul respectiv participa cu liderii azeri la negocieri în vederea încheierii unui acord de încetare a focului; de altfel, o reuniune în acest sens a avut loc în zilele de 8 şi 9 mai la Teheran. Fără a ţine seama de aceste negocieri, forţele „RNK” au considerat ocuparea acestor două oraşe necesară pentru a pune capăt crimelor de război azere şi pentru a deschide un coridor umanitar către Armenia.
160. Guvernul a adăugat că Armenia nu a participat la acţiunile militare desfăşurate ulterior. De altfel, documentele internaţionale nu evocă nicăieri o participare a forţelor din Republica Armenia, menţionând doar „forţele armene locale”. Autorităţile armene nu au adoptat niciun act sau program juridic, nici nu au întreprins vreo măsură oficială având ca efect participarea la astfel de acţiuni. Acestea au fost în întregime desfăşurate de forţa de apărare a „RNK”– care a fost constituită la începutul anului 1992 ca urmare a adoptării legii „RNK” privind recrutarea – sprijinită de populaţia armeană din Nagorno-Karabah şi teritoriile limitrofe şi de voluntari armeni din diferite ţări. Participarea Armeniei la război s-a limitat la apărarea teritoriului situat în interiorul frontierelor ţării recunoscute internaţional, împotriva incursiunilor azere. Cu toate acestea, întrucât Armenia şi „RNK” aveau un inamic comun, forţele armate au cooperat în diferite moduri.
161. Armenia nu deţine în prezent nicio prezenţă militară în Nagorno-Karabah sau în teritoriile învecinate. Niciun detaşament, nicio unitate şi niciun corp militar nu sunt staţionate în aceste locuri. Nu există nici cea mai mică unitate militară în raionul Lachin. Aceasta este situaţia pentru că raionul respectiv se află foarte departe de graniţa dintre „RNK” şi Azerbaidjan, ceea ce face inutilă prezenţa de trupe la faţa locului. Cu toate acestea, guvernul armean nu exclude posibilitatea ca unii cetăţeni armeni să fie angajaţi în forţa de apărare a „RNK” pe bază de contract şi de voluntariat. De asemenea, precizează că, în temeiul acordului de cooperare militară din 1994, semnat de Armenia şi „RNK”, recruţii armeni pot, dacă doresc, să efectueze serviciul militar în „RNK” şi viceversa şi să participe la exerciţii militare organizate în „RNK” sau în Armenia. Există o explicaţie simplă la procedurile judiciare privind recruţii armeni care au servit în „RNK”: conform acordului din 1994, acuzaţiile penale împotriva recruţilor armeni sunt de competenţa procurorilor armeni şi acuzaţiile penale împotriva recruţilor din Karabah sunt de competenţa autorităţilor din „RNK”. Astfel, doar un număr mic de recruţi armeni au servit în Nagorno-Karabah, iar cei care au făcut-o s-au aflat sub comanda directă a forţei de apărare a „RNK”.
162. De asemenea, Guvernul susţine că, încă din momentul creării sale, „RNK” şi-a definit orientările politice, sociale şi financiare în deplină independenţă. Armenia nu i-a acordat acesteia niciun sprijin economic în afara unor împrumuturi pe termen lung pe care le-a acordat, de câţiva ani, pentru punerea în aplicare a unor proiecte specifice, cum ar fi reconstrucţia şcolilor şi a altor instituţii de învăţământ sau furnizarea de asistenţă financiară pentru familiile soldaţilor ucişi. Şi alte ţări au oferit un sprijin de acelaşi tip. De asemenea, Fondul armean Hayastan joacă un rol important în dezvoltarea „RNK”. Principala sa misiune este de a acorda asistenţă financiară Armeniei şi „RNK”, graţie resurselor colectate de diaspora armeană. Consiliul de administraţie al Fondului este format din reprezentanţi ai Armeniei, dar majoritatea membrilor săi sunt din diaspora armeană şi „RNK”. Obiectivele fondului nu sunt stabilite de guvernul armean; de multe ori, donatorii sunt cei care decid ce proiecte să fie finanţate. Singurul sprijin acordat fondului de către Guvern constă în punerea la dispoziţie cu titlu gratuit a birourilor situate într-o clădire guvernamentală din Erevan. Aşadar, fondul nu este un instrument de control, ci o organizaţie de caritate apolitică, care a vărsat 111 milioane de dolari în favoarea „RNK” pentru construcţia de şcoli şi spitale, reconstrucţia drumurilor şi satelor, organizarea de evenimente culturale şi finanţarea unor lucrări de caritate şi educaţionale pentru cei săraci. „RNK” primeşte resurse suplimentare din partea altor fonduri şi organizaţii internaţionale. În total, donaţiile şi investiţiile provenite din străinătate pentru această entitate ar fi de 20-30 de milioane, respectiv de 30-40 de milioane de dolari pe an.
163. Guvernul armean consideră că „RNK” este un stat suveran şi independent, dotat cu toate atributele unui stat independent în sensul dreptului internaţional, care îşi exercită controlul şi jurisdicţia asupra Nagorno-Karabah şi asupra teritoriilor învecinate. Se aplică doar textele de lege şi celelalte acte juridice adoptate de „RNK” şi nu este nimic anormal în faptul că au împrumutat sau adoptat anumite texte de lege armene. „RNK” are sub propriul său sistem judiciar, care funcţionează în mod independent. Au fost organizate alegeri politice, iar faptul că unele persoane au exercitat responsabilităţi politice înalte atât în „RNK”, cât şi în Armenia nu reprezintă un lucru extraordinar, având în vedere că atât una, cât şi cealaltă entitate au devenit de curând independente. Susţinerea politică adusă „RNK” de Armenia se limitează la participarea la negocierile desfăşurate în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE pentru a se obţine o soluţionare a conflictului din Nagorno-Karabah. Cetăţenii „RNK” – a căror cetăţenie le conferă drepturi politice şi obligaţii civile – primesc paşapoarte ale „RNK”. Nu le sunt emise paşapoarte armene decât anumitor locuitori din Nagorno-Karabah, pentru a le permite să călătorească în străinătate. Mai mult decât atât, în „RNK” sunt utilizate diverse monede, nu doar drahma armeană.
164. Guvernul consideră totodată că singurele fapte pe care Curtea trebuie să le ia în considerare pentru a tranşa problema jurisdicţiei sunt cele care datează începând cu luna mai 1992 (problema cauzalităţii) şi cele ulterioare lunii aprilie 2002 (problema jurisdicţiei). Acesta adaugă că probele disponibile începând din 2002 demonstrează că Republica Armenia şi „RNK” sunt ţări prietene, care au multe lucruri în comun: au legături socio-economice strânse, sunt aliate militar şi populaţiile lor au aceeaşi origine etnică. Guvernul recunoaşte că Armenia a avut o anumită influenţă asupra „RNK” în măsura în care uneori i-a acordat asistenţă, în special financiară, şi că, în calitate de bună vecină şi aliată, a ajutat-o să menţină, la extremitatea situată pe teritoriul său, coridorul umanitar din raionul Lachin. Cu toate acestea, Republica Armenia şi „RNK” sunt două ţări diferite.
3. Guvernul azer, terţ intervenient
165. Guvernul azer este de acord cu reclamanţii că Republica Armenia exercită un control efectiv asupra Nagorno-Karabah şi asupra teritoriilor învecinate, inclusiv asupra regiunii Lachin. Bazându-se pe declaraţiile formulate de diferite organizaţii internaţionale şi neguvernamentale şi pe cele ale Departamentului de Stat al SUA şi ale mai multor responsabili politici, susţine că forţele armene au luptat alături de forţele separatiste din Karabah şi au preluat controlul asupra Nagorno-Karabakh şi asupra raionului Lachin şi teritoriilor învecinate la începutul anilor ‘90 şi că aceste teritorii sunt încă ocupate de Armenia, care menţine o prezenţă militară în teren. În acest sens, face referire la cauzele Harutyunyan împotriva Armeniei (nr. 36549/03, CEDO 2007-III) şi Zalyan, Sargsyan şi Serobyan împotriva Armeniei (decizie citată anterior). Mai adaugă faptul că, spre deosebire de ceea ce afirmă guvernul pârât, „RNK” nu este un stat independent, ci o administraţie locală subordonată Armeniei, care supravieţuieşte datorită sprijinului, în special militar, oferit de aceasta. În opinia sa, existenţa unei forţe de apărare a „RNK” care să semene cu ceea ce este astăzi ar fi de neconceput fără un sprijin important din partea Armeniei, de exemplu sub formă de arme, echipamente, asistenţă în formare şi, mai presus de toate, un aport constant de soldaţi care constituie un procent foarte semnificativ (dacă nu chiar majoritatea) al contingentului staţionat în teritoriile ocupate.
166. Guvernul azer susţine totodată că „RNK” nu ar putea supravieţui, fie politic, economic sau militar, fără sprijinul semnificativ oferit de Armenia. Guvernul azer indică faptul că există, într-un fel sau altul, legături politice strânse cu o reţea puternică formată din cele mai importante personalităţi. Mai adaugă că Armenia furnizează „RNK” un sprijin economic care este de o importanţă capitală. Citează Fondul armean Hayastan, care, în opinia sa, trebuie să fie considerat un organ al statului armean în ceea ce priveşte sprijinul oferit către Nagorno-Karabah. Acest fond are un impact considerabil în „RNK”, nu doar din punct de vedere financiar, ci şi în plan social. Fondul este susţinut prin voinţă politică şi consolidează dependenţa economică a Nagorno-Karabahului de Armenia şi integrarea de către aceasta a „RNK”. În plus, împrumuturile acordate de statul armean formează cea mai mare parte a bugetului „RNK”. În cele din urmă, persoanele care locuiesc în Nagorno-Karabah şi în teritoriile învecinate deţin paşapoarte emise de Republica Armenia.
B. Motivarea Curţii
167. Deşi competenţa jurisdicţională a unui stat este în principal teritorială, noţiunea de jurisdicţie în sensul art. 1 din Convenţie nu se limitează doar la teritoriul naţional al înaltelor părţi contractante; răspunderea statului poate fi implicată ca urmare a unor acte sau omisiuni imputabile organelor sale şi care produc efecte în afara teritoriului său naţional.
Art. 1 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al [...] Convenţii.”
1. Principiile generale în materie de jurisdicţie extrateritorială
168. Curtea a recunoscut exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei de către statul contractant în cazurile în care, ca urmare a controlului efectiv pe care îl exercita pe teritoriul străin şi asupra locuitorilor acestuia ca urmare a ocupării militare sau cu consimţământul, la invitaţia expresă sau cu ştiinţa guvernului local, îşi asuma toate sau o parte din puterile publice exercitate în mod normal de către acesta. Principiile relevante au fost stabilite în mai multe hotărâri, dintre care Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 311-319), Al-Skeini şi alţii (citată anterior, pct. 130-139) şi Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC, nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, CEDO 2012 (extrase)]. Pasajele relevante ale hotărârii Catan sunt astfel formulate:
„103. Curtea a stabilit o serie de principii clare în jurisprudenţa sa cu privire la art. 1. Astfel, potrivit acestei dispoziţii, angajamentul asumat de statele contractante se limitează la «recunoaşterea» (în limba engleză, «to secure») drepturilor şi libertăţile enumerate persoanelor aflate sub jurisdicţia lor (Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 86, seria A nr. 161, Banković şi alţii, citată anterior, pct. 66). «Jurisdicţia» în sensul art. 1 este o condiţie sine qua non. Acesta trebuie să fie exercitată pentru ca un stat contractant să poată fi considerat răspunzător pentru acte sau omisiuni imputabile care se află la originea unei presupuse încălcări a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 311, Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 130).
104. Jurisdicţia unui stat, în sensul art. 1, este în primul rând teritorială (Soering, citată anterior, pct. 86, Banković şi alţii, decizie citată anterior, pct. 61 şi 67, Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 312, Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 131). Se presupune că este exercitată în mod normal pe teritoriul statului [Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 312, şi Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 139, CEDO 2004‑II]. Pe de altă parte, actele statelor contractante desfăşurate sau care produc efecte în afara teritoriului lor nu pot fi considerate decât în circumstanţe excepţionale ca exercitate în jurisdicţia lor, în sensul art. 1 (Banković, decizie citată anterior, pct. 67, şi Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 131).
105. Până în prezent, Curtea a recunoscut o serie de circumstanţe excepţionale care ar putea duce la exercitarea de către statul contractant a jurisdicţiei sale dincolo de propriile frontiere. În fiecare caz, existenţa unor astfel de circumstanţe trebuie apreciată în lumina faptelor specifice ale cauzei, care să impună şi să justifice concluzia Curţii referitoare la exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei ei de către statul respectiv (Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 132).
106. Principiul conform căruia jurisdicţia statului contractant în sensul art. 1 se limitează la propriul teritoriu cunoaşte o altă excepţie atunci când, ca urmare a unei acţiuni militare – legală sau nu – statul exercită un control efectiv asupra unei zone aflate în afara teritoriului său. Obligaţia de a asigura într-o astfel de zonă drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie derivă din existenţa acestui control, fie el exercitat direct, prin intermediul forţelor armate ale statului, fie prin intermediul unei administraţii locale subordonate [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), 23 martie 1995, pct. 62, seria A nr. 310, Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25781/94, pct. 76, CEDO 2001‑IV, Banković şi alţii, decizie citată anterior, pct. 70, Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 314-316, Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996–VI, şi Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 138]. Atunci când este stabilit un astfel de control asupra unui teritoriu, nu este necesar să se determine dacă statul contractant care îl deţine exercită un control precis asupra politicilor şi acţiunilor administraţiei publice locale care îi este subordonată. Dat fiind faptul că asigură supravieţuirea acestei administraţii prin intermediul sprijinului militar sau de alt tip, este angajată răspunderea statului respectiv pentru politicile şi acţiunile întreprinse. Art. 1 îl obligă să recunoască, pe teritoriul în cauză, toate drepturile materiale enunţate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale pe care le-a ratificat, iar încălcările acestor drepturi îi sunt imputabile (Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 76-77, Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 138).
107. Întrebarea dacă un stat contractant exercită sau nu un control efectiv asupra unui teritoriu în afara graniţelor sale este o întrebare factuală. Pentru a se pronunţa, Curtea se referă, în primul rând, la numărul de soldaţi trimişi de stat pe teritoriul respectiv [Loizidou (fond), citată anterior, pct. 16 şi 56, şi Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 387]. Alţi factori pot fi, de asemenea, luaţi în considerare, ca de exemplu măsura în care sprijinul militar, economic şi politic furnizate de stat administraţiei locale subordonate îi asigură acesteia influenţă şi control în regiune (Ilaşcu, citată anterior, pct. 388-394).
[...]
115. [...] După cum demonstrează rezumatul jurisprudenţei Curţii prezentat mai sus, criteriile care permit stabilirea existenţei «jurisdicţiei» în temeiul art. 1 din Convenţie nu au fost niciodată asimilate criteriilor care permit stabilirea răspunderii unui stat pentru o faptă internaţională ilicită în raport cu dreptul internaţional.”
2. Aplicarea acestor principii la faptele cauzei
169. Curtea consideră, în primul rând, că, spre deosebire de ceea ce susţin reclamanţii în subsidiar în argumentarea lor, nu există în Nagorno-Karabah şi în teritoriile învecinate o situaţie în care agenţii statului armean să exercite autoritate şi control asupra indivizilor care se află în afara frontierelor statului respectiv. Problema care trebuie soluţionată pornind de la faptele cauzei este mai degrabă dacă Republica Armenia a exercitat şi continuă să exercite un control efectiv asupra teritoriilor menţionate şi poate, ca urmare a acestui fapt, să fie considerată răspunzătoare pentru pretinsele încălcări. După cum a afirmat Curtea în hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 107), răspunsul la o astfel de întrebare depinde, în primul rând, de dimensiunea prezenţei militare a statului la faţa locului, dar şi alţi indicatori, cum ar fi sprijinul economic şi eventual politic acordat, pot avea, de asemenea, importanţa lor.
170. Deşi reclamanţii locuiau în raionul Lachin, problema jurisdicţiei nu se referă doar la acest teritoriu. De fapt, raionul Lachin este una din zonele, din teritoriile menţionate, cele mai îndepărtate de linia de contact cu Azerbaidjanul. Este înconjurat de Nagorno-Karabah la est, de raioanele Kelbajar, Gubadly şi Jabrayil la nord şi la sud şi de Armenia la vest. Pentru a rezolva problema jurisdicţiei Armeniei în speţă, trebuie aşadar să se stabilească dacă această ţară exercită un control efectiv asupra regiunii Nagorno-Karabah şi teritoriilor învecinate, în ansamblu.
171. În plus, deşi răspunderea Armeniei nu poate fi angajată pentru încălcări care îşi au originea în evenimentele anterioare datei de 26 aprilie 2002, dată la care a ratificat Convenţia, Curtea poate totuşi lua în considerare fapte care se raportează la evenimente anterioare, dacă acestea dovedesc existenţa unei situaţii continue care a persistat după data menţionată.
a) Sprijin militar
172. Conflictul din Nagorno-Karabah a degenerat într-un veritabil război în 1992, dar a început cu câţiva ani mai devreme, prin apeluri la includerea Nagorno-Karabahului în Armenia provenind de la ambele entităţi. Astfel, în decembrie 1989, Sovietul Suprem al RSS Armeneşti şi Consiliul regional al Nagorno-Karabah au adoptat o rezoluţie comună cu privire la „reunificarea” celor două entităţi şi, în ianuarie 1990, au adoptat un buget comun. În mod clar, încă de la începutul conflictului, RSS Armenească şi, ulterior, Republica Armenia au susţinut cu tărie revendicările conform cărora Nagorno-Karabah să fie încorporat în teritoriul său sau să-şi obţină independenţa faţă de Azerbaidjan.
173. Documentele de care dispune Curtea nu permit – şi nici nu ar putea permite – să se stabilească cu certitudine componenţa forţelor armate care au ocupat şi controlat Nagorno-Karabah şi cele şapte raioane învecinate între momentul, la începutul anului 1992, în care a izbucnit războiul şi cel din mai 1994, când a fost încheiat acordul de încetare a focului. De exemplu, rezoluţiile adoptate de Consiliul de Securitate al ONU în 1993, exprimând îngrijorarea profundă cu privire la tensiunea dintre Armenia şi Azerbaidjan, menţionau o invazie şi o ocupaţie din partea forţelor armene locale şi solicitau Armeniei să-şi exercite influenţa asupra „armenilor din regiunea Nagorno-Karabah” (supra, pct. 59). Pe de altă parte, raportul Human Rights Watch (supra, pct. 60) probează implicarea forţelor armate ale Republicii Armenia în această perioadă. Ministrul armean al apărării în funcţie în perioada 1992-1993, Vazgen Manukian, a recunoscut, de altfel, el însuşi această situaţie (supra, pct. 62).
174. În plus, Curtea nu consideră că e posibil ca Nagorno-Karabah – entitate populată cu mai puţin de 150 000 de persoane de etnie armeană – să fi fost capabilă, fără un sprijin militar substanţial din partea Armeniei, să creeze, la începutul anului 1992, o forţă de apărare care, confruntată cu o ţară ca Azerbaidjanul, cu o populaţie de aproximativ şapte milioane de locuitori, nu doar să preia controlul asupra fostei RANK, dar şi să cucerească, înainte de sfârşitul anului 1993, majoritatea, dacă nu toate cele şapte raioane azere vecine.
175. În orice caz, prezenţa militară a Armeniei în Nagorno-Karabah a fost sub diverse aspecte oficializată în iunie 1994 prin „Acordul de cooperare militară dintre Guvernul Republicii Armenia şi Guvernul Republicii Nagorno-Karabah” (supra, pct. 74). În afară de faptul că menţionează diverse aspecte militare asupra cărora cele două entităţi convin să coopereze, acest acord prevede în special că recruţii din Armenia şi cei din „RNK” pot efectua serviciul militar în una sau în cealaltă entitate.
176. Rapoartele şi declaraţiile ulterioare confirmă participarea forţelor armene la conflict. De exemplu, chiar dacă acestea nu au condus la un acord între părţi, „planul global” şi „abordarea etapă cu etapă” elaborate în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE în 1997 prevedeau ca forţele armate de Armeniei să se replieze în interiorul frontierelor Republicii Armenia (supra, pct. 61). Cerinţe similare au fost exprimate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în martie 2008 (supra, pct. 67), precum şi de Parlamentul European în aprilie 2012 (supra, pct. 70). În ianuarie 2005, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, observând că „părţi importante ale teritoriului Azerbaidjanului” erau încă ocupate de forţele armene, a reafirmat că independenţa şi secesiunea un teritoriu nu ar trebui să aibă drept consecinţă „anexarea de facto a teritoriului vizat de către un alt stat” (supra, pct. 64). În raportul său din septembrie 2005, International Crisis Group (ICG) concluziona, pe baza declaraţiilor oficialilor şi soldaţilor armeni, că forţele Armeniei şi cele ale Nagorno-Karabahului erau „puternic integrate” (supra, pct. 65). Se găsesc, de asemenea, în cauzele prezentate în faţa Curţii sau a altor instanţe, elemente care indică faptul că soldaţi armeni au servit în „RNK” (supra, pct. 76 şi 77).
177. După cum a afirmat deja în hotărârea El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei [(MC), nr. 39630/09, pct. 163, CEDO 2012], Curtea examinează, în principiu, cu prudenţă declaraţiile provenite de la miniştri sau înalţi funcţionari publici, întrucât aceştia pot avea tendinţa de a se exprima în favoarea guvernului pe care îl reprezintă sau l-au reprezentat. Cu toate acestea, consideră şi că declaraţiile liderilor importanţi – indiferent că este vorba despre foşti miniştri sau înalţi funcţionari publici – care au jucat un rol central în litigiul în cauză au o valoare probatorie deosebită atunci când persoanele în cauză recunosc un comportament sau fapte care par să pună autorităţile într-o lumină nefavorabilă. Astfel de afirmaţii pot fi aşadar interpretate ca o formă de confesiune [a se vedea, în acest sens, mutatis mutandis, Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii), fond, hotărâre, Culegere C.I.J. 1986, p. 14, pct. 64].
178. În aceste condiţii, consideră frapante declaraţiile anumitor reprezentanţi ai Republicii Armenia care par să contrazică teza oficială potrivit căreia forţele armate armene nu au fost desfăşurate în „RNK” sau în teritoriile învecinate. Declaraţia fostului ministru al apărării, domnul Manukian, a fost deja menţionată mai sus (pct. 62). Încă un element foarte important este discursul pronunţat în ianuarie 2013 de către preşedintele armean, Serj Sargsian, în faţa oficialilor Ministerului Apărării, în care a declarat că obiectivul politicii externe a Armeniei era acela de a obţine recunoaşterea juridică a victoriei obţinute în cadrul războiului din Nagorno-Karabah de către ceea ce el numea „armata noastră” (supra, pct. 72). De asemenea, trebuie remarcat faptul că guvernul armean a recunoscut în speţă, în ceea ce priveşte acordul de cooperare militară în 1994, că armata armeană şi forţa de apărare a „RNK” cooperau în cadrul unei alianţe de apărare.
179. În plus, deşi domnul Jirair Sefilian nu poate fi considerat reprezentant oficial al Republicii Armenia, este totuşi un om politic de prim-plan şi fost ofiţer superior al armatei armene care a servit în război şi, ca atare, Curtea ia în considerare afirmaţiile pe le-a făcut în timpul unui interviu acordat în octombrie 2008: „toată lumea ştie că armata RNK face parte din forţele armate ale Armeniei” (supra, pct. 68).
În schimb, Curtea notează că opinia domnului Bucur-Marcu (supra, pct. 73) a fost formulată la cererea guvernului pârât şi, prin urmare, ar trebui să fie luată în considerare cu precauţie în circumstanţele speţei.
180. Numărul soldaţilor armeni care au servit în „RNK” este controversat: guvernul pârât susţine că se ridică la cel mult 1 500 de persoane, în timp ce reclamanţii invocă cifrele furnizate de IISS şi de ICG în perioada 2002-2005, potrivit cărora între 8 000 şi 10 000 de soldaţi armeni fuseseră trimişi în acea perioadă în Nagorno-Karabah (supra, pct. 63 şi 65). Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestui aspect. În fapt, pe baza numeroaselor rapoarte şi declaraţii citate anterior, a stabilit că Republica Armenia, prin prezenţa sa militară şi furnizarea de echipamente şi de consiliere militară, a participat încă de la început şi în mod semnificativ la conflictul din Nagorno-Karabah. Acest sprijin militar a fost şi rămâne esenţial pentru cucerirea şi menţinerea controlului asupra teritoriilor în cauză, iar probele disponibile, în special Acordul de cooperare militară din 1994, demonstrează în mod convingător că forţele armate ale Armeniei şi cele ale „RNK” sunt puternic integrate.
b) Alt tip de sprijin
181. Integrarea celor două entităţi este în continuare demonstrată de numărul de oameni politici care au exercitat cele mai înalte funcţie în Armenia după ce au făcut-o în „RNK” (supra, pct. 78). Sprijinul politic acordat în general „RNK” de către Armenia este, de asemenea, pus în evidenţă de declaraţiile sus-menţionate referitoare la participarea militară a Armeniei la conflict.
182. Guvernul armean susţine că „RNK” are propriile sale legi şi propriile sale organe politice şi judiciare, care sunt independente. Or, dependenţa politică a „RNK” faţă de Armenia pare flagrantă nu doar în lumina transferurilor dintre una şi alte personalităţi politice de prin plan, dar şi ca urmare a faptului că rezidenţii săi primesc paşapoarte armene pentru a călători în străinătate, „RNK” nefiind recunoscută de vreun stat sau de vreo organizaţie internaţională (supra, pct. 83). Există în legislaţie şi în sistemul judiciar alte semne de integrare între cele două entităţi. Guvernul armean a recunoscut că numeroase legi ale „RNK” au fost preluate din legislaţia armeană. Mai important, circumstanţele cauzei Zalyan, Sargsian şi Serobyan împotriva Armeniei, pendinte în faţa Curţii (supra, pct. 76), arată nu numai că trupele armene sunt prezente în Nagorno-Karabah, ci şi că agenţi ai poliţiei armene sunt activi şi că jurisdicţiile armene îşi exercită competenţa în acest teritoriu. Cazul domnului Grigoryan (supra, pct. 77) arată acelaşi lucru.
183. În cele din urmă, sprijinul financiar pe care Armenia îl acordă direct sau indirect „RNK” este substanţial. ICG a raportat că, în bugetul 2005 al acestei din urmă entităţi, doar 26,7% din cheltuieli erau acoperite de venituri din surse locale. „RNK” a primit, în cadrul unui împrumut „interstatal” acordat de Armenia, sume considerabile, care se ridicau în 2004 şi 2005 la 51 de milioane de dolari în total. Pe baza unor surse oficiale, ICG a estimat că acest împrumut se ridica la aproximativ 67,3% din bugetul „RNK” în 2001 şi la 56,9% în 2004. Cu toate că era în vigoare din 1993, nici măcar un procent nu fusese încă restituit în 2005 (supra, pct. 80 şi 81).
184. „RNK” primeşte, de asemenea, sprijin de la Fondul armean Hayastan, care, potrivit guvernului armean, a acordat aproximativ 111 milioane de dolari pentru proiecte desfăşurate în această entitatea între 1995 şi 2012. Deşi acest fond nu este o instituţie guvernamentală şi resursele sale provin din donaţii individuale, trebuie remarcat faptul că a fost creat prin decret prezidenţial. În plus, preşedintele armean este numit din oficiu preşedinte al consiliului său de administraţie, care include printre membrii săi numeroşi preşedinţi şi miniştri, foşti şi actuali, din Armenia şi „RNK”, precum şi alţi înalţi oficiali armeni. Cu toate că aceste personalităţi nu deţin majoritatea, din această componenţă reiese în mod clar că reprezentanţii oficiali ai Armeniei – precum şi omologii lor din „RNK” – sunt în măsură să influenţeze activităţile fondului.
185. Este adevărat că „RNK” primeşte, de asemenea, o asistenţă financiară substanţială din alte surse, în special din partea guvernului american şi a diasporei armene. Cu toate acestea, cifrele menţionate mai sus arată că nu ar putea supravieţui din punct de vedere economic fără sprijinul substanţial pe care i-l acordă Armenia.
c) Concluzie
186. Totalitatea elementelor prezentate mai sus demonstrează că Republica Armenia a exercitat asupra „RNK” o influenţă importantă şi decisivă de la începutul conflictului din Nagorno-Karabah, că cele două entităţi sunt puternic integrate practic în aproape toate domeniile importante şi că această situaţie continuă în prezent. Cu alte cuvinte, „RNK” şi administraţia sa supravieţuiesc datorită sprijinului militar, politic, financiar şi de alt tip pe care i-l acordă Armenia, care, prin urmare, exercită un control efectiv asupra Nagorno-Karabah şi asupra teritoriilor învecinate, inclusiv asupra raionului Lachin. Faptele invocate de reclamanţi ţin aşadar de jurisdicţia Armeniei în sensul art. 1 din Convenţie.
187. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului cu privire la jurisdicţia Republicii Armenia asupra Nagorno-Karabah şi asupra teritoriilor învecinate.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
188. Reclamanţii se plâng de pierderea controlului asupra bunurilor lor şi de orice posibilitate de a le utiliza, vinde, lăsa moştenire sau ipoteca sau de a le fructifica ori de a se folosi de acestea. Ei văd în acest fapt o încălcare continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
189. Reclamanţii susţin că sunt victime ale unei încălcări a drepturilor lor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că încălcarea este rezultatul direct al exercitării de către Republica Armenia a puterii sale publice. Se tem că bunurile lor au fost distruse sau furate la scurt timp după plecarea forţată din raionul Lachin, dar subliniază faptul că plângerea lor se referă la o atingere adusă tuturor bunurilor lor rămase în Lachin, inclusiv terenurile. Aceştia se plâng de faptul că li s-a refuzat continuu accesul la aceste bunuri, faţă de care susţin că sunt încă titulari ai unor drepturi de proprietate sau de folosinţă. Ei susţin, pe de o parte, că acest refuz constituie o ingerinţă care nu este prevăzută de lege şi, pe de altă parte, că, indiferent de scopul ocupării raionului Lachin, imposibilitatea totală de a accede la bunuri şi distrugerea acestora nu pot fi luate în considerare fără plata unor despăgubiri care ar constitui măsuri proporţionale în acest sens. În cele din urmă, declară că nu au nicio şansă de a obţine permisiunea să revină la casele lor – sau în orice altă parte în teritoriile ocupate – într-un viitor previzibil.
2. Guvernul pârât
190. Guvernul armean susţine, pe de o parte, că reclamanţii nu au încercat în fapt niciodată să revină în oraşul Lachin sau în satele învecinate după momentul presupusei lor fugi şi, prin urmare, nu se poate afirma că au fost împiedicaţi să revină şi, pe de altă parte, că nu au cerut niciodată autorităţilor armene sau ale „RNK” să le protejeze sau să le restabilească drepturile. Acesta repetă argumentul pe care l-a invocat cu privire la problema epuizării căilor de atac interne: poziţia adoptată de Armenia în cadrul negocierilor din cadrul Grupului de la Minsk al OSCE – şi anume că revenirea persoanelor strămutate nu va putea fi aplicată decât după adoptarea unui acord de soluţionare definitivă a statutului „RNK” – se referă la persoanele strămutate ca grup şi nu se aplică pentru persoanele fizice, care pot, potrivit afirmaţiilor sale, să obţină viză de intrare dacă au un motiv întemeiat să intre pe teritoriul „RNK” sau al Armeniei. A călători în „RNK” nu prezintă, de altfel, nici un pericol: singurul punct de intrare deschis este situat pe drumul dintre Erevan şi Stepanakert şi se află departe de linia de contact. În fine, a ocupa Lachin şi Shushi/Shusha a fost o măsură de autoapărare împotriva crimelor de război comise de Azerbaidjan, în special atacurile militare asupra Stepanakert. Această măsură a permis să se răspundă necesităţii de a deschide un „coridor umanitar” către Armenia, având în vedere numărul mare de locuitori ai Nagorno-Karabah care au fost ucişi sau care riscau să moară de foame. Reiterând că Republica Armenia nu are nicio responsabilitate pentru actele denunţate de reclamanţi, Guvernul susţine că nu s-a produs o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
3. Guvernul azer, terţ intervenient
191. Guvernul azer susţine că reclamanţii nu au fost expulzaţi din teritoriile ocupate printr-un act juridic, ci au fost forţaţi să fugă din cauza activităţilor forţelor militare armene şi că desfăşurarea de trupe armene şi existenţa minelor antipersonal pe linia de contact îi împiedică în continuare pe reclamanţi să revină la casele lor pentru a se bucura de bunurile lor, în timp ce armenii beneficiază de măsuri stimulative care favorizează instalarea lor în aceste teritorii. Guvernul azer consideră că poziţia Armeniei în negocierile desfăşurate în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE cu privire la revenirea persoanelor strămutate constituie o probă suplimentară a acestei stări de lucruri. În cele din urmă, afirmă că nivelul şi amploarea sprijinului acordat de Armenia administraţiei locale subordonate nu s-au diminuat de-a lungul anilor ci, dimpotrivă, au crescut. În concluzie, susţine că Republica Armenia este răspunzătoare pentru încălcarea continuă, în ceea ce priveşte reclamanţii, a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1.
B. Motivarea Curţii
192. Curtea reaminteşte, mai întâi, că a concluzionat (supra, pct. 149) că, deşi nu este sigur că încă mai există casele, reclamanţii au toate drepturile actuale asupra parcelelor lor de teren, care constituie „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Întrucât faptele cauzei ţin de jurisdicţia Republicii Armenia (supra, pct. 186), problema este dacă aceasta este răspunzătoare pentru încălcarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor.
193. Reclamanţii au fost constrânşi să plece atunci când raionul Lachin a fost atacat, în mai 1992. Curtea nu are sarcina de a examina acest eveniment ca atare, ci de a stabili dacă reclamanţii au fost privaţi de accesul la bunuri după data de 26 aprilie 2002, dată la care Armenia a ratificat Convenţia, şi dacă prin aceasta sunt supuşi la o încălcare continuă a drepturilor lor. Cu toate acestea, evenimentele anterioare pot fi un indiciu al unei astfel de situaţii continue.
194. După cum se indică mai sus (pct. 119-121), Guvernul nu a citat nicio cale de atac intern efectivă care să fie disponibilă în Republica Armenia sau în „RNK”. Prin urmare, reclamanţii nu au acces la niciun mijloc juridic să obţină o despăgubire pentru pierderea bunurilor lor sau – ceea ce este mai important în prezentul context – să li se permită să se revină în satele în care au trăit pentru recuperarea accesului la bunurile şi casele abandonate de aceştia. Refuzul continuu de a le permite accesul la bunuri este, de altfel, demonstrat de declaraţia guvernului pârât, deşi neprobată, potrivit căreia bunurile lor – şi, probabil, ale altor persoane strămutate – au fost atribuite de administraţia „RNK” altor persoane, care au fost înregistrate în cartea funciară ca noii titulari ai respectivelor bunuri.
195. În plus, la 20 de ani după încetarea focului, persoanele strămutate în timpul conflictului încă nu pot reveni în Nagorno-Karabah şi teritoriile învecinate. Curtea notează, în acest sens, rezoluţiile adoptate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi de Parlamentul European (supra, pct. 67 şi 69). Consideră că, în condiţiile care au prevalat în toţi aceşti ani – în special prezenţa continuă a trupelor armene la faţa locului sau susţinute de Armenia, încălcările armistiţiului pe linia de contact, relaţia în general ostilă dintre Armenia şi Azerbaidjan şi lipsa de perspectivă pentru o soluţie politică până în prezent – revenirea azerilor în aceste teritorii nu pare a fi realistă şi practică.
196. Având în vedere că reclamanţii au fost privaţi în mod continuu de accesul la bunurile lor şi au pierdut controlul şi astfel orice posibilitate de a le folosi şi să de a bucura de folosinţa lor, au fost supuşi, în ceea ce priveşte drepturile ce le revin în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Loizidou, citată anterior, pct. 63) la o ingerinţă care constituie o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor.
197. Guvernul armean susţine că preluarea raionului Lachin şi crearea unei legături terestre între Armenia şi Nagorno-Karabah au fost acte de autoapărare. Curtea înţelege argumentul potrivit căruia raionul Lachin avea importanţă strategică în plan militar şi era necesar să se furnizeze alimente, medicamente şi alte bunuri către Nagorno-Karabah. Cu toate acestea, indiferent de întrebarea dacă aceste circumstanţe puteau sau nu justifica încălcări ale drepturilor individuale ale locuitorilor din regiune, ocuparea raionului Lachin, în mai 1992, nu are nicio influenţă directă asupra întrebării examinate aici, care constă în clarificarea aspectului dacă imposibilitatea reclamanţilor de a reveni la casele lor şi, prin urmare, de a-şi recâştiga accesul la bunuri poate fi considerată ca fiind justificată.
198. Curtea consideră că fie şi continuarea, în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE, a negocierilor privind probleme referitoare la persoanele strămutate nu constituie o justificare legală pentru ingerinţa incriminată. Aceste negocieri nu scuteşte Guvernul de obligaţia de a lua măsuri suplimentare, mai ales că durează de mulţi ani (a se vedea, mutatis mutandis, Loizidou, citată anterior, pct. 64, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 188). În acest sens, Curtea reaminteşte că, în Rezoluţia 1708(2010), intitulată „Rezolvarea problemelor de proprietate ale refugiaţilor şi persoanelor strămutate în interiorul propriei ţări”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, făcând referire la normele internaţionale aplicabile, a invitat statele membre să „să garanteze o reparaţie efectivă, într-un termen rezonabil, pentru pierderea accesului la locuinţe, terenuri şi bunuri – şi drepturile aferente acestora – abandonate de refugiaţi şi de persoanele strămutate, fără a aştepta negocieri privind soluţionarea conflictelor armate sau statutul unui anumit teritoriu” (supra, pct. 100).
199. În ceea ce priveşte măsurile pe care ar putea şi ar trebui să le ia pentru a proteja dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor acestora, statul pârât se poate inspira din norme internaţionale relevante, în special din Principiile Pinheiro, adoptate de ONU (supra, pct. 98), şi din rezoluţia sus-menţionată a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. În condiţiile actuale, în care un acord de pace global nu a fost încă realizat, pare deosebit de important să se pună în aplicare un mecanism de revendicare a bunurilor care să fie uşor accesibil şi care să ofere procedurile care să funcţioneze cu reguli probatorii flexibile, pentru a permite reclamanţilor şi altor persoane care se află în aceeaşi situaţie cu aceştia să obţină restituirea drepturilor lor de proprietate asupra bunurilor, precum şi despăgubiri pentru pierderea folosinţei acestor drepturi.
200. Curtea este perfect conştientă de faptul că guvernul pârât a trebuit să ofere asistenţă pentru sute de mii de refugiaţi şi persoane strămutate de origine armeană. Cu toate acestea, deşi nevoia de a răspunde nevoilor unui număr atât de mare de persoane necesită resurse considerabile, protejarea acestui grup nu exonerează Guvernul de obligaţiile sale faţă de un alt grup, şi anume cetăţenii azeri, care, la fel ca reclamanţi, au fost obligaţi să fugă în timpul conflictului. În acest sens, este necesar să se amintească principiul nediscriminării enunţat la art. 3 din Principiile Pinheiro. În cele din urmă, Curtea observă că situaţia în cauză nu este o urgenţă, ci o situaţie de lungă durată.
201. În concluzie, în ceea ce priveşte perioada considerată, şi anume cea ulterioară datei de 26 aprilie 2002, nu a fost invocat niciun scop care să justifice imposibilitatea reclamanţilor de a avea acces la bunurile lor şi lipsa unei despăgubiri pentru această ingerinţă. Prin urmare, Curtea consideră că s-a produs şi continuă să se producă o încălcare a drepturilor reclamanţilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că Republica Armenia este răspunzătoare pentru această încălcare.
VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
202. Reclamanţii susţin că imposibilitatea în care se află, de a reveni în raionul Lachin, constituie, de asemenea, o încălcare continuă a dreptului lor la respectarea domiciliului şi a vieţii lor private şi de familie. Ei invocă art. 8, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
203. Reluând, în esenţă, aceleaşi elemente cu cele pe care se fundamentează cererea lor în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii susţin că refuzul continuu al guvernului pârât de a-i lăsa să revină în raionul Lachin constituie, de asemenea, o încălcare a drepturilor lor garantate de art. 8 din Convenţie. Ei invocă în acest sens cauza Cipru împotriva Turciei (hotărâre citată anterior). Consideră că este diferită cauza lor de cauza Loizidou (hotărâre citată anterior), susţinând că, spre deosebire de doamna Loizidou, trăiseră toţi mulţi ani în regiunea Lachin şi că avuseseră aici domiciliile şi vieţile lor private şi de familie. Aceştia adaugă că ingerinţa în drepturile lor, pe care o denunţă, nu este justificată de niciunul din motivele autorizate menţionate la art. 8 § 2.
2. Guvernul pârât
204. Guvernul armean reia, la rândul său, în esenţă, argumentele deja expuse în cadrul art. 1 din Protocolul nr. 1. Mai adaugă că bunurile şi casele revendicate de reclamanţi au fost distruse în 1992 şi că părţile în cauză nu pot aşadar pretinde că au avut o viaţă privată sau de familie sau că au avut domiciliul în zona respectivă după această dată. În acest sens, susţine că situaţia reclamanţilor este comparabilă cu cea în discuţie în cauza Loizidou (hotărâre citată anterior) şi reaminteşte concluzia formulată de Curte la momentul respectiv (art. 66 din hotărâre): „Ar însemna să fie forţată noţiunea «domiciliu» care este inclusă la art. 8, dacă ar fi extinsă pentru a include terenul pe care intenţiona să construiască o casă de locuit. Acest termen nu poate fi interpretat ca acoperind regiunea unui stat în care a crescut şi unde îşi are rădăcinile familia sa, dar în care persoana nu mai locuieşte”. Guvernul adaugă că, în orice caz, presupusa ingerinţa era prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică: întrucât constituia un „coridor umanitar” care lega „RNK” de exterior, era necesar ca raionul Lachin să fie controlat în interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice şi al bunăstării economice a ţării.
3. Guvernul azer, terţ intervenient
205. Guvernul azer susţine teza reclamanţilor.
B. Motivarea Curţii
206. În mod similar noţiunii de „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, conceptele „viaţă privată”, „viaţă de familie” şi „domiciliu” vizate de art. 8 din Convenţie au un sens autonom care nu depinde de calificările din dreptul intern, ci de circumstanţele de fapt. Astfel cum a constatat mai sus Curtea (pct. 137 şi 150), toţi reclamanţii s-au născut în raionul Lachin. Înainte de fuga lor din mai 1992, trăiseră şi lucraseră acolo întreaga lor viaţă sau mare parte din ea. Aproape toţi se căsătoriseră în acele locuri şi avuseseră acolo copii, la fel ca şi înaintaşii lor. Îşi câştigau existenţa şi locuiau în case pe care le construiseră şi le deţineau în proprietate. Este clar că îşi petrecuseră viaţă şi că aveau domiciliul în raionul pe care l-au părăsit de o lungă perioadă de timp, precum şi că situaţia lor se distinge aşadar de cea a reclamantei din cauza Loizidou (hotărâre citată anterior). Reclamanţii nu s-au stabilit în mod voluntar în altă parte, ei sunt persoane strămutate care trăiesc din cauze de necesitate în Baku sau în alte părţi. În circumstanţele speţei, nu se poate considera ca strămutarea lor forţată şi absenţa involuntară din raionul Lachin a întrerupt legăturile lor cu acest loc, în ciuda timpului care s-a scurs de la momentul plecării lor.
207. Din aceleaşi motive ca şi cele exprimate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea concluzionează că imposibilitatea ca reclamanţii să revină la domiciliile lor constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la respectarea vieţii private şi de familie şi în dreptul lor la respectarea domiciliului.
208. Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a produs şi continuă să se producă o încălcare a drepturilor reclamanţilor garantate de art. 8 din Convenţie şi că Republica Armenia este răspunzătoare pentru această încălcare.
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie
209. Reclamanţii denunţă lipsa oricărei căi de atac efective în ceea ce priveşte capetele de cerere formulate. Ei invocă art. 13, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
210. Reclamanţii se plâng că nu a fost prevăzută nicio cale de atac pentru persoanele strămutate din teritoriile ocupate. Ei susţin că, în măsura în care nu sunt de origine armeană, orice încercare din partea lor de a obţine o reparaţie din partea autorităţilor din Republica Armenia sau „RNK” ar fi cu totul inutilă. Consideră că nu deţin nicio cale de atac, nici în teorie, nici în practică, pentru a-şi susţine pretenţiile. Absenţa unor căi de atac interne pare mult mai evidentă în lumina aspectului dreptului de revenire al persoanelor strămutate în interiorul propriei lor ţări: acesta constituie unul din punctele de divergenţă majoră între părţile la negocierile de pace aflate în curs şi, în consecinţă, nu a fost soluţionat.
2. Guvernul pârât
211. Guvernul armean susţine, la rândul său, că reclamanţii dispun de căi de atac administrative şi judiciare efective atât în Republica Armenia, cât şi în „RNK”, ale căror autorităţi nu fac distincţie între persoanele strămutate şi celelalte. În ceea ce priveşte căile de atac existente în „RNK”, susţine, invocând concluziile la care a ajuns Curtea în cauza Cipru împotriva Turciei (hotărâre citată anterior, pct. 98), că, în cazul unei entităţi care nu este recunoscută la nivel internaţional, trebuie exercitate căile de atac oferite de aceasta, cu excepţia cazului în care se dovedeşte inexistenţa sau ineficienţa acestora. Referindu-se, de asemenea, la argumentele şi la exemplele de cauze pe care le-a prezentat în cadrul examinării problemei epuizării căilor de atac interne, susţine că reclamanţii nu au exercitat nici căile de atac disponibile, nici nu au prezentat nici o probă pentru a demonstra că acestea ar fi inexistente sau ineficiente.
3. Guvernul azer, terţ intervenient
212. Guvernul azer susţine, în esenţă, teza reclamanţilor. Referindu-se la Doğan şi alţii (citată anterior, pct. 106), adaugă că Armenia nu numai că nu a oferit o cale de atac efectivă, nici nu a efectuat o anchetă pentru a stabili răspunderea legată de imposibilitatea de a li se oferi accesul la domiciliile şi la bunurile personale, invocată de reclamanţi.
B. Motivarea Curţii
213. Curtea a concluzionat deja încălcarea art. 1 din Protocolul 1 şi a art. 8 din Convenţie ca urmare a imposibilităţii continue ca reclamanţii să aibă acces la bunurile şi la domiciliile lor. Capetele de cerere ale părţilor în cauză sunt aşadar „credibile” în sensul art. 13 [a se vedea, de exemplu, Doğan şi alţii, (citată anterior, pct. 163)].
214. Acest capăt de cerere cuprinde elemente identice sau similare cu cele deja examinate în cadrul excepţiei legate de neepuizarea căilor de atac interne, ridicată de Guvern. Curtea repetă concluzia sa anterioară potrivit căreia guvernul pârât nu s-a achitat de obligaţia pe care o avea de a demonstra că reclamanţii au avut la dispoziţie o cale de atac capabilă să remedieze situaţia criticată de aceştia în temeiul Convenţiei, cu perspective rezonabile de succes (supra, pct. 120). Din aceleaşi motive, concluzionează absenţa oricărei căi de atac efectivă disponibilă în ceea ce priveşte imposibilitatea reclamanţilor de a avea acces la bunurile şi la domiciliile lor din raionul Lachin.
215. Aşadar Curtea concluzionează că s-a produs şi continuă să se producă încălcarea drepturilor reclamanţilor garantate de art. 13 din Convenţie şi că Republica Armenia este răspunzătoare pentru această încălcare.
VIII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenţie
216. Reclamanţii susţin că, în ceea ce priveşte capetele de cerere expuse mai sus, au suferit din partea autorităţilor statului pârât o discriminare bazată pe apartenenţa etnică şi religioasă. Ei invocă art. 14, care prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
217. Afirmând că au fost alungaţi din casele lor de forţele armate sprijinite de Armenia, reclamanţii susţin că, dacă ar fi fost armeni ca origine şi creştini, nu azeri kurzi şi musulmani, nu ar fi avut aceeaşi soartă. Aceştia fac trimitere la raportul domnului David Atkinson şi la rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, potrivit căreia „operaţiunile militare şi ostilităţile etnice generalizate care au precedat au condus la expulzări etnice masive şi la crearea de zone monoetnice, care se aseamănă cu înspăimântătorul concept de purificare etnică” (supra, pct. 64). În subsidiar, susţin că acţiunile desfăşurate de armata armeană şi de forţele din Karabah sprijinite de Armenia i-au afectat în mod disproporţionat pe kurzii azeri, care aparţin unui grup identificabil, şi că au suferit astfel o discriminare indirectă.
2. Guvernul pârât
218. Considerând că nu s-a produs încălcarea celorlalte articole invocate de reclamanţi, guvernul armean susţine că nu se ridică nicio problemă în temeiul art. 14 din Convenţie. Guvernul adaugă că, în orice caz, reclamanţii nu au suferit nicio discriminare: potrivit acestuia, acţiunile militare desfăşurate în raionul Lachin urmăreau pur şi simplu deschiderea unui coridor umanitar între Armenia şi Nagorno-Karabah şi nu erau îndreptate împotriva locuitorii raionului, indiferent de apartenenţa lor etnică sau religioasă. În plus, kurzii nu u fost supuşi niciodată discriminării, nici în Republica Armenia, nici în „RNK”, iar cei 1 500 de kurzi care trăiesc în Armenia în prezent participă activ la viaţa socială şi politică a ţării şi se bucură aici pe deplin de toate drepturile.
3. Guvernul azer, terţ intervenient
219. Guvernul azer consideră, la rândul său, că acţiunile militare desfăşurate în „RNK” şi în teritoriile învecinate avea drept scop crearea unei zone monoetnice. Adaugă că reclamanţii şi alte azeri strămutaţi sunt încă împiedicaţi să reintre în posesia domiciliilor şi a bunurilor lor, în timp ce armenilor li se oferă diferite avantaje (inclusiv locuinţe gratuite, ajutor financiar, bovine şi avantaje fiscale) pentru a-i încuraja să se stabilească în teritoriile în cauză, în special în Lachin. De asemenea, susţine că, spre deosebire de azerii kurzii, kurzii care trăiesc în Armenia nu sunt musulmani, ci iazidi.
B. Motivarea Curţii
220. Constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 şi a art. 8 şi art. 13 din Convenţie la care a ajuns Curtea în speţă se referă la o situaţie generală caracterizată prin plecarea din Nagorno-Karabah şi din teritoriile învecinate a aproape tuturor cetăţenilor azeri, majoritatea, cu siguranţă, musulmani, şi imposibilitatea acestora de a reveni în locurile natale. Capătul de cerere pe care reclamanţii îl întemeiază pe art. 14 din Convenţie este aşadar intrinsec legat de celelalte capete de cerere. Prin urmare, având în vedere constatarea încălcării în ceea ce priveşte alte dispoziţii ale Convenţiei, Curtea consideră că nu se pune o problemă distinctă în temeiul art. 14 (a se vedea, de exemplu, Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 199, Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46347/99, pct. 36, 22 decembrie 2005, şi Catan şi alţii, citată anterior, pct. 160).
IX. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
221. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
222. Reclamanţii au pretins cu titlu de prejudiciu material sume care sunt împărţite individual între 808 950 şi 2 093 050 manaţi azeri (noi) (AZN), adică o sumă totală, pentru cei şase reclamanţi, de 8 386 600 AZN [aproximativ 7 900 000 euro (EUR)]. Ei solicită, de asemenea, 50 000 EUR fiecare cu titlu de prejudiciu moral. În cele din urmă, declară că, la 6 octombrie 2013, cheltuielile lor de judecată se ridicau la suma de 41 703,37 lire sterline (GBP). Cu toate acestea, la termenul de judecată din 22 ianuarie 2014, reprezentanţii reclamanţilor au solicitat desemnarea unui expert pentru a evalua prejudiciile suferite de clienţii lor.
223. Guvernul pârât se opune tuturor solicitărilor reclamanţilor.
224. Având în vedere caracterul excepţional al prezentei cauze, Curtea afirmă că problema aplicării art. 41 nu se află în stare de judecată. Decide aşadar să amâne pronunţarea în acest sens pentru procedura ulterioară.
Pentru aceste motive,
CURTEA
1. Respinge, cu paisprezece voturi la trei, excepţia preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne formulată de Guvern;
2. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepţia preliminară formulată de Guvern în ceea ce priveşte calitatea de victimă a reclamanţilor;
3. Hotărăşte, cu paisprezece voturi la trei, că faptele denunţate de reclamanţi ţin de jurisdicţia Republicii Armenia şi respinge excepţia preliminară formulată de Guvern în ceea ce priveşte jurisdicţia;
4. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 8 din Convenţie;
6. Hotărăşte, cu paisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 13 din Convenţie;
7. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 14 din Convenţie;
8. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată;
în consecinţă,
a) amână pronunţarea acesteia;
b) invită guvernul armean şi reclamanţii să îi comunice, în termen de douăsprezece luni de la data notificării prezentei hotărâri, observaţiile lor scrise cu privire la această problemă şi, în special, să o informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge;
c) amână procedura ulterioară şi delegă preşedintelui Curţii sarcina de a o stabili după caz.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 16 iunie 2015.
Michael O’BoyleDean Spielmann
Grefier adjunctPreşedinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a doamnei judecător Motoc;
– opinia parţial concordantă, parţial separată a doamnei judecător Ziemele;
– opinia parţial separată a domnului judecător Hajiyev;
– opinia separată a doamnei judecător Gyulumyan;
– opinia separată a domnului judecător Pinto de Albuquerque.
D.S.
M.O’B.
Opinia concordantă a doamnei judecător Motoc
Curtea, invitată aici să se pronunţe cu privire la unul dintre elementele unui litigiu cu multiple faţete şi complex excluzând alte elemente, este, în mod inevitabil, plasată într-o situaţie dificilă. Cu toate acestea, trebuie să se pronunţe exclusiv asupra subiectului litigiului, astfel cum a fost delimitat de reclamanţi. O instanţă internaţională nu poate refuza să se pronunţe din cauza contextului politic dificil sau din cauza negocierilor în curs de la Minsk; soluţia non liquet nu poate fi acceptată.
Prezenta hotărâre are o importanţă deosebită, având în vedere contextul (conflictul din Nagorno-Karabah), precum şi problema oportunităţii. Aspectele juridice, istorice şi politice ale conflictului din Nagorno-Karabah sunt extrem de complexe. „Care este cauza evenimentelor istorice? – Puterea. – Ce este puterea? – Este totalitatea voinţelor transmise unei singure persoane. – Cu ce condiţii voinţele maselor se transmit unei singure persoane? – Cu condiţia ca persoana respectivă să dea expresie voinţei tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, puterea este putere. Cu alte cuvinte, puterea este o noţiune al cărei înţeles ne este necunoscut.” (Lev Tolstoi, „Război şi pace”)
Cum am putea noi aştepta să ne dea Curtea un răspuns complet? Astfel, hotărârile Curţii referitoare la conflictul din Nagorno-Karabah vin din nou să demonstreze empirismul de care a dat dovadă. „Stau în grădină cu un filosof; el spune de mai multe ori: «Eu ştiu că acela este un copac», arătând înspre un copac din apropierea noastră. Un al treilea vine înspre noi şi aude asta, iar eu îi spun: «Acest om nu este nebun. Noi doar filosofăm» sunt cuvintele extraordinarului autor empirist, Ludwig Wittgenstein. Limitele abordării empiriste a Curţii sunt extrem de vizibile în cea de a doua hotărâre a Curţii privind conflictul din Nagorno-Karabah, Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (cererea nr. 40167/06).
Să clarificăm rapid trei probleme: 1) problema probelor, 2) problema jurisdicţiei şi 3) problema secesiunii.
1. Problema probelor
În opinia noastră, nu era necesar să se efectueze o misiune la faţa locului în această cauză. Fragmentul din hotărâre citează pe larg probele, similare cu cele solicitate de Curtea Internaţională de Justiţie. Curtea face trimitere pe larg în hotărâre la standardele de probă utilizate în hotărârea Nicaragua.
2. Problema jurisdicţiei
În acest caz, pentru a stabili exercitarea de către Armenia a unei jurisdicţii extrateritoriale, Curtea utilizează conceptul de „control efectiv” şi consideră (pct. 186) că elementul central al exercitării acestei jurisdicţii rezidă în faptul că Armenia şi Nagorno-Karabah sunt „puternic integrate”:
„[...] Republica Armenia a exercitat asupra „RNK” o influenţă importantă şi decisivă de la începutul conflictului din Nagorno-Karabah, [...] cele două entităţi sunt puternic integrate practic în aproape toate domeniile importante şi [...] această situaţie continuă în prezent. [...] «RNK» şi administraţia sa supravieţuiesc datorită sprijinului militar, politic, financiar şi de alt tip pe care i-l acordă Armenia, care, prin urmare, exercită un control efectiv asupra Nagorno-Karabah şi asupra teritoriilor învecinate, inclusiv asupra raionului Lachin.”
Curtea foloseşte, de asemenea, un alt concept de mare importanţă juridică, cel de ocupaţie şi prezenţă militară.
Înainte de a trece la analiza realizată de Curte a diferitelor concepte juridice, mai ales a celui de „control efectiv”, trebuie stabilit care dintre concepte sunt aplicabile în speţă. Este adevărat că, drept urmare a caracterului lor de lex specialis, diferitele discipline ale dreptului internaţional au adus răspunsuri juridice diferite problemei interpretării conceptului de control efectiv. Curtea însăşi a trebuit să clarifice această problemă în hotărârea Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei, al cărei punct 115 este citat în hotărâre. Pentru a schiţa elementele care să permită să se parvină la o sistematizare şi la o mai bună coerenţă a practicii Curţii în domeniul jurisdicţiei, trebuie să se examineze aceste răspunsuri diferite.
a) Dreptul internaţional general
Normele aplicabile în ceea ce priveşte a imputa unei puteri externe răspunderea internaţională pentru acţiunile unei entităţi secesioniste sunt prevăzute la articolele 4-8 şi 11 din Proiectul de articole ale Comisiei de Drept Internaţional (Organizaţia Naţiunilor Unite) privind răspunderea statului pentru fapte internaţionale ilicite. În părţile relevante, aceste articole prevăd următoarele:
Articolul 4. Conduita organelor unui stat
„1. Conduita oricărui organ al statului este considerată un fapt al acelui stat conform dreptului internaţional, dacă acest organ exercită funcţii legislative, executive, judiciare sau orice alte funcţii, oricare ar fi poziţia sa în organizarea statului şi oricare ar fi natura sa ca organ central sau al unei unităţi teritoriale a statului.
[...]”
Articolul 5. Conduita persoanelor sau entităţilor ce exercită prerogative de putere publică
„Conduita unei persoane sau entităţi care nu este un organ al statului conform articolului 4, dar este împuternicită de dreptul statului în cauză să exercite prerogative de putere publică va fi considerată ca fapt al statului conform dreptului internaţional, dacă persoana sau entitatea acţionează în această capacitate în situaţia particulară dată.”
Articolul 6. Conduita organelor plasate la dispoziţia unui stat de către alt stat
„Conduita unui organ plasat la dispoziţia unui stat de către alt stat va fi considerată ca fapt al primului stat conform dreptului internaţional dacă organul acţionează în exercitarea prerogativelor de putere publică ale statului la dispoziţia căruia a fost plasat.”
Articolul 7. Depăşirea autorităţii sau contradicţia cu instrucţiunile
„Conduita unui organ de stat sau a unei persoane sau entităţi împuternicită să exercite prerogative de putere publică va fi considerată ca fapt al statului conform dreptului internaţional dacă organul, persoana sau entitatea acţionează în această capacitate, chiar dacă îşi depăşeşte autoritatea sau contravine instrucţiunilor.”
Articolul 8. Conduită direcţionată sau controlată de stat
„Conduita unei persoane sau grup de persoane va fi considerată ca fapt al statului conform dreptului internaţional dacă persoana sau grupul de persoane acţionează în fapt conform instrucţiunilor sau sub dirijarea ori controlul statului în desfăşurarea acelei conduite.”
Pentru ca răspunderea internaţională a unei puteri externe în cazul conduitei internaţional ilicite a unei entităţi secesioniste să fie stabilită, trebuie să se demonstreze că domeniul de aplicare a obligaţiei internaţionale a puterii externe se extinde, dincolo de propriul său teritoriu, la cel al entităţii secesioniste, adică obligaţia internaţională în cauză poate fi aplicată extrateritorial, precum şi că faptele sau omisiunile entităţii secesioniste care încalcă această obligaţie pot fi atribuite puterii externe.
Curtea Internaţională de Justiţie a elaborat două criterii pentru stabilirea existenţei unei jurisdicţii extrateritoriale. Unul dintre aceste criterii este „controlul efectiv”.
Criteriul „control efectiv” se aplică dacă există probe ale unei „dependenţe parţiale” a entităţii secesioniste faţă de puterea externă. O astfel de dependenţă parţială poate fi presupusă, în special, atunci când puterea externă furnizează entităţii secesioniste asistenţă financiară, logistică şi militară, precum şi informaţii speciale, şi atunci când selectează şi plăteşte liderii acestei entităţi. Din această dependenţă parţială decurge posibilitatea ca puterea externă să controleze entitatea.
Cu toate acestea, spre deosebire de dependenţa completă, dependenţa parţială nu permite Curţii să ia în considerare autorităţile entităţii secesioniste ca organe de facto ale puterii externe şi să afirme că poate fi considerată conduita generală a acestor autorităţi ca reprezentând fapte ale acestei puteri: răspunderea pentru o anumită conduită trebuie stabilită de la caz la caz. Răspunderea autorităţilor puterii externe nu derivă pur şi simplu din conduita autorităţilor entităţii secesioniste, ea trebuie să fie imputabilă conduitei organelor acestei puteri, care acţionează în temeiul dreptului acesteia din urmă. În plus, controlul luat în considerare nu este cel exercitat asupra entităţii secesioniste, ci cel exercitat asupra activităţilor sau operaţiunilor care dau naştere la faptul internaţional ilicit.
Cu doar câteva excepţii, doctrina şi jurisprudenţa internaţională nu se referă decât la unul dintre criteriile CIJ, „controlul efectiv”. Or, CIJ a aplicat în fapt două criterii de control diferite în cele două hotărâri de principiu pe care le-a pronunţat pe acest subiect: Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii (Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia, fond, hotărâre, C.I.J. Culegere 1986, pag. 14), şi Bosnia şi Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului (Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, hotărâre, Culegere C.I.J. 2007, pag. 43). Prima cauză se referea la răspunderea Statelor Unite ale Americii pentru acţiunile contras, un grup de opoziţie armată care opera în Nicaragua, a doua se referea la răspunderea Serbiei şi Muntenegrului pentru activităţile Republicii Srpska, entitate secesionistă care a fost înfiinţată în anul 1992 cu ajutorul Republicii Federale Iugoslavia (RFI) pe teritoriul Bosniei şi Herţegovinei şi care „a beneficiat de o anumită independenţă”.
În cauza Nicaragua, CIJ a identificat trei factori care trebuie îndepliniţi pentru a exista un control strict:
– entitatea secesionistă trebuie să fie complet dependentă de puterea exterioară;
– această dependenţă completă trebuie să se extindă la toate domeniile de activitate ale entităţii secesioniste;
– puterea externă trebuie să fi făcut efectiv uz de potenţialul de control asociat cu această dependenţă completă, adică să fi exercitat efectiv un grad de control deosebit de ridicat.
Entitatea secesionistă trebuie să fie „complet dependentă” de puterea externă pentru a fi posibil un control strict care să decurgă din această dependenţă completă. Dependenţa completă înseamnă că entitatea secesionistă este „lipsită de orice autonomie reală” şi este „doar un instrument” sau un „agent” al puterii externe, care acţionează prin intermediul său. Utilizarea aceleiaşi monede sau faptul că o parte semnificativă a populaţiei entităţii secesioniste a avut, are sau ar putea revendica naţionalitatea sau cetăţenia puterii externe nu sunt, în sine, elemente suficiente care să permită să se afirme că entitatea secesionistă este un „agent” al puterii externe. Situaţia este similară în ceea ce priveşte plata de salarii, pensii şi alte beneficii pe care le pot obţine liderii entităţii secesioniste. În general, nici relaţiile politice, militare, economice, etnice sau culturale strânse dintre puterea externă şi entitatea secesionistă, nici furnizarea unui sprijin logistic sub formă de arme, instruire sau asistenţă financiară nu permit să se stabilească, fără probe suplimentare, existenţa unei relaţii de completă dependenţă, chiar şi atunci când entitatea secesionistă şi sprijinul pe care îl primeşte din exterior, fie el în mare măsură militar, ar trebui să fie complementare sau să urmărească aceleaşi obiective politice.
În cauza Nicaragua, CIJ a identificat doi factori din care a considerat că s-ar putea deduce existenţa unei „dependenţe totale”. Faptul că puterea externă a conceput, creat şi organizat entitatea secesionistă sau grupul de opoziţie armată care a creat entitatea secesionistă pare să se stabilească, în viziunea sa, o puternică prezumţie că entitatea secesionistă este complet dependentă de puterea externă – a cărei creaţie este – şi nu este nimic altceva decât instrumentul sau agentul său. Cu toate acestea, nu este suficient ca puterea externă să fi profitat de existenţa unei mişcări secesioniste şi să o fi folosit-o în politicile sale faţă de statul-părinte. Pentru ca dependenţa faţă de puterea externă să fie completă, trebuie, de asemenea, ca aceasta să ofere sprijin care îmbracă multiple forme (sprijin financiar, susţinere logistică, comunicarea de informaţii speciale) şi să fie crucială pentru continuarea activităţilor entităţii secesioniste. Cu alte cuvinte, entitatea secesionistă este complet dependentă de puterea externă dacă nu-şi poate desfăşura activităţile sale decât graţie sprijinului multiform pe care aceasta i-l oferă, astfel încât retragerea ajutorului s-a traduce prin încetarea activităţilor entităţii.
În cazul Nicaragua, CIJ a făcut o distincţie între ajutorul pe care Statele Unite ale Americii l-au furnizat contras în primii ani şi cel pe care l-au oferit ulterior. A constatat că aceşti contras erau complet dependenţi de Statele Unite ale Americii la început, dar nu a mai fost cazul ulterior, activitatea contras continuând deşi nu mai primeau ajutor militar din partea Statelor Unite ale Americii. Pentru aceasta a doua perioadă, CIJ a concluzionat că Statele Unite nu au exercitat un „control efectiv” în Nicaragua, aceasta neputând demonstra că Statele Unite ale Americii au condus în teren fiecare activitate a contras.
b) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Este inutil să repetăm aici jurisprudenţa Curţii: pot fi găsite în hotărâre trimiterile la precedentele relevante. Astfel, se reaminteşte, la pct. 168, că s-a concluzionat de către Curte exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei de către statul contractant în cazurile în care, ca urmare a controlului efectiv pe care îl exercita pe teritoriul străin şi asupra locuitorilor acestuia ca urmare a ocupaţiei militare sau cu consimţământul, la invitaţia expresă sau cu ştiinţa guvernului local, îşi asuma toate sau o parte din puterile publice exercitate, în mod normal, de către acesta. Sunt citate în continuare pasajele relevante din hotărârea Catan, în care jurisprudenţa Curţii în materie este recapitulată şi ilustrată printr-o serie de exemple. În schimb, hotărârea pronunţată în speţă nu citează nici paragrafele din decizia Banković [Banković şi alţii împotriva Belgiei şi altor state (dec.) (MC), nr. 52207/99, CEDO 2001-XII], care se bazează în mare parte pe dreptul internaţional, nici pct. 152 din hotărârea Jaloud [Jaloud împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 47708/08, CEDO 2014], hotărâre în care Curtea a examinat pentru prima dată noţiunea „atribuire” în sensul dreptului internaţional.
Prin urmare, chiar dacă se poate vorbi de lex specialis în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, această lex specialis stabileşte, cu excepţia Jaloud (citată anterior, pct. 154), o legătură automată între control şi jurisdicţie.
c) Aplicarea principiilor
Curtea utilizează în speţă numeroase concepte juridice: ocupaţie, prezenţă militară şi, în cele din urmă, control efectiv.
Se poate afirma că, în cauza Chiragov, Curtea face trimitere la pragul controlului efectiv pe care l-a stabilit în cauzele precedente. În cauza Loizidou [Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI], a remarcat numărul mare de soldaţi prezenţi în Cipru – criteriu pe care l-a reluat în cauza Issa (Issa şi alţii împotriva Turciei, nr. 31821/96, 16 noiembrie 2004), în care a concluzionat că Turcia nu şi-a exercitat jurisdicţia. În schimb, în speţă, observă că „[n]umărul de soldaţi armeni care au servit în «RNK» este controversat”, dar nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestei probleme. În fapt, pe baza numeroaselor rapoarte şi declaraţii citate anterior [în hotărâre], a stabilit că Republica Armenia, prin prezenţa sa militară şi furnizarea de echipamente şi consiliere militară, a participat încă de la început şi în mod semnificativ la conflictul din Nagorno-Karabah. Curtea consideră că „[a]cest sprijin militar a fost şi rămâne esenţial pentru cucerirea şi menţinerea controlului asupra teritoriilor în cauză”, şi că „probele disponibile, în special acordul de cooperare militară din 1994, demonstrează în mod convingător că forţele armate ale Armeniei şi cele ale «RNK» sunt puternic integrate” (pct. 180 din hotărâre).
Judecând că „gradul ridicat” de integrare dintre RNK şi Armenia – criteriul pe care l-a utilizat aici pentru prima dată – se aplică şi în domeniul politic şi jurisdicţional, Curtea concluzionează că cea de a doua exercită asupra primei entităţi un „control efectiv”.
Cu toate acestea, consideră că nu este necesar să stabilească o distincţie între controlul efectiv şi tipul de control pe care le-a stabilit în cauza Ilaşcu [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, CEDO 2004-VII].
Este adevărat că, în speţă, Curtea nu a examinat problema atribuirii faptelor din cauza cărora reclamanţii au fost lipsiţi de bunurile lor. Cu toate acestea, situaţia în raport cu dreptul internaţional general nu este aceeaşi ca în cauzele precedente. Aici, Curtea a stabilit deja existenţa unui grad ridicat de integrare între cele două entităţi. Un stat ar putea să fie capabil să probeze implicarea forţelor armate armene în actele autorităţilor RNK, dar pentru o persoană care ar fi dorit să-şi afirme drepturile sale fundamentale, acest lucru ar fi fost foarte dificil, dacă nu imposibil. Acesta este motivul pentru care a fost introdusă lex specialis. În această cauză, se observă mult mai clar logica Curţii decât în cauzele precedente: chiar dacă aceasta nu a examinat problema atribuirii şi nu a dorit să stabilească contribuţia efectivă a forţelor armene la faptele în urma cărora reclamanţii au fost lipsiţi de bunurile lor, exercitarea de către statul pârât a jurisdicţiei sale este aici stabilită într-un mod convingător.
În această privinţă, cauza Chiragov se apropie în opinia noastră mult mai mult de criteriul controlului efectiv, impus de CIJ. Deşi cuvintele „control complet” nu sunt utilizate de Curte, acesta utilizează termenii „ocupaţie” şi „grad ridicat de integrare”. Raţionamentul Curţii urmează rezoluţiile Consiliului de Securitate, care foloseşte cuvintele „forţele armene locale” şi oferă indicii la modul special folosit de Consiliul de Securitate (a se vedea I. Motoc „Interpretarea războiului, excepţiile prevăzute la art. 2 § 4 în faţa Consiliului de Securitate al ONU”). În opinia noastră, hotărârea de faţă este una dintre cele mai marcante reveniri la dreptul internaţional general sau, pentru a ne exprima într-un mod de plastic, la „lumea lui Oppenheim”.
3. Problema secesiunii
Guvernul armean a avansat argumentul potrivit căruia „RNK” este un stat. Curtea nu este în măsură să se pronunţe ea însăşi cu privire la probleme legate de crearea unui stat şi secesiune în această cauză sau cu privire la autodeterminare. Domnul judecătorul Wildhaber a exprimat un punct de vedere similar în opinia sa concordantă în cauza Loizidou. Orice afirmaţie a Curţii pe acest subiect ar fi o pură speculaţie, întrucât Curtea nu are argumente pentru a se pronunţa cu privire la problema secesiunii, ca remediu sau nu. Curtea nu este în măsură să decidă în afara cadrului argumentelor şi al probelor care îi sunt prezentate şi să dezvolte teorii cu privire la autodeterminare.
Opinia parţial concordantă, parţial separată a doamnei judecător Ziemele
(Traducere)
1. În opinia noastră, mesajul conţinut în această hotărâre nu este clar. Dificultatea se datorează în parte metodologiei pe care majoritatea a ales să o urmeze într-o cauză care, în esenţă, se referă la un conflict internaţional cu prea multe dimensiuni deschise şi ascunse Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a-l putea examina în cadrul competenţei sale clasice. Dacă mesajul care trebuie transmis este că Armenia trebuie să facă tot posibilul pentru a se angaja efectiv împreună cu Azerbaidjanul să găsească o soluţie la conflict prin intermediul procesului de la Minsk sau al oricărui alt proces, putem aproba constatarea unei încălcări a art. 8 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. De altfel, având această idee în minte am votat în acelaşi sens cu majoritatea. Nu există nicio îndoială că persoane precum reclamanţii, care nici nu pot avea acces la bunurile lor, nici să fie despăgubiţi pentru prejudiciul suferit ar trebui să o poată face. În opinia noastră, cu toate acestea, răspunderea Armeniei rezidă în obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul respectivelor articole. Curtea nu are nicio competenţă ratione temporis pentru a stabili modul în care bunurile în cauză au fost pierdute sau deteriorate la momentul producerii faptelor. Singurul lucru pe care îl poate face Curtea astăzi este să examineze dacă, în momentul în care reclamanţii au depus cererea în faţa sa, Armenia a făcut tot ceea ce ţinea de responsabilitatea sa pentru normalizarea situaţiei acestor persoane. Este vorba, în opinia noastră, despre o obligaţie de natură pozitivă.
2. Problemele cele mai complexe care se ridică în speţă sunt din nou cele legate de jurisdicţie şi de atribuirea responsabilităţilor. În cazul Jaloud împotriva Ţărilor de Jos [(MC), nr. 47708/08, CEDO 2014], care face trimitere la Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, CEDO 2012], Curtea a încercat să explice mai bine modul în care aceste concepte nu sunt identice. Ele se pot suprapune, dar pot fi, de asemenea, distincte. La pct. 154 din hotărârea Jaloud, Curtea reaminteşte că respectivele „criterii care permit stabilirea existenţei unei «jurisdicţii» în sensul art. 1 din Convenţie nu au fost niciodată asimilate criteriilor care permit stabilirea răspunderii unui stat în ceea ce priveşte o faptă ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional general” (Catan şi alţii, citată anterior, pct. 115). Cu alte cuvinte, Curtea nu poate pleca de la principiul că un stat care are jurisdicţie este răspunzător în mod automat în ceea ce priveşte presupusele încălcări ale cerinţelor Convenţiei. Invers, lipsa jurisdicţiei teritoriale nu înseamnă că răspunderea statului nu va fi niciodată angajată în ceea ce priveşte faptele pe care le-a provocat, cel puţin în temeiul dreptului internaţional general. Jurisprudenţa Curţii a fost criticată pentru că ar crea o incertitudine sau chiar o confuzie între cele două concepte. Argumentul Curţii a constat în a afirma că nu se poate proceda altfel în temeiul art. 1 din Convenţie, deoarece, potrivit înţelesului obişnuit al acestei dispoziţii, condiţiile prealabile prevăzute de acest articol sunt existenţa răspunderii şi să se stabilească că statul pârât deţinea jurisdicţie. În această logică, jurisdicţia este o condiţie sine qua non, astfel cum a subliniat în mod constant Curtea.
3. Necesitatea de a stabili că Armenia are jurisdicţie asupra raionului Lachin înainte de a putea stabili dacă are obligaţii care decurg din Convenţie în ceea ce priveşte bunurile reclamanţilor reprezintă tocmai problema care face ca această cauză să fie una imposibilă. După cum s-a menţionat mai sus, deşi credem că Armenia are obligaţii importante, avem mari dificultăţi în a urma raţionamentul Curţii expus la pct. 169-187 din hotărâre; acesta este motivul pentru care am votat împotriva modului de stabilire a jurisdicţiei Armeniei propus la aceste puncte. În mod similar, nu aprobăm menţionarea convenţiilor de la Haga şi Geneva în partea referitoare la dreptul internaţional relevant, întrucât aceste texte nu sunt reluate de Curte în motivarea sa. Nu este deloc clar care este importanţa juridică pe care ar trebui să o aibă trimiterea la texte care reglementează ocupaţia beligerantă.
4. Curtea a examinat anterior cauze precum Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI, sau Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, CEDO 2004-VII, în care exista o prezenţă evidentă şi considerabilă a forţelor armate turceşti, respectiv ruse în teritoriile în litigiu sau ocupate. Situaţia din partea de nord a Ciprului a fost în mod clar definită ca fiind contrară Cartei Naţiunilor Unite. Situaţia existentă după căderea URSS-ului, Armata a 14-a rămânând pe teritoriul Transnistriei, lasă puţin loc de îndoială cu privire la controlul asupra acestui teritoriu. Totuşi, în ceea ce priveşte cauza de care ne ocupăm, avem informaţii oarecum controversate. Curtea nu a acceptat propunerea de a organiza o misiune de anchetă la faţa locului, care, la fel ca în cauza Ilaşcu, i-ar fi permis să obţină probele indispensabile. În opinia noastră, Curtea ar fi trebuit să acorde o pondere convenabilă constatărilor Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit rezoluţiilor acestuia din urmă, „forţele armene locale” sunt bine organizate şi şi-au creat propriile organe de conducere în teritoriile pe care le ocupă. Din aceste rezoluţii mai reiese că Armenia este în măsură să exercite o influenţă asupra armenilor din Nagorno-Karabah. Rămâne să se răspundă la întrebarea dacă acest lucru este suficient pentru a stabili jurisdicţia Armeniei asupra teritoriilor disputate şi pentru a concluziona că există o puternică integrare între Armenia şi „RNK” în aproape toate aspectele importante.
5. Spre deosebire de Curtea Internaţională de Justiţie („CIJ”), care a procedat în mod normal la o stabilire a faptelor extrem de scrupuloasă în cauzele care implicau dispute asupra unor teritorii, jurisdicţia şi atribuirea răspunderii, Curtea pare a dilua anumite criterii de probă aplicabile în circumstanţe extrem de controversate. În plus, chiar dacă Armenia are jurisdicţie asupra regiunii Nagorno-Karabah, este necesar, pentru a se constata o încălcare a Convenţiei, ca încălcările pretinse să-i fie atribuite. Trebuie aşadar să existe probe că Armenia împiedică accesul reclamanţilor la bunurile lor din Lachin. Curtea poate că nu are nevoie să facă acest lucru în cazul în care adoptă o interpretare diferită a conceptelor de jurisdicţie şi răspundere în sensul Convenţiei, deşi a afirmat întotdeauna că se referă la definiţia jurisdicţiei utilizată în mod tradiţional în dreptul internaţional. În ceea ce priveşte dreptul internaţional, a stabili că Armenia are jurisdicţie nu înseamnă că această ţară a) are obligaţii specifice în temeiul Convenţiei şi b) a comis o faptă internaţională ilicită. Trebuie să existe un control foarte atent al ambelor aspecte.
6. Următorul pasaj din jurisprudenţa Curţii indică în mod clar faptul că aceasta şi-a dezvoltat propria interpretare privind „jurisdicţia şi controlul” în sensul respectării obligaţiilor ce decurg în temeiul Convenţiei. În fapt, Curtea a declarat: „Atunci când este stabilit un astfel de control [adică un control efectiv] asupra unui teritoriu, nu este necesar să se determine dacă statul contractant care îl deţine exercită un control precis asupra politicilor şi acţiunilor administraţiei locale care îi este subordonată. Dat fiind faptul că asigură supravieţuirea acestei administraţii prin intermediul sprijinului militar sau de alt tip, este angajată răspunderea statului respectiv pentru politicile şi acţiunile întreprinse” (pct. 168 din prezenta hotărâre, citând pct. 106 din hotărârea Catan). Această abordare este diferită de metodologia utilizată de CIJ, care utilizează standardul de „dependenţă completă”. În plus, acesta este standardul pentru stabilirea răspunderii unui stat indiferent de problema jurisdicţiei.
7. CIJ a reamintit abordarea sa în materie de atribuire a răspunderii în ceea ce priveşte administraţiile locale subordonate sau grupuri similare în cauza referitoare la Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia şi Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului), hotărâre, C.I.J. Culegere 2007, pag. 43. Se afirmă la pct. 391: „Prima întrebare [...] este dacă unui stat i se poate atribui, în principiu, comportamentul unor persoane – sau grupuri de persoane – care, fără a avea statutul juridic de organe ale acestui stat, acţionează în fapt sub un astfel de control strict al acesteia din urmă astfel încât să fie asimilate ca fiind organe ale acestuia în vederea atribuirii necesare angajării răspunderii statului pentru o faptă internaţională ilicită. Într-adevăr, Curtea a abordat deja această problemă şi i-a dat un răspuns de principiu, în hotărârea sa din 27 iunie 1986, în cauza Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii) (fond, hotărâre, Culegere C.I.J. 1986, pag. 62-64). La pct. 109 din hotărârea menţionată, Curtea a indicat că trebuie „să stabilească dacă relaţia dintre contras şi Guvernul Statelor Unite ale Americii era într-o situaţie marcată de dependenţă unei părţi şi autoritate a celeilalte părţi astfel încât să fie fondat, din punct de vedere juridic, ca aceşti contras să fie asimilaţi unui organ al Guvernului Statelor Unite ale Americii sau să fie consideraţi ca acţionând în numele acestui guvern” (pag. 62). În continuare, examinând faptele în lumina informaţiilor disponibile, Curtea a observat că „nu este clar faptul că [Statele Unite] exercitau în fapt, asupra contras, în ceea ce priveşte toate activităţile acestora, o autoritate care să permită să fie consideraţi aceşti contras ca acţionând în numele acestui stat” (pct. 109), pentru a concluziona că „elementele de care dispune... nu sunt suficiente pentru a demonstra dependenţa totală [a contras] de sprijinul Statelor Unite ale Americii”, astfel încât „îi era imposibil... să asimileze, juridic vorbind, forţele contras forţelor Statelor Unite ale Americii” (pag. 63, pct. 110). CIJ a rezumat în continuare situaţia, declarând (pct. 392 şi 393 din hotărârea citată anterior): Din pasajele citate anterior rezultă că, potrivit jurisprudenţei Curţii, o persoană, un grup de persoane sau orice entitate pot fi asimilate – în vederea angajării răspunderii internaţionale – unui organ al statului, chiar dacă o astfel de calificare nu rezultă din dreptul intern, atunci când acea persoană, acel grup sau acea entitate acţionează în fapt sub „dependenţă totală” faţă de statul pentru care nu este, în concluzie, decât un simplu instrument. În astfel de cazuri, este necesar să se meargă dincolo de statutul juridic pentru a înţelege realitatea raporturilor dintre persoana care acţionează şi statul la care se raportează într-un mod atât de strâns încât pare a fi un simplu agent al acestuia: orice altă soluţie ar permite statelor să scape de răspunderea lor internaţională, alegând să acţioneze prin intermediul unor persoane sau entităţi a căror autonomie în privinţa lor ar fi pură ficţiune. Cu toate acestea, a asimila organelor statului persoane sau entităţi cărora dreptul intern nu le conferă acest statut nu poate fi decât excepţională; ea presupune, în fapt, stabilirea unui grad deosebit de ridicat al controlului statului asupra persoanelor sau entităţilor implicate, relaţie pe care hotărârea citată anterior a Curţii o caracterizează ca fiind una de «dependenţă totală».” (s.n.)
8. Potrivit CIJ, nivelul de probă este ridicat şi, în urma mai multor cauze, a elaborat o metodologie specifică privind diferitele elemente de probă prezentate de părţi. De exemplu, în cauza noastră, reclamanţii au transmis Curţii declaraţii care proveneau de la înalţi oficiali armeni. Curtea a decis să facă referire la hotărârea CIJ Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii pentru a-şi explica decizia sa de a admite ca probe aceste declaraţii care, potrivit acesteia, arată nivelul ridicat de integrare dintre forţele armate ale Armeniei şi cele ale „RNK” (pct. 178-179). Curtea face trimitere la pct. 64 la hotărârea privind cazul Nicaragua, în care CIJ afirmă efectiv că „declaraţiile de această natură, provenite de la personalităţi politice oficiale de rang înalt, uneori chiar de cel mai înalt rang, au o valoare probatorie deosebită”. În paralel, la pct. 65 din aceeaşi hotărâre, pe care Curtea nu îl menţionează, CIJ explică limitele unei astfel de abordări: „Cu toate acestea, este, de asemenea, firesc ca aceste declaraţii să fie tratate de Curte cu precauţie, fie că acestea provin de la autorităţile statului pârât, fie de la cele ale statului reclamant. Nici art. 53 din Statut, nici vreun alt temei nu ar putea justifica o atitudine selectivă, care ar aduce atingere coerenţei abordării şi datoriei fundamentale de a asigura egalitatea între părţi. Curtea trebuie să ţină seama de modul în care aceste declaraţii au devenit publice; nu le poate da în mod evident aceeaşi valoare cu cea a textului declaraţiei oficiale care figurează într-o publicaţie oficială, naţională sau internaţională, într-o carte sau într-un organ de presă sau dacă a apărut în limba utilizată de autor sau într-o traducere (a se vedea Culegere C.I.J. 1980, pag. 10, pct. 13). Un alt element relevant este să se examineze dacă astfel de declaraţii ar putea fi aduse la cunoştinţa Curţii prin comunicări oficiale depuse în conformitate cu normele relevante din Statut şi Regulament. În plus, în mod inevitabil, Curtea a trebuit să interpreteze declaraţii pentru a verifica măsura exactă în care ele recunosc un fapt.” Potrivit faptelor din prezenta cauză, reclamanţii s-au bazat pe declaraţiile liderilor armeni şi pe un interviu publicat într-un ziar (pct. 62 şi 68 din hotărâre). În conformitate cu principiile stabilite de CIJ în cazul Nicaragua, este extrem de important în astfel de circumstanţe să se respecte principiul egalităţii între părţi şi să se evalueze în mod corect sursa unor astfel de declaraţii. Procedura urmată de Curte cu privire la aceste informaţii rămâne neclară şi nu pare să respecte principiile echităţii şi prudenţei.
9. În ceea ce priveşte acordul de cooperare militară dintre Armenia şi Nagorno-Karabah (pct. 175 din hotărâre), există numeroase astfel de acorduri între două sau mai mult de două state. Să sperăm că nu conduc automat la pierderea jurisdicţiei sau la dobândirea controlului asupra noului teritoriu în vederea atragerea răspunderii internaţionale şi că nu reprezintă în sine o ameninţare pentru ţările vecine. Modul de redactare, natura juridică şi consecinţele practice ale acordului ar trebui să fie examinate cu atenţie. Este posibil ca, în temeiul dreptului internaţional, un astfel de acord între un stat şi o entitate nerecunoscută să nu aibă nicio valoare juridică. De asemenea, este posibil ca, în speranţa de a pune capăt conflictului din regiune, comunitatea internaţională să nu aprecieze un astfel de document şi să-l condamne. Oricum, modul în care Curtea invocă acordul din 1994, împreună cu afirmaţia potrivit căreia Republica Armenia „a participat încă de la început şi în mod semnificativ la conflictul din Nagorno-Karabah” (pct. 180), ne face să ne punem întrebarea care este domeniul de aplicare al cauzei. Este într-adevăr vorba despre o cauză privind imposibilitatea de a avea acces la bunuri după ce Armenia a ratificat Convenţia sau despre o cauză legată de războiul din 1992 din Azerbaidjan şi consecinţele sale (pct. 18-20)?
10. Fără îndoială, Curtea dispune de mai multe posibilităţi. Aceasta poate decide dacă să se pronunţe sau nu cu privire la aspectele mai generale de drept internaţional, precum războiul şi consecinţele sale. În această cauză, a ales să facă anumite declaraţii. A acţionat astfel în unele cauze anterioare, dar este încă un lucru neobişnuit pentru ea. Nu e nicio problemă faptul că o instanţă internaţională, precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ia la cunoştinţă despre ansamblul situaţiei, chiar dimpotrivă. Totuşi, în acest caz, Curtea trebuie să dea dovadă de coerenţă şi să acţioneze în acest mod în toate cauzele care îi sunt prezentate. Or, există cazuri în care Curtea a refuzat în mod deschis să ţină seama de argumentele care decurg din dreptul internaţional. Acest aspect nu permite totuşi să se răspundă la întrebarea cea mai dificilă, dacă trebuie să solicite Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru atribuirea răspunderii, un criteriu diferit de cel utilizat în dreptul internaţional şi dacă trebuie să stabilească jurisdicţia în baza unui criteriu mai mult sau mai puţin similar. Avem serioase rezerve în acest sens.
11. Curtea a stabilit că Armenia controlează „RNK” la fel cum controlează Turcia nordul Ciprului sau Rusia controlează Transnistria. Plecând de aici, se pare că vom presupune că presupusele încălcări ale drepturilor omului comise în „RNK” trebuie atribuite Armeniei. Nu există nicio îndoială că nu trebuie tolerat un vid în aplicarea Convenţiei în Europa. Nu credem că Nagorno-Karabah constituie un astfel de vid. Cauzele referitoare la această regiune trebuie în mod evident soluţionate.
12. Totuşi, în viziunea noastră, este esenţial ca, în această categorie de cauze, ca şi în alte cazuri, Curtea să utilizeze, pentru atribuirea răspunderii, un criteriu adecvat, după ce va identifica natura obligaţiei în discuţie ce decurge din Convenţie. Curtea a procedat deja astfel, de exemplu, în cauzele care au fost aduse în faţa sa în urma dizolvării Republicii Socialiste Federale Iugoslavia, în special cele legate de „băncile de economii”. În cauza Kovačić şi alţii împotriva Sloveniei [(MC, nr. 44574/98, 45133/98 şi 48316/99, 3 octombrie 2008], Curtea a examinat problema atribuirii răspunderii în contextul specific al succesiunii statelor (a se vedea textul hotărârii, precum şi opinia concordantă a domnului judecător Ress, ataşată la aceasta). În speţă, Curtea a concluzionat că „faptul că reclamanţii s-au aflat în imposibilitatea de a se reîntoarce la domiciliile lor constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la respectarea vieţii private şi de familie şi în dreptul lor la respectarea domiciliului” (pct. 207 din hotărâre). Or, nu se explică prin ce mijloace a împiedicat Armenia accesul la domicilii, cu excepţia cazului în care se consideră că simplul fapt că Armenia are, în viziunea Curţii, jurisdicţie asupra Nagorno-Karabahului înseamnă că această ţară împiedică accesul la domiciliu al reclamanţilor. Având acest lucru în minte nu am votat pentru încălcarea art. 13, deoarece, în opinia noastră, Curtea nu are suficiente informaţii pentru a stabili dacă instanţele locale nu au examinat efectiv reclamaţiile legate de bunurile imobiliare. Aşa cum am explicat mai sus, această abordare dă la o parte problema reală ridicată în speţă. În opinia noastră, întrebarea este dacă, ştiind că Armenia poate influenţa guvernul armean local din Nagorno-Karabah şi că este parte la negocieri, poartă responsabilitatea pentru faptul că nu a luat o bună perioadă de timp măsuri pozitive care să permită persoanelor strămutate să revină la domiciliile lor sau să obţină despăgubiri. Nu putem considera asta o negare a dreptului de proprietate. Este vorba despre un aspect de obligaţii pozitive în raport cu contextul mult mai general al dreptului internaţional. Pentru toate aceste motive, nu putem concluziona că Armenia are jurisdicţie asupra regiunii Nagorno-Karabah, în modul indicat în hotărâre, dar credem, totuşi, că Armenia nu şi-a respectat obligaţiile pozitive care îi reveneau în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi al art. 8 din Convenţie.
Opinia parţial separată a domnului judecător Hajiyev
(Traducere)
Ocuparea de către Republica Armenia a Nagorno-Karabahului şi a regiunii învecinate, adică aproape o cincime din teritoriul Azerbaidjanului, care este un fapt probat, este recunoscută în plan politic de patru rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU, de rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, de Parlamentul Uniunii Europene, de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, precum şi de deciziile altor organizaţii internaţionale. Constatăm cu satisfacţie că, în prezenta hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului confirmă încă o dată acest lucru printr-o hotărâre judecătorească. Curtea a ajuns la această concluzie pe baza unor probe incontestabile care atestă că Republica Armenia, prin prezenţa sa militară şi prin furnizarea de echipamente militare, a participat încă de la început şi în mod semnificativ la conflictul din Nagorno-Karabah. Acest sprijin militar a fost şi rămâne esenţial pentru cucerirea şi păstrarea controlului asupra teritoriilor în cauză. Potrivit Curţii, probele, în special Acordul de cooperare militară din 1994, demonstrează în mod convingător că forţele armate ale Armeniei şi cele ale „RNK” sunt puternic integrate, că „RNK” este sub influenţa Armeniei şi beneficiază de sprijinul său militar, financiar şi politic şi că Nagorno-Karabah şi toate regiunile ocupate din vecinătate situate în Azerbaidjan se află sub controlul direct al Armeniei. Astfel, după cum observă pe bună dreptate T. Ferraro, controlul efectiv reprezintă principala caracteristică a ocupaţiei întrucât, în dreptul umanitar internaţional, nu poate exista o ocupaţie a unui teritoriu fără a fi exercitat un control efectiv de către forţele străine ostile (T. Ferraro, „Cum trebuie stabilit începutul şi sfârşitul unei ocupaţii în sensul dreptului umanitar internaţional”, Revista Internaţională a Crucii Roşii, 2012, p. 140). Cele de mai sus sunt în deplină concordanţă, în opinia noastră, cu cerinţele art. 42 din Regulamentul privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat (Haga, 18 octombrie 1907), pe care Curtea îl citează la pct. 96 din hotărâre: „Prin urmare, se poate vorbi despre ocupaţie în temeiul Regulamentului de la Haga din 1907 atunci când un stat îşi exercită autoritatea de fapt asupra teritoriului sau asupra unei părţi din teritoriul unui stat inamic [a se vedea, de exemplu, E. Benvenisti, The international law of occupation (Oxford, Oxford University Press, 2012), pag. 43; Y. Arai-Takahashi, The law of occupation: continuity and change of international humanitarian law, and its interaction with international human rights law (Leyde, Martinus Nijhoff Publishers, 2009), pag. 5-8; Y. Dinstein, The International Law of Belligerent Occupation (Cambridge, Cambridge University Press, 2009), pag. 42-45, pct. 96-102, şi A. Roberts, Transformative Military Occupation; Applying the Laws of War and Human Rights, American Journal of International Law nr. 100 (2006), p. 580, a se vedea pag. 585-586]”. Opinia majoritară este că prin „autoritate de fapt” se înţelege un control efectiv. Se consideră că un teritoriu sau o parte a unui teritoriu se află sub ocupaţie militară atunci când se poate demonstra că trupele străine sunt prezente în locul respectiv şi că aceste trupe sunt în măsură să exercite un control efectiv, fără acordul autorităţii suverane. Majoritatea experţilor consideră că prezenţa fizică a trupelor străine este o condiţie sine qua non a ocupaţiei [majoritatea experţilor pe care CICR i-a consultat în cadrul proiectului său referitor la ocupaţie şi alte forme de administrare a unui teritoriu străin au fost de acord în a afirma că este necesară o prezenţă militară în teren pentru a se stabili faptul că există o ocupaţie – a se vedea T. Ferraro, Occupation and other forms of administration of foreign territory (Geneva, CICR, 2012), pag. 10, 17 şi 33; E. Benvenisti, op. cit., pag. 43 şi urm., şi V. Koutroulis, Le début et la fin de l’application du droit de l’occupation (Paris, Editura Pedone, 2010), pag. 35‑41].
La pct. 174 din hotărâre, Curtea observă, pe bună dreptate, că „nu consideră că e posibil ca Nagorno-Karabah – entitate populată cu mai puţin de 150 000 de persoane de etnie armeană – să fi fost capabilă, fără un sprijin militar substanţial din partea Armeniei, să creeze, la începutul anului 1992 o forţă de apărare, care, confruntată cu o ţară ca Azerbaidjanul, cu o populaţie de aproximativ şapte milioane de locuitori[5], nu doar să preia controlul asupra fostei RANK, dar şi să cucerească, înainte de sfârşitul anului 1993, majoritatea, dacă nu toate cele şapte raioane azere vecine”. Am adăuga faptul că ocupaţia a fost însoţită de expulzarea forţată a aproape 800 000 de persoane, care, în sine, a necesitat o forţă militară importantă, echipamente militare şi reţineri forţate. Prin urmare, continuarea ocupaţiei nu necesită mai puţine resurse umane şi materiale. În ciuda protestelor din partea părinţilor tinerilor armeni care îşi efectuau serviciul militar în teritoriile ocupate, după cum se poate citi în presă (, articol din 11 iunie 2014), ocupaţia a continuat. Până la o dată recentă, noiembrie 2014, Armenia a efectuat în teritoriile ocupate exerciţii militare în cadrul unei operaţiuni numite simbolic „Unitate”, cu participarea a 47 000 de soldaţi şi o cantitate mare de echipamente militare (, articol din 12 noiembrie 2014). Situaţia de la momentul în care Republica Armenia a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului era contrară însăşi esenţei tratatului, şi acest fapt rămâne valabil şi astăzi. Convenţia declară în preambulul său că statele semnatare, membre ale Consiliului Europei, trebuie să demonstreze profundul lor ataşament faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie fundamentul dreptăţii şi păcii în lume. Acest paradox ne-a amintit cuvintele lui Oscar Wilde: „Sunt gata să cred orice, cu condiţia să fie incredibil”.
Consiliul Europei a reacţionat la situaţia actuală, în Rezoluţia nr. 1416 a Adunării Parlamentare, adoptată la 25 ianuarie 2005, în care se notează: „Adunarea este îngrijorată de faptul că operaţiunile militare şi ostilităţile etnice generalizate care au precedat au condus la expulzări etnice masive şi la crearea de zone monoetnice, care se aseamănă cu înspăimântătorul concept de purificare etnică. Adunarea reafirmă că independenţa şi secesiunea unui teritoriu care face parte dintr-un stat nu se pot fi decât rezultatul unui proces legal şi paşnic, bazat pe susţinerea exprimată în mod democratic de locuitorii teritoriului în cauză; ele nu trebuie să fie consecinţa unui conflict armat care să conducă la expulzarea etnică şi la anexarea de facto a teritoriului vizat de către un alt stat. Adunarea reaminteşte că ocuparea unui teritoriu străin de către un stat membru constituie o gravă încălcare a obligaţiilor ce îi revin respectivului stat în calitatea sa de membru al Consiliului Europei şi reafirmă dreptul persoanelor strămutate din zona în conflict să revină la casele lor, în condiţii de siguranţă şi demnitate.”
Aşa cum reiese şi din rezoluţia citată, Adunarea, care descrie situaţia existentă, menţionează caracterul etnic al expulzării persoanelor din ţara lor natală.
Luând în considerare circumstanţele şi argumentele invocate de reclamanţi cărora, în opinia noastră, trebuie să li se ofere un răspuns adecvat, nu suntem de acord cu concluzia majorităţii potrivit căreia că nu se ridică nicio problemă distinctă din perspectiva art. 14 din Convenţie.
Astfel, pierderea de către reclamanţi a oricărui control asupra bunurilor lor şi a oricărei posibilităţi de a le utiliza, vinde, lăsa moştenire sau ipoteca sau de a le fructifica sau de a se bucura de acestea, refuzul continuu al guvernului pârât de a-i lăsa să revină în Lachin, precum şi faptul că nu le-a pus la dispoziţie o cale de atac efectivă sau orice altă acţiune persoanelor strămutate din teritoriile ocupate sunt rezultatul unei discriminări şi, prin urmare, în opinia noastră, constituie o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi art. 8 şi art. 13 din Convenţie. Curtea a declarat în repetate rânduri că art. 14 din Convenţie nu interzice nicio diferenţă de tratament. Astfel, este necesar să se pună la punct criterii pornind de la care să se poată stabili dacă o diferenţă de tratament în recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie este contrară art. 14. Aplicând principiile care se deduc din practicile juridice urmate în multe ţări democratice, Curtea consideră că principiul egalităţii de tratament este încălcat atunci când o diferenţă de tratament nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. O diferenţă de tratament în recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie nu trebuie doar să urmărească un scop legitim, ci va conduce totodată la o încălcare a art. 14 în cazul în care nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit” (a se vedea, de exemplu, Rasmussen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, pct. 38, seria A nr. 87, şi Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1986, pct. 177, seria A nr. 102).
Această abordare juridică a Curţii, atunci când se aplică la circumstanţele speţei, arată o inegalitate clară de tratament în privinţa reclamanţilor. Această diferenţă de tratament nu urmăreşte un obiectiv legitim şi nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Reclamanţii subliniază, nu fără motiv, că au fost supuşi unei discriminări pe motiv că acţiunile forţelor militare armene i-au vizat în mod disproporţionat. Admitem, de asemenea, că standardul de probă pe care Curtea l-a adoptat pentru a examina plângerea reclamanţilor în temeiul art. 14 nu ar trebui să fie asimilat celui aplicabil în materie penală de către instanţele interne din ţările de common law. Alte instanţe ale drepturilor omului nu au nevoie de un criteriu atât de elevat. În opinia sa parţial separată ataşată la hotărârea Hasan Ýlhan împotriva Turciei (nr. 22494/93, 9 noiembrie 2004), doamna judecător Mularoni a declarat: „Considerăm că persistenţa Curţii de a solicita, în contextul plângerilor de discriminare bazate pe originea rasială sau naţională întemeiate pe art. 14, utilizarea criteriului probei «dincolo de orice îndoială rezonabilă», va avea ca efect practic suprimarea protecţiei drepturilor omului garantată de art. 14 în domeniile în care ar trebui mai degrabă să prevadă cu prioritate cel mai înalt nivel de protecţie decât cel mai înalt nivel de probă. Nu poate exista nicio modalitate mai eficientă de a face ca această protecţie împotriva discriminării bazate pe originea rasială sau naţională să devine iluzorie şi inoperantă decât cea de a solicita victimelor să se supună unui nivel al probei atât de ridicat. În realitate, aplicarea unui standard atât de exigent riscă să-i pună pe reclamanţi în imposibilitatea de a proba că a avut loc o încălcare a art. 14. Adăugăm că acest standard ridicat nu este cerut de celelalte instanţe principale care se ocupă de drepturile omului”. Acest principiu a fost recunoscut de Curte în cauza Nachova şi alţii împotriva Bulgariei [(MC) nr. 43577/98 şi 43579/98, CEDO 2005–VII]. În cazul în care, în mod similar speţei, probele clare ale unei diferenţe de tratament între două grupuri etnice apar la prima vedere, statul este cel care are responsabilitatea de a demonstra că un astfel de tratament nu este discriminatoriu. În fapt, numai acesta cunoaşte raţiunile care i-au motivat acţiunile şi ştie dacă tratamentul aparent diferit poate fi explicat prin alte motive lipsite de vină.
Probele sugerează nu numai că expulzările erau discriminatorii, ci şi că statul pârât a autorizat de la acel moment revenirea unor persoane strămutate altele decât azerii. Acest lucru nu constituie doar o probă clară a unei politici discriminatorii, ci ilustrează totodată natura continuă a încălcărilor. În plus, în susţinerea constatării potrivit căreia reclamanţii au suferit un tratament discriminatoriu, adăugăm că, după purificarea etnică a regiunii Lachin, adică după ce aceasta a fost golită de locuitorii săi care nu erau armeni, a fost dusă o politică de populare a regiunii cu armeni veniţi din Republica Armenia. Astfel, potrivit raportului misiunii de anchetă a OSCE în teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah, misiunea a purtat discuţii în raionul Lachin cu locuitori care aveau paşapoarte armene şi care susţineau că votează în Armenia.
În consecinţă, reclamanţii, care au fost alungaţi din Lachin de peste 20 de ani şi nu mai pot avea acces la domiciliile lor în acest raion, nu sunt în măsură să-şi exercite drepturile garantate de Convenţie, întrucât au făcut obiectul unei discriminări contrare prevederilor art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi art. 8 şi art. 13 din Convenţie.
Opinia separată a doamnei judecător Gyulumyan
(Traducere)
Ne exprimăm cu regret dezacordul profund faţă de hotărârea pronunţată de Marea Cameră în prezenta cauză şi nu putem subscrie nici la raţionamentul, nici la concluziile majorităţii, şi aceasta din numeroase motive.
În primul rând, prin faptul că nu a abordat problema personalităţii juridice internaţionale a RNK (aspecte legate de autodeterminare şi de calitatea de stat), Curtea a simplificat prea mult problema juridică ridicată. Credem că, atunci când a concluzionat că presupusele încălcări ţin de jurisdicţia Republicii Armenia, Curtea a confundat cele două noţiuni de drept internaţional complet diferite – jurisdicţie şi atribuire – şi a creat în practică o combinaţie între ele. Procedând astfel, a redus în mod indirect, ca niciodată înainte, pragul răspunderii statelor pentru actele comise de terţi şi, de asemenea, a contribuit la fragmentarea dreptului internaţional.
În al doilea rând, în viziunea noastră, probele aflate la dispoziţia Curţii nu erau suficiente pentru a îndeplini standardul ridicat al probei care trebuie aplicat într-o cauză atât de sensibilă. În plus, modul în care Curtea a examinat admisibilitatea şi a procedat la evaluarea probelor este inacceptabil şi reflectă aplicarea unor criterii diferite în cauze diferite, ceea ce este regretabil. Ni se pare dificil să admitem abordarea selectivă adoptată de majoritate în ceea ce priveşte rezoluţiile organizaţiilor internaţionale: le-a acceptat pe cele favorabile reclamanţilor şi părţii terţe interveniente şi le-a ignorat total pe cele favorabile statului pârât.
Vom prezenta în continuare propriul punct de vedere asupra unor aspecte importante, astfel încât motivele dezacordului să fie clare.
Aspectele legate de existenţa ca stat şi dreptul popoarelor la autodeterminare: statutul RNK în dreptul internaţional
1. Curtea nici măcar nu a abordat problema statutului RNK. Or, acest aspect este în opinia mea de o importanţă capitală, având în vedere diferitele norme de atribuire şi diferitele criterii care reglementează răspunderea statelor care se aplică acţiunilor comise de actori nestatali şi grupuri nestatale, pe de o parte, şi de state (recunoscute sau nu), pe de altă parte.
2. Astfel, un stat care acordă asistenţă financiară sau orice altă formă de asistenţă unui alt stat nu va fi răspunzător pentru actele acesteia din urmă, ci numai pentru ajutorul şi asistenţa furnizate [art. 16 din Proiectul de articole al Comisiei de drept internaţional privind răspunderea statelor pentru fapte ilicite la nivel internaţional („articolele CDI”), Raportul Comisiei Adunării Generale privind lucrările celei de-a 53-a sesiuni, Anuarul Comisiei de Drept Internaţional, 2001, vol. II(2)], cu excepţia cazului desigur în care se dovedeşte că acest stat a acţionat la directivele şi sub controlul (art. 17) sau sub constrângerea (art. 18) celui dintâi, ceea ce este extrem de dificil de dovedit. Potrivit CDI, termenul „control” se referă la „exercitarea unei dominaţii asupra unui comportament”, iar expresia „dă directive” nu include „o simplă incitare sau sugestie, ci implică o direcţie efectivă operaţională” [comentariu referitor la art. 17, Anuarul Comisiei de Drept Internaţional, 2001, vol. II (2)].
3. În consecinţă, în cazul în care RNK este un stat, orice ajutor sau asistenţă care îi este acordată de Republica Armenia nu va trece teritoriile controlate de această republică sub jurisdicţia Armeniei, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că actele desfăşurate de RNK sunt sub dominarea şi sub direcţia operaţională a Republicii Armenia.
4. Este important să se facă o distincţie între prezenta cauză şi alte cauze examinate anterior de Curte pentru a arăta de ce problema statutului este importantă aici, în timp ce nu a avut într-adevăr importanţă în cauzele anterioare. Astfel, în cazul aşa-numitei „Republici Turce a Ciprului de Nord” – „RTCN” – Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţii „deplângând” în mod expres declaraţia de independenţă a RTCN, considerând-o „nulă din punct de vedere juridic” şi „condamnând” secesiunea RTCN, în general, solicitând comunităţii internaţionale să nu o recunoască (Rezoluţia 541, S/RES/541, 18 noiembrie 1983, şi Rezoluţia 550, S/RES/550, 11 mai 1984).
5. În cauzele cipriote, nu era necesar doar să se stabilească statutul RTCN, deoarece această chestiune fusese deja examinată de Consiliul de Securitate, care calificat această entitate ca fiind un regim ilegal. Statutul RTCN nu a jucat niciun rol în stabilirea răspunderii Turciei, deoarece pur şi simplu nu avea importanţă juridică.
6. În speţă, totuşi, situaţia este cu totul diferită. Consiliul de Securitate al ONU nu a declarat niciodată că mişcarea din Nagorno-Karabah, din punct de vedere juridic, este lovită de nulitate. În plus, simplul fapt că procesul de pace este în desfăşurare sugerează, de asemenea, că statutul RNK este încă nerezolvat şi rămâne încă obiectul unei negocieri politice (pct. 29 din hotărâre).
7. Prin urmare, lipsa unei condamnări internaţionale şi a unei invalidări a RNK şi a declaraţiei sale de independenţă înseamnă că recunoaşterea sa ulterioară ca stat de către comunitatea internaţională ţine încă de domeniului posibilului. Acestea fiind spuse, este important să se definească noţiunea de statalitate.
8. Potrivit definiţiei clasice a statalităţii, dată de Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor: „Statul, ca persoană de drept internaţional, trebuie să reunească următoarele condiţii: a) populaţie permanentă; b) teritoriu definit; c) guvern; d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state” (Articolul I, 26 decembrie 1933, Tratatul Ligii Naţiunilor, vol. 165, pag. 32).
9. Această definiţie a statalităţii este recunoscută pe scară largă de către specialiştii în drept internaţional [Sh. Rosenne, „The Perplexities of Modern International Law”, Hague Recueil, vol. 291 (2001), pag. 262; A. A. C. Trindade, „International Law for Humankind: Towards a New Jus Gentium”, Hague Recueil, vol. 316 (2005), pag. 205], de către diverse instituţii internaţionale [raportul grupului de lucru privind imunităţile jurisdicţionale ale statelor şi ale bunurilor acestora, anexat la raportul Comisiei de Dreptul Internaţional privind lucrările celei de-a 51-a sesiuni, A/54/10 (1999), pag. 157) şi chiar de instanţe (Deutsche Gesellschaft Continental Diesel împotriva statului polonez, (1929) CDI, vol. 5, pag. 13]. În plus, statele au invocat în mod constant şi invariabil aceste criterii în momentul stabilirii politicii lor de recunoaştere (a se vedea, de exemplu, procesul-verbal al celei de-a 383-a reuniuni a Consiliului de Securitate, S/PV.383, 2 decembrie 1948).
10. RNK are un guvern, o populaţie permanentă şi este capabilă să intre în relaţii cu alte state, după cum reiese din faptul că are reprezentanţe în mai multe state. RNK controlează totodată un teritoriu. Problema centrală este totuşi dacă are dreptul la întregul teritoriu sau doar la o parte din acesta. În această privinţă, problema autodeterminării devine importantă.
Relevanţa dreptului de a dispune de sine însuşi
11. Concluzia Curţii potrivit căreia RNK şi Republica Armenia sunt în realitate puternic integrate aduce efectiv atingere stabilirii statutului şi personalităţii juridice a RNK, ceea ce chiar şi Consiliul de Securitate s-a abţinut să o facă.
12. În special, şi aşa cum s-a afirmat deja, declaraţia de independenţă a RNK nu a fost niciodată criticată sau infirmată de Consiliul de Securitate, contrar declaraţiilor similare ale Rhodesiei de Sud, Ciprului de Nord sau Republicii Srpska.
13. În această privinţă, interpretarea de către CIJ a abordării adoptate de Consiliul de Securitate cu privire la anumite declaraţii de independenţă, expusă în avizul său consultativ referitor la Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a Kosovo (Culegere C.I.J. 2010, pag. 437-430, pct. 81 – „avizul consultativ privind Kosovo”) are o importanţă crucială. CIJ a declarat în acel document:
„Numeroşi participanţi au invocat rezoluţiile prin care Consiliul de Securitate a condamnat anumite declaraţii de independenţă: a se vedea, în special, rezoluţiile 216 (1965) şi 217 (1965) ale Consiliului de Securitate privind Rhodesia de Sud, Rezoluţia 541 (1983) privind Ciprul de Nord şi Rezoluţia 787 (1992) privind Republica Srpska.
Cu toate acestea, Curtea observă că, în toate situaţiile, Consiliul de Securitate s-a pronunţat cu privire la situaţia concretă existentă în momentul când au fost formulate declaraţiile de independenţă, lipsa de legalitate a acestor afirmaţii nu rezulta aşadar din caracterul lor unilateral, ci din faptul că erau sau aveau legătură cu utilizarea ilegală a forţei sau cu alte încălcări grave ale normelor de drept internaţional general, în special cu caracter peremptoriu (jus cogens). Or, în cazul Kosovo, Consiliul de Securitate nu a adoptat niciodată această poziţie. Caracterul excepţional al rezoluţiilor sus-menţionate pare să confirme, în viziunea Curţii, că nu poate fi dedusă nicio interdicţie generală împotriva declaraţiilor unilaterale de independenţă din practica Consiliului de Securitate.”
14. Astfel, rezoluţiile Consiliului de Securitate examinate de CIJ reprezentau manifestări ale doctrinei nerecunoaşterii colective, adică situaţii în care Consiliul de Securitate a solicitat comunităţii internaţionale să se abţină de la recunoaşterea noilor entităţi ca state, având în vedere faptul că procesul de creare a acestor entităţi a fost însoţit de încălcări ale obligaţiilor internaţionale fundamentale (a se vedea, de exemplu, J. Dugard şi D. Raič, „The role of recognition in the law and practice of secession”, Secession: International Law Perspectives, ediţie îngrijită de M. G. Kohen, Cambridge University Press 2006, pag. 100-101).
15. Or, în rezoluţiile 822, 853, 874 şi 884 privind conflictul din Nagorno-Karabah, Consiliul de Securitate nici nu a concluzionat niciodată caracterul ilegal al comportamentului, nici nu a cerut comunităţii internaţionale să se abţină de la recunoaşterea RNK. Prin urmare, Consiliul de Securitate a lăsat deschisă posibilitatea ca RNK să devină membru cu drepturi depline şi legitim al comunităţii internaţionale şi să-şi exercite dreptul la autodeterminare.
16. În ciuda celor de mai sus şi depărtându-se astfel în mod clar de abordarea Consiliului de Securitate, Curtea a introdus rezerve care, dimpotrivă, aduc prejudicii exercitării acestui drept şi, prin urmare, nu recunosc faptul că înfiinţarea RNK şi continuarea existenţei acesteia nu reprezintă doar expresia voinţei populaţiei locale, ci şi că se înscriu în contextul politicilor discriminatorii desfăşurate de Azerbaidjan.
17. În acest sens, recentele evoluţii ale dreptului popoarelor la autodeterminare şi la manifestarea acestui drept, cu privire la care există din ce în ce mai mult tendinţa a le înscrie în categoria dreptului la „secesiune-remediu”, au o importanţă crucială.
18. Noţiunea de secesiune-remediu corespunde posibilităţii ca anumite grupuri unite să se separe de un stat atunci când sunt victime ale încălcărilor grave ale drepturilor omului şi ale represiunii din partea acelui stat sau nu sunt în măsură să-şi concretizeze dreptul la autodeterminare în plan intern (C. Tomuschat, „Secession and Self-Determination”, în Secession: International Law Perspectives, ediţie îngrijită de M. G. Kohen, Cambridge University Press 2006, pag. 35, şi A. Cassese, Self-Determination of Peoples: A Legal Reappraisal, Cambridge University Press, 1995, p. 120).
19. Acest concept se bazează pe o lectură a contrario a „clauzei de salvgardare” care figurează în Declaraţia asupra principiilor de drept internaţional cu privire la relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite [Rezoluţia Adunării Generale 2625 (XXV), 24 octombrie 1970 – „declaraţia privind relaţiile prieteneşti”], documentul despre care CIJ a declarat că reflectă dreptul internaţional cutumiar (aviz consultativ privind Kosovo, pag. 436, pct. 80) şi care este în general considerat de majoritatea experţilor ca reprezentând o interpretare cu autoritate a Cartei Naţiunilor Unite (G. Arangio-Ruiz, The United Nations Declaration on Friendly Relations and the System of Sources of International Law, Sijthoff & Noordhoff 1979, pag. 73-88, şi I. Brownlie, Principles of Public International Law, ediţia a 7-a, Oxford University Press 2008, pag. 581).
20. Această declaraţie este astfel formulată în partea sa relevantă:
„Nicinul din paragrafele [...] [care se referă la dreptul popoarelor la autodeterminare] nu va fi interpretat în sensul că autorizează sau încurajează o acţiune care, indiferent cum ar fi aceasta, dezmembrează sau ameninţă, în totalitate sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a vreunui stat suveran şi independent ce se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi dreptului popoarelor la autodeterminare [...] şi care are, prin urmare, un guvern care reprezintă întreaga populaţie care aparţine unui anumit teritoriu fără deosebire de rasă, credinţă sau culoarea pielii”.
21. Acelaşi „clauză de salvgardare” este utilizată şi în Declaraţia şi Programul de acţiune de la Viena, adoptate în cursul Conferinţei mondiale privind drepturile omului (A/CONF.157/23, pct. 2, 25 iunie 1993). „Clauza de salvgardare” sugerează că, în cazurile în care statele nu respectă comportamentul descris în a doua parte a clauzei, nu merită ca integritatea lor teritorială să fie protejată (D. Murswiek, „The Issue of a Right of Secession – Reconsidered”, în Modern Law of Self-Determination, ediţie îngrijită de C. Tomuschat, Martinus Nijhoff 1993, pag. 92).
22. Interpretarea potrivit căreia încălcările drepturilor omului dau naştere unor situaţii în care un grup persecutat are ca urmare a acestui fapt dreptul de a-şi crea propriul stat este, de altfel, susţinută de un număr semnificativ de decizii adoptate de instituţiile naţionale şi internaţionale.
23. Acest drept a fost implicit conţinut în deciziile adoptate de Comisia Africană pentru Drepturile Omului şi Popoarelor în cauzele Kevin Mgwanga Gunme şi alţii împotriva Camerunului [comunicarea nr. 266/03 (2009), pct. 199] şi Congresul populaţiei katanganeze împotriva Republicii Democratice Congo [comunicarea nr. 75/92 (1995)]. La pct. 6 din aceasta din urmă se menţionează că obligaţia „de a utiliza o formă de autodeterminare care să fie compatibilă cu suveranitatea şi integritatea teritorială a Zairului” există în absenţa unor „probe concrete în sprijinul încălcării drepturilor omului până la punctul la care este necesar să se pună la îndoială integritatea teritorială a Zairului”.
24. Se regăseşte aceeaşi abordare în opinia concordantă a domnilor judecători Wildhaber şi Ryssdal, ataşată la hotărârea Loizidou împotriva Turciei, precum şi în hotărârea pronunţată de Curtea Supremă a Canadei în cauza Referire la secesiunea regiunii Quebec, în care se afirmă că „atunci când o populaţie este împiedicată să-şi exercite efectiv dreptul la autodeterminare în plan intern, aceasta are dreptul, în ultimă instanţă, să şi-l exercite prin secesiune” [(1998) 2 RCS 217, pct.134].
25. Acest drept la secesiune-remediu a fost, de asemenea, recunoscut de numeroşi experţi în drept internaţional, precum Thomas Frank („Postmodern Tribalism and the Right to Secession”, în Peoples and Minorities in International Law, ediţie îngrijită de C. Brölmann şi alţii, ed. Martinus Nijhoff 1993, pag. 13-14) sau James Crawford (The Creation of States in International Law, ediţia a 2-a, Clarendon Press 2006, pag. 126).
26. Această abordare rezultă, de asemenea, cu claritate din practica statelor. Astfel, la mai puţin de doi ani de la adoptarea Declaraţiei privind relaţiile prieteneşti, 47 de state au recunoscut statul Bangladesh ca urmare a violenţelor care au fost îndreptate împotriva populaţiei locale, în timp ce Pakistanul nu l-a recunoscut decât în 1976. Până în prezent, 110 state au recunoscut Kosovo.
27. Astfel, dreptul la secesiune-remediu este acum recunoscut pe scară largă de documentele internaţionale, hotărârile şi deciziile instituţiilor şi tribunalelor internaţionale, practica statală şi teoria dreptului internaţional.
28. Având în vedere cele de mai sus, trebuie remarcat faptul că actele de violenţă comise împotriva armenilor în Sumgait, în februarie 1988, persecuţiile împotriva armenilor din Baku din ianuarie 1990, operaţiunea „Ring” din primăvara anului 1991, care a golit de populaţie peste 20 de sate armene, sunt toate evenimente care s-au produs înainte de declararea independenţei RNK, ceea ce nu a fost decât un răspuns logic la acestea. Trebuie, de asemenea, reţinut că toate aceste evenimente au fost recunoscute de organizaţii independente pentru apărarea drepturilor omului, de organele ale UE şi de Organizaţia Naţiunilor Unite (a se vedea, de exemplu, raportul Human Rights Watch intitulat Azerbaidjan: Seven Years of Conflict in Nagorno-Karabakh”, New York, Washington, Los Angeles, Londra, Bruxelles, 1994; Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor, Analiza rapoartelor prezentate de statele părţi în temeiul art. 18 din Convenţie cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor: Armenia (CEDAW/C/ARM/1/Corr.1, 11 februarie 1997).
29. Comitetul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru eliminarea discriminării rasiale a recunoscut, la rândul său, că Azerbaidjanul continuă astăzi să ducă politici de discriminare etnică (observaţii finale privind Azerbaidjan, CERD/C/AZE/CO/4, 14 aprilie 2005); în mod similar au procedat Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei din cadrul Consiliului Europei, în cele trei rapoarte privind Azerbaidjan (adoptate la 28 iunie 2002, 15 decembrie 2006 şi, respectiv, la 23 martie 2011), şi Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale [aviz privind Azerbaidjan, ACFC/INF/OP/I(2004)001, 22 mai 2003 şi al doilea aviz privind Azerbaidjan, ACFC/OP/II(2007)007, 9 noiembrie 2007].
30. Propaganda urii etnice vizându-i pe armeni desfăşurată la nivel de stat se coroborează cu distrugerea continuă a patrimoniului cultural armean – distrugerea necropolei de la Jugha fiind manifestarea cea mai barbară – sau glorificarea ofiţerului azer condamnat pentru uciderea unui coleg armean în Ungaria, în somn.
31. În lumina acestui context trebuie examinată problema autodeterminării populaţiei din RNK, dat fiind că, pentru ea, a fost singura modalitate de a se proteja împotriva unor politici discriminatorii, acesta fiind contextul pe care Curtea l-a ignorat complet atunci când şi-a exercitat competenţa. Acest context aparţine, în special, drepturilor omului, iar Curtea, a cărei funcţie este de a proteja drepturile omului, a pronunţat o hotărâre care, astfel cum am arătat mai sus, aduce atingere în mod efectiv exercitării dreptului la autodeterminare şi, prin urmare, împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale populaţiei din RNK.
Epuizarea căilor de atac interne
32. O problemă strâns legată de problema personalităţii juridice internaţional a RNK este aceea a epuizarea căilor de atac interne. Respingând excepţia de neepuizare a căilor de atac formulată de guvernul pârât, Curtea a precizat că „nu este realist să se creadă că o eventuală cale de atac existentă în «RNK», entitate nerecunoscută”, poate oferi în practică un remediu efectiv pentru azerii strămutaţi (pct. 119 din hotărâre). Or, această abordare este în contradicţie cu jurisprudenţa consacrată.
33. Trebuie remarcat faptul că, în cauza Demopoulos şi alţii, Curtea a recunoscut că şi entităţile de facto pot oferi căi de atac efective şi că tocmai aceste căi de atac examinate în speţă au fost ineficiente, din cauza particularităţilor lor. Prin urmare, Curtea a afirmat că nu există nicio legătură directă sau automată între problema recunoaşterii RTCN şi pretinsa asumare de către aceasta din urmă a suveranităţii asupra Ciprului de Nord la nivel internaţional, pe de o parte, şi aplicarea art. 35 § 1 din Convenţie, pe de altă parte [Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 100, CEDO 2010]. În baza concluziilor la care a ajuns Curtea în această cauză, trebuie observat că faptul că suveranitatea Nagorno-Karabah nu este recunoscută de niciun stat nu exonerează reclamanţii de la obligaţia de a epuiza căile de atac interne oferite de RNK.
34. Fără nicio îndoială, în Nagorno-Karabah există un sistem judiciar funcţional. Or, reclamanţii nu au avut nicio tentativă de a introduce o cerere în faţa instanţelor din RNK şi nu au furnizat nicio probă care să ateste existenţa unor obstacole insurmontabile care să-i împiedice să sesizeze aceste instanţe. Faptul că reclamanţii locuiesc în afara teritoriului RNK nu le oferă niciun motiv valabil pentru a nu se prevala de aceste căi de atac.
35. Frontierele, de facto sau de jure, nu constituie un obstacol în ceea ce priveşte epuizarea căilor de atac interne. Astfel, în cauza Pad şi alţii împotriva Turciei [(dec.), nr. 60167/00, pct. 69, 28 iunie 2007], în care iranienii care locuiau într-un sat de lângă graniţa cu Turcia au fost împuşcaţi de membri ai forţelor de securitate turce, Curtea a admis excepţia de neepuizarea a căilor de atac interne formulată de guvernul pârât, observând că reclamanţii au avut posibilitatea de a-şi alege un avocat din Regatul Unit şi că puteau aşadar afirma că mecanismul judiciar turc – Turcia fiind pentru ei o ţară străină – nu le era accesibil din punct de vedere fizic şi financiar. Faptul că reclamanţii din speţă au avut posibilitatea de a desemna avocaţi englezi pentru a-i apăra arată că nu aveau capacităţi limitate.
36. Singurul obstacol care i-a împiedicat pe reclamanţi să exercite căile de atac disponibile în RNK a fost creat de propriul lor guvern. Într-adevăr, Azerbaidjanul şi-a anunţat intenţia de a „pedepsi” persoanele care vor reveni în RNK fără permisiunea sa, declarându-le persona non grata şi refuzându-le dreptul de a reveni în Azerbaidjan, în cazul în care ar merge totuşi în RNK. Pe „lista neagră” figurează parlamentari britanici, germani, francezi şi ruşi şi din alte câteva state din Europa, precum şi din ţări îndepărtate precum Australia şi Uruguay. Poate că acesta este motivul pentru care avocaţii reclamanţilor nu au încercat să introducă cererile în faţa instanţelor din RNK.
37. Concluzia majorităţii potrivit căreia guvernul pârât nu s-a achitat de sarcina care îi revenea, de a proba că reclamanţii au avut la dispoziţie o cale de atac adecvată şi efectivă, rezultă din lacune procedurale.
După cum reiese din pct. 113 şi 114 din hotărâre, guvernul pârât s-a achitat pe deplin de sarcina care îi revenea, de a proba că reclamanţii au avut la dispoziţie o cale de atac efectivă, dar preşedintele Curţii a decis că nu pot fi depuse la dosar documente suplimentare, două hotărâri pronunţate de instanţa de prim grad de jurisdicţie din RNK recunoscând drepturile de proprietate a două persoane strămutate de etnie azeră.
38. Atât timp cât în Convenţie nu este prevăzută o dispoziţie explicită cu privire la admisibilitatea probelor, Curtea adoptă în principiu o abordare flexibilă şi îşi rezervă latitudinea completă în ceea ce priveşte admisibilitatea şi evaluarea probelor. Nu există niciun obstacol procedural în ceea ce priveşte admisibilitatea probelor, după cum a amintit Marea Cameră a Curţii în hotărârea Nachova şi alţii împotriva Bulgariei [(MC, nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005‑VII]. În anumite cauze, Curtea a admis probe noi, chiar şi după deliberările pe fond şi înainte de pronunţarea hotărârii [Vučković şi alţii împotriva Serbiei (excepţie preliminară) (MC), nr. 17153/11 şi alte 29 cereri, 25 martie 2014, şi W.A. împotriva Franţei (dec.), nr. 34420/07, 21 ianuarie 2014].
39. Printr-o scrisoare din 7 iunie 2013, grefierul adjunct al Marii Camere l-a informat pe agentul guvernului statului pârât că preşedintele Marii Camere a decis să solicite părţilor să prezinte observaţii orale. În plus, „nota în sprijinul persoanelor invitate să se înfăţişeze în cursul unei şedinţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului”, ataşată la această scrisoare, permite părţilor să-şi întemeieze observaţiile „pe documente sau texte care nu sunt încă incluse în dosar”, cu singura condiţie ca aceste documente să parvină „grefei cu cel puţin trei săptămâni înaintea şedinţei sau [să fie] complet încorporate într-o prezentare orală”. Conform instrucţiunilor grefei privind posibilităţile de prezentare a probelor, Guvernul a citat (integral) în observaţiile orale două hotărâri pronunţate de instanţele din RNK în favoarea a doi azeri.
40. Având în vedere practica consacrată a Curţii cu privire la admisibilitatea probelor care îi sunt prezentate şi cunoscând importanţa pe care cele două hotărâri sus-menţionate o are pentru examinarea acestei cauze, precum şi că probele au fost prezentate de Guvern în termenul solicitat, cel puţin oral, refuzul de a admite probe cruciale pe motiv de întârziere nu este convingător şi dă impresia că, pur şi simplu, Curtea a eliminat probe care îi afectau concluziile. Sperăm că aceasta este prima şi ultima dată când Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reuşeşte să garanteze că dreptatea se face la vedere.
41. Având în vedere consideraţiile de mai sus, nu putem fi de acord cu opinia majorităţii Marii Camere potrivit căreia reclamanţii nu aveau obligaţia să exercite căile de atac interne.
Stabilirea faptelor
42. În marea majoritate a cazurilor, Curtea a fost în măsură să stabilească faptele pornind de la înscrisurile aflate la dispoziţia sa. Întrucât Convenţia impune epuizarea căilor de atac interne înainte de introducerea unei cereri în faţa Curţii, în cele mai multe cazuri, faptele importante nu mai sunt controversate odată ce instanţele naţionale s-au pronunţat. În cazuri excepţionale precum cel din speţă, în care autorităţile naţionale nu au putut proceda la stabilirea faptelor întrucât reclamanţii nu le-au sesizat, este de competenţa Curţii să stabilească circumstanţele cauzei. Existau, în mod evident, divergenţe fundamentale în ceea ce priveşte faptele între părţile din prezenta cauză, divergenţe care nu puteau fi surmontate prin simpla examinare a documentelor transmise. Reclamanţii au prezentat zeci de declaraţii şi probe contradictorii a căror credibilitate nu poate fi verificată decât prin măsuri de anchetă. Merită observat că reclamanţii au prezentat declaraţii contradictorii cu privire la dimensiunea terenurilor şi caselor în cauză şi că au furnizat ulterior paşapoarte tehnice care indicau cifre substanţial diferite.
43. În plus, Curtea poate stabili prezenţa forţelor armate armene pe teritoriul RNK pornind de la probele provenite din zvonuri, invocate de reprezentanţii reclamanţilor şi conţinute în expertize dubioase. Acesta este motivul pentru care o decizie juridică cu caracter obligatoriu privind existenţa sau nonexistenţa unui control militar armean asupra RNK ar putea fi luată independent de stabilirea faptelor, care constituie atât o condiţie prealabilă, cât şi un element indisociabil. Prin urmare, singura modalitate pentru Curte să stabilească faptele era desfăşurarea unei misiuni de anchetă, în mod similar cauzelor Loizidou împotriva Turciei şi Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei, sau să audieze martori şi să desfăşoare investigaţii, în mod similar cauzei Georgia împotriva Rusiei (I). Art. 19 din Convenţie impune Curţii obligaţia „de a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţile contractante din [...] Convenţie”, ceea ce presupune să procedeze la o examinare completă a admisibilităţii şi temeiniciei fiecărei cereri. În cazul în care faptele nu pot fi stabilite pe baza observaţiilor scrise prezentate de părţi, dreptul Curţii de a lansa o misiune de anchetă devine o obligaţie juridică, pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile care îi revin în temeiul Convenţiei.
44. Era necesar să efectueze o misiune de anchetă nu numai pentru a ajunge la o decizie privind admisibilitatea cauzei, ci şi pentru examinarea pe fond. Curtea nu poate ajunge la o decizie rezonabilă cu privire la dimensiunea caselor şi terenurilor pe care reclamanţii le invocă bazându-se exclusiv pe înscrisurile contradictorii furnizate de aceştia din urmă. În special, în ceea ce priveşte bunurile despre care domnul Chiragov a afirmat că le-a avut în proprietate, reprezentanţii acestuia din urmă au declarat că suprafaţa casei avea o suprafaţă de 250 m2. Or, documentul prezentat pentru a proba titlul său de proprietate face referire la o suprafaţă de 260 m2, în timp ce paşaportul tehnic menţionează o suprafaţă de 408 m2. Curtea face referire, în acest sens, la art. 15.7 din Principiile Pinheiro (pct. 136 din hotărâre), care însă nu sunt relevante, deoarece se referă la cazurile în care nu există nici un înscris, în timp ce în speţă avem de-a face cu documente care se contrazic reciproc.
45. În această privinţă, în ceea ce priveşte faptele, Curtea nu avea altă soluţie decât a le trece printr-o procedură de stabilire a faptelor sau de a lua alte măsuri de anchetă, astfel cum se indică la art. A1 din anexa la Regulament, în vederea unei bune administrări a justiţiei. Întrucât nu a urmat niciuna dintre aceste proceduri, Curtea nu a fost în măsură să ajungă la o concluzie definitivă, cel puţin în ceea ce priveşte evaluarea calităţii de victimă a reclamanţilor (criteriu de admisibilitate) şi fondul plângerii.
46. Este cel puţin la fel de ciudat faptul că au fost admise de către Curte rezoluţiile anumitor organizaţii internaţionale de susţinere a faptelor, în timp ce au fost ignorate total altele. În această privinţă, este important de menţionat raportul misiunii de anchetă a OSCE, în care se afirmă foarte clar: „membrii misiunii precizează că nu au constatat niciun semn de implicare directă a Guvernului Armeniei în Lachin”. Rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU pe care le cităm mai jos formează un alt set de documente care sunt importante şi care, deşi menţionate în hotărâre, nu au fost luate în considerare de Curte în motivarea sa.
Jurisdicţie şi atribuire
47. Întrebarea dacă reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub jurisdicţia Republicii Armenia în sensul art. 1 din Convenţie este în centrul prezentei speţe. În opinia noastră, jurisprudenţa anterioară în ceea ce priveşte jurisdicţia extrateritorială respectă criteriile general admise în materie de răspundere a statelor pentru fapte internaţionale ilicite, astfel cum au fost ele codificate de Comisia de Drept Internaţional („CDI”) sau aplicate şi interpretate de Curtea Internaţională de justiţie („CIJ”). Or, opinia exprimată de Curte în prezenta speţă reprezintă o tendinţă nouă şi – în opinia noastră – regretabilă.
48. Problema fundamentală ţine aici de metoda folosită de Curte pentru a considera că jurisdicţia Armeniei a fost stabilită. După cum susţine Curtea la pct. 169 din hotărâre, ea nu se referă la excepţia bazată pe intervenţia agenţilor statului armean, ci la cea bazată pe „exercitarea unui control efectiv aspra unui teritoriu”. Curtea afirmă:
„Problema care trebuie soluţionată pornind de la faptele cauzei este mai degrabă dacă Republica Armenia a exercitat şi continuă să exercite un control efectiv asupra teritoriilor menţionate şi poate, ca urmare a acestui fapt, să fie considerată răspunzătoare pentru pretinsele încălcări”.
49. Nucleul raţionamentului cu privire la problema jurisdicţiei este expus la punctul 180 din hotărâre, unde Curtea declară:
„[...] pe baza numeroaselor rapoarte şi declaraţii citate anterior, a stabilit că Republica Armenia, prin prezenţa sa militară şi furnizarea de echipamente şi de consiliere militară, a participat încă de la început şi în mod semnificativ la conflictul din Nagorno-Karabah. Acest sprijin militar a fost şi rămâne esenţial pentru cucerirea şi menţinerea controlului asupra teritoriilor în cauză, iar probele disponibile, în special Acordul de cooperare militară din 1994, demonstrează în mod convingător că forţele armate ale Armeniei şi cele ale «RNK» sunt puternic integrate”.
Astfel, potrivit majorităţii, această cauză – similar cauzei Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, CEDO 2012 – corespunde unei situaţii în care exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei se bazează pe excepţia referitoare la „controlul efectiv asupra unei regiuni”. Cu toate acestea, spre deosebire de alte precedente examinate de Curte, acest control este considerat a fi exercitat prin intermediul unei „administraţii locale subordonate” (astfel cum indicăm în continuare, în cauzele cipriote, acest control a fost stabilit ca urmare a unei implicări directe a forţelor militare ale Turciei, nu din cauza intervenţiei unei „administraţii locale subordonate”).
50. Problema fundamentală provine din faptul că nu s-a făcut distincţie între situaţiile în care controlul asupra teritoriului se face prin intermediul unei „administraţii locale subordonate” şi cele în care se face prin „forţele proprii armate ale statului contractant”. Nu este vorba doar o simplă diferenţă de fapt, este vorba despre o diferenţă de drept, deoarece cele două situaţii sunt guvernate de norme diferite de atribuire.
În cauza Catan şi alţii, Curtea a afirmat că nu se ocupă de problema atribuirii, precizând: „criteriile care permit stabilirea existenţei «jurisdicţiei» în temeiul art. 1 din Convenţie nu au fost niciodată asimilate criteriilor care permit stabilirea răspunderii unui stat pentru o faptă internaţională ilicită în raport cu dreptul internaţional [Catan, citată anterior, pct. 115; a se vedea, de asemenea, Jaloud împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 47708/08, pct. 154, CEDO 2014]. Or, această simplificare exagerată şi fatală este în opinia noastră principalul motiv care a determinat Curtea să concluzioneze că Armenia este răspunzătoare pentru evenimentele care au avut loc pe teritoriul Lachinului.
51. Acest simplificare excesivă este, de asemenea, principalul motiv pentru care nu putem fi de acord cu opinia Curţii. Vom explica în continuare în mod precis din ce motive.
Jurisdicţia nu poate fi stabilită fără atribuirea unei conduite
52. În opinia noastră, însuşi conceptul „administraţie locală subordonată” semnifică faptul că normele de atribuire sunt puse în discuţie în mod necesar [a se vedea, de exemplu, A. Cassese, „The Nicaragua and Tadić Tests Revisited in Light of the ICJ Judgment on Genocide in Bosnia”, European Journal of International Law, vol. 18 (2007), pag. 658, nota 17].
53. Controlul asupra teritoriului de către o administraţie locală, indiferent cât de efectiv sau de evident ar fi, poate avea consecinţe asupra răspunderii unui stat contractant numai dacă actele administraţiei locale sunt imputabile statului respectiv sau – pentru a relua terminologia utilizată de Curte – dacă administraţia locală este „subordonată” statului. În lipsa unei astfel de atribuiri (sau „subordonări”), nu există control asupra teritoriului din partea acelui stat; jurisdicţia nu poate fi stabilită şi, în consecinţă, răspunderea sa nu poate fi angajată.
54. Într-adevăr, atribuirea este, de asemenea, pusă în discuţie atunci când controlul este exercitat de „forţele armate proprii ale statului contractant”. Singura diferenţă ţine de norma de atribuire aplicabilă.
Aceste norme de atribuire sunt bineînţeles expuse în Proiectul de articole al CDI privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite [Raportul Comisiei către Adunarea Generală privind lucrările celei de-a 53-a sesiuni, Anuarul Comisiei de Drept Internaţional, 2001, vol. II(2) – „articolele CDI”], articole pe care Adunarea Generală le-a aprobat (Rezoluţia 56/83, A/56/589 28 ianuarie 2002) şi care sunt comun acceptate ca reflectând dreptul cutumiar în materie. Curtea a făcut în special referire la articolele CDI într-o serie de cauze [a se vedea, printre altele, Blečić împotriva Croaţiei (MC), nr. 59532/00, pct. 48, CEDO 2006–III; a se vedea, de asemenea, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, pct. 319-321, CEDO 2004–VII].
55. Astfel, atunci când controlul asupra teritoriului este exercitat de „forţele armate proprii ale statului contractant”, norma care reglementează atribuirea unei conduite unui stat este cea enunţată la art. 4 din articolele CDI, intitulat „conduita organelor unui stat”, în timp ce, în cazul controlului asupra teritoriului exercitat de o „administraţie locală subordonată” se aplică cea enunţată la art. 8 „conduita direcţionată sau controlată de stat”.
56. Prin urmare, atribuirea este întotdeauna pusă în discuţie. Diferenţa dintre cele două cazuri este că a atribui unui stat conduita propriilor forţe armate este clară, în timp ce atribuirea actelor unei administraţii locale trebuie să rezulte dintr-o demonstraţie şi trebuie ca nivelul de control necesar pentru acest lucru să fie determinat (ştiindu-se că este în curs de desfăşurare dezbaterea cu privire la acest aspect în teoria dreptului internaţional).
57. Prin urmare, e inutil de subliniat încă o dată faptul că termenii „control global efectiv” utilizaţi de Curte în cauzele cipriote reprezintă un criteriu care ajută la stabilirea jurisdicţiei şi care califică nivelul controlului exercitat de stat asupra teritoriilor situate în afara frontierelor sale recunoscute, în timp ce conceptele „control efectiv” sau „control global” sunt criterii pentru atribuire, care fac trimitere la controlul statului de către indivizi, grupuri sau entităţi [a se vedea, de exemplu, M. Milanovic, „State Responsibility for Genocide”, 17 European Journal of International Law (2006), p. 586].
58. Simpla asimilare a acestor două concepte constituie o operaţiune inacceptabilă care se desfăşoară într-o încercare de a arăta că este suficient să se probeze doar unul dintre cele două elemente, nu ambele.
Este relevant să repetăm aici încă o dată faptul că, în ciuda caracterului special al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în calitatea sa de tratat referitor la drepturile omului [a se vedea, între altele, McElhinney împotriva Irlandei (MC), nr. 31253/96, pct. 36, CEDO 2001–XI], Curtea a arătat, în repetate rânduri, că „principiile care stau la baza Convenţiei nu pot fi interpretate şi aplicate în gol” şi că „de asemenea, trebuie să ia în considerare orice normă relevantă de drept internaţional atunci când se pronunţă asupra unor litigii privind competenţa sa şi, în consecinţă, să stabilească răspunderea statelor în armonie cu principiile dreptului internaţional, la care [Convenţia] este parte [...]” [Behrami şi Behrami împotriva Franţei şi Saramati împotriva Franţei, Germaniei şi Norvegiei (dec.) (MC), nr. 71412/01 şi 78166/01, pct. 122, 2 mai 2007, s.n.; a se vedea, de asemenea, Banković şi alţii împotriva Belgiei şi a altor state (MC), (dec.) nr. 52207/99, pct. 57, CEDO 2001–XII].
59. În aceste condiţii, abordarea adoptată de Curte în speţă constă doar în a eluda şi ignora normele de drept internaţional general. Această abordare conduce la confuzie şi la combinarea noţiunilor de jurisdicţie şi atribuire şi creează un criteriu în materia răspunderii, fapt fără precedent în practica instanţelor şi tribunalelor internaţionale şi conduce exact la faptul cu privire la care Curtea a emis anterior un avertisment: aplicarea Convenţiei în gol.
Jurisprudenţa anterioară a Curţii este implicit în concordanţă cu aplicarea diferenţiată a normelor de atribuire şi jurisdicţie
60. După cum am menţionat mai sus, jurisprudenţa anterioară a Curţii cu privire la problema jurisdicţiei extrateritoriale este, în opinia noastră, conformă cu standardele general admise în materie de răspundere a statelor pentru fapte internaţionale ilicite astfel cum au fost ele codificate de CDI sau aplicate şi interpretate de CIJ. Prin urmare, Curtea nu-şi poate întemeia poziţia actuală pe această jurisprudenţă.
Pentru a începe cu cauzele cipriote, deşi Curtea a afirmat în repetate rânduri că un stat poate exercita un control efectiv asupra unui teritoriu prin intermediul unei administraţii locale subordonate, până în prezent nu a examinat încă o cauză în care să fie incontestabil că acest control s-a realizat numai prin intermediul unei astfel de administraţii, cauzele cipriote neconstituind din acest punct de vedere o excepţie. De fapt, în toate cauzele care au fost prezentate Curţii, cu excepţia cauzei Catan, statul contractant era fie direct implicat ca urmare a unei prezenţe militare semnificative [Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, pct. 56, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI, şi Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25781/94, pct. 77, CEDO 2001-IV], fie ca urmare a participării sale directe la încălcările denunţate (ceea ce constituie deja un caz de excepţie provocată de „autoritatea agenţilor statului”).
În această privinţă, cauzele cipriote constituie un punct de reper important. În mod cert, Curtea a observat atât în cauza Loizidou, cât şi în cauza Cipru împotriva Turciei că un „control global efectiv asupra unui teritoriu” poate fi exercitat prin intermediul unei administraţii locale subordonate [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), 23 martie 1995, pct. 62, seria A, nr. 310, şi Loizidou împotriva Turciei (fond), citată anterior, pct. 52]. Cu toate acestea, Curtea a stabilit, în cele din urmă, că exista un control nu ca urmare a controlului exercitat asupra teritoriului RTCN, ci ca urmare a prezenţei militare semnificative a Turciei în nordul Ciprului şi a participării directe a acestei ţări atât în ocuparea nordului insulei, cât şi în acţiunile care o împiedicau pe reclamantă să aibă acces la proprietate [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), citată anterior, pct. 63]. Curtea a concluzionat în cauza Loizidou (fond), citată anterior, pct. 56:
„Numărul mare de soldaţi [turci] care au participat la misiuni active în nordul Ciprului [...] atestă faptul că armata turcă exercită în practică un control global asupra acestei părţi a insulei”.
Curtea a tras din cele de mai sus concluzia că răspunderea Turciei este angajată ca urmare a actelor RTCN, observând totodată că factorul decisiv nu era nivelul de control asupra RTCN, ci însuşi controlul direct asupra teritoriului.
61. Înseamnă că nivelul controlului exercitat asupra administraţiei locale subordonate nu avea o importanţă reală pentru Curte întrucât, indiferent de gradul de control asupra RTCN, faptul că Turcia exercita un control direct asupra insulei prin intermediul propriei sale armate era de natură să impună Turciei să se achite de obligaţiile sale pozitive şi negative în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului.
62. Prin urmare, art. 4 din articolele CDI este cel care se aplică în aceste cauze:
„Articolul 4 – Conduita organelor unui stat
1. Conduita unui organ al statului este considerată un fapt al acelui stat conform dreptului internaţional, dacă acest organ exercită funcţii legislative, executive, judecătoreşti sau orice alte funcţii, oricare ar fi poziţia sa în organizarea statului şi oricare ar fi natura sa ca organ central sau al unei unităţi teritoriale a statului.
2. Un organ include orice persoană sau entitate care are acest statut în conformitate cu dreptul intern al statului”.
Astfel, forţele turceşti, a căror conduită este în mod evident imputabilă Turciei, au reprezentat mijlocul prin care era exercitat controlul asupra teritoriului.
63. Astfel cum observă Curtea în hotărârea Cipru împotriva Turciei (citată anterior, pct. 77):
„Având în vedere faptul că Turcia exercită în practică un control global asupra nordului Ciprului, răspunderea sa nu poate fi limitată la actele comise de soldaţii sau de funcţionarii săi în această zonă, ci se extinde şi la actele administraţiei locale [...]”.
Prin urmare, controlul era exercitat asupra teritoriului din partea de nord a Ciprului (problemă de jurisdicţie) şi nu asupra RTCN (problemă de atribuire a unei conduite); în această privinţă, faptul că administraţia locală supravieţuieşte cu sprijinul Turciei sau nu, sau gradul de control exercitat de Turcia asupra acestei administraţii sunt probleme secundare; ceea ce este, într-adevăr, important este controlul direct exercitat de Turcia asupra acestui teritoriu (prin urmare, argumentul terţului intervenient potrivit căruia criteriul de atribuire care decurge din „controlul global” se bazează pe aceste cauze este lipsit de temei).
64. Nu ne mai putem baza pe raţionamentul urmat în cauzele cipriote pentru a stabili că un stat exercită un control indirect asupra unui teritoriu prin intermediul unei administraţii locale subordonate, întrucât, în aceste cauze, nu administraţia, ci armata turcă era cea care permitea exercitarea un control global efectiv asupra teritoriului.
65. Pe parcursul şedinţelor de judecată, atât reprezentanţii reclamanţilor, cât şi cei ai terţului intervenient au citat cauza Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (citată anterior) drept exemplu de control exercitat de stat asupra unei administraţii locale subordonate.
66. Personal, credem că această cauză nu se referea la un control global efectiv asupra unui teritoriu – exercitat fie direct, fie indirect – ci la o situaţie în care se aplica excepţia cauzată de autoritatea agenţilor statului, ceea ce e un caz total diferit de speţă şi, prin urmare, lipsit de relevanţă.
67. Nu regăsim nicăieri în analiza jurisdicţiei extrateritoriale a Rusiei efectuată de Curte în cauza Ilaşcu (pct. 379-394) termeni precum „control global efectiv asupra unui teritoriu”, „stat-marionetă” sau „administraţie locală subordonată”; aceşti termeni nu sunt utilizaţi de Curte decât atunci când descrie, în general, situaţiile în care se poate stabili că există o jurisdicţie extrateritorială a statului (examinarea legislaţiei privind această problemă), şi nu atunci când aplică această legislaţie la faptele cauzei.
68. Raţionamentul Curţii se baza pe o legătură de cauzalitate între acţiunile forţelor ruse şi privarea ulterioară de libertate a reclamanţilor de către administraţia locală. Deşi aceasta din urmă primea un oarecare sprijin politic şi militar din partea Federaţiei Ruse, acest sprijin nu a jucat un rol decisiv în determinarea răspunderii Rusiei.
69. Deşi sprijinul acordat de Rusia autorităţilor transnistrene era în sine suficient pentru a le califica pe acestea drept „administraţie locală subordonată” prin intermediul căreia Rusia exercita un control global efectiv asupra acestui teritoriu, nu era necesar să se stabilească faptul că forţele ruse au participat în mod direct la arestarea şi tratamentele aplicate ulterior reclamanţilor în cauză întrucât, astfel cum a explicat Curtea, „controlul global efectiv asupra unui teritoriu” angajează răspunderea statului ca urmare a tuturor evenimentelor care se produc în respectivul teritoriu, independent de implicarea directă a statului, dat fiind că „art. 1 [...] îl obligă [pe statul care exercită controlul] să recunoască, pe teritoriul în cauză, toate drepturile materiale enunţate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale pe care le-a ratificat, iar încălcările acestor drepturi îi sunt imputabile” (Ilaşcu, pct. 316, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 77).
70. Astfel, Curtea nu a declarat în hotărârea Ilaşcu că toate actele autorităţilor transnistrene sunt imputabile Federaţiei Ruse, ci a afirmat doar că, drept urmare a sprijinului acordat acestor autorităţi, „răspunderea Federaţiei Ruse este angajată în ceea ce priveşte actele ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în considerare sprijinul militar şi politic pe care l-a acordat pentru instaurarea regimului separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc” (pct. 382, s.n.).
71. Din punct de vedere al dreptului internaţional, nu este vorba despre a atribui Federaţiei Ruse ca atare acte ale autorităţilor transnistrene (ceea ce ar însemna calificarea Republicii Moldoveneşti Transnistrene drept „stat-marionetă”), ci de a stabili răspunderea unui stat pentru faptul că a acordat ajutor şi asistenţă unei alte entităţi. Articolul 16 din Articolele CDI, intitulat „Ajutorul sau asistenţa la comiterea unei fapte internaţionale ilicite”, prevede:
„Un stat care ajută sau asistă alt stat la comiterea unei fapte internaţionale ilicite de către cel de-al doilea este răspunzător internaţional pentru aceasta dacă:
a) acest stat acţionează astfel cunoscând circumstanţele faptei internaţionale ilicite; şi
b) fapta are caracter internaţional ilicit dacă este comisă de statul respectiv”.
72. O astfel de răspundere nu poate fi totuşi stabilită in abstracto, ci trebuie să aibă legătură cu fiecare din actele sau încălcările specifice din cauză, de unde rezultă necesitatea prevăzută la art. 16 a) ca statul să ajute sau să asiste „cunoscând circumstanţele faptei internaţionale ilicite”. Curtea a urmat în mod evident acest raţionament atunci când a stabilit că autorităţile ruse au participat în mod direct la plasarea în detenţie a reclamanţilor şi a subliniat faptul că acestea cunoşteau evenimentele care urmau să se producă după ce reclamanţii au fost predaţi autorităţilor transnistrene:
„[...] trebuie considerate ca evenimente care angajează răspunderea Federaţiei Ruse nu numai faptele în care au fost implicaţi agenţi de stat, cum ar fi arestarea şi detenţia reclamanţilor, dar, de asemenea, şi transferul lor în arestul miliţiei şi regimului transnistrean şi, ulterior, relele tratamentele la care au fost supuşi de această miliţie, întrucât, acţionând în acest mod, agenţii Federaţiei Ruse au fost pe deplin conştienţi că au transferat reclamanţii în custodia unui regim ilegal şi neconstituţional.
În plus, având în vedere faptele de care au fost acuzaţi reclamanţii, agenţii guvernului rus ştiau sau cel puţin ar fi trebuit să ştie ce soartă îi aşteaptă.” (pct. 384, s.n.).
73. Astfel, Curtea nu a concluzionat că acţiunile autorităţilor transnistrene erau imputabile Federaţiei Ruse, ceea ce ar fi reprezentat o deducţie logică în cazul în care autorităţile respective ar fi fost considerate „stat-marionetă”, ci s-au limitat la a afirma că răspunderea Federaţiei Ruse este angajată ca urmare a unor acte specifice, ceea ce reprezintă formularea specială utilizată în cazul răspunderii statului care acordă ajutor şi asistenţă
„În opinia Curţii, toate faptele comise de soldaţii ruşi faţă de reclamanţi, inclusiv încredinţarea acestora către regimul separatist, în contextul colaborării autorităţilor ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să angajeze răspunderea pentru consecinţele actelor acestui regim.” (pct. 385).
74. Prin urmare, suma mai multor elemente, respectiv colaborarea Rusiei cu autorităţile din Transnistria (şi nu controlul asupra acestora), cunoscând soarta pe care urmau să o aibă victimele şi participarea directă a unor agenţi ai Federaţiei Ruse la evenimentele în cauză, a fost cel care a dus la angajarea răspunderii acesteia din urmă. Aceste elemente sunt în deplin acord cu norma citată anterior în ceea ce priveşte răspunderea statului care acordă ajutor şi asistenţă la comiterea de acte ilegale.
75. Există în această cauză un alt factor important: legătura de cauzalitate dintre acţiunile agenţilor Federaţiei Ruse şi tratamentul ulterior la care au fost supuse victimele.
76. Aceasta a fost definită de Curte pentru prima dată nu în cauza Ilaşcu, ci într-o cauză mai veche, Soering împotriva Regatului Unit (7 iulie 1989, pct. 88, seria A, nr. 161), acelaşi limbaj fiind folosit în ambele cazuri :
„Rămâne întrebarea dacă extrădarea unui fugar într-un alt stat unde va fi supus sau ar putea fi supus torturii sau unor tratamente inumane sau degradante angajează în sine răspunderea unui stat contractant [...]. Un stat contractant s-ar afla într-o stare incompatibilă cu valorile care stau la baza Convenţiei, cu «patrimoniul comun de idealuri şi de tradiţii politice, respectarea libertăţii şi a statului de drept» la care se face referire în preambul, dacă ar extrăda cu bună-ştiinţă un fugar – indiferent cât de odioasă ar fi presupusa crimă – într-un alt stat, în cazul în care există motive serioase de a se considera că există riscul ca persoana în cauză să fie supusă torturii”.
77. Formularea de mai sus, utilizată în hotărârea Soering, arată în mod clar că simplul fapt că răspunderea unui stat este angajată pentru anumite acte nu are nimic de-a face cu atribuirea unei conduite. A afirma contrariul ar conduce la concluzia absurdă potrivit căreia potenţialele acte ale autorităţilor americane ar putea fi imputabile Regatului Unit. Astfel, în hotărârea Soering, a fost pusă în discuţie şi problema răspunderii unui stat care a acordat ajutor şi asistenţă.
78. În cauza Ilaşcu, răspunderea Federaţiei Ruse a fost stabilită ca urmare a unui cumul de factori: 1) participarea directă a trupelor ruse la plasarea în detenţie a reclamanţilor, 2) încredinţarea reclamanţilor autorităţilor transnistrene de către trupele ruse şi faptul că acestea cunoşteau ce soartă vor avea reclamanţii, 3) sprijinul acordat de autorităţile ruse Transnistriei. Prin urmare, în această cauză, răspunderea statului a fost stabilită ca urmare a ajutorului şi asistenţei pe care le-a acordat grupului care a comis acte ilegale, deşi era îndeplinit criteriul referitor la exercitarea jurisdicţiei extrateritoriale, prin intermediul excepţiei referitoare la intervenţia agenţilor statului, şi nu prin intermediul celei referitoare la „controlul global efectiv asupra teritoriului”, astfel cum rezultă din faptul că Curtea s-a bazat pe legătura de cauzalitate dintre acţiunile trupelor ruse, pe de o parte, şi tratamentul şi privarea de libertate la care au fost supuşi ulterior reclamanţii, pe de altă parte.
79. Prin urmare, cauza Ilaşcu nu oferă un temei pentru poziţia adoptată de Curte în prezenta cauză, pentru că este foarte diferită. În lipsa unei probe directe a participării Armatei Republicii Armenia la privarea reclamanţilor de bunurile lor sau a unei probe că o foarte mare parte a acestei armate controlează în mod direct teritoriile în cauză, singura metodă de a demonstra că Armenia exercită o jurisdicţie extrateritorială constă în a proba că RNK este subordonată Armeniei, situaţie în care RNK trebuie să fie intermediarul prin care se exercită controlul asupra teritoriului.
80. La prima vedere, se poate observa o abatere de la această abordare în hotărârea Catan, în care Curtea a declarat că nu există nicio problemă legată de atribuire (pct. 115). Cu toate acestea, Curtea a concluzionat: „gradul ridicat de dependenţă al «RMT» faţă de ajutorul rusesc constituie o probă solidă care permite să se considere că Rusia exercita un control efectiv şi o influenţă decisivă asupra administraţiei «RMT» într-o epocă a crizei şcolilor.” (pct. 122). Astfel, contrar celor afirmate în cauzele cipriote, nu este vorba despre control asupra unui teritoriu (jurisdicţie), ci de control asupra unei entităţi.
81. Cu toate acestea, la momentul examinării cauzei Catan, Curtea se pronunţase deja în cauza Ilaşcu. Astfel, concluziile Curţii se pot explica într-o oarecare măsură prin faptul că era înclinată să aplice aceleaşi criterii pentru protecţia ansamblului drepturilor omului în aceeaşi situaţie geopolitică.
Criteriul de atribuire care trebuie aplicat
82. După ce a arătat că este esenţial să trateze problema atribuirii înainte de a stabili exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei prin intermediul unei administraţii locale subordonate, trebuie mai întâi abordată problema alegerii criteriului de atribuire, respectiv care asemenea criteriu urmează să fie utilizat pentru a decide dacă administraţia locală este sau nu este subordonată sau, cu alte cuvinte, dacă administraţia locală poate fi considerată organ de facto al statului pârât.
83. Pentru a alege acest criteriu, trebuie să reţinem că face parte din dreptul internaţional general privind răspunderea statului şi trebuie aşadar să se regăsească în practica statelor. De asemenea, trebuie să ţinem seama de obligaţia oricărei instanţe internaţionale de a evita să contribuie la fragmentarea dreptului internaţional sau mai degrabă la un caz special al acestui fenomen, şi anume atunci când aceleaşi concepte de drept internaţional sunt interpretate în mod diferit de instanţe diferite.
84. Astfel cum a indicat CDI în raportul privind fragmentarea dreptului internaţional, există o prezumţie puternică împotriva conflictelor normative în dreptul internaţional. CDI a precizat în continuare că [c]oncepţiile antagonice legate de conţinutul dreptului general [...] reduc securitatea juridică” şi că „subiectele de drept sunt plasate într-o poziţie inegală unele faţă de altele întrucât drepturile de care beneficiază depind de instanţa chemată să vegheze la respectarea lor („Fragmentarea dreptului internaţional: dificultăţile ce decurg din diversificarea şi expansiunea dreptului internaţional”, A/CN.4/L.682, pct. 52).
85. În plus, uniformitatea în interpretarea şi aplicarea dreptului internaţional de către diverse instanţe şi alte instituţii constituie o condiţie sine qua non a justiţiei internaţionale şi a ordinii juridice. Acestea fiind spuse, trebuie să se ţină seama şi de practica altor instituţii internaţionale.
86. Regula generală este enunţată în articolele CDI, mai precis la articolul 8 („Conduita dirijată sau controlată de stat”), care prevede:
„Conduita unei persoane sau grup de persoane va fi considerată ca faptă a statului conform dreptului internaţional dacă persoana sau grupul de persoane acţionează în fapt conform instrucţiunilor sau sub dirijarea ori controlul statului în desfăşurarea acelei conduite.”
87. Întrebarea relevantă este aşadar ce tip de control ar trebui să fie exercitat de către un stat pentru ca faptele unei persoane sau ale unui grup de persoane (sau ale unei entităţi care are toate caracteristicile unui stat) să-i fie atribuite.
88. Potrivit raţionamentului urmat de CIJ în cauza Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii), fond, hotărâre, Culegere C.I.J. 1986, pag. 14, pct. 115, s.n.):
„[...] fie că este preponderentă sau decisivă, participarea [statului] la organizarea, formarea, furnizarea de echipamente, finanţarea şi aprovizionarea [actorilor nestatali] [...] şi la planificarea tuturor operaţiunilor rămâne insuficientă în sine [...], pentru a-i putea fi atribuite [...] actele comise [...]. şi împotriva [...] fie şi controlul general exercitat [de stat] asupra unei forţe extrem de dependente acesta, nu înseamnă de la sine, fără probe suplimentare, că [statul] a ordonat sau impus săvârşirea de fapte [...]. Pentru ca răspunderea juridică [a statului] să fie angajată, trebuie în principiu să se stabilească faptul că deţineau controlul efectiv al operaţiunilor militare sau paramilitare în cursul cărora s-au produs încălcările respective.”
89. Este semnificativ de observat că CIJ nu a deviat niciodată la norma „controlului efectiv” şi că a aplicat-o în mod consecvent în toate cauzele similare. Astfel, în cauza Activităţi armate pe teritoriul Congo (Republica Democratică Congo împotriva Ugandei), CIJ nu a atribuit Ugandei actele aşa-numitei Mişcări pentru Eliberarea Congo deşi a stabilit că Uganda acorda sprijin financiar şi oferea instrucţie acestei mişcări, factorul decisiv fiind acela că Mişcarea pentru Eliberarea Congo nu fusese creată de Uganda şi că această ţară nu controla modul în care asistenţa furnizată era utilizată (hotărâre, Culegere C.I.J. 2005, pag. 16, pct. 160).
90. În cauza cea mai recentă referitoare la această problemă, cea privind Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia şi Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului) (hotărâre, Culegere C.I.J. 2007, pag. 43), CIJ a reconfirmat această abordare, refuzând să atribuie Serbiei şi Muntenegrului acţiunile Republicii Srpska, în ciuda sprijinului militar, financiar şi logistic oferit acesteia de Serbia, schimburile active de soldaţi dintre cele două entităţi – ceea ce reprezenta mai mult decât sprijinul pe care Republica Armenia îl putea oferi Republicii Nagorno-Karabah –, în ciuda faptului, de asemenea, că numeroşi ofiţeri de rang superior ai Republicii Srpska îşi păstraseră funcţiile şi în Serbia şi s-au retras ulterior în Serbia şi, în cele din urmă, în ciuda faptului că, spre deosebire de cauzele Nicaragua şi Congo, forţele Republicii Srpska fuseseră create de Serbia (a se vedea, de exemplu, M. Milanovič, State Responsibility for Genocide, citată anterior, pag. 598). În această hotărâre, CIJ a declarat la pct. 400:
„Dar, pe de altă parte, este necesar să se demonstreze că acest «control efectiv» s-a exercitat sau că aceste instrucţiuni au fost date cu ocazia fiecărei operaţiuni în cursul căreia s-au produs pretinsele încălcări şi nu în general, cu privire la toate acţiunile desfăşurate de persoanele sau grupurile de persoane care au comis încălcările menţionate”.
91. Se observă că practica CIJ – principalul organ judiciar care examinează răspunderea statelor – este perfect consecvent în acest domeniu. Cu toate acestea, întrucât terţul intervenient a pledat în subsidiar că „este suficient controlul global”, trebuie examinată şi această problemă.
92. Conceptul „control global” a fost elaborat şi aplicat de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie („TPII”) (Procurorul împotriva Tadič, cauza nr. IT-94-1-A, hotărârea Camerei de Apel din 15 iulie 1999, pct. 137).
93. Cu toate acestea, TPII nu examinează răspunderea statelor, ci răspunderea penală internaţională a persoanelor fizice. Prin urmare, atunci când foloseşte criteriul „controlului global”, scopul său principal (sau mai degrabă scopul său unic) este acela de a determina natura conflictului armat în cauză, adică de a proba, dacă este cazul, participarea Serbiei şi Muntenegrului la conflictul care a avut loc pe teritoriul Bosniei şi Herţegovinei, nu de a determina dacă este necesar să i se atribuie Serbiei actele comise de forţele sârbe locale.
94. CIJ a exclus în mod expres posibilitatea de a aplica criteriul „controlului global” atunci când este vorba despre răspunderea statului (Bosnia şi Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului, citată anterior, pag. 209, pct. 403). Potrivit CIJ, criteriul „controlului global” se poate aplica, de exemplu, atunci când este necesar să se stabilească dacă un conflict prezintă sau nu un caracter internaţional, dar nu pentru a tranşa problema răspunderii statului (idem, pct. 404). În aceste condiţii, trimiterea pe care a făcut-o terţul intervenient la criteriul „controlului global” este, în opinia noastră, lipsită de relevanţă.
95. Având în vedere cele de mai sus, pentru a stabili dacă Armenia îşi exercită jurisdicţia extrateritorială asupra teritoriului raionului Lachin, trebuie să se răspundă la întrebarea dacă Armenia exercită un control efectiv asupra forţelor din Nagorno-Karabah, care controlează efectiv teritoriul în cauză.
Aplicarea criteriului controlului efectiv în ceea ce priveşte relaţiile dintre Republica Armenia şi Republica Nagorno-Karabah
96. Pe scurt, aplicarea criteriului controlului efectiv astfel cum a fost descris mai sus impune probarea că respectiva conduită a fost sub direcţia sau controlul statului. Este necesar nu numai ca statul să ofere asistenţă materială, ci şi să se probeze că el controlează modul în care se utilizează această asistenţă. În plus, probele care dovedesc că statul însuşi a creat entitatea în cauză pot contribui la a stabili existenţa unui control efectiv al statului asupra acestei entităţi. Or, în speţă, niciunul dintre acestea nu a fost stabilit.
97. Ceea ce ştim, totuşi, este că: i) Armenia a oferit fonduri RNK, dar că nu este singurul stat care a făcut acest lucru; ii) anumiţi oficiali de rang înalt şi-au continuat cariera politică în Armenia după ce au avut o astfel de carieră în RNK; iii) numeroşi oficiali au făcut declaraţii cu privire la unitatea populaţiei Republicii Armenia şi a populaţiei RNK. În opinia noastră, acest lucru nu este de natură să probeze că RNK este subordonată Republicii Armenia.
98. Curtea a constatat că Republica Armenia şi Fondul armean au oferit asistenţă financiară. Niciun aspect din speţă nu vine în sprijinul tezei potrivit căreia Armenia ar fi influenţat în mod concret în vreun fel modul în care acest ajutor financiar a fost folosit de RNK.
99. Cu toate acestea, înainte de a aborda problema mai în detaliu, trebuie subliniat mai întâi motivul pentru care a fost oferit un astfel de ajutor, motiv pe care Curtea îl uită. Ceea ce hotărârea nu menţionează este că asistenţa este oferită pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă inumane ale populaţiei din RNK din cauza blocadei şi a atacurilor militare continue asupra sa, ale cărui autor este celălalt vecin, Azerbaidjanul.
100. Problema principală, cu toate acestea, este, desigur, aceea dacă Republica Armenia este capabilă să conducă sau a condus în fapt acţiunile RNK. În opinia noastră, rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate şi alte documente ale ONU au o importanţă majoră pentru examinarea întrebării.
101. În cazul în care se porneşte de la interpretarea rezoluţiilor relevante ale Consiliului de Securitate, trebuie remarcat faptul că aceste documente, ca orice document juridic, sunt supuse unor reguli de interpretare strictă şi precisă.
102. Aceste reguli de interpretare sunt conţinute în dreptul internaţional general. Astfel, după cum a afirmat CDI, „[a]tunci când se examinează relaţiile reciproce dintre două sau mai multe norme, este necesar ca aceste norme să se interpreteze în conformitate sau prin analogie cu Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, în special cu dispoziţiile de la art. 31-33 referitoare la interpretarea tratatelor” (Raportul Grupului de studiu al Comisiei de Drept Internaţional privind fragmentarea dreptului internaţional: dificultăţi ce decurg din diversificarea şi din expansiunea dreptului internaţional”, Doc. ONU A/61/10, pct. 251).
103. În consecinţă, aceste reguli furnizează orientări pentru interpretarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate, care trebuie aşadar să fie interpretate cu bună-credinţă, potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor rezoluţiilor în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului acestora (art. 31 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, R.T.N.U. vol. 1155, pag. 331, 23 mai 1969).
104. Pe de altă parte, CIJ a atras atenţia în ceea ce priveşte „diferenţele care există între instrumentele convenţionale şi rezoluţiile Consiliului de Securitate, [ceea ce înseamnă că] alte elemente trebuie să fie, de asemenea, luate în considerare în vederea interpretării acestora din urmă (Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a Kosovo, aviz consultativ, Culegere C.I.J. 2010, pag. 442, pct. 94). Astfel, potrivit CIJ (tot la pct. 94):
„Pentru a interpreta rezoluţiile Consiliului de Securitate, Curtea trebuie să examineze anumite declaraţii făcute de reprezentanţii statelor membre ale Consiliului de Securitate în momentul adoptării lor sau alte rezoluţii ale acestuia din urmă referitoare la aceeaşi întrebare, precum şi să analizeze practica ulterioară a organelor relevante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale statelor pentru care rezoluţiile în cauză au un impact”.
105. Prin urmare, dispoziţiile relevante ale rezoluţiilor Consiliului de Securitate trebuie să fie interpretate în context şi ţinând cont de toate evoluţiile – declaraţii, rapoarte etc. – care au însoţit deliberările Consiliului de Securitate la momentul respectiv.
106. Prima dintre rezoluţiile Consiliului de Securitate cu privire la această problemă – Rezoluţia 822 din 30 aprilie 1993 – se referă în mod expres în preambul la „invadarea [...] raionului Kelbajar, în Azerbaidjan, de către forţe armene locale” [S/RES/822 (1993), s.n.], nu de către Republica Armenia. Aceeaşi distincţie dintre Republica Armenia şi forţele armene locale se regăseşte în nota preşedintelui Consiliului de Securitate, citată în preambulul rezoluţiei, în care preşedintele, exprimându-se în numele Consiliului, stabileşte o distincţie clară între problema relaţiilor dintre Armenia şi Azerbaidjan, pe de o parte, şi ostilităţile din teren, pe de altă parte (nota preşedintelui Consiliului de Securitate, S/25539, 6 aprilie 1993):
„Consiliul de Securitate îşi exprimă profunda îngrijorare faţă de deteriorarea relaţiilor dintre Republica Armenia şi Azerbaidjan şi faţă de creşterea acţiunilor ostile în conflictul din Nagorno-Karabah, în special faţă de invadarea raionului azer Kelbajar de către forţele armene locale.”
107. Un alt document la care face referire preambulul Rezoluţiei 822 (1993), şi anume raportul Secretarului General din 14 aprilie 1993 (raportul Secretarului General redactat în urma declaraţiei preşedintelui Consiliului de Securitate privind situaţia din Nagorno-Karabah, documentul S/25600), precizează în mod clar că, deşi regiunile Republicii Armenia învecinate cu frontiera făceau obiectul focurilor de armă trase din partea azeră, Republica Armenia nu a întreprins ea însăşi nicio acţiune ostilă drept răspuns:
„7. În cursul primei sale misiuni în teren din 9 şi 10 aprilie, reprezentantul interimar al Organizaţiei Naţiunilor Unite în Armenia a vizitat provinciile meridionale Ararat şi Goris. În multe din satele aflate în apropierea graniţei azere, misiunea a putut preleva probe ale distrugerilor considerabile cauzate de tirurile trase de mortiere. În timp ce misiunea vizita satul Korndzorask, un obuz de mortar a explodat la doar 20 de metri de vehiculul Organizaţiei Naţiunilor Unite, putând fi identificat în mod clar. De asemenea, misiunea a trebuit să părăsească satul Korndzor atunci când un tanc a deschis focul, aparent dinspre teritoriul azer.
8. [...] la 12 aprilie [...] reprezentantul Organizaţiei Naţiunilor Unite a putut proceda la o recunoaştere, din spaţiul aerian armean, a frontierei care separă Republica Armenia de raionul azer Kalbajar. Nu a detectat niciun semn de ostilităţi, mişcări militare sau prezenţa forţelor armate ale Republicii Armenia”.
108. Un discurs pronunţat de reprezentantul permanent al Franţei imediat după adoptarea Rezoluţiei 822 reconfirmă această poziţie. În acest discurs este subliniat faptul că preambulul rezoluţiei „reflectă un echilibru rezonabil între recunoaşterea faptului că există tensiuni între Armenia şi Azerbaidjan şi constatarea caracterului localizat al luptelor” (procesul-verbal provizoriu al celei de-a 3205-a reuniuni a Consiliului de Securitate, S/PV.3205, 30 aprilie 1993, pag. 11). De asemenea, se menţionează că trebuie evitat ca ciocnirile să nu se transforme într-un conflict între state, şi anume între Armenia şi Azerbaidjan.
109. Astfel, nimic din textul Rezoluţiei 822, documentele citate în aceasta sau declaraţiile statelor părţi în acest sens, nu susţin, în mod direct sau indirect, teza potrivit căreia forţele RNK erau controlate de Republica Armenia şi că aceasta exercita control asupra zonei prin intermediul forţelor RNK. În plus, în momentul adoptării respectivei rezoluţii, Lachin se afla deja sub controlul RNK.
110. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte trei rezoluţii ale Consiliului de Securitate. Rezoluţia 853 citează „Armenii din regiunea Nagorno-Karabah” ca fiind parte pentru care se aplică rezoluţiile 822 şi 853 [Rezoluţia 853 din 29 iulie 1993, S/RES/853 (1993), pct. 9].
111. În plus, această rezoluţie îndeamnă de îndată „Guvernul Republicii Armenia să continue să-şi exercite influenţa pentru a convinge armenii din regiunea Nagorno-Karabah din Republica Azerbaidjan să permită aplicarea Rezoluţiei 822 (1993) a Consiliului, precum şi prezenta rezoluţie” (ibidem). A recunoaşte că un stat are o influenţă nu este totuşi echivalent cu a afirma că acesta exercită un control de facto. Termenii „continuă să-şi exercite” sunt aşadar lipsiţi de ambiguitate şi se pot interpreta doar un singur mod: 1) Armenia avea influenţă asupra RNK, şi 2) Armenia îşi exercitase deja influenţa asupra RNK pentru a o convinge să aplice rezoluţiile.
112. De asemenea, în discursurile lor pronunţate în urma adoptării rezoluţiei, membrii Consiliului de Securitate – Franţa, Rusia, Statele Unite ale Americii, Brazilia, Spania şi Venezuela – au făcut referire în mod clar şi lipsit de ambiguitate la „armenii din Nagorno-Karabah”, la „comunitatea armeană din Nagorno-Karabah” sau la „forţele armene locale” (procesul-verbal provizoriu al celei de-a 3259-a reuniuni a Consiliului de Securitate, S/PV.3259, 29 iulie 1993). Singura ţară care a vorbit despre participarea Armeniei este Pakistanul, dar acest stat nu a recunoscut niciodată Republica Armenia.
113. Un alt document citat în preambulul Rezoluţiei 853 – raportul preşedintelui Grupului de la Minsk al CSCE – confirmă, de asemenea, diferenţa dintre abordările politice ale RNK şi ale Armeniei. Potrivit raportului, deşi preşedintele armean a reiterat sprijinul faţă de calendarul Grupului de la Minsk în timpul vizitei preşedinţilor din Erevan, liderii RNK au avut o poziţie total diferită („în Nagorno-Karabah, am constatat că liderii comunităţilor armene locale au avut o atitudine total diferită”, raportul preşedintele Grupului de la Minsk al CSCE privind Nagorno-Karabah către preşedintele Consiliului de Securitate din 27 iulie 1993 S/26184, 28 iulie 1993, pct. 4-5). Acest fapt constituie încă un indiciu că Armenia şi RNK nu erau ghidate de aceeaşi voinţă politică.
114. Rezoluţiile 874 şi 884 ale Consiliului de Securitate nu diferă de cele precedente. Prima menţine aceeaşi distincţie între „conflictul din regiunea Nagorno-Karabah din Azerbaidjan şi zonele învecinate”, pe de o parte, şi „tensiunile dintre Republica Armenia şi Azerbaidjan”, pe de altă parte [preambulul Rezoluţiei 874 din 14 octombrie 1993, S/RES/874 (1993)], în timp ce a doua, reluând formularea utilizată în Rezoluţia 853, solicită „guvernului armean să-şi folosească influenţa pentru a convinge armenii din regiunea Nagorno-Karabah din Republica Azerbaidjan să [...]” [pct. 2 din Rezoluţia 884 din 12 noiembrie 1993, S/RES/884 (1993)].
115. Astfel, nimic din cele patru rezoluţii ale Consiliului de Securitate nu se coroborează cu teza controlului exercitat asupra RNK de către Republica Armenia.
116. Un alt argument, avansat în susţinerea tezei controlului RNK de către Republica Armenia, este desemnat prin expresia „schimb de funcţionari”. În această privinţă, trebuie observat, mai întâi şi încă o dată, că este vorba tot despre un factor care este aplicat de TPII în contextul criteriului „control global”, adică cel utilizat pentru a stabili natura unui conflict, nu pentru a rezolva întrebările legate de atribuire. Cauza clasică în materie este Procurorul împotriva lui Blaskič (Cauza nr. IT‑95‑14-T, hotărârea Camerei de primă instanţă, 3 martie 2000), care a examinat natura conflictului armat dintre Bosnia şi Herţegovina şi Consiliul de apărare croat al aşa-numitei „Republica Croată Herţeg-Bosnia”.
117. Cu toate acestea, în cauza Blaskič, faptul că soldaţii croaţii serveau în cadrul forţelor Consiliului de apărare croat nu a fost singurul factor pentru a stabili existenţa unui control general. În fapt, criteriile necesare pentru a exista un control global au fost considerate a fi îndeplinite de către Camera de primă instanţă ca urmare a existenţei unei serii de factori, printre care: i) schimbul de soldaţi; ii) numirea directă a generalilor de către Croaţia; iii) faptul că soldaţii continuau să fie plătiţi de Croaţia; iv) faptul că primeau ordine direct din partea Croaţiei; şi v) obţinerea de sprijin financiar şi logistic (ibidem, pct. 100-120).
118. Or, nimic de acest fel nu s-a probat în ceea ce priveşte relaţiile dintre forţele Republicii Armenia şi cele ale RNK. Circumstanţele cauzei nu permit să se probeze că au existat numiri directe făcute de Armenia, că salariile au fost plătite direct de Armenia şi nici că ordinele proveneau din Armenia. În schimb, Curtea a adoptat conceptul general de integrare ridicată.
119. În plus, în cauza Blaskič, schimbul de soldaţi se făcea în ambele direcţii, cu soldaţi croaţi aflaţi în serviciul Consiliului de apărare croat pentru o perioadă, reluându-şi apoi serviciul în Republica Croaţia (ibidem, pct. 115). În aceste condiţii, era evident că, pentru aceşti soldaţi, a servi în Consiliul de apărare croat se înscria în cadrul serviciului pe care îl efectuau în cadrul forţelor Republicii Croaţia şi făcea parte din programul politic al acesteia din urmă. Or, nu există nimic similar în cazul relaţiilor dintre Republica Armenia şi RNK, cele câteva exemple prezentate de terţul intervenient nu demonstrează existenţa unui program politic constând în transferul funcţionarilor statului, ci mai degrabă ilustrează particularităţile carierelor politice ale anumitor persoane, indiferent cât de sus ar fi plasate ca rang.
120. În plus, această deplasare s-a produs dinspre RNK spre Republica Armenia şi nu invers; aşadar nu vedem cum poate acest lucru duce la concluzia că Republica Armenia controlează RNK, chiar dacă se aplică şi se acceptă criteriul „control global” utilizat de TPII.
121. Există un alt factor care, potrivit Curţii, arată „puternica integrare” dintre forţele Republicii Armenia şi cele ale RNK şi cu care, repetăm încă o dată, nu putem fi acord: declaraţiile funcţionarilor statului.
Astfel cum este indicat de Curte la pct. 177, „declaraţiile liderilor importanţi – indiferent că este vorba despre foşti miniştri sau înalţi funcţionari publici – care au jucat un rol central în litigiul în cauză au o valoare probatorie deosebită atunci când persoanele în cauză recunosc un comportament sau fapte care par să pună autorităţile într-o lumină nefavorabilă [a se vedea El-Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 175, CEDO 2012]. Acest raţionament îl reia textual pe cel utilizat de CIJ în hotărârea Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii (citată anterior, pag. 14, pct. 64).
122. Or, în opinia noastră, Curtea a aplicat logica CIJ într-un mod fundamental diferit de aceasta şi în mod incorect.
123. Astfel, CIJ a folosit declaraţiile oficialilor pentru a evalua afirmaţiile privind faptele (de exemplu, aspectul dacă Statele Unite ale Americii au acordat sprijin sau nu forţelor contras din Nicaragua) şi nu pentru a evalua afirmaţiile legate de drept (întrebarea dacă acţiunile contras puteau sau nu să fie atribuite Statelor Unite ale Americii).
124. Or, aspectele legate de jurisdicţie, atribuirea unor conduite, „integrare puternică”, subordonarea unei administraţii locale etc., sunt aspecte de drept pe care Curtea trebuie să le examineze pe baza faptelor, nu pe baza declaraţiilor funcţionarilor statului. Astfel de declaraţii nu pot fi folosite decât pentru a proba fapte, pe baza cărora apoi se poate întemeia examinarea aspectelor juridice. O astfel de examinare nu se poate întemeia în mod direct pe afirmaţii generale.
125. Ceea ce, de asemenea, Curtea nu a luat în considerare este faptul că aceste declaraţii pot fi dictate de considerente patriotice şi politici atât interne, cât şi externe. Astfel, CIJ a remarcat, de asemenea, faptul că trebuie „să interpreteze declaraţii pentru a verifica măsura exactă în care acestea recunoşteau un fapt (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, citată anterior, pag. 41, pct. 65, s.n.). Or, nu ni se pare că, în speţă, Curtea a procedat la acest tip de evaluare.
126. Indiferent care ar fi situaţia, astfel de declaraţii sunt departe de a constitui o bază suficientă pentru a se stabili că Republica Armenia controlează şi direcţionează în fapt acţiunile RNK şi că RNK este o administraţie locală subordonată, creată de Republica Armenia.
127. Prin urmare, concluzionăm că aceste declaraţii nu au fost interpretate de Curte în context şi că a fost, de asemenea, greşit să le utilizeze ca o probă directă a integrării forţelor armate ale Armenia şi celor ale RNK, în loc de a se folosi de ele pentru a proba faptele, care, la rândul lor, ar fi putut să fie utilizate pentru a proba o astfel de integrare.
128. Având în vedere cele de mai sus, nu putem fi de acord cu constatarea Curţii potrivit căreia Republica Armenia şi-a exercitat jurisdicţia asupra teritoriilor controlate de RNK şi că Republica Armenia este răspunzătoare pentru încălcarea drepturilor omului care s-ar putea produce în aceste teritorii.
Opinia separată a domnului judecător Pinto de Albuquerque
(Traducere)
Cuprins
I. Introducere (pct. 1-2)
II. Neepuizarea căilor de atac interne (pct. 3-12)
A. Cadrul constituţional şi legal al Republicii Nagorno-Karabah (pct. 3-5)
B. Căile de atac interne disponibile (pct. 6-8)
C. Concluzie preliminară: majoritatea se îndepărtează de jurisprudenţa Cipru împotriva Turciei (pct. 9-12)
III. Lipsa calităţii de victimă (pct. 13-16)
A. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte locuinţele reclamanţilor (pct. 13)
B. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte parcelele de teren ale reclamanţilor (pct. 14-15)
C. Concluzie preliminară: limitele Principiilor Pinheiro (pct. 16)
IV. Lipsa jurisdicţiei (pct. 17-36)
A. Cadrul temporal al motivării Curţii pct. 17-18)
B. Aprecierea probelor de natură militară (pct. 19-25)
i. Acordul de cooperare militară încheiat în 1994 între Armenia şi „Republica Nagorno-Karabah” (pct. 19-21)
ii. Termenii utilizaţi de organizaţiile internaţionale (pct. 22‑23)
iii. Retorica politică a oamenilor de stat armeni (pct. 24-25)
C. Aprecierea probelor de natură politică (pct. 26-30)
i. Poziţia oficială a Organizaţiei Naţiunilor Unite (pct. 26)
ii. Poziţia oficială a Consiliului Europei (pct. 27)
iii. Poziţia oficială a Uniunii Europene (pct. 28)
iv. Poziţia oficială a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (pct. 29)
v. Reprezentarea externă a „Republicii Nagorno-Karabah” (pct. 30)
D. Aprecierea probelor de natură judiciară, administrativă şi financiară (pct. 31-33)
i. Independenţa puterii judiciare (pct. 31)
ii. Autonomia administraţiei (pct. 32)
iii. Sprijinul financiar extern (pct. 33)
E. Concluzie preliminară: majoritatea se îndepărtează de jurisprudenţa Al-Skeini şi alţii (pct. 34-37)
V. Dreptul la secesiune-remediu în dreptul internaţional (pct. 38-49)
A. Prezumția împotriva secesiunii (pct. 38–40)
B. Secesiunea neconsensuală ca expresie a autodeterminării (pct. 41-47)
i. Premise de facto şi juridice ale secesiunii (pct. 41‑42)
ii. Calitatea statului în temeiul criteriilor de la Montevideo (pct. 43)
iii. Lipsa autodeterminării interne a populaţiei secesioniste (pct. 44)
iv. Încălcările sistematice ale drepturilor omului ale populaţiei secesioniste (pct. 45–47)
C. Concluzie preliminară: întrebări la care hotărârea nu răspunde (pct. 48-49)
VI. Concluzie finală (pct. 50-51)
I. Introducere
1. Hotărârea Chiragov şi alţii reprezintă o oportunitate pierdută de a aborda problema cea mai importantă a dreptului internaţional public de la începutul secolului al 21-lea, şi anume recunoaşterea unui drept la secesiune-remediu într-un context necolonial. Esenţa acestei cauze o reprezintă legalitatea în raport cu dreptul internaţional a secesiunii „Republicii Nagorno-Karabah”, proclamată după independenţa Republicii Azerbaidjan faţă de Uniunea Sovietică, şi consecinţele sale în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile persoanelor care pretind că au fost strămutate din noua „republică” după secesiune, în special în ceea ce priveşte dreptul la respectarea bunurilor lor şi a vieţii de familie în raionul Lachin şi obligaţia ca aceştia să epuizeze căile de atac interne disponibile în „Republica Nagorno-Karabah”[6].
2. În plus faţă de complexitatea problemelor juridice, cauza se înscrie într-un context de facto extrem de complicat, care a evoluat în cursul ultimilor 20 de ani. Multiplele puncte slabe ale probelor prezentate de părţi, precum şi alegerea nefericită pe care a făcut-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de a renunţa la audierea de martori şi de a trimite în teren o misiune pentru constatarea faptelor, a făcut şi mai dificil, dacă nu imposibil, să se stabilească veridicitatea majorităţii faptelor pretinse de părţi. Din acest motiv, şi independent de problemele juridice legate de calitatea de victimă a reclamanţilor, ea însăşi contestată, şi problema şi mai controversată a jurisdicţiei statului pârât asupra teritoriului unde se presupune că s-au produs încălcări ale Convenţiei, convingerea noastră personală este că e prematur să ne pronunţăm asupra fondului cauzei. O concluzie pe fond pronunţată în lipsa unei evaluări amănunţite a faptelor care reprezintă esenţa cauzei, fapte înlocuite comod cu un set de prezumţii extrem de incerte, ne expune la riscul de a nu vedea copacii din cauza pădurii sau, mai rău, de a vedea numai anumiţi copaci.
II. Neepuizarea căilor de atac interne
A. Cadrul constituţional şi legal al „Republicii Nagorno-Karabah”
3. Primul motiv pentru a concluziona că plângerea nu este întemeiată ţine de faptul că reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne. Putem invoca mai multe motive în sprijinul acestei concluzii. În primul rând, nicio prevedere constituţională sau legală a „Republicii Nagorno-Karabah” nu interzice persoanelor de origine etnică azeră sau kurdă[7] să deţină terenuri sau alte bunuri. În al doilea rând, orice persoană care are dreptul de a locui pe teritoriul „Republicii Nagorno-Karabah” are dreptul de a reveni la domiciliu, indiferent de cetăţenia sa[8]. Astfel, persoanele de origine etnică azeră sau kurdă se pot întoarce la locul de reşedinţă şi să-şi revendice terenurile şi domiciliul, precum şi să solicite despăgubiri pentru fapte ilicite comise de armata „Republicii Nagorno-Karabah”[9].
4. Chiar dacă s-ar admite că „Republica Nagorno-Karabah” nu a fost recunoscută de comunitatea internaţională, nu este mai puţin adevărat că acele căi de atac interne disponibile ca reparaţie pentru presupusele încălcări ale drepturilor omului e necesar să fie exercitate, în cazul în care sunt deschise reclamanţilor din Nagorno-Karabah sau din raioanele învecinate, inclusiv celor din Lachin. Ceea ce a fost numită „excepţia Namibia” a fost consacrată în jurisprudenţa Curţii odată cu cauzele legate de invadarea Ciprului de către Turcia, cu consecinţa practică că, în faţa unor încălcări ale art. 8 din Convenţie sau ale art. 1 din Protocolul nr. 1, locuitorii şi foştii locuitori ai unui teritoriu sunt obligaţi să epuizeze căile de atac interne în cazul în care sistemul judiciar a fost creat de un regim politic nerecunoscut, fie că au ales sau nu în mod voluntar să se supună jurisdicţiei acestuia[10]. Statului despre care se pretinde că şi-a încălcat obligaţiile sale internaţionale trebuie mai întâi să i se acorde posibilitatea de a repara prejudiciul invocat prin propriile sale mijloace şi prin propriul său sistem juridic[11].
5. Cu toate acestea, din moment ce nu există nici o corelaţie între recunoaşterea internaţională a unui stat şi art. 35 din Convenţie, a solicita reclamanţilor epuizarea căilor de atac interne disponibile în Nagorno-Karabah, evident, nu echivalează cu recunoaşterea „Republicii Nagorno-Karabah”[12]. Reclamanţii trebuie să epuizeze căile de atac disponibile în „Republica Nagorno-Karabah” pentru simplul motiv că în acest teritoriu există un sistem judiciar care funcţionează de facto şi care poate să le ofere o reparaţie efectivă.
B. Căile de atac interne disponibile
6. Instanţa competentă din Lachin oferă o cale de atac pentru plângerile reclamanţilor referitoare la restituirea de bunuri persoanelor de origine azeră sau kurdă strămutate internaţional şi le poate acorda, dacă este cazul, despăgubiri pentru pierderea acestor bunuri. Instanţa a probat ea însuşi disponibilitatea acestei căi de atac, declarând în mod clar că, în conformitate cu cadrul juridic al „Republicii Nagorno-Karabah”, putea dispune ca victimelor strămutării forţate să li se restituie bunurile şi să li se acorde plata unei reparaţii echitabile. Autenticitatea de facto şi forţa juridică a acestei mărturii nefiind contestate de reclamanţi, nu pot fi ignorate de Curte[13]. Or, reclamanţii nu au încercat niciodată să-şi prezinte plângerile în faţa instanţei competente.
7. În plus, în ceea ce priveşte presupusul refuz al autorităţilor din Nagorno-Karabah de a permite persoanelor fizice de origine etnică azeră sau kurdă de a reintra în posesia bunurilor lor aflate în Nagorno-Karabah sau în raioanele învecinate, trebuie observat că nu a fost citat niciun caz concret al unei persoane care să fi fost împiedicată să facă acest lucru. În orice caz, având în vedere faptul că reclamanţii au putut să mandateze un avocat din Regatul Unit, nu pot pretinde că sistemul judiciar al „Republicii Nagorno-Karabah” le era inaccesibil material şi financiar[14].
8. Astfel, scurta justificare avansată de majoritate în susţinerea respingerii excepţiei ridicate de guvernul pârât nu este deloc convingătoare. Majoritatea nu prezintă decât două argumente la pct. 118 din hotărâre – cadrul juridic intern ar fi insuficient şi nu au existat hotărâri judecătoreşti interne care să se refere exact la problema din speţă. În plus, respinge aplicabilitatea la pretenţiile reclamanţilor a normelor „de natură generală” referitoare la proprietatea asupra bunurilor, subînţelegând fără a explica de ce evaluarea faptelor cauzei nu se poate baza pe aceste norme, prezumând aşadar ceea ce ar fi trebuit să fie demonstrat. Falsitatea acestei logici este evidentă. Circulus in demonstrando!
Prin această abordare, majoritatea impune propria apreciere a dreptului intern: ea se comportă ca o primă instanţă şi nu lasă instanţelor naţionale posibilitatea de a-şi exprima propria judecată cu privire la aplicarea dreptului intern într-o cauză care ridică aspecte de drept noi şi care ar putea avea consecinţe juridice importante asupra nivelului sistemic, ţinând seama de numărul estimat de persoane strămutate[15].
C. Concluzie preliminară: majoritatea se îndepărtează de jurisprudenţa Cipru împotriva Turciei
9. O comparaţie a prezentei cauze cu cauza Cipru împotriva Turciei [(MC), nr. 25781/94, CEDO 2001‑IV] ar fi revelatoare. În cauza interstatală care a opus Ciprul Turciei, guvernul turc a prezentat o listă de cauze prezentate de ciprioţii greci în faţa instanţelor cipriote turce, printre care se afla o serie de cauze care se refereau la atingeri aduse bunurilor comise de terţi şi cultivarea ilegală a terenurilor aparţinând reclamanţilor ciprioţi greci din regiunea Karpas, în care instanţele competente din „Republica Turcă a Ciprului de Nord” („RTCN”) au dat curs pretenţiilor reclamanţilor. Guvernul cipriot susţinea că, indiferent de căile de atac care poate existau în Turcia sau „RTCN”, nu erau concrete şi efective pentru ciprioţii greci care locuiau în zona controlată de guvernul pârât şi erau ineficiente pentru ciprioţi greci din enclavă, având în vedere natura specială a pretenţiilor şi cadrul juridic şi administrativ existent în nordul Ciprului. Guvernul cipriot susţinea că jurisprudenţa instanţelor din „RTCN” invocată de guvernul turc se referă la situaţii diferite de cele denunţate în cerere, respectiv litigii între persoanele fizice, nu contestaţii împotriva legislaţiei şi acţiunii administrative. Se cunoaşte care a fost soarta argumentelor guvernului cipriot: Curtea a considerat că Guvernul nu a reuşit să infirme probele care au fost prezentate în faţa Comisiei în sprijinul tezei potrivit căreia ciprioţii greci părţi vătămate au avut acces la instanţe locale şi au putut să-şi susţină pretenţiile civile împotriva celor care le-au adus prejudicii şi a concluzionat că nu s-a produs o încălcare a art. 13 din Convenţie, în ceea ce priveşte ingerinţa persoanelor private în drepturile ciprioţilor greci care trăiau în Ciprul de Nord, în temeiul art. 8 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1[16]. Aceleaşi considerente ar trebui să se aplice în speţă.
10. Curtea nu ar trebui să practice o justiţie cu două greutăţi şi două măsuri, să urmeze un raţionament pentru Cipru şi un raţionament contrar pentru Armenia. În cauza interstatală cipriotă, Curtea nu a impus ca acele cauze judecate de instanţele din „RTCN” în partea ocupată a Ciprului să se refere în mod specific la restituirea de bunuri. A fost suficient ca acţiunile civile iniţiate de ciprioţii greci să fi fost judecate de instanţele din „RTCN” pentru a concluziona că aceste instanţe au oferit o cale de atac care trebuie exercitată. În speţă, guvernul armean a produs probe în susţinerea afirmaţiei sale potrivit căreia au fost disponibile căi de atac judiciare şi a prezentat acţiunile introduse cu succes de diferiţi justiţiabili azeri şi kurzi în faţa instanţelor armene şi a tribunalelor din „Republica Nagorno-Karabah” în cauze civile şi penale[17]. Astfel de probe care nu au fost infirmate ar fi fost suficiente pentru Curte ca să admită excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvern.
11. Majoritatea consideră înţelept să încheie evaluarea excepţiei privind neepuizarea căilor de atac interne prin examinarea „contextului politic şi general” (pct. 119). Din păcate, astfel angajează şi Curtea într-o evaluare politică inutilă a conflictului, pe baza unor aparenţe („pare să se fi intensificat”). Acest exerciţiu este nepotrivit, deoarece conotaţia politică a unora dintre declaraţiile Curţii riscă să dea impresia, cu siguranţă nefondată, dar în orice caz regretabilă, că este un actor cu propriile sale opinii politice asupra conflictului din Nagorno-Karabah.
12. În concluzie, nu suntem convinşi că orice tentativă de a exercita căile de atac interne disponibile ar fi fost sortită eşecului. Dacă ar fi aplicat norma care decurge din Cipru împotriva Turciei, majoritatea ar fi trebuit să concluzioneze şi în speţă, având în vedere cadrul juridic şi jurisprudenţa internă prezentate de statul pârât, că existau căi de atac interne. În plus, o instanţă internă este dispusă să examineze plângerile reclamanţilor, iar acest lucru s-ar fi putut întâmpla, cel puţin din 2006. Deşi Adunarea Parlamentară a declarat că Nagorno-Karabah este una din „găurile negre” geografice în care mecanismele Consiliului Europei în materia drepturilor omului nu pot fi puse în aplicare pe deplin”[18], existenţa unor dubii în ceea ce priveşte eficacitatea căilor de atac interne nu-l scuteşte pe reclamant de obligaţia de a încerca cel puţin să se prevaleze de acestea[19]. Este regretabil faptul că acest principiu nu a fost aplicat în speţă. S-ar putea crede că, pentru majoritate, subsidiaritatea nu are loc în această parte a Europei.
III. Lipsa calităţii de victimă
A. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte locuinţele reclamanţilor
13. Reclamanţii s-au plâns că au fost privaţi de posibilitatea de a avea acces la locuinţele şi terenurile lor şi de a se bucura de dreptul de folosinţă asupra lor. Vom trata aceste probleme separat.
În ceea ce priveşte locuinţele reclamanţilor, Curtea nu deţine mijloace pentru a afla dacă au existat sau, dacă este cazul, când, cum şi de către cine au fost distruse. Dacă locuinţele au fost distruse în 1992, plângerile respective ies din cadrul temporal al Convenţiei, întrucât Armenia nu a ratificat acest instrument decât 10 ani mai târziu. Anticipând această excepţie, reclamanţii invocă nu numai dreptul lor la respectarea bunurilor, ci şi o legătură emoţională permanentă cu regiunea în care au trăit. A proba însă existenţa acestei legături emoţionale şi, a fortiori, a unor sentimente resimţite timp de peste 20 de ani, era o sarcină herculeană, pe care nu au reuşit să o îndeplinească. Nu a fost prezentată în faţa Curţii nicio probă care să susţină teza potrivit căreia ar fi avut – şi încă mai au – o legătură emoţională permanentă cu o regiune pe care au părăsit-o de peste 20 de ani. În orice caz, această afirmaţie, care este ficţiune pură, serveşte doar pentru a înlocui capătul de cerere întemeiat pe dreptul lor la respectarea domiciliului printr-un vag „drept de a trăi într-un sat”, care extinde domeniul de aplicare al art. 8 dincolo de limitele sale cunoscute[20].
B. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte parcelele de teren ale reclamanţilor
14. În ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor asupra parcelelor de teren în cauză, situaţia nu este mai clară. Părţile interesate au recunoscut că nu au avut niciodată drept de proprietate asupra acestor terenuri, în temeiul Constituţiei URSS, al Constituţiei Republicii Sovietice Azerbaidjan sau al art. 4 (Proprietatea publică asupra terenurilor) din Codul funciar 1970, şi că aveau simplul drept de folosinţă asupra terenului. Reclamanţii au susţinut în faţa Curţii că, în 2005, erau titularii acestui drept (anul introducerii cererilor), deşi părăsiseră Lachinul cu 13 ani mai înainte, în 1992. Cu toate acestea, nu există la dosar nici o probă suficientă a acestui drept, fie ea documentară sau testimonială.
Discrepanţele grave între diferitele versiuni ale plângerilor reclamanţilor avansate în diferite etape ale procedurii, precum şi între aceste versiuni şi documentele justificative – „paşapoartele tehnice” prezentate Curţii – nu au fost elucidate într-o manieră convingătoare[21]. Informaţiile conţinute în paşapoartele tehnice sunt semnificativ diferite de cele cuprinse în formularul de cerere. De exemplu, primul reclamant a declarat iniţial că deţinea o casă de 250 m2, dar „paşaportul tehnic” se referă la o casă de 408 m2 şi un depozit de 60 m2, nemenţionat anterior. În mod similar, al patrulea reclamant a declarat iniţial că suprafaţa casei lui era de 165 m2, dar cea descrisă în „paşaportul tehnic” măsura 448 m2, la care, din nou, s-a adăugat un depozit nemenţionat anterior, în suprafaţă de 75 m2. Reclamanţilor li s-a solicitat în mai multe rânduri să prezinte documente suplimentare cu privire la bunuri lor şi să explice diferenţele dintre declaraţiile iniţiale şi „paşapoartele tehnice”. Or, aceştia nu au comunicat niciun document suplimentar referitor la bunurile despre care au afirmat că le-au deţinut, pretinzând că nu erau în măsură să obţină astfel de documente. Pentru a explica discrepanţele dintre primele declaraţii şi documentele prezentate, au afirmat că, atunci când s-au întâlnit cu reprezentantul lor la Baku, la începutul anului 2005, nu i-au dat decât informaţii generale din cauza scurtei întâlniri pe care au avut-o şi că au convenit să-i trimită copii ale documentelor oficiale prin poştă, la o dată ulterioară. Primele afirmaţii ar fi fost făcute din memorie, fără a avea acces la documente, şi, prin urmare, informaţiile din „paşaportul tehnic” sunt cele care ar trebui să fie luate în considerare.
Explicaţiile prezentate de reclamanţi nu sunt convingătoare, întrucât primele lor declaraţii nu au fost de natură generală, ele descriau în detaliu dimensiunea proprietăţilor pretinse, inclusiv suprafeţele terenurilor şi caselor. În plus, aceste prime afirmaţii – modificate ulterior odată cu transmiterea „paşapoartelor tehnice” – au fost în anumite cazuri confirmate de declaraţiile foştilor vecini. Declaraţiile martorilor, care nu au făcut obiectul unei confruntări, nu reuşesc să completeze lacunele din probele prezentate de reclamanţi, în faţa unor contradicţii atât de flagrante.
15. Majoritatea admite că „nu se cunoaşte” ce s-a întâmplat cu casele şi bunurile mobile pe care reclamanţii pretind că le-au deţinut[22]. În ceea ce priveşte terenurile, pentru a se stabili existenţa unei „proprietăţi private” sau a unor „bunuri personale”, majoritatea se împotmoleşte într-o dezbatere legată de interpretarea Codului funciar din 1970 şi a Codului locuinţei din 1993 ale Republicii Sovietice Azerbaidjan, fără nicio referire la jurisprudenţa naţională sau la opinii juridice relevante. Acest exerciţiu virtual devine şi mai complex atunci când majoritatea ia în considerare procesul de privatizare a terenurilor care a avut loc ulterior, în mai 1992. Faptul că respinge forţa juridică a acestui proces – respingere operată în esenţă pe baza faptului că respectivul proces era efectuat de un stat nerecunoscut şi, prin urmare, nu era valabil juridic – este inacceptabil, deoarece, pentru a proceda astfel, pur şi simplu eludează problema legitimităţii procesului de privatizare, presupunând că orice act normativ emis de „Republica Nagorno-Karabakh” nu este valabil internaţional, contrazicând astfel, după cum am menţionat mai sus, poziţia adoptată anterior de Curte, în mai multe rânduri, în ceea ce priveşte validitatea legislaţiei aprobate de statele nerecunoscute. Nu există la dosar nicio probă care să justifice prezumţia că legea privatizării a fost adoptată pentru a acorda o poziţie avantajoasă persoanelor de etnie armeană sau pentru a aduce prejudicii cetăţenilor de origine etnică azeră sau kurdă. În cele din urmă, majoritatea pare să ignore drepturile ocupanţilor secundari de bună-credinţă, a căror situaţie juridică este protejată de dreptul internaţional, în special de principiul 17 din Principiile Pinheiro.
C. Concluzie preliminară: limitele principiilor Pinheiro
16. Conform principiilor Pinheiro[23], atunci când refugiaţii sau persoanele strămutate prezintă cereri de restituire a bunurilor care nu sunt însoţite de documente justificative, poate fi necesară o anumită flexibilitate din partea autorităţilor judiciare. Într-adevăr, în situaţiile de strămutare masivă forţată, poate fi imposibil ca victimele să prezinte probe formale ale fostului loc de domiciliu, ale drepturilor lor asupra unui teren sau asupra unor bunuri, sau chiar asupra fostului lor domiciliu obişnuit. Cu toate acestea, deşi poate fi admisă o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte nivelul de probă impus de Curte în materie de revendicări de bunuri efectuate de persoane deosebit de vulnerabile, cum ar fi cele refugiate sau strămutate, această flexibilitate ar trebui să rămână în limite rezonabile, deoarece experienţa arată că strămutările masive facilitează revendicările abuzive făcute asupra unor bunuri, formulate de oportunişti în speranţa de a profita de pe urma haosului. În absenţa unor astfel de limite, flexibilitatea nelimitată va discredita constatările de fapt operate de Curte. Neîndeplinind cerinţele impuse în materie de probe, reclamanţii au apelat în mod firesc la flexibilitatea Curţii, flexibilitate care a depăşit orice limite rezonabile în acest caz, deoarece a admis mărturii şi documente justificative contradictorii în mod clar ca şi cum ar fi fost vorba de probe solide şi credibile. Astfel de contradicţii evidente pot sugera că versiunea evenimentelor prezentată de reclamanţi este falsă, ceea ce pune sub semnul întrebării calitatea lor de victimă.
IV. Lipsa de jurisdicţie
A. Cadrul temporal al motivării Curţii
17. Dosarul reclamanţilor prezintă, de altfel, o eroare mai gravă decât toate cele menţionate mai sus: lipsa de jurisdicţie a statului pârât, un aspect pe care acesta nu a omis să-l susţină. Având în vedere probele din dosar, nu se poate stabili în mod clar că statul armean exercită un control efectiv asupra teritoriului „Republicii Nagorno-Karabah”. Nu se poate afirma cu certitudine că-şi exercită autoritatea şi controlul asupra funcţionarilor publici ai acestei entităţi. Astfel de concluzii sunt pur şi simplu lipsite de bază factuală având în vedere probele aflate la dosar.
În circumstanţele prezentei cauze, Curtea ar fi trebuit să stabilească dacă Armenia a exercitat un control efectiv asupra teritoriului „Republicii Nagorno-Karabah” şi a zonelor învecinate în perioada care începe cel puţin cu data de 18 mai 1992, data ocupării Lachinului şi a fugii locuitorilor acestuia, şi terminând cu data pronunţării hotărârii[24]. La fel ca şi în cauza Šilih, operaţiunile militare din regiunea Lachin în perioada relevantă (18 mai 1992) nu au constituit „sursa litigiului”, ci „sursa drepturilor revendicate” de reclamanţi şi, în această măsură, ţin de competenţa Curţii ratione temporis[25].
În fapt, majoritatea a admis probele referitoare la evenimentele care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte Armenia, pe motiv că „evenimentele anterioare pot fi un indiciu al unei astfel de situaţii continue” (pct. 193). Majoritatea nu a ţinut însă cont de aceste elemente decât în măsura în care i-au permis să concluzioneze o „încălcare continuă”, astfel cum au susţinut reclamanţii, şi nu în măsura în care acestea puteau „justifica” atingeri aduse drepturilor părţilor interesate, astfel a susţinut statul pârât (pct. 197). Nu putem admite acest tratament dezechilibrat al probelor.
18. Pentru a stabili dacă statul pârât exercita un control efectiv asupra teritoriului în cauză, Curtea ar fi putut să se bazeze pe toate probele care i-au fost furnizate sau, dacă era necesar, pe probele colectate din oficiu[26]. Din nefericire, lacunele din probele furnizate de reclamanţi nu au fost remediate prin nicio iniţiativă de colectare a altor probe, pe care Curtea ar fi putut s-o decidă din proprie iniţiativă.
Vom evalua această excepţie privind lipsa de jurisdicţie pe baza probelor disponibile admise de majoritate, care ţin de diverse argumente militare, politice, administrative şi financiare prezentate de reclamanţi în susţinerea tezei lor potrivit căreia Armenia exercita un control efectiv asupra „Republicii Nagorno-Karabah”. În acest scop, vom examina una câte una toate probele utilizate de majoritate în hotărâre.
B. Aprecierea probelor de natură militară
i. Acordul de cooperare militară încheiat în 1994 între Armenia şi „Republica Nagorno-Karabah”
19. Majoritatea concluzionează că „Republica Armenia a participat încă de la început şi în mod semnificativ la conflictul din Nagorno-Karabah” şi că „[a]cest sprijin militar a fost şi rămâne esenţial pentru cucerirea şi menţinerea controlului asupra teritoriilor în cauză” (pct. 180). În fapt, argumentul său se bazează pe eroarea logică a argumentum ad ignorantiam: bazându-se pe faptul că îi lipsesc anumite informaţii şi cele de care dispune sunt incomplete sau insuficiente şi presupunând că îi este imposibil să obţină informaţiile necesare (a se vedea pct. 173: „nici nu ar putea permite”), Curtea concluzionează că afirmaţiile reclamanţilor au fost probate şi că afirmaţiile contrare guvernului pârât nu, pentru a se pronunţa în final împotriva acestuia. Acest raţionament sabotează principiul fundamental al onus probandi, exonerând în practică reclamantul de la obligaţia de a proba pentru a o transfera asupra pârâtului.
20. Şi mai grav, caracterul extrem de speculativ al aprecierii globale a realităţii militare formulate de majoritate (pct. 174: „Curtea „nu consideră că e posibil”) arată în mod clar că raţionamentul ulterior nu urmărea decât să probeze o concluzie deja stabilită. Niciunul dintre cele trei argumente dezvoltate ulterior de majoritate nu sprijină în mod satisfăcător această apreciere generală, a cărei precizie este discutabilă. Nici acordul de cooperare militară dintre Republica Armenia şi „Republica Nagorno-Karabah” (pct. 175), nici diferitele declaraţii politice din partea organizaţiilor internaţionale (pct. 176) sau a politicienilor armeni (pct. 177) nu pot fi admise ca „probe determinante” ale controlului militar exercitat de Armenia asupra „Republicii Nagorno-Karabah”.
21. Acordul de cooperare din 1994 militară prevede, printre altele, „exerciţii militare comune” şi un „sprijin tehnic reciproc”, inclusiv posibilitatea ca recruţii armeni să efectueze serviciul militar în „Republica Nagorno-Karabah”. Formularea acordului este clară, vizează în mod clar „dreptul” ca recruţii din Republica Armenia să efectueze serviciul militar pe durată determinată în armata Nagorno-Karabah şi dreptul celor din „Republica Nagorno-Karabah” de a-şi efectua perioada lor de serviciu militar în armata armeană (art. 4 din acord). Nu trebuie aşadar să se interpreteze greşit litera acordului considerând că impune recruţilor armeni obligaţia juridică de a efectua serviciul militar în „Republica Nagorno-Karabah”. În plus, nimic nu indică faptul că exista o politică scrisă sau nescrisă în temeiul căreia soldaţii armeni ar fi fost obligaţi să servească în „Republica Nagorno-Karabah”[27]. Numărul exact al recruţilor din Republica Armenia care efectuau serviciul în „Republica Nagorno-Karabah” nu a fost dezvăluit de guvernul pârât, care a indicat că aceste informaţii ţin de secretul militar. Întrucât Regulamentul Curţii nu prevede un regim specific pentru nedivulgarea probelor către părţi, este clar că statul pârât nu este obligat să prezinte probe extrem de confidenţiale care ar putea fi de mare importanţă pentru securitatea naţională şi militară şi nu i se poate reproşa că nu le-a comunicat Curţii[28]. Oricum, a furnizat indicaţii referitoare la prezenţa militară a recruţilor staţionaţi în teren în temeiul art. 4 din Acordul din 1994 (a se vedea pct. 75 din hotărâre).
Acestea fiind spuse, nu există nimic excepţional în sine în acordul de cooperare militară în cauză. Mii de soldaţi din alte ţări europene şi-au efectuat serviciul militar într-o ţară străină, alături de forţele militare locale, în temeiul unor acorduri internaţionale între statele destinatare şi statele expeditoare, uneori cu sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite[29]. În niciunul dintre aceste cazuri, chiar şi cele în care cooperarea a implicat intervenţia unor resurse umane şi financiare considerabile, nu s-a dedus dintr-o astfel de situaţie că statul expeditor controla statul destinatar.
ii. Termenii utilizaţi de organizaţiile internaţionale
22. Majoritatea acceptă că documentele de care dispune Curtea nu-i permit să stabilească „cu certitudine” componenţa forţelor armate care au ocupat şi controlat Nagorno-Karabah şi observă dubiile care lasă să planeze termenii utilizaţi în rezoluţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (a se vedea pct. 173 din hotărâre). În fapt, formularea rezoluţiilor 822 (1993) din 30 aprilie 1993[30], 853 (1993) din 29 iulie 1993[31], 874 (1993) din 14 octombrie 1993[32] şi 884 (1993) din 12 noiembrie 1993[33] ale Consiliului de Securitate şi a Rezoluţiei 62/243 din 14 mai 2008 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, intitulată „Situaţia din teritoriile azere ocupate”[34], nu sprijină argumentul reclamanţilor potrivit căruia statul armean ar fi direct implicat militar în Nagorno-Karabah, adică ar ocupa teritoriul azer. Nu se face referire în mod expres în aceste rezoluţii la implicarea trupelor armatei din statul armean în Azerbaidjan şi nu se afirmă că războiul în discuţie reprezintă un conflict armat internaţional între Armenia şi Azerbaidjan; textele nu vorbesc decât despre „tensiuni între Republica Armenia şi Republica Azerbaidjan” şi „faptul că această situaţie pune în pericol pacea şi securitatea în regiune”.
În plus, în Rezoluţia 884 (1993), Consiliul de Securitate „[î]ndeamnă guvernul Republicii Armenia să continue să-şi exercite influenţa pentru a convinge armenii din regiunea Nagorno-Karabah din Republica Azerbaidjan să permită aplicarea rezoluţiile 822 (1993), 853 (1993) şi 874 (1993)”. Procedând astfel, admite că rezoluţiile anterioare au fost adresate mai întâi „armenilor din regiunea Nagorno-Karabah” şi că aceştia erau parte în conflict, nu statul armean, care este desemnat ca terţ într-un conflict între armenii din Nagorno-Karabah şi statul Azerbaidjan.
23. Majoritatea menţionează totodată (pct. 176) propunerea unui „plan global” din iulie 1997 şi demersul „etapă cu etapă” din decembrie 1997 al Grupului de la Minsk al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), dar omite detalii importante ale ambelor propuneri. În primul rând, „planul global” prevedea următoarele: „forţele armate din Nagorno-Karabah se vor replia în interiorul graniţelor din 1988 ale fostei Regiuni Autonome Nagorno-Karabah (RANK), cu excepţiile prevăzute la punctele VIII şi IX de mai sus; forţele armate ale Azerbaidjanului se vor retrage pe poziţiile convenite (Anexa I), pe baza recomandărilor Grupului de Planificare la Nivel Înalt (GPNI)”. În al doilea rând, demersul „etapă cu etapă” din decembrie 1997 şi propunerea „stat comun” din noiembrie 1998 erau şi mai detaliate, din moment ce menţionau în mod direct coridorul Lachin şi invadarea Armeniei de către Azerbaidjan: „forţele din Nagorno-Karabah se vor retrage în locurile situate în interiorul graniţelor din 1988 ale Regiunii Autonome Nagorno-Karabah (RANK), cu excepţia coridorului Lachin. Forţele armate azere se vor replia pe linia indicată în Anexa I pe baza recomandărilor GPNI şi se vor retrage din toate teritoriile armene”. Aceste elemente omise arată în mod clar că situaţia militară din 1997 şi 1998 era mult mai complicată decât în tabloul simplificat în exces pe care îl desenează majoritatea.
iii. Retorica politică a oamenilor de stat armeni
24. Declaraţiile politice retorice ale oficialilor şi ale agenţilor statului armeni la care se face referire în hotărâre trebuie privite cu maximă circumspecţie, din două motive: în primul rând, în mod clar nu este vorba despre declaraţii cu forţă juridică, în al doilea rând, în faţa acestor declaraţii politice, generalizările pripite şi deducţiile eronate reprezintă o mare ispită, căreia trebuie să-i rezistăm. Tentaţiei devine şi mai mare atunci când declaraţiile sunt scoase din context. Un exemplu nefericit îl reprezintă citarea discursului lui Serj Sargsian (pct. 178). Este incorect să nu se citeze decât cuvintele „armata noastră” şi să fie legat acest citat de conflictul din Nagorno-Karabah, ca şi cum domnul Sargsian ar fi rostit aceste cuvinte în acest context. Nu a fost cazul, după cum o confirmă simpla lectură a frazelor precedente ale discursului său.
Utilizarea ulterioară a unui argument ad hominem pentru a discredita opinia domnului Bucur-Marcu, pe motiv de presupusă lipsă de independenţă (pct. 179), fără a audia expertul personal şi fără a i se da cel puţin o şansă de a înlătura îndoielile Curţii, se adaugă acestui tablou general al unei evaluări dezechilibrate a probelor din dosar.
25. În cele din urmă, majoritatea nu are nici o idee asupra numărului de soldaţi din Republica Armenia, care au servit sau încă servesc în „Republica Nagorno-Karabah” şi raioanele învecinate (pct. 180: „Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestui aspect”). Or, acest element factual este crucial. O comparaţie cu precedentele relevante ale Curţii ar putea, din nou, lămuri punctul în cauză. Prezenta cauză nu poate fi asimilată cazului invaziei Ciprului de către Turcia, în care Curtea a stabilit efectiv că forţa militară turcă ce era compusă din 30 000 de oameni a invadat şi ocupat nordul Ciprului[35], nici cu conflictul transnistrean, în care Curtea a stabilit că separatişti erau înarmaţi şi susţinuţi de unităţile militare ale armatei a 14-a a URSS dislocate în Transnistria, care primea ordinele direct de la Moscova[36]. Nu acesta a fost cazul în speţă, unde nicio probă nu reuşeşte să demonstreze că unităţile armene erau staţionate în „Republica Nagorno-Karabah”, că ar fi existat un transfer masiv de arme şi muniţie către forţele de apărare ale „Republicii Nagorno-Karabah”, că forţele dislocate în teren în „Republica Nagorno-Karabah” primeau ordinele direct de la Erevan sau că forţele militare armene au organizat atacuri directe în sprijinul separatiştilor.
C. Aprecierea probelor de natură politică
i. Poziţia oficială a Organizaţiei Naţiunilor Unite
26. Majoritatea observă că „Republica Nagorno-Karabah” nu este recunoscută oficial de niciun stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, nici chiar de Armenia (a se vedea pct. 182 din hotărâre)[37]. Este, de asemenea, adevărat că rezoluţiile sus-menţionate ale Consiliului de Securitate al ONU [822 (1993), 853 (1993), 874 (1993) şi 884 (1993)] şi Rezoluţia 62/243 din 14 martie 2008 a Adunării Generale a ONU desemnează Nagorno-Karabah drept regiune a Republicii Azerbaidjan. Astfel, niciuna dintre aceste rezoluţii a Consiliului de Securitate nu a fost adoptată în temeiul Capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite[38], iar rezoluţia Adunării Generale a fost aprobată cu o majoritate foarte mică, cu un număr considerabil de abţineri şi în ciuda opoziţiei unor ţări participante la negocierile de pace, dintre care Statele Unite ale Americii, Franţa şi Rusia[39]. Cele două rezoluţii precedente ale Adunării Generale (48/114 din 23 martie 1994, „Asistenţă internaţională de urgenţă acordată refugiaţilor şi persoanelor strămutate din Azerbaidjan”[40], şi 60/285 din 7 septembrie 2006, „Situaţia din teritoriile azere ocupate”[41]) nici măcar nu menţionează Nagorno-Karabakh.
În plus, nici Consiliul de Securitate, nici Adunarea Generală nu califică statul armean drept „putere ocupantă” sau „agresor”. Principala preocupare a acestor două organe ale ONU fiind „gravitatea situaţiei umanitare de urgenţă în regiune”, au cerut tuturor părţilor să se abţină de la orice încălcări ale dreptului umanitar internaţional şi să permită accesul liber al ajutoarelor umanitare internaţionale în toate zonele afectate de conflict. De asemenea, au reafirmat suveranitatea şi integritatea teritorială nu numai Azerbaidjanului, ci şi „tuturor celorlalte state din regiune” şi au condamnat aşadar „încălcarea acordurilor de încetare a focului”, „ostilităţile” şi „atacurile împotriva civililor şi bombardamentele”, şi au solicitat „tuturor statelor din regiune” să se abţină de la orice acţiuni ostile şi de la orice amestec sau de intervenţie care ar fi avut ca efect extinderea conflictului şi subminarea păcii şi securităţii în regiune.
ii. Poziţia oficială a Consiliului Europei
27. În 1994, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a salutat acordul semnat la 26 iulie 1994 de miniştrii apărării din Armenia şi Azerbaidjan şi de comandantul armatei din Nagorno-Karabah. În special, a lansat un apel de urgenţă către Azerbaidjan şi Turcia pentru a „pune capăt imediat blocadei asupra căilor lor de comunicaţie cu Armenia” şi un apel către părţile aflate în conflict să organizeze de urgenţă întoarcerea refugiaţilor şi respectarea drepturilor minorităţilor, în spiritul Recomandării 1201[42].
În 1997, Adunarea a insistat ca reglementarea politică a conflictului să fie negociată de toate părţile implicate şi în special pe baza următoarelor principii, care decurg din Actul final de la Helsinki din 1975 şi din Carta de la Paris din 1990: inviolabilitatea frontierelor; garantarea securităţii pentru toate populaţiile din zonele în cauză, în special prin intermediul unor forţe multinaţionale de menţinere a păcii; statutul de autonomie extinsă pentru Nagorno-Karabah să fie negociat de toate părţile implicate; dreptul de reîntoarcere pentru refugiaţi şi persoanele strămutate, reintegrarea acestora, respectându-se drepturile omului[43].
În 2002, Adunarea a recunoscut şi a salutat „eforturile incontestabile pe care Armenia le-a întreprins pentru a menţine contacte regulate la nivel înalt cu Azerbaidjanul şi influenţa pozitivă pe care o exercită asupra armenilor din Karabah pentru a se ajunge la o soluţie adecvată şi paşnică”[44].
În 2005, după ce a constatat că „[p]ărţi importante din teritoriul Azerbaidjanului sunt încă ocupate de forţele armene şi [că] forţele separatiste îşi menţin controlul asupra regiunii Nagorno-Karabah”, Adunarea a reafirmat că „independenţa şi secesiunea unui teritoriu care face parte dintr-un stat nu poate fi decât rezultat unui proces legal şi paşnic, bazat pe susţinerea exprimată în mod democratic de locuitorii teritoriului în cauză şi că nu pot fi consecinţa unui conflict armat care duce la expulzarea etnică şi anexarea de facto de către un alt stat a teritoriului respectiv”[45]. Adunarea a reamintit că ocuparea unui teritoriu străin de către un stat membru constituie o gravă încălcare a obligaţiilor ce îi revin respectivului stat în calitatea sa de membru al Consiliului Europei şi a reafirmat dreptul persoanelor strămutate din zona în conflict să revină la casele lor, în condiţii de siguranţă şi demnitate. De asemenea, a reamintit rezoluţiile 822 (1993), 853 (1993), 874 (1993) şi 884 (1993) ale Consiliului de Securitate al ONU şi a îndemnat părţile interesate să se conformeze acestora, în special prin renunţarea la ostilităţile armate şi prin retragerea forţelor militare din teritoriile ocupate. Totodată, a reamintit că atât Armenia, cât şi Azerbaidjanul şi-au luat angajamentul, în momentul aderării la Consiliul Europei în ianuarie 2001, să utilizeze doar mijloace paşnice pentru a rezolva conflictul, abţinându-se să ameninţe sau să folosească forţa împotriva ţării vecine şi, în acelaşi timp, Armenia s-a angajat să-şi folosească influenţa sa considerabilă asupra Nagorno-Karabahului pentru a promova o soluţie la conflict. Adunarea a îndemnat ambele guverne să respecte aceste angajamente şi să se abţină de la folosirea forţei armate una împotriva celeilalte sau de la desfăşurarea de acţiuni militare[46].
iii. Poziţia oficială a Uniunii Europene
28. Pentru a trata conflictul privind teritoriul Nagorno-Karabah, Uniunea Europeană (UE) aplică o politică bazată în principal pe patru instrumente: politica europeană de vecinătate („PEV”, pe care Comisia Europeană o elaborează şi o pune în aplicare prin intermediul unor planuri de acţiune)[47], strategia UE pentru Caucazul de Sud[48], negocierile privind acordul de asociere UE-Armenia[49] şi reprezentantul special al UE pentru Caucazul de Sud (care funcţionează sub mandatul Consiliului Uniunii Europene).
În temeiul instrumentelor adoptate în cadrul acestei politici, poziţia UE este aceea că ocuparea de către o ţară din Parteneriatului estic a teritoriului unei alte ţări constituie o încălcare a principiilor şi obiectivelor parteneriatului amintit, iar conflictul din Nagorno-Karabah trebuie să fie soluţionat cu respectarea rezoluţiilor 822, 853, 874 şi 884 din 1993 ale Consiliului de securitate al ONU şi a principiilor de bază ale Grupului de la Minsk al OSCE, înscrise în declaraţia comună de la Aquila. UE condamnă ideea unei soluţii militare şi consecinţele grave ale forţei militare deja dislocate şi îndeamnă ambele părţi să evite orice încălcare nouă a acordului de încetare a focului din 1994. De asemenea, solicită retragerea „forţelor armene” din toate teritoriile pe care le ocupă în Azerbaidjan şi desfăşurarea de forţe internaţionale care să se organizeze, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, pentru a furniza garanţiile de securitate necesare unei perioade de tranziţie, care să asigure securitatea populaţiei din Nagorno-Karabah şi să permită persoanelor strămutate să se întoarcă la casele lor şi să evite alte conflicte care ar putea să apară. În cele din urmă, invită Armenia şi Azerbaidjan să ia măsuri concrete de consolidare a încrederii, cum ar fi demilitarizarea completă şi retragerea lunetiştilor de pe linia de contact[50].
iv. Poziţia oficială a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
29. OSCE s-a angajat să lucreze la realizarea unui acord bazat, în special, pe principiile Actului final de la Helsinki: neutilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa, respectarea integrităţii teritoriale, egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor. Eforturile sale nu au avut succes până în prezent.
În 1992, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) a creat Grupul de la Minsk, cu scopul de a încuraja o soluţionare a conflictului din Nagorno-Karabah paşnică şi rezultată în urma negocierilor. La summitul de la Lisabona al OSCE (1996), statele membre ale organizaţiei au stabilit trei principii drept bază juridică pentru procesul de soluţionare paşnică. Aceste principii erau următoarele: integritatea teritorială a Republicii Armenia şi a Republicii Azerbaidjan, statutul juridic al regiunii Nagorno-Karabah, definit într-un acord bazat pe autodeterminare, care conferă cel mai înalt grad de autonomie Nagorno-Karabahului în cadrul Azerbaidjanului, şi garantarea securităţii Nagorno-Karabahului şi populaţiei sale, inclusiv garantarea obligaţiilor reciproce de a asigura respectarea de către celelalte părţi a prevederilor acordului de soluţionare a conflictului.
În anul următor, „planul” Grupului de la Minsk pentru un acord global de soluţionare a conflictului din Nagorno-Karabah includea următoarele măsuri în ceea ce priveşte coridorul Lachin: „A. Azerbaidjanul va închiria coridorul către OSCE, care va încheia un contract de utilizare exclusivă de către autorităţile din Nagorno-Karabah (cu excepţiile prevăzute pentru tranzit, expuse în clauza E de mai jos). B. OSCE va supraveghea condiţiile de securitate în colaborare cu autorităţile din Nagorno-Karabah. C. Limitele coridorului Lachin sunt prevăzute în anexa II, ţinând seama pe deplin de recomandările GPNI. D. OSCE va supraveghea construcţia drumurilor din vecinătatea oraşului Lachin. E. Odată drumurile construite, oraşul Lachin va fi exclus din coridorul Lachin. Acesta va reveni sub jurisdicţia azeră (ca parte a zonei de diviziune) şi foştii săi rezidenţi vor putea să revină la casele lor. F. Nu sunt permise nici înfiinţarea de colonii permanente, nici staţionarea forţelor armate în coridor, cu excepţia contingentelor forţelor de securitate autorizate. Reprezentanţii organelor oficiale, observatorii şi forţele de menţinere a păcii ale OSCE au dreptul de a tranzita zona cu condiţia unei notificări prealabile, precum şi localnicii din Azerbaidjan care se îndreaptă dinspre raionul Lachin către raionul Gubadly şi invers. Teritoriul raionului Lachin situat în afara coridorului face parte din zona de diviziune”.
Propunerea „Stat comun” a Grupului de la Minsk din noiembrie 1998 includea următoarea clauză în privinţa coridorului Lachin: „Aspectul folosirii coridorului Lachin de către Nagorno-Karabah pentru a se asigura libera comunicare între Nagorno-Karabah şi Armenia va face obiectul unui acord separat, dacă nu se iau alte decizii cu privire la un regim alimentar special pentru raionul Lachin, pe baza unui acord între Azerbaidjan şi Nagorno-Karabah. Raionul Lachin trebuie să rămână o zonă permanent şi total demilitarizată”.
Concluziile misiunii de anchetă a Grupului de la Minsk al OSCE privind coloniile din teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului (Aghdam, Jabrayil, Fizuli, Zangilan, Gubadly, Kelbajar şi Lachin), care s-a desfăşurat între 30 ianuarie şi 5 februarie 2005, au fost: „Misiunea de anchetă nu a constatat niciun semn de implicare directă a autorităţilor armene în aceste teritorii, cu excepţia furnizării de energie electrică în anumite zone ale raioanelor Jabrayil şi Gubadly din Kapan (Armenia)”. În ceea ce priveşte, în special, situaţia din Lachin, raportul indica următoarele: „[m]isiunea a avut numeroase întâlniri în raionul Lachin, care au relevat faptul că aceasta a fost o iniţiativă privată, nu o acţiune guvernamentală, care era motorul instalării în Lachin. Misiunea nu a identificat niciun semn că autorităţile ar fi cerut în mod real oamenilor, în mod planificat şi organizat, să se instaleze în oraşul Lachin sau că i-ar fi selectat în acest scop. Nu a existat niciun semn care să indice reinstalarea acestora, nici prin constrângere, nici prin recrutare sistematică. [...] misiunea nu a constatat niciun semn de implicare directă a guvernului armean în instalarea indivizilor în Lachin”[51].
Miniştrii american, francez şi rus au prezentat Armeniei şi Azerbaidjanului o versiune preliminară a principiilor de bază în vederea unei soluţionări în noiembrie 2007, la Madrid. Aceste principii prevedeau în special: revenirea sub controlul azer a teritoriilor din vecinătatea Nagorno-Karabah, instaurarea în Nagorno-Karabah a unui statut provizoriu care să prevadă garanţii de securitate şi independenţă, crearea unui coridor care să lege Armenia de Nagorno-Karabah, definirea ulterioară a unui statut definitiv al Nagorno-Karabah printr-un referendum cu caracter obligatoriu, dreptul tuturor persoanelor strămutate în interiorul ţării şi al tuturor refugiaţilor de a reveni în locurile în care au trăit înainte, precum şi stabilirea de garanţii de securitate internaţionale, printre care ar trebui inclusă o operaţiune de menţinere a păcii.
La 20 iulie 2009, preşedinţii ţărilor care asigură copeşedinţia Grupului de la Minsk al OSCE (Statele Unite ale Americii, Rusia şi Franţa) au emis o declaraţie comună în care şi-au reafirmat angajamentul de a-i sprijini pe liderii din Armenia şi Azerbaidjan atunci când aceştia vor finaliza stabilirea principiilor de bază pentru o soluţionare paşnică a conflictului din Nagorno-Karabah. De asemenea, au transmis instrucţiuni mediatorilor să prezinte preşedinţilor Armeniei şi Azerbaidjanului o versiune actualizată a documentului de la Madrid din noiembrie 2007.
A doua misiune a OSCE (misiune de evaluare în teren desfăşurată de copreşedinţii Grupului de Minsk în cele şapte teritorii ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah) a avut loc în octombrie 2010. Raportul acestei misiuni, publicat abia în martie 2011, a confirmat că nu a existat o creştere semnificativă a populaţiei după 2005. Coloniştii, majoritatea persoane de etnie armeană reinstalate în teritorii provenind din alte locuri din Azerbaidjan, trăiau în condiţii precare, infrastructura nedezvoltată, activitatea economică era slabă, iar accesul la serviciile publice era limitat.
v. Reprezentarea externă a „Republicii Nagorno-Karabah”
30. „Republica Nagorno-Karabah” a fost reprezentată de proprii săi emisari la încheierea Protocolului de la Bishkek din 5 mai 1994, precum şi la încheierea acordului de încetare a focului care s-a bazat pe acest protocol şi care a fost semnat de M. Mamedov la Baku la 9 mai 1994, de S. Sargsian la Erevan la 10 mai şi de S. Babayan la Stepanakert la 11 mai[52]. În plus, concluzia nr. 9 a reuniunii suplimentare a Consiliului OSCE, care a avut loc la Helsinki la 24 martie 1992, prevedea următoarele: „Reprezentanţii aleşi şi alţi reprezentanţi ai Nagorno-Karabah vor fi invitaţi la Conferinţă în calitate de părţi interesate, de către preşedintele Conferinţei, după consultarea statelor participante la Conferinţă”. Reprezentanţii regiunii Nagorno-Karabah au fost în mod oficial părţi la negocierile de pace până în momentul în care Azerbaidjan a refuzat să continue negocierile cu aceştia, în 1998.
Comitetul pentru relaţiile cu ţările europene care nu sunt membre ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a organizat, începând din 1992, o serie de audieri la care au participat delegaţii ale parlamentului armean, parlamentului azer, „conducerii Nagorno-Karabah” şi ale „părţii interesate azere din Nagorno-Karabah”[53].
În 2005, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat guvernul azer să stabilească contacte, fără condiţii prealabile, cu „reprezentanţii forţelor politice ale celor două comunităţi din regiunea Nagorno-Karabah” cu privire la viitorul statut al regiunii. Adunarea a adăugat ca este dispusă să faciliteze astfel de contacte la Strasbourg, reamintind că a făcut deja acest lucru sub formă de audieri în alte rânduri, cu participare armeană[54].
Astfel, reprezentarea externă a intereselor „Republicii Nagorno-Karabah” de către emisarii acestei entităţi a fost recunoscută de interlocutori importanţi. Deşi acest rol este asumat şi de oameni de stat şi reprezentanţi ai publicului armean, nu este nimic neobişnuit în ceea ce priveşte practica diplomatică. Şi nu este neobişnuit ca cetăţeni străini să fie numiţi în funcţii de conducere în alte state ale Europei orientale: astfel, primul şi al treilea ministru de externe al Armeniei erau amândoi cetăţeni americani. Acest tip de practici nu poate fi considerat în sine ca punând în pericol independenţa statului în cauză.
D. Aprecierea probelor de natură judiciară, administrativă şi financiară
i. Independenţa puterii judiciare
31. Controlul judiciar, administrativ şi financiar al teritoriului unui stat membru de către un alt stat membru, asociat cu exercitarea puterii publice, poate atrage după sine jurisdicţia celui de-al doilea stat asupra teritoriului celui dintâi[55]. Cu toate acestea, în speţă, nu a fost prezentată Curţii o „probă concludentă” a unui astfel de control.
Dreptul armean nu se aplică în mod automat în „Republica Nagorno-Karabah”. În măsura în care legile armene sunt preluate în mod voluntar şi sunt aplicate şi interpretate în mod independent, nu se poate deduce că Nagorno-Karabah se află sub control armean. Astfel, argumentul majorităţii potrivit căruia „numeroase legi ale «RNK» au fost preluate din legislaţia armeană” (pct. 182) nu dovedeşte nimic. Având în vedere mărturiile preşedintelui Curţii Supreme, preşedintelui Baroului „Republicii Nagorno-Karabah” şi ale altor judecători şi avocaţi locali (mărturii pe care reclamanţii nu le-au contestat şi pe care majoritatea a ales să ignore), trebuie să se concluzioneze nu numai că „Republica” are un sistem juridic diferit de cel al Armeniei, dar şi că nu ia în considerare hotărârile judecătoreşti armene drept precedente sau surse jurisprudenţiale. Instanţele sale funcţionează în totală independenţă şi nu includ nici judecători, nici procurori, nici grefieri armeni.
ii. Autonomia administraţiei
32. Eliberarea de paşapoarte armene către cetăţenii „Republicii Nagorno-Karabah” este reglementată de un acord internaţional din 24 februarie 1999 încheiat între statul armean şi „Republica Nagorno-Karabah”, care prevede această posibilitate, dar o limitează la cazuri „excepţionale” (a se vedea pct. 83 din hotărâre). Nici eliberarea „excepţională” de paşapoarte armene către cetăţenii „Republicii Nagorno-Karabah”, nici faptul că este drahma armeană este în prezent utilizată pe teritoriul acesteia din urmă nu dovedesc faptul că statul care a emis paşapoartele şi moneda menţionată controlează administraţia sau teritoriul acestei entităţi. Cea mai bună probă a caracterului autonom al administraţiei din Nagorno-Karabah este oferită de concluziile celor două misiuni trimise de OSCE în teritoriile aflate sub controlul său, concluzii potrivit cărora nu a existat niciun semn al participării directe a statului armean în administrarea acestor teritorii[56].
iii. Sprijinul financiar extern
33. Teza potrivit căreia se poate deduce în mod legitim din sprijinul financiar acordat „Nagorno-Karabah” de statul armean şi diaspora armeană sau de cetăţeni americani şi organizaţii de persoane de origine armeană sau susţinători ai Armeniei că aceasta exercită un control efectiv asupra regiunii Nagorno-Karabah este şi mai puţin credibilă. Considerate separat sau coroborat, aceste diferite contribuţii financiare nu oferă un argument convingător în lumina practicii contemporane a cooperării financiare internaţionale[57].
E. Concluzie preliminară: majoritatea se îndepărtează de jurisprudenţa Al-Skeini şi alţii
34. În hotărârea Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit, Curtea a făcut un rezumat al jurisprudenţei sale, considerând că „numărul de soldaţi dislocaţi de stat pe teritoriul în cauză” ca fiind „principalul” element pentru a evalua dacă un stat membru exercită sau nu un control efectiv asupra unui teritoriu din afara graniţelor sale[58]. Aceasta a adăugat că alţi factori „pot fi, de asemenea, luaţi în considerare, ca de exemplu măsura în care sprijinul militar, economic şi politic furnizate de stat administraţiei locale subordonate îi asigură acesteia influenţă şi control în regiune, aceşti factori neputând în mod evident înlocui factorul „principal”. Or, este exact ceea ce s-a întâmplat în speţă, astfel încât criteriile Curţii au fost inversate. În hotărârea Chiragov şi alţii, majoritatea Marii Camere abandonează „factorul principal”, prezenţa militară în teren şi îl înlocuieşte cu un amestec vag de alţi factori, printre care „sprijinul militar”[59]. Încremenită în propriile contradicţii, abandonează criteriile consacrate pe care Curtea le-a utilizat anterior pentru a stabili existenţa unui control militar asupra unui teritoriu străin, închizând aici ochii la dimensiunea reală şi puterea reală a forţei militare care acţionează pe pământ străin. Prin această metodă, majoritatea angajează Curtea pe o pantă alunecoasă, fără nicio limită previzibilă în ceea ce priveşte extinderea conceptului „control efectiv” asupra unui teritoriu străin.
Prezenţa militară în teren (boots on the ground), în sensul prezenţei fizice a unei armate ostile în teritoriul ocupat, nu mai este aici o condiţie sine qua non a ocupaţiei. Admiţând că statul armean îşi exercită autoritatea de la distanţă în Nagorno-Karabah, prin teleghidaj, majoritatea se abate, de asemenea, de la o regulă de drept internaţional umanitar şi din dreptul tratatelor, consacrată de mult timp, care, potrivit art. 42 din Regulamentul de la Haga din 1907, prevede că nu există ocupaţie fără prezenţa fizică neconsimţită a armatei străine în teren şi fără înlocuirea de către aceasta cu propria sa autoritate a celei a administraţiei locale[60].
35. În acest stadiu, Curtea pur şi simplu nu dispune de informaţii suficiente pentru a stabili cu gradul de certitudine impus realitatea faptelor invocate de reclamanţi în susţinerea plângerilor lor. Ea nu poate accepta astfel de afirmaţii virtuale şi acuzaţii nefondate fără a proceda fie la trimiterea unei misiuni judiciare pentru a stabili faptele, fie la audierea de martori, şi fără o dispune de o evaluare prealabilă a faptelor, efectuată de instanţele competente la nivel naţional. Majoritatea Marii Camere a refuzat să ia aceste măsuri care, în cazuri de importanţă egală, Curtea s-a arătat dispusă să efectueze anchete, de exemplu, pentru a investiga „faptele relevante pentru a stabili dacă Moldova şi Federaţia Rusă aveau jurisdicţie, în special asupra situaţiei din Transnistria şi relaţiile dintre aceasta, Moldova şi Federaţia Rusă, precum şi condiţiile de detenţie ale reclamanţilor” (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 12 – în această cauză, judecătorii Curţii au audiat chiar şi martori aparţinând forţelor armate ale Federaţiei Ruse, la sediul Grupului operativ al forţelor ruse din regiunea transnistreană a Moldovei). Or, în speţă, nu a fost luată în considerare nici măcar posibilitatea de audiere a martorilor la Strasbourg, cu toate că făcuse deja acest lucru în cauze similare, în special în cauza Georgia împotriva Rusiei (I) [(MC), nr. 13255/07, CEDO 2014]. Întrucât Curtea este instanţa constituţională europeană şi având în vedere principiul subsidiarităţii, abordarea care constă în stabilirea faptelor şi colectarea probe trebuie, desigur, să rămână excepţională şi să fie rezervată, de exemplu, la cauze care ar putea să aibă repercusiuni grave la nivel paneuropean[61]. Or, aceasta era situaţia în speţă[62].
36. Pe scurt, din cauza propriei sale omisiuni, Curtea pur şi simplu nu ştie ce se întâmplă astăzi pe teritoriul „Republicii Nagorno-Karabah” şi raioanele învecinate şi cu atât mai puţin ce s-a întâmplat în cei 23 de ani care s-au scurs din 1992. S-ar putea afirma că această cauză se bazează pe o impresie generală asupra situaţiei din „Republica Nagorno-Karabah”, plecând de la un agregat format din diferite elemente şi, chiar dacă s-ar dovedi că unul sau mai multe elemente ale acestui agregat sunt false, impresia generală rămâne intactă. Acest tip de raţionament trebuie respins cu putere.
37. În principiu, o instanţă internaţională nu ar trebui să ia decizii bazate pe impresii, ci pe fapte, de preferinţă, stabilite de instanţele interne. Este evident că o grămadă fără consistenţă de probe îndoielnice nu pot constitui un dosar. Nu se poate ajunge la adevăr pe baza unui set de afirmaţii discutabile formulate de presupuse victime, probe contradictorii, vagi prezumţii provenite de la terţe părţi şi deducţii insinuoase pornind de la probe documentare. Criteriul „fapte stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă” folosit de mult timp de Curte în materie de probe nu ar trebui să fie înlocuit cu o imagine de ansamblu impresionistă asupra probelor. În mod similar, criteriul esenţial al „controlului efectiv” nu ar trebui să fie diluat în funcţie de nevoile cauzei. Hotărârea Chiragov şi alţii va rămâne ca un exemplu nefericit de îmbinare negativă între inerţia judiciară, lipsa de probe, fapte omise şi diluarea unor criterii juridice consacrate.
V. Dreptul la secesiune-remediu în dreptul internaţional
A. Prezumția împotriva secesiunii
38. Statul pârât a afirmat că ocuparea Lachinului era justificată în temeiul legilor războiului, întrucât locul avea în mod evident o mare importanţă strategică militară pentru crearea unei legături terestre între Nagorno-Karabah şi Armenia având drept scop transportarea spre Nagorno-Karabah de echipamente militare, alimente şi alte provizii. Cu alte cuvinte, ocuparea Lachinului ar fi fost o măsură militară necesară pentru a preveni blocarea regiunii Nagorno-Karabah de către forţele militare azere. În plus, statul pârât a susţinut că, în calitate de victimă a crimelor împotriva umanităţii (adică raidurile efectuate asupra Stepanakert şi în alte locuri de populaţia şi armata azere), populaţia armeană a fostei regiuni autonome sovietice Nagorno-Karabah dobândise un drept de secesiune. Aceste chestiuni au fost ignorate în hotărârea majorităţii[63].
39. Nu se spune niciun cuvânt în hotărâre despre problema „legitimei apărări” a populaţiei armene din regiunea Nagorno-Karabah, nici despre problema, strâns legată, a secesiunii-remediu din dreptul internaţional, concept care a fost totuşi analizat pe larg, nu doar în doctrină[64], ci şi de către instanţele naţionale şi internaţionale, în special în urma avizului consultativ pronunţat în 2010 de Curtea Internaţională de Justiţie cu privire la declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo[65] şi la cauza referitoare la dreptul la secesiune unilaterală a provinciei Quebec de Confederaţia Canadiană, examinată de Curtea Supremă din Canada în 1998[66]. Tăcerea Curţii Europene este cu atât mai puţin de înţeles atunci când este plasată în contextul practicii internaţionale recente, care recunoaşte secesiunea-remediu ca fiind un drept, exemplul cel mai notabil fiind Acordul din 1999 dintre Indonezia şi Portugalia pentru recunoaşterea drepturilor la autodeterminare şi la secesiune-remediu ale Timorului de Est, în cadrul unei consultări populare prin referendum a populaţiei din Timorul de Est[67].
40. Dreptul internaţional reglementează formarea de noi state, inclusiv a statelor secesioniste. Formarea unui stat – prin secesiune sau prin orice alt mijloc – nu este o chestiune pur politică, recunoaşterea unui stat nou nu poate fi rezultatul unei decizii discreţionare, mult mai arbitrare, a fiecărui stat[68]. Există în dreptul internaţional un principiu al interzicerii secesiunii neconsensuale, care decurge din principiile integrităţii şi suveranităţii teritoriale enunţate la art. 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor şi la art. 2 pct. 4 din Carta Naţiunilor Unite. Prezumţia împotriva secesiunii este chiar mai puternică în cazul în care secesiunea rezultă din utilizarea forţei, pentru că va fi împotriva interdicţiei cutumiare şi convenţionale de a utiliza forţa, recunoscută de Tratatul general pentru renunţarea la război ca instrument al politicii naţionale (1928), de art. 10 şi art. 11 din Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor (1933) şi art. 2 pct. 4 din Carta Naţiunilor Unite. Se aplică şi în cazul „altor încălcări grave ale normelor de drept internaţional general, în special cu caracter obligatoriu (jus cogens)”[69]. Ex injuria jus non oritur.
B. Secesiunea neconsensuală ca expresie a autodeterminării
i. Premise de facto şi juridice ale secesiunii
41. În mod similar populaţiilor colonizate[70], populaţiile necolonizate au dreptul la autodeterminare. Acest drept a fost recunoscut în cele două pacte internaţionale din 1966 (Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale)[71] şi în rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 2625 (XXV) din 24 octombrie anul 1970, care conţine Declaraţia cu privire la principiile dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite[72] şi 48/121 din 14 februarie 1994[73] de aprobare a Declaraţiei şi Programului de acţiune de la Viena, adoptată la Conferinţa Mondială a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile omului, care a avut loc la Viena în 1993[74]. Este enunţat în contextul african, la art. 20 din Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor[75]; a fost recunoscut, în contextul american, de Curtea Supremă din Canada în cauza Referire la secesiunea regiunii Québec (1998)[76]; în fine, în contextul european, figurează în Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa din 1975 (acordurile de la Helsinki)[77] şi în liniile directoare ale Comunităţii Europene privind recunoaşterea noilor state din Europa de Est şi Uniunea Sovietică (1991)[78].
42. În cadrul dreptului la autodeterminare, se pot forma noi state, prin secesiune neconsensuală[79], cu condiţia ca secesiunea să răspundă următoarelor condiţii juridice de fapt şi de drept: 1) noua entitate are calitatea de stat în temeiul criteriilor de la Montevideo (să fie populată permanent, să controleze un teritoriu dat, să aibă un guvern şi să fie capabilă să intre în relaţii cu alte state)[80]; 2) înainte de secesiune, populaţia secesionistă nu putea participa în mod echitabil într-un guvern care să reprezinte întreaga populaţie în statul-părinte; şi 3) era sistematic tratată de guvern sau de o parte a populaţiei a statului-părinte, fără ca guvernul să se opună, într-un mod discriminatoriu sau contrar drepturilor omului. În aceste condiţii stricte, recunoaşterea dreptului la secesiune-remediu a popoarelor necolonizate n-a întârziat să fie recunoscută în practica statelor şi în opinio juris, pentru a se cristaliza într-o normă de drept internaţional cutumiar[81].
ii. Calitatea statului în temeiul criteriilor de la Montevideo
43. Este inutil să se mai dezbată problema dacă populaţia armeană din Nagorno-Karabah este un „popor”, având în vedere identitatea sa etnică, religioasă, lingvistică şi culturale de necontestat şi legăturile sale istorice cu acest teritoriu. Dacă albanezii kosovari sunt un „popor” potrivit C.I.J.[82], armenii din Nagorno-Karabah trebuie să fie în mod inevitabil consideraţi şi ei la fel. În plus, dacă în logica C.I.J. „[d]omeniul de aplicare al principiului integrităţii teritoriale [...] se limitează la sfera relaţiilor interstatale”, ar trebui să se deducă a contrario că acest principiu nu limitează secesiunea actorilor nestatali dintr-un stat multinaţional într-un context necolonial[83]. Acestea fiind spuse, criteriile de la Montevideo în materie de populaţie şi teritoriu nu se opun recunoaşterii dreptului de secesiune al populaţiei armene din Nagorno-Karabah. În mod similar, din probele disponibile rezultă că celelalte criterii referitoare la calitatea de stat, adică guvern şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state sunt îndeplinite în mod indiscutabil în cazul de faţă[84].
iii. Lipsa autodeterminării interne a populaţiei secesioniste
44. Dreptul de a crea un nou stat independent (adică dreptul la autodeterminare externă) apare atunci când populaţia în cauză nu are mijloacele legale şi de fapt prin care să-şi exprime propria sa voinţă politică în cadrul structurii constituţionale a statului-părinte, adică atunci când dreptul la autodeterminare internă nu este respectat[85]. Acţiunile militare desfăşurate în raionul Lachin, acţiuni care reprezintă centrul acestei cauze, s-au produs la 18 mai 1992, adică la opt luni de la declararea secesiunii din 2 septembrie 1991 şi cu doi ani înainte de semnarea Protocolului de la Bishkek şi a Acordului de încetare a focului în mai 1994 şi intrarea lor de aplicare la 12 mai 1994.
Pentru a clarifica problema pretinsei lipse a autodeterminării interne a populaţiei armene, trebuie să se răspundă la următoarele întrebări-cheie: înainte de 2 septembrie 1991, guvernul azer reprezenta populaţia armeană din Nagorno-Karabah? Populaţia armeană se bucura de un statut constituţional care să-i permită să-şi exprime în mod liber voinţa politică în cadrul statului azer? Îşi exercita în acest cadru dreptul la autodeterminare internă?
iv. Încălcările sistematice ale drepturilor omului ale populaţiei secesioniste
45. Pentru a exista un drept la autodeterminare externă, trebuie, de asemenea, ca guvernul statului-părinte sau o parte a populaţiei acestui stat care acţionează fără ca guvernul să se opună să producă altfel de încălcări sistematice ale drepturile omului asupra populaţiei secesioniste[86]. Pentru a relua termenii lui Grotius, un popor are un drept de secesiune „doar dacă se constată în mod clar că acest lucru este absolut necesar pentru propria sa protecţie”[87].
Pentru a stabili dacă această condiţie este îndeplinită, trebuie să se răspundă la întrebările esenţiale legate de confruntările dintre populaţiile armeană şi azeră din Azerbaidjan înainte de data critică. Întrebările sunt următoarele: guvernul azer a comis sau a admis ca persoane particulare să comită încălcări sistematice ale drepturilor omului împotriva populaţiei armene de pe teritoriul său naţional? Aceste încălcări s-au produs înainte sau după data critică de 2 septembrie 1991?
46. În fine, pentru a stabili eventuala răspundere internaţională a statului pârât pentru acte care au avut loc în timpul războiului de secesiune şi, în special, din cauza distrugerii bunurilor şi strămutării civililor, este esenţial să se răspundă la următoarele întrebări: statul armean a intervenit militar în Nagorno-Karabah sau în raioanele învecinate înainte de data critică de 2 septembrie 1991? A intervenit militar pentru deschiderea coridorului Lachin şi ocuparea raionului Lachin şi, în cazul unui răspuns afirmativ, a fost justificată această acţiune, în special prin blocada, agresiunea şi riscul iminent de dispariţie a populaţiei armene din Nagorno-Karabah? A distrus statul armean bunuri civile în general şi în special pe cele ale reclamanţilor, în acel moment sau mai târziu, iar în cazul unui răspuns afirmativ, a fost justificată această acţiune? A expulzat sau strămutat populaţia locală în general şi pe reclamanţi în special, în acel moment sau mai târziu, iar în cazul unui răspuns afirmativ, a fost justificată această acţiune? A împiedicat revenirea populaţiei locale în general şi a reclamanţilor în special în raionul Lachin, iar în cazul unui răspuns afirmativ, a fost justificată această acţiune? Această justificare este încă valabilă şi astăzi?
47. Dacă populaţia armeană a fost privată de dreptul la autodeterminare internă în cadrul statului azer şi guvernul azer a comis sau a admis ca persoane particulare să comită încălcările sistematice ale drepturilor omului împotriva acestei populaţii pe teritoriul său naţional înainte de data critică de 2 septembrie 1991, intervenţia militară a statului armean în favoarea populaţiei armene din Nagorno-Karabah după această dată, inclusiv deschiderea coridorului Lachin, în cazul în care a avut loc, ar trebui să fie examinată în lumina obligaţiilor umanitare ale comunităţii internaţionale şi a „responsabilităţii de a proteja”[88].
C. Concluzie preliminară: întrebări la care hotărârea nu răspunde
48. În opinia noastră, rezultatul prezentei cauze este strâns legat de răspunsurile date la întrebările adresate mai sus. Întrucât Curtea nu a examinat cauza în contextul unei traseu intelectual logic şi coerent, concluzia sa haotică nu este credibilă. Închizând dezbaterile în cele mai înguste limite, majoritatea a evitat clarificarea deplină a premiselor raţionamentului său, discreditându-şi şi mai mult concluzia. Chiar presupunând că reclamanţii au trăit în regiunea Lachin şi au deţinut proprietăţi în acele locuri, astfel cum au afirmat dar nu au probat suficient, problema nu poate fi soluţionată fără o analiză aprofundată a legalităţii acţiunilor militare desfăşurate în raionul Lachin la momentul relevant (18 mai 1992), în contextul secesiunii „Republicii Nagorno-Karabah”, inclusiv al deschiderii unui coridor umanitar între Nagorno-Karabah şi Armenia, în vederea protejării unei populaţii pe cale de dispariţie (populaţia Armeniei) şi, în cele din urmă, al strămutării civililor şi al distrugerii bunurilor civile, care au rezultat în urma acestor acţiuni[89].
Aprecierea deplină şi integrală a implicaţiilor juridice ale deschiderii coridorului Lachin ca măsură militară crucială în timpul războiului de secesiune este evident relevantă pentru stabilirea legalităţii şi proporţionalităţii pretinsei restricţii continue în ceea ce priveşte drepturile reclamanţilor la respectarea proprietăţii şi a vieţii lor de familie în raionul Lachin. Astfel, Curtea nu ar fi trebuit să pronunţe asupra pretinsei privări de aceste drepturi fără a examina „sursa drepturilor revendicate”[90].
49. Pentru a o formula în termenii Convenţiei, problema supremă pe care o ridică prezenta cauză, şi pe care majoritatea a ales să o ignore, este aceea a măsurii în care „principiile generale de drept internaţional”, inclusiv cele de drept de secesiune al statelor şi de drept umanitar internaţional, pot restrânge exercitarea dreptului la respectarea proprietăţii în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (teza a doua). Efectul unei astfel de trimiteri este de a subordona aplicarea art. 1 din Protocolul 1 modului în care Curtea interpretează incidenter tantum dreptul de secesiune şi internaţional umanitar. Cum pot fi conciliate dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale Protocolului nr. 1 cu cerinţele dreptului de secesiune a statelor şi ale dreptului internaţional umanitar? Cum pot fi protejate drepturile omului consacrate în Convenţie şi în Protocolul nr. 1 în contextul unei secesiuni-remediu şi al unei acţiuni militare desfăşurate de forţele de apărare ale unei minorităţi etnice şi religioase, ameninţată? Aceste întrebări ne-ar fi condus la o abordare foarte diferită a cauzei.
VI. Concluzie finală
50. Autodeterminarea nu este un concept depăşit. Nu este un simplu slogan politic, ci un drept în sensul juridic al termenului, drept care a evoluat de la o revendicare anticolonialistă istorică pentru a se aplica unei revendicări mai largi, întemeiată pe drepturile omului. În principiu, dreptul la autodeterminare externă este recunoscut în dreptul internaţional, nu numai într-un context colonial, ci şi într-un context necolonial. Atunci când o parte din populaţia unui stat care nu este reprezentată de guvernul său şi care este victima unor încălcări sistematice ale drepturilor omului comise de către propriul său guvern, sau de către persoane de drept privat a căror acţiune este acceptată de guvern, această parte a populaţiei poate fi constrânsă, „în ultimă instanţă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi”, pentru a relua formularea puternică din preambulul Declaraţiei universale a drepturilor omului.
51. Curtea noastră are competenţa ratione materiae de a stabili existenţa unor astfel de încălcări ale drepturilor omului şi consecinţele juridice care decurg din acestea, în special în ceea ce priveşte dreptul persoanelor civile strămutate în ceea ce priveşte respectarea bunurilor lor. Cu toate acestea, ar fi trebuit să respingă prezenta cauză pentru neepuizarea căilor de atac interne, pentru lipsa de calitate a victimelor şi pentru lipsa de jurisdicţie a statului pârât. Dacă şi-ar fi luat mai în serios rolul de a colecta probele, aceste excepţii ar fi putut să fie eliminate. Atunci şi doar atunci, Curtea ar fi fost în măsură să abordeze pe deplin problemele de fond implicate în această cauză. Nu a făcut-o. Cei care suferă cel mai mult din cauza acestor omisiuni sunt tocmai bărbaţii armeni şi azeri şi femeile armene şi azere, de bună-credinţă, care pur şi simplu doresc să trăiască în pace în Nagorno-Karabah şi în raioanele învecinate.
[1]. A se vedea, de exemplu, E. Benvenisti, The international law of occupation (Oxford, Oxford University Press, 2012), pag. 43; Y. Arai-Takahashi, The law of occupation: continuity and change of international humanitarian law, and its interaction with international human rights law (Leyde, Martinus Nijhoff Publishers, 2009), pag. 5-8; Y. Dinstein, The international law of belligerent occupation (Cambridge, Cambridge University Press, 2009), pag. 42-45, pct. 96-102, şi A. Roberts, Transformative military occupation; applying the laws of war and human rights, American Journal of International Law no 100 (2006), pag. 580, a se vedea pag. 585-586.
[2]. Majoritatea experţilor pe care CICR i-a consultat în cadrul proiectului său referitor la ocupaţie şi alte forme de administrare a unui teritoriu străin sunt de acord în a afirma că este necesară o prezenţă militară în teren pentru a exista o ocupaţie – a se vedea T. Ferraro, Occupation and other forms of administration of foreign territory (Geneva, CICR, 2012), pag. 10, 17 şi 33; E. Benvenisti, op. cit., pag. 43 şi urm., şi V. Koutroulis, Le début et la fin de l’application du droit de l’occupation (Paris, editura Pedone, 2010), pag. 35‑41.
[3]. T. Ferraro, op. cit., pag. 17 şi 137, şi Y. Dinstein, op. cit., pag. 44, pct. 100.
[4]. J.-M. Henckaerts şi L. Doswald-Beck, Étude sur le droit international humanitaire coutumier (Geneva/Cambridge, CICR/Cambridge University Press, 2005).
[5]. Peste nouă milioane la ora actuală.
[6]. Numele Nagorno-Karabah (Nagorno-Karabah şi Nagorno-Karabagh, potrivit transliteraţiilor) este de origine rusă, persană şi turcă. Nagorno semnifică „muntos” în limba rusă. Kara provine din limba turcă şi bah/bagh din persană. Karabah/Karabagh se poate traduce prin „grădina neagră”. Numele armean al aceluiaşi teritoriu este Arţakh.
[7]. Art. 33 din Constituţia „Republicii Nagorno-Karabah”.
[8]. Art. 25 din Constituţia „Republicii Nagorno-Karabah”.
[9]. În cauza Cipru împotriva Turciei [(MC), nr. 25781/94, CEDO 2001‑IV], Curtea a fost de acord cu analiza efectuată de Comisie în privinţa dispoziţiilor constituţionale relevante ale RTCN. Nu înţelegem de ce cadrul constituţional al „Republicii Nagorno-Karabah” nu a fost, de asemenea, examinat în prezenta cauză.
[10]. A se vedea Loizidou împotriva Turciei (fond) 18 decembrie 1996, pct. 45, Culegere de hotărâri şi decizii 1996–VI, în baza avizului consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) privind consecinţele juridice pentru state ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia (Africa de Sud-Vest), prin încălcarea Rezoluţiei 276 (1970) a Consiliului de Securitate (CIJ Culegere 1971), pct. 125 (pag. 56).
[11]. Aceasta este o regulă consacrată de drept internaţional cutumiar (a se vedea cauza Interhandel, hotărârea din 21 martie 1959: CIJ Culegere 1959 (pag. 27) şi art. 14 din Proiectul de articole privind protecţia diplomatică a Comisiei de Drept Internaţional (CDI).
[12]. A se vedea Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 100, CEDO 2010 – (1.3.10).
[13]. Este extrem de regretabil faptul că această mărturie, care se află la dosar din 2006, a fost pur şi simplu ignorată de majoritate. La pct. 117 şi 118 din hotărâre, nu s-a acordat nicio atenţie argumentului formulat de statul pârât.
[14]. A se vedea Pad şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 60617/00, pct. 69, 28 iunie 2007, şi Al treilea raport privind protecţia diplomatică al CDI (A/CN.4/523), pct. 83.
[15]. Am prezentat deja acest mod criticabil de a proceda într-o cauză în care persoanele care puteau fi interesate de rezultatul procedurii erau mai puţin numeroase [a se vedea opinia noastră separată în cauza Vallianatos şi alţii împotriva Greciei (MC), nr. 29381/09 şi 32684/09, CEDO 2013].
[16]. Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 324.
[17]. Cu toate că majoritatea nu a luat în considerare hotărârile definitive prezentate de guvernul pârât în cadrul şedinţei din faţa Marii Camere, hotărâri care se refereau la plângeri similare celor formulate de reclamanţii din speţă, există alte cauze din materia dreptului penal, dreptului muncii şi dreptului funciar, în care persoane de origine kurdă sau azeră au avut câştig de cauză în faţa instanţelor armene sau a celor din „Republica Nagorno-Karabah”, dintre care una se referea la revendicarea unei moşteniri solicitată de o persoană de origine kurdă în faţa unei instanţe din „Republica Nagorno-Karabah”.
[18]. A se vedea Rezoluţia 1547 (2007) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la situaţia drepturilor omului şi a democraţiei în Europa.
[19]. A se vedea, de exemplu, Sardinas Albo împotriva Italiei (dec.), nr. 56271/00, CEDO 2004‑I, şi Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX.
[20]. La pct. 66 din hotărârea Loizidou (fond), citată anterior, Curtea, interpretând noţiunea „domiciliu” în sensul art. 8, a afirmat următoarele: „Acest termen nu poate fi interpretat ca acoperind regiunea unui stat în care a crescut persoana şi unde îşi are rădăcinile familia sa, dar în care persoana nu mai locuieşte”.
[21]. Majoritatea însăşi recunoaşte aceste diferenţe la pct. 142, dar le acceptă „având în vedere toate probele care i-au fost prezentate”, adică declaraţiile foştilor vecini şi documentele justificative privind identitatea reclamanţilor.
[22]. A se vedea pct. 146 şi 149 din hotărâre. În consecinţă, simpla întrebare referitoare chiar la existenţa caselor, lăsată deschisă în decizia pronunţată de Curte cu privire la admisibilitatea cauzei, nu a fost încă soluţionată până în prezent.
[23]. A se vedea principiul 15.7 din Principiile Pinheiro, citat în hotărâre. Gradul considerabil de flexibilitate aplicat de Curte în speţă este vizibil la pct. 142 (ultima frază) şi la pct. 143 din hotărâre.
[24]. În cauza Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC, nr. 48787/99, pct. 330 şi 392, CEDO 2004‑VII], Curtea a apreciat existenţa unui control efectiv până la data pronunţării hotărârii Marii Camere. Aceasta a procedat similar în cauza Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, pct. 109 şi 111, CEDO 2012].
[25]. Šilih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 159-163, CEDO 2009. Se poate lectura interpretarea noastră privind competenţa Curţii ratione temporis în opinia noastră separată în cauza Mocanu şi alţii împotriva României [(MC), nr. 10865/09, 45886/07 şi 32431/08, CEDO 2014].
[26]. A se vedea Catan şi alţii, citată anterior, pct. 116.
[27]. Evident, nu este suficientă citarea unor cazuri izolate. Este cert că, la pct. 76 şi 182, majoritatea citează trei cazuri (cele din cauza Zalyan, Sargsian şi Serobyan împotriva Armeniei, nr. 36894/04 şi 3521/07), asupra cărora Curtea nu s-a pronunţat încă pe fond, în ciuda timpului scurs de la momentul în care a pronunţat decizia privind admisibilitatea în această cauză. Al patrulea caz citat este cel al domnului Armen Grigoryan, despre care Curtea nu deţine nicio probă directă.
[28]. Art. 33 din Regulamentul Curţii prevede posibilitatea de a restricţiona accesul publicului la anumite documente, în interesul ordinii publice sau al securităţii naţionale. Acesta nu conţine nicio dispoziţie care să prevadă restricţii privind elementele divulgate uneia dintre părţi. Instrucţiunile generale ale Grefei Curţii în ce priveşte tratamentul aplicat documentelor secrete interne, aprobate de preşedintele Curţii în martie 2002, nu se aplică probelor comunicate de părţi. În fine, Instrucţiunile practice privind înscrisurile, emise de preşedintele Curţii în noiembrie 2003 şi modificate în 2008 şi 2014 („Documentele secrete trebuie transmise prin scrisoare recomandată”), sunt în mod clar insuficiente.
[29]. Se pot găsi exemple ale unor astfel de acorduri pe Internet, la adresele următoare: , şi .
[30]. S/RES/822 (1993).
[31]. S/RES/853 (1993).
[32]. S/RES/874 (1993).
[33]. S/RES/884 (1993). Expresiile utilizate sunt „forţe armene locale” (Rezoluţia 822) şi „Armenii din Regiunea Nagorno-Karabah din Republica Azerbaidjan” (rezoluţiile 853 şi 884).
[34]. A/RES/62/243. Expresia utilizată este „toate forţele armene”. Trimiterea făcută la această rezoluţie la pct. 176 din hotărâre este eronată, întrucât Adunarea Generală nu vorbeşte despre o retragere a forţelor armate ale Republicii Armenia.
[35]. A se vedea pct. 16 din hotărârea Loizidou (citată anterior) pentru o expunere detaliată a faptelor.
[36]. În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior), Marea Cameră a considerat că este stabilit „dincolo de orice îndoială rezonabilă” (pct. 26) că sprijinul acordat de trupele Armatei a 14-a forţelor separatiste şi transferul masiv de arme şi muniţii din arsenalul Armatei a 14 către separatişti plasa armata moldovenească într-o poziţie de inferioritate care o împiedica să redobândească controlul asupra Transnistriei. Marea Cameră observa că, la 1 aprilie 1992, preşedintele Federaţiei Ruse a transferat oficial Armata a 14-a sub comanda Federaţiei Ruse, armata a 14-a devenind astfel „Grupul operativ al forţelor ruse în regiunea transnistreană a Moldovei” (GOR). A descris apoi activităţile militare efectuate de GOR în sprijinul separatiştilor. Acelaşi criteriu de probă a fost aplicat în hotărârile Cipru împotriva Turciei (pct. 113) şi Catan şi alţii (pct. 19 şi 118), ambele citate anterior.
[37]. A fost totuşi recunoscută de Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud, care, la rândul lor, nu sunt recunoscute de întreaga comunitate internaţională.
[38]. Acest fapt nu pune în mod necesar în discuţie caracterul lor obligatoriu [a se vedea avizul consultativ al CIJ privind consecinţele juridice pentru state ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia (Africa de Sud-Vest), prin încălcarea Rezoluţiei 276 (1970) a Consiliului de Securitate, citată anterior, pct. 113 (pag. 52-53]. Modul de redactare a acestor rezoluţii indică faptul că nu este vorba despre simple recomandări sau îndemnuri, ci despre decizii cu caracter obligatoriu. Cu privire la forţa juridică a actelor Consiliului de Securitate aprobate în afara domeniului de aplicare a Capitolului VII, a se vedea, de exemplu, comentariile lui Hervé Cassan şi ale lui Suy/Angelet în Cot şi alţii, La Charte des Nations Unies, Commentaire article par article I, ed. a 3-a, Paris, 2005, pag. 896-897, respectiv 912-915.
[39]. Cu privire la această rezoluţie, votul a fost următorul: 39 state pentru, 7 împotrivă şi 100 abţineri. Cei trei copreşedinţi s-au opus „textului unilateral” al proiectului de rezoluţie, considerat ca fiind „dăunător” procesului de pace. Majoritatea Marii Camere a citat acest document în partea „În fapt”, dar a omis să precizeze rezultatul votului; nu a mai făcut referire la document în partea „În drept”. Nu se face nicio menţiune în hotărâre la cele două rezoluţii anterioare ale Adunării Generale, adoptate fără vot.
[40]. A/RES/48/114.
[41]. A/RES/60/285.
[42]. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), Rezoluţia 1047 (1994) privind conflictul din Nagorno-Karabah şi Recomandarea 1251 (1994) privind conflictul din Nagorno-Karabah.
[43]. Rezoluţia 1119 (1997) a APCE privind conflictele din Transcaucazia.
[44]. Rezoluţia 1304 (2002) a APCE, „Respectarea obligaţiilor şi angajamentelor de către Armenia”.
[45]. Trimiterea trunchiată la acest pasaj al rezoluţiei APCE făcută la pct. 176 este eronată, întrucât APCE nu vorbeşte despre o ocupare a teritoriului azer de către armata Republicii Armenia, nici de o anexare a teritoriului azer de către Armenia. Nu ar trebui să se atribuie rezoluţiei ceva ce în mod evident aceasta nu afirmă.
[46]. Recomandarea APCE 1690 (2005), „Conflictul din Nagorno-Karabah tratat de Conferinţa de la Minsk a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE),” şi Rezoluţia 1416 (2005), „Conflictul din Nagorno-Karabah tratat de Conferinţa de la Minsk a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)”.
[47]. A se vedea rezoluţiile Parlamentului European din 19 ianuarie 2006 „privind politica europeană de vecinătate”, din 15 noiembrie 2007 „privind consolidarea politicii europene de vecinătate”, din 6 iulie 2006 „privind crearea unui instrument european de vecinătate şi parteneriat”, din 7 aprilie 2011 „privind revizuirea politicii europene de vecinătate – dimensiunea orientală” şi, cel mai recent, din 23 octombrie 2013 „privind politica europeană de vecinătate în vederea consolidării unui parteneriat: poziţia Parlamentului European privind rapoartele din 2012”.
[48]. A se vedea Rezoluţia Parlamentului European din 20 mai 2010 referitoare la necesitatea unei strategii a Uniunii Europene pentru Caucazul de Sud.
[49]. Rezoluţia Parlamentului European din 18 aprilie 2012, care conţine recomandările Parlamentului European adresate Consiliului, Comisiei şi Serviciului European de Acţiune Externă privind negocierile acordului de asociere UE-Armenia.
[50]. Trimiterea făcută la rezoluţia din 2012 a Parlamentului European la pct. 176 din hotărâre este eronată, întrucât Parlamentul nu vorbeşte despre ocuparea teritoriului azer de către Armenia. Apelul ca Armenia să înceteze să mai trimită recruţi să servească în Nagorno-Karabah, care se bazează pe acordul menţionat anterior din 1994, trebuie să fie inclus în propunerea generală de demilitarizare a regiunii, avansată de UE.
[51]. Majoritatea face referire la această probă în partea „În fapt”, dar nu o include în partea „În drept”.
[52]. A se vedea, de asemenea, comunicatul de la Jeleznovodsk din 23 septembrie 1991, Acordul de la Soci din 19 septembrie 1992, Protocolul militaro-tehnic din 25 septembrie 1992 privind punerea în aplicare a acordului de la Soci şi Calendarul de măsuri urgente propus de preşedintele Grupului de la Minsk al CSCE, în septembrie 1993, în care Nagorno-Karabah este menţionat pentru prima dată drept parte la conflict.
[53]. Recomandarea 1251 (1994) privind conflictul din Nagorno-Karabah.
[54]. Rezoluţia 1416 (2005), „Conflictul din Nagorno-Karabah tratat de Conferinţa de la Minsk a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)”.
[55]. A se vedea Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 139.
[56]. A se vedea mai sus concluziile misiunii OSCE din 2005, confirmate de misiunea din 2010.
[57]. De exemplu, Armenia primeşte fonduri de la Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP), în cadrul unui program naţional. Cuantumul sumelor plătite Armeniei de UE în cadrul asistenţei bilaterale se ridică la 157 milioane euro în perioada 2011-2013 (faţă de 98,4 milioane euro în perioada 2007-2010). Progresul reformelor, îmbunătăţirea guvernanţei şi a democraţiei în ţară i-au permis să beneficieze de subvenţii europene suplimentare (15 milioane euro în 2012 şi 25 milioane euro în 2013), în temeiul Programului de Integrare şi Cooperare al Parteneriatului Estic (EaPIC), în cadrul aplicării principiului „mai mult pentru mai mult” din Politica Europeană de Vecinătate (PEV), revizuită. Armenia beneficiază, de asemenea, de diverse programe tematice precum Instrumentul European pentru Democraţie şi Drepturile Omului (IEDDO). Cu toate acestea, nimeni nu ar îndrăzni să susţină că se află sub controlul efectiv al UE.
[58]. Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, pct. 139, CEDO 2011.
[59]. În cele din urmă, majoritatea se contrazice deoarece, la pct. 96 din hotărâre, consideră că ocupaţia militară implică întotdeauna „prezenţa fizică de trupe străine” care „sunt în măsură să exercite un control efectiv, fără acordul autorităţii suverane”, iar la pct. 146 afirmă în mod expres că Nagorno-Karabah, raionul Lachin şi teritoriile din jur sunt „ocupate în prezent”, în timp ce la pct. 180 renunţă să mai exercite criteriul „prezenţa militară în teren” pentru a-l aplica pe acela mai mulţumitor şi mai alunecos, al unei participări „semnificative”, bazându-se pe acordarea de sprijin militar prin furnizarea de echipamente şi consiliere. Contrastul dintre pct. 180 din hotărârea Chiragov şi alţii şi pct. 144 şi 224 din hotărârea Sargsyan este şi mai izbitor. La pct. 144 din hotărârea Sargsyan, majoritatea revine la criteriul „prezenţa unor trupe străine” drept condiţie necesară pentru stabilirea unei ocupaţii, iar la pct. 224 consideră că Azerbaidjanul „a pierdut controlul asupra unei părţi a teritoriului său din cauza războiului şi a unei ocupaţii”.
[60]. Astfel, pentru a fi îndeplinit criteriul controlului efectiv în dreptul umanitar internaţional, este necesar să existe atât o prezenţă neconsimţită în teren de trupe ostile, cât şi o înlocuire a autorităţii locale [a se vedea Activităţi armate pe teritoriul Congo (Republica Democratică Congo împotriva Ugandei), Culegere C.I.J. 2005, pct. 173 (pag. 230), şi Consecinţele juridice ale ridicării unui zid în teritoriul palestinian ocupat, aviz consultativ, Culegere C.I.J. 2004, pct. 78 (pag. 167); a se vedea, de asemenea, Ferraro, „Comment déterminer le début et la fin d’une occupation au sens du droit international humanitaire”, Revue internationale de la Croix-Rouge, nr. 885, 31 martie, 2012, pag. 73-106), Koutroulis, Le début et la fin de l’application du droit de l’occupation (Paris, 2010, pag. 35-41) şi Benvenisti, The international law of occupation (ed. a 2-a, Oxford, 2012, pag. 43-54)]. În cauza Republica Democratică Congo împotriva Ugandei, Curtea Internaţională de Justiţie a examinat posibilitatea ca diferitele facţiuni rebele congoleze să fi creat o „administraţie indirectă”, la faţa locului, înainte de a respinge această ipoteză din lipsă de probe. În orice caz, acţiunile specifice ale actorului nestatal trebuie să fie atribuite statului străin în sensul art. 8 din Proiectul de articole al CDI privind Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite.
[61]. Cu privire la natura de instanţă constituţională a Curţii, a se vedea opinia noastră separată în cauza Fabris împotriva Franţei (MC), nr. 16574/08, CEDO 2013.
[62]. Este greu de înţeles de ce prezenta cauză nu merită aceeaşi grijă şi aceeaşi atenţie precum alte cauze ale căror repercusiuni au fost mai mici, cum ar fi, de exemplu, Davidov şi alţii împotriva Ucrainei (nr. 17674/02 şi 39081/02, 1 iulie 2010), Naumenko împotriva Ucrainei (nr. 42023/98, 10 februarie 2004) sau Tekin Yıldız împotriva Turciei (nr. 22913/04, 10 noiembrie 2005), în care s-a realizat această examinare aprofundată a probelor. În speţă, Curtea nici măcar nu a justificat respingerea demersurilor de administrare a probelor, propuse de părţi. În cauza McKerr împotriva Regatului Unit (nr. 28883/95, pct. 117, CEDO 2001-III), Curtea a decis într-adevăr să nu efectueze o anchetă în vederea stabilirii faptelor, dar a explicat că a procedat astfel întrucât considera că un astfel de demers s-ar fi suprapus cu cel efectuat în cadrul procedurii interne, care era în curs de desfăşurare. Nu s-a întâmplat astfel în speţă, în care tocmai faptul că nu existase o procedură internă făcea necesară cercetarea de probe suplimentare.
[63]. Deşi majoritatea menţionează la pct. 197 din hotărâre întrebarea „dacă aceste circumstanţe puteau sau nu justifica încălcări ale drepturilor individuale ale locuitorilor din regiune”, o evită pur şi simplu presupunând că justificarea ocupării Lachinului în mai 1992 şi crearea unei legături terestre între Armenia şi Nagorno-Karabah nu are niciun „impact direct” asupra evenimentelor care au urmat, nici asupra situaţiei actuale – şi fără a explica de ce. Majoritatea nu mai face efortul să explice de ce situaţia actuală nu mai este „o situaţie de urgenţă” (pct. 200). Această poziţie nu este coerentă în raport cu cea luată la pct. 231-232 din hotărârea Sargsyan, în care aceeaşi majoritate examinează relevanţa dreptului internaţional umanitar în ceea ce priveşte justificarea încălcărilor aduse unui drept garantat de Convenţie. Suntem convinşi că, spre deosebire de opinia majoritară din cauza Chiragov şi alţii, dar conform celor afirmate în cauza Sargsyan, doar o evaluare a „justificării” evenimentelor din 1992 poate constitui un temei juridic solid pentru evaluarea situaţiei actuale şi situaţia din perioada care s-a scurs de la producerea acestor evenimente, după cum vom demonstra în continuare. Se poate observa o critică metodologică similară („este imposibil să se separe situaţia personală a victimei de o evoluţie istorică complexă şi de o situaţie curentă nu mai puţin complexă”), în opinia separată a domnului judecătorului Bernhardt, la care s-a alăturat şi domnul judecător Lopes Rocha, în cauza Loizidou împotriva Turciei (hotărâre citată anterior) şi în opinia separată a domnului judecător Kovler în cauza Ilaşcu şi alţii (hotărâre citată anterior).
[64]. A se vedea, printre alţi autori favorabili unui drept la secesiune-remediu, Umozurike, Self-determination in international law (Hamden, 1972, pag. 199), Buchanan, Secession: the legitimacy of self-determination (New Haven, 1978, pag. 332), Kingsbury, „Claims by non‑state groups in international law” [Cornell International Law Journal, 25 (1992), pag. 503], Kirgis, „The degrees of self-determination in the United Nations era” [American Journal of International Law, 88 (1994), pag. 306], McCorquordale, „Self-determination: a human rights approach” [International and Comparative Law Quarterly, 43 (1994), pag. 860-861], Cassese, Self-determination of peoples (Cambridge, 1995, pag. 112-118), Okafor, „Entitlement, process, and legitimacy in the emergent international law of secession” [International Journal on Minority and Group Rights, 9 (2002), pag. 53-54], Raic, Statehood and the law of self-determination (Leyde, 2002, pag. 324-332), Doehring, în Simma (ed.), The Charter of the United Nations (2002, Articolul 1, Anexă: Autodeterminare, notele 40 şi 61), Novak, UN Covenant on Civil and Political Rights commentary (a doua ediţie revizuită, Kehl, 2005, pag. 19-24), Suski, „Keeping the lid on the secession kettle: a review of legal interpretation concerning claims of self-determination by minority populations” [International Journal of Minority and Group Rights, 12 (2005), pag. 225], Tomuschat, „Secession and self-determination” [în Kohen (ed.), Secession, international law perspectives, Cambridge University Press, 2006, pag. 41-45[, Dugard şi Raic, „The role of recognition in the law and practice of secession” [în Kohen (ed.), ibidem, pag. 103], Dugard, „The secession of States and their recognition in the wake of Kosovo” (Culegere de cursuri ale Academiei de drept Internaţional din Haga, Leyde, 2013, pg. 116-117), şi Ben Saul şi alţii, The International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights commentary, Cases and Materials, Oxford, 2014, pag. 25-52).
[65]. Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a Kosovo, aviz consultativ, Culegere C.I.J. 2010, pag. 403.
[66]. [1998] 2 SCR 217.
[67]. Natura erga omnes a dreptului la autodeterminare a fost confirmată în mod clar de C.I.J. în cauza privind Timorul de Est [Timorul de Est (Portugalia împotriva Australiei), Rapoarte C.I.J. 1995, pct. 29 (pag. 102)]. În această cauză, în timp ce miliţiile aflate sub control indonezian masacrau populaţia din Timorul de Est, Secretarul general Kofi Annan a trebuit să ameninţe guvernul indonezian că va fi urmărit penal internaţional pentru crime împotriva umanităţii pentru ca acesta din urmă să coopereze cu comunitatea internaţională şi să accepte principiul autodeterminării pentru populaţia din Timorul de Est (conferinţă de presă ţinută de Secretarul general la sediul ONU la 10 septembrie 1999). Acesta este motivul pentru care unii au considerat poziţia Indoneziei ca fiind un „consimţământ forţat”, ceea ce ar fi făcut ca secesiunea Timorului de Est să fie în realitate o secesiune care nu a fost consensuală [a se vedea Evans, The responsibility to protect: ending mass atrocity crimes once and for all (Washington, 2008, pag. 63); şi Bellami, Responsibility to protect (Londra, 2009, pag. 147 şi 148)].
[68]. La fel ca şi Hersch Lauterpacht (Recognition in international law, Cambridge, 1947, pag. 1), pornim de la faptul că recunoaşterea nu se află în afara domeniului dreptului internaţional şi că depinde de o apreciere juridică obiectivă a unor fapte reale. Deşi puternic încărcată de implicaţii politice, această problemă nu este una pur şi exclusiv politică.
[69]. C.I.J. face referire la rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU care condamnă anumite declaraţii de independenţă [rezoluţiile 216 (1965) şi 217 (1965) privind situaţia din Rhodesia de Sud, 541 (1983) privind nordul Ciprului şi 787 (1992) privind Republica Srpska] pentru a concluziona că „în fiecare din aceste cazuri, Consiliul de Securitate s-a pronunţat cu privire la situaţie aşa cum se prezenta în mod concret atunci când au fost formulate declaraţiile de independenţă, lipsa de legalitate a acestor afirmaţii nu rezulta aşadar din caracterul lor unilateral, ci din faptul că erau sau aveau legătură cu utilizarea ilegală a forţei sau cu alte încălcări grave ale normelor de drept internaţional general, în special cu caracter obligatoriu (jus cogens). [...] caracterul excepţional al rezoluţiilor sus-menţionate pare să confirme că din practica Consiliului de Securitate nu poate fi dedusă nicio interdicţie generală împotriva declaraţiilor unilaterale de independenţă.” A se vedea de asemenea, în acelaşi sens, art. 40 şi art. 41 din Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite.
[70]. Rezoluţia 1514 (XV) din 1960 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care conţine Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale (A/RES/1514 (XV), a se vedea, de asemenea, documentele A/L. 323 şi Add.1-6 [1960)] şi, în jurisprudenţa constantă a C.I.J., Consecinţe juridice pentru state ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia (Africa de Sud-Vest), prin încălcarea Rezoluţiei 276 (1970) a Consiliului de Securitate [aviz consultativ citat anterior, pct. 52 (pag. 31)], Sahara occidentală, aviz consultativ, Culegere C.I.J. 1975 [pct. 54-59 (pag. 31-33)], Timorul de Est (Portugalia împotriva Australiei) [citată anterior, pct. 29 (pag. 102)], şi Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate [aviz consultativ citat anterior, pct. 88 (pag. 171-172)].
[71]. Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU a declarat că principiul autodeterminării se aplică tuturor populaţiilor, nu doar populaţiilor colonizate [Observaţii finale privind Azerbaidjanul, CCPR/C/79/Add.38, pct. 6, a se vedea, de asemenea, pct. 7 al Observaţiei generale nr. 12 privind dreptul la autodeterminare, care face trimitere la Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării generale].
[72]. A/RES/2625(XXV). A se vedea, de asemenea, documentul A/8082 (1970). Deşi a fost adoptată fără vot, declaraţia reflectă dreptul internaţional cutumiar [Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii), fond, hotărâre, Rapoarte C.I.J. 1986, pct. 191-193 (pag. 101-103)].
[73]. A/RES/48/121. Rezoluţie adoptată fără vot.
[74]. A/CONF.157/24 (Partea I), pag. 19. Declaraţia de la Viena a fost adoptată prin consensul reprezentanţilor a 171 state.
[75]. A se vedea Comisia africană pentru drepturile omului şi populaţiilor, Congresul populaţiei katanganeze împotriva Zairului (comunicarea nr. 75/92) şi Kevin Mgwanga Gunme împotriva Camerunului (comunicarea nr. 266/2003 În aceste două cauze, Comisia a concluzionat neîncălcarea art. 20 din Carta africană.
[76]. Pct. (138): „[...] dreptul la autodeterminare în dreptul internaţional generează, în cel mai bun caz, un drept la autodeterminare externă în cazul fostelor colonii; în cazul populaţiilor oprimate, de exemplu, populaţii aflate sub ocupaţie militară străină; sau în cazul în care unui anumit grup îi este refuzat accesul efectiv la guvernare pentru a-şi continua dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”.
[77]. Statele membre ale CSCE fiind exclusiv europene, „egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare” nu se poate limita doar la populaţiile coloniale.
[78]. A se vedea, de asemenea, avizul nr. 2 al Comisiei de arbitraj Badinter privind Iugoslavia.
[79]. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a admis, la pct. 6 din Recomandarea generală nr. 21 (1996), „posibilitatea de a încheia înţelegeri prin liber acord între toate părţile implicate”.
[80]. A se vedea art. 1 din Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi obligaţiile statelor (1933).
[81]. În afară de referinţele deja citate, a se vedea, în special, al cincilea principiu (pct. 7) din Declaraţia privind principiile de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite (citată anterior), care impune principiul egalităţii drepturilor popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele şi care presupune un „guvern care să reprezinte întreaga populaţie care aparţine unui teritoriu, fără deosebire de rasă, credinţă sau culoare a pielii”. Interpretată a contrario, această „clauză de salvgardare” trebuie înţeleasă în sensul că un guvern care discriminează o parte a populaţiei sale pe criterii de rasă, credinţă sau culoare a pielii nu reprezintă întreaga populaţie şi nu se poate spera ca acesta să-i respecte integritatea teritorială. Interpretările sistematice precum interpretările teleologice ale declaraţiei confirmă această concluzie, având în vedere preambulul şi recunoaşterea importanţei fundamentale a dreptului la autodeterminare. Declaraţia de la Viena din 1993 privind drepturile omului (citată anterior) a extins dreptul la autodeterminare externă ca urmare a încălcării drepturilor omului, deoarece impune un „guvern care să reprezinte întreaga populaţie care aparţine unui teritoriu, fără nicio deosebire de vreun fel” [A/CONF.157/24 (partea I)]. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a reluat formularea Declaraţiei de la Viena în Declaraţia celei de-a 50-a aniversări a Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe care a aprobat-o „prin aclamare” (Rezoluţia 50/6 din 14 octombrie 1995, A/RES/50/6). Din punct de vedere istoric, prima autoritate care a recunoscut dreptul de secesiune a fost Comisia de raportori desemnaţi de Liga Naţiunilor pentru a formula o opinie asupra litigiului insulelor Aaland. În raportul său, comisia respectivă formula următoarea concluzie: „Separarea unei minorităţi de statul din care face parte şi încorporarea acesteia într-un alt stat poate fi considerată doar o soluţie absolut excepţională, un ultim recurs, în cazul în care statul nu este dispus sau nu are posibilitatea să adopte şi să pună în aplicare garanţii echitabile şi efective” [raportul Comisiei de raportori, 16 aprilie 1921, documentul B7 21/68/106 (1921) al Consiliului Ligii Naţiunilor]. Referiri suplimentare la practică se găsesc în opinia noastră separată în cauza Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (citată anterior).
[82]. Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a Kosovo, aviz consultativ citat anterior, pct. 109 (pag. 448).
[83]. Ibidem, pct. 80 (pag. 437). Este vorba despre principala (deşi modesta) contribuţie a C.I.J. în polemica despre dreptul de secesiune în dreptul internaţional. Prin această interpretare restrictivă a principiului integrităţii teritoriale, C.I.J. ar trebui să fie considerată ca susţinând tacit teza – susţinută de Albania, Elveţia, Estonia, Finlanda, Germania, Iordania, Irlanda, Norvegia, Polonia, Rusia, Slovenia şi Ţările de Jos – potrivit căreia acest drept trebuie să fie recunoscut actorilor nestatali în state multinaţionale. S-ar putea trage o concluzie similară din art. 11 din Proiectul de declaraţie privind drepturile şi obligaţiile statelor CDI („Fiecare stat are obligaţia de a se abţine de la a recunoaşte o achiziţie teritorială făcută de un alt stat prin încălcarea art. 9”). Domnul judecător Antônio Cançado Trindade a exprimat, de asemenea, o părere similară în opinia sa separată ataşată la avizul consultativ al C.I.J. privind Kosovo, opinie potrivit căreia încălcările sistematice ale drepturilor omului suferite de albanezii kosovari le-au conferit dreptul la autodeterminare externă în raport cu statul-părinte [opinia individuală a domnului judecător Cançado Trindade, ibidem, pct. 177-181 (pag. 594-595)]. În aceeaşi cauză, domnul judecător Abdulqawi Ahmed Yusuf a admis, de asemenea, existenţa unui astfel de drept, în temeiul căruia C.I.J. ar fi trebuit să examineze faptele cauzei in concreto (Opinia individuală a domnului judecător Yusuf, ibidem, pct. 11-13 [pag. 622-623)]. În mod similar, la Curtea Europeană, domnul judecătorul Wildhaber a admis în opinia sa separată în cauza Loizidou împotriva Turciei (citată anterior), la care a aderat domnul preşedinte Rysdall, existenţa unui „drept la autodeterminare în cazul în care drepturile omului fac [...] obiectul unor încălcări constante şi flagrante sau în cazul în care populaţiile în cauză nu beneficiază de nicio reprezentare sau masiv subreprezentate, în mod discriminatoriu şi antidemocratic”.
[84]. Despre structura statului şi funcţionarea sa, a se vedea Constituţia republicii sus-menţionată şi alegerile multipartite care au loc în mod regulat în acest teritoriu. Despre capacitatea de a intra în relaţii cu alte state chiar înainte de încheierea protocolului de la Bishkek în mai 1994 şi acordul ulterior de încetare a focului, a se vedea probele sus-menţionate în prezenta opinie.
[85]. A se vedea cauza Curţii Supreme din Canada şi cauzele Comisiei africane Congresul populaţiei katanganeze împotriva Zairului şi Kevin Mgwanga Gunme împotriva Camerunului. În aceste cauze, populaţiilor din Quebec, Katanga şi din Camerunul de Sud nu le-a fost recunoscut dreptul la autodeterminare externă, pe motiv al existenţei unei autodeterminări interne. Această poziţie a fost confirmată de art. 4 din Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile popoarelor indigene, pe care Adunarea Generală a adoptat-o la 13 septembrie 2007, prin Rezoluţia 61/295 (A/RES/61/295) cu 143 de voturi pentru, 4 împotrivă şi 11 abţineri.
[86]. Dacă autorităţile statului aprobă, în mod formal sau tacit, acţiuni ale unor persoane particulare care încalcă drepturile garantate de convenţie ale altor persoane particulare care se află sub jurisdicţia sa, răspunderea acelui stat poate fi angajată în temeiul Convenţiei (Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 81, şi Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 318).
[87]. Grotius, De jure belli ac pacis, Libri tres, 2.6.5.
[88]. În acest stadiu, trebuie reamintită importanţa crucială a coridorului Lachin, recunoscută în mod explicit de către Consiliul de Securitate şi de către CSCE/OSCE. Astfel, Consiliul de Securitate solicita, în rezoluţiile 822 (1993) şi 853 (1993), „să fie asigurat accesul liber al ajutoarelor umanitare internaţionale în regiune, în special în toate zonele afectate de conflict, astfel încât să poată fi atenuate suferinţele crescute ale populaţiei civile” şi a reafirmat că „toate părţile au obligaţia să respecte principiile şi normele dreptului internaţional umanitar”. În Rezoluţia 874, „solicită tuturor părţilor să se abţină de la orice încălcări ale dreptului internaţional umanitar şi solicită din nou, la fel ca în rezoluţiile 822 (1993) şi 853 (1993), să fie asigurat accesul liber al ajutoarelor umanitare internaţionale în toate zonele afectate de conflict”. În urma primei sale reuniuni suplimentare (Helsinki, 24 martie 1992), Consiliul CSCE observa următoarele: Miniştrii au solicitat tuturor statelor participante ale CSCE şi tuturor părţilor interesate să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că ajutorul umanitar este oferit tuturor celor care au nevoie, prin mijloace rapide şi eficiente, inclusiv prin deschiderea unor coridoare sigure sub control internaţional” (rezumatul concluziilor primei reuniuni suplimentare, pct. 10). Din aceste solicitări rezultă cu claritate că situaţia din acest moment impune o intervenţie umanitară urgentă, pornind de la necesitatea creării unor coridoare sigure. Despre intervenţia umanitară ca drept şi responsabilitatea comunităţii internaţionale, a se vedea opinia noastră separată în cauza Sargsyan împotriva Armeniei (citată anterior).
[89]. Pentru a da un răspuns amănunţit la aceste întrebări, ar fi trebuit examinate cu atenţie probele oficiale disponibile în speţă cu privire la încălcări ale drepturilor omului împotriva populaţiei armene din Azerbaidjan, de exemplu, rezoluţiile Parlamentului European din 7 iulie 1988 [„Parlamentul European [...] întrucât deteriorarea situaţiei politice, care a dus la pogromurile antiarmene din Sumgait şi la actele grave de violenţă din Baku, constituie, în sine, o ameninţare la adresa securităţii armenilor care trăiesc în Azerbaidjan [...] condamnă violenţa represiunii împotriva manifestanţilor armeni din Azerbaidjan”], din 18 ianuarie 1990 [„având în vedere reluarea de către azeri a activităţilor antiarmene la Baku (prima estimare menţiona numeroase victime, dintre care unele au fost ucise în condiţii atroce) şi atacarea satelor armene din exteriorul Nagorno-Karabah, ca de exemplu Shaumyan şi Getashen, [...] întrucât Azerbaidjanul a reinstaurat cu toată forţa blocada asupra Nagorno-Karabah [...]”], din 15 martie 1990 [„îngrijorată de situaţia drepturilor omului din Nagorno-Karabah, plasată sub administraţia Azerbaidjanului în ciuda voinţei majorităţii populaţiei sale compuse din peste 75% armeni şi de continuarea violenţelor în Azerbaidjan”], din 14 martie 1991 („masacrele asupra armenilor din Azerbaidjan”), din 16 mai 1991 („deplângând agravarea continuă a violenţelor din Caucaz, în special împotriva armenilor din regiunea autonomă Karabah”) din 13 februarie 1992 („întrucât, în ultimii 3 ani, populaţia armeană din Nagorno-Karabah a fost supusă blocadei şi unor agresiuni continue, întrucât de la sfârşitul lunii decembrie 1991, Azerbaidjanul a declanşat o ofensivă masivă fără precedent împotriva armenilor din Nagorno-Karabah, întrucât, în cursul lunii ianuarie 1992, localităţile armene din Nagorno-Karabah au fost bombardate de 34 de ori cu artilerie grea, fiind atacate cu peste 1 100 rachete şi mortiere care au rănit aproximativ 100 de persoane civile, inclusiv femei şi copii, întrucât situaţia sanitară şi alimentară a locuitorilor din Nagorno-Karabah s-a deteriorat în continuare şi a ajuns la limite greu suportabile”), din 21 ianuarie 1993 [„Parlamentul European [...] conştient de situaţia dramatică a celor 300 000 de refugiaţi armeni care au fugit în urma pogromurilor din Azerbaidjan, [...] consideră că blocada implacabilă aplicată de Azerbaidjan constituie o încălcare a dreptului internaţional şi solicită guvernului azer ridicarea imediată a acesteia”] şi din 10 februarie 1994 („având în vedere reluarea bombardamentelor asupra civililor de către aviaţia azeră, în special asupra oraşului Stepanakert”), art. 907 din legea americană Freedom Support Act [24 octombrie 1992, încă în vigoare: „Statele Unite ale Americii nu pot acorda asistenţă guvernului azer nici în temeiul prezentei legi, nici în temeiul oricărei alte legi (cu excepţia asistenţei prevăzute la titlul V din prezenta lege), decât în momentul în care preşedintele stabileşte şi raportează Congresului faptul că guvernul azer ia măsuri care pot fi probate pentru a pune capăt tuturor blocadelor şi oricăror utilizări ale forţei ofensive împotriva Armeniei şi a Nagorno-Karabahului”] şi rezoluţia din 17 mai 1991 a Senatului Statelor Unite ale Americii [„întrucât forţele sovietice şi azere au distrus satele armene şi au depopulat regiunile armene din interiorul Nagorno-Karabah şi din zonele sale învecinate, cu încălcarea drepturilor omului internaţional recunoscute [...] [Senatul] condamnă atacurile împotriva bărbaţilor, femeilor şi copiilor nevinovaţi din regiunile şi zonele populate armene situate în interiorul şi în vecinătatea Nagorno-Karabahului sau în Armenia; condamnă folosirea nediscriminatorie a forţei, inclusiv bombardarea zonelor civile, la graniţele estice şi sudice ale Armeniei; solicită încetarea blocadei şi utilizarea forţei şi intimidarea îndreptate împotriva Armeniei şi Nagorno-Karabah”]. Curtea însăşi a recunoscut existenţa unor „expulzări” însoţite „de arestări şi de acte de violenţă” îndreptate împotriva populaţiei civile armene, comise de „forţele guvernamentale” pe teritoriul Azerbaidjanului în aprilie-mai 1991 (pct. 32 din hotărârea Sargsyan împotriva Azerbaidjanului, citată anterior).
[90]. Šilih împotriva Sloveniei, citată anterior, pct. 159-163.
Full & Egal Universal Law Academy