©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 6 decembrie 2007
în Cauza Cohen împotriva României
(Cererea nr. 38538/02)
Strasbourg
Definitivă la 06.03.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Cohen împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B. M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandtrom,
A. Gyulumyan,
Domnul E. Myjer,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 15 noiembrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 38538/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, doamna Miriam-Reginette Cohen (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 5 martie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de P. Popp, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în 1945 şi locuieşte la Cape Town, în Africa de Sud.
5. În 1950 bunul imobiliar situat la nr. 5 în str. Daniceni din Bucureşti şi format dintr-o casă şi terenul aferent, ce a aparţinut mamei reclamantei, a făcut obiectul unei naţionalizări.
6. La 10 decembrie 1996, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară formulată în faţa Judecătoriei Bucureşti, M.H., mama reclamantei, a obţinut o hotărâre definitivă de constatare a ilegalităţii naţionalizării bunului şi prin care se dispune că autorităţile trebuie să i-l restituie.
7. În pofida constatării prin hotărâre judecătorească definitivă a dreptului său de proprietate, M.H. s-a aflat în imposibilitatea de a-şi recupera bunul deoarece, în temeiul legii nr. 112/1995, statul vânduse cele trei apartamente ce formau acest bun chiriaşilor care îl ocupau. Apartamentul nr. 1 a fost vândut la 19 noiembrie 1996 şi apartamentele nr. 2 şi 6 au fost vândute la 12 decembrie 1996.
8. În 1997 M.H. a cerut instanţelor să constate nulitatea vânzării apartamentelor. Ea a menţionat că naţionalizarea era abuzivă şi ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, prin urmare, nu-l putea vinde legal.
9. La 6 iulie 1998 M.H. a decedat. Reclamanta a continuat litigiul în calitate de moştenitoare.
10. La sfârşitul procedurii, printr-o hotărâre din 3 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea lui M.H. continuată de reclamantă pe motiv că chiriaşii erau cumpărători de bună credinţă. Curtea de Apel a considerat că nici o dispoziţie din legea nr. 112/1995 nu interzicea chiriaşilor să cumpere apartamentele, chair dacă foştii proprietari făcuseră demersuri în vederea revendicării proprietăţii. Curtea de Apel nu a acordat nici o despăgubire reclamantei.
11. După adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate abuziv, reclamanta a cerut să fie despăgubită pentru pierderea bunului rezultat din vânzare, la nivelul valorii de piaţă al bunului, conform prevederilor respectivei legi. Nici până astăzi reclamanta nu a fost despăgubită.
12. La 30 noiembrie 2004 Primăria Bucureşti a întocmit un proces-verbal de punere în posesia imobilului în favoarea reclamantei. Se menţiona că apartamentele respective nu făceau obiectul restituirii.
II. DREPTUL ŞI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE
13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârea Străin împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, CEDO 2005-VII).
14. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne descrise în hotărârea Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-44) sunt de asemenea pertinente în prezenta cauză.
15. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
16. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată) modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele:
Articolul 1
“1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat, (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.
2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv
(...).”
Articolul 10
“1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(...)
8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.”
Articolul 20
“1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
(...)”
Articolul 45
“Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (...).”
17. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragraful 24, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
18. Reclamanta invocă faptul că vânzarea apartamentelor nr. 1, 2 şi 6 care compun bunul imobiliar, confirmată prin hotărârea din 3 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
19. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
20. Guvernul aminteşte că reclamanta ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. În acest sens el se referă la obiectivele Legii nr. 10/2001 care a fost prima lege care a reglementat în general problema imobilelor naţionalizate, privind echilibrul dintre cerinţele reparaţiei acordate victimelor bunurilor naţionalizate şi siguranţa raporturilor juridice. La aceasta se adaugă Legea n.r 247/2005, care a modificat şi completat legea nr. 10/2001 creând cadrul instituţional şi finnanciar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi. În fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor ar fi datorată « circumstanţelor excepţionale » şi nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre apărarea dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.
21. Reclamanta contestă această susţinere. Ea consideră că funcţionarea mecanismului despăgubirii prezentat de Guvern nu este efectivă şi reprezintă o măsură având drept scop întârzierea acordării unei eventuale despăgubiri. În opinia reclamantei o despăgubire reală şi corectă pentru pierderea bunurilor sale ar consta numai în acordarea valorii de piaţă a bunurilor sale.
22. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea între altele Porteanu citat anterior, paragrafele 32-35).
23. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în cazul prezent. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
24. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunurilor sale, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste zece ani, a făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
25. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
26. Reclamanta solicită 700.000 euro cu titlu de prejudiciu material. Ea a prezentat la dosar o scrisoare a unei agenţii imobiliare care a estimat valoarea apartamentelor nr. 1, 2 şi 6 între 700.000 şi 800.000 euro. Nicio expertiză tehnică imobiliară nu a fost prezentată în acest sens de reclamantă. Reclamanta nu a cerut nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral.
27. Guvernul consideră că documentul prezentat de reclamantă în sprijinul cererii sale nu poate înlocui o expertiză tehnică imobiliară realizată de un profesionist. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a apartamentelor în litigiu este de 308.905 euro şi în acest sens prezintă un raport de expertiză.
28. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită vânzării de către stat a apartamentelor ce compun bunul reclamantei către terţi, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.
29. Curtea estimează, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentelor respective precum şi a terenului aferent, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
30. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a celor trei apartamente. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de Guvern, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 310.000 euro.
B. Costuri şi cheltuieli
31. Reclamanta nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
32. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
33. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentele nr. 1, 2 şi 6 din strada Daniceni din Bucureşti, precum şi terenul aferent, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 310.000 euro (treisutezecemii euro) pentru prejudiciul material, la care se adaugă orice sumă ce ar puea fi datorată cu titlu de impozit;
c) că la suma menţionată anterior trebuie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi că sumele respective vor fi convertite în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
d) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 6 decembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy