Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA COJOCARU c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 35251/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 noiembrie 2011
Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Cojocaru c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), întrunită în cadrul unei camere compuse din:
Egbert Myjer, Preşedinte,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al SECŢIei,
Deliberând la 18 octombrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 35251/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Petru Cojocaru („reclamantul”), la 18 august 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl F. Nagacevschi, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. La 23 iunie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile precedentului articol 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei.
6. La 15 septembrie 2011, Curtea a informat Guvernul că această cauză face parte din jurisprudenţa bine consolidată a Curţii şi cererea a fost repartizată unui complet de trei judecători.
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în anul 1945 şi locuieşte în Chişinău.
7. În anul 1999, reclamantul a fost angajat de către o instituţie medico-sanitară publică („policlinică”).
8. La 5 februarie 2003, directorul policlinicii a semnat un contract de acreditare cu Consiliul naţional de evaluare şi acreditare în sănătate („Consiliul”). Potrivit acestui contract, Consiliul urma să efectueze o vizită de evaluare la policlinică. În vederea pregătirii policlinicii pentru această vizită şi având în vedere creşterea volumului de lucru, administraţia a modificat programul de muncă al reclamantului. Deoarece noul program contravenea dispoziţiilor legale, reclamantul a continuat să muncească conform programului vechi.
9. La 23 aprilie 2003, administraţia policlinicii a concediat reclamantul pe motivul absenţei sale nejustificate de la locul de muncă şi neîndeplinirea sistematică a obligaţiilor de serviciu.
10. La 29 aprilie 2003, reclamantul a depus o acţiunea împotriva ex-angajatorului său, solicitând restabilirea sa în funcţie. În timpul examinării cauzei, Ministerul Sănătăţii a expediat o scrisoare Judecătoriei Centru şi a informat-o, printre altele, despre semnarea contractului din 5 februarie 2003 (a se vedea paragraful 8 de mai sus).
11. Prin hotărârea sa din 11 iunie 2003, Judecătoria Centru a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată. La 15 iunie 2003, reclamantul a depus apel.
12. Prin decizia sa din 21 octombrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul şi a casat hotărârea instanţei inferioare. Curtea de Apel a obligat policlinica să restabilească reclamantul în funcţia sa şi să-i plătească salariul datorat până la 23 aprilie 2003
13. Policlinica a depus recurs împotriva deciziei din 21 octombrie 2003.
14. Printr-o decizie din 18 februarie 2004 privind admisibilitate, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ca vădit nefondat.
15. La 22 martie 2004, policlinica a depus o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiţie, solicitând reexaminarea cauzei. Aceasta şi-a întemeiat cererea pe contractul din 5 februarie 2003, considerând acest document drept o probă suplimentară care avea un impact direct asupra acestei cauze şi care nu a fost prezentată anterior în faţa instanţelor. Policlinica a susţinut că acest contract demonstra faptul că ea dispunea de timp scurt pentru a pregăti vizita de evaluare a Consiliului, și acest fapt justifica modificarea programului de lucru al reclamantului.
16. Prin decizia sa din 5 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire a policlinicii, a casat propria sa decizie din 18 februarie 2004 şi a trimis cauza la reexaminare. Ea a notat pe scurt că contractul din 5 februarie 2003 a servit drept temei pentru modificarea programului de lucru al reclamantului şi că acesta reprezenta o nouă probă care nu a fost prezentată anterior instanţelor judecătoreşti. Curtea Supremă nu a furnizat alte detalii.
17. La 12 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat o decizie definitivă, prin care a admis cel de-al doilea recurs al policlinicii. Ea a casat decizia Curţii de Apel Chişinău din 21 octombrie 2003 şi menținut hotărârea Judecătoriei Centru din 11 iunie 2003, prin care acţiunea reclamantului a fost respinsă. În decizia sa din 12 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie nu a făcut nici o referinţă la contractul din 5 februarie 2003.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
18. Dreptul intern relevant privind revizuirea deciziilor judecătoreşti definitive a fost expus în hotărârea Popov c. Moldova (nr. 2) (nr. 19960/04, §§ 27-29, 6 decembrie 2005).
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
19. Reclamantul a pretins că prin revizuirea deciziei definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 18 februarie 2004 pronunţate în favoarea sa, a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. El a pretins că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Părţile relevante ale articolelor invocate prevăd următoarele:
Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale ...”
A. Cu privire la solicitarea Guvernului de a respinge cererea formulată în temeiul articolului 37 al Convenţiei
20. La 10 septembrie 2007 şi 12 martie 2008, Guvernul a informat Curtea că a formulat o declaraţie unilaterală pentru a soluționa chestiunile din cererea reclamantului. Potrivit acestei declaraţii, Guvernul a fost gata să recunoască că admiterea de către Curtea Supremă de Justiţie a cererii de revizuire a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Guvernul a propus să plătească reclamantului 4088,6 lei moldoveneşti (MDL) (aproximativ 250 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu material, pentru pierderea salariului său pe o perioadă de patru luni. De asemenea, Guvernul a oferit suma de EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral şi a indicat că această despăgubire a fost calculată în baza criteriilor stabilite în hotărârea Roşca c. Moldova (nr. 6267/02, 22 martie 2005). În final, Guvernul a declarat că este gata să plătească reclamantului EUR 350 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El a invitat Curtea să scoată cererea de pe rol în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
21. Reclamantul a refuzat sumele propuse de Guvern şi a respins declaraţia unilaterală a acestuia. În privinţa prejudiciului material, reclamantul a declarat că el nu a lucrat cinci luni, dar Guvernul a propus să-i compenseze salariul doar pentru patru luni.
De asemenea, reclamantul consideră că în această cauză a avut loc o întârziere la plata salariului său şi a susţinut că el are dreptul să primească dobânda de întârziere care trebuie calculată în conformitate cu prevederile Codului Muncii al Republicii Moldova.
22. Curtea reiterează principiile stabilite în jurisprudenţa sa privind examinarea declaraţiilor unilaterale (a se vedea, spre exemplu, Melnic c. Moldova, nr. 6923/03, §§ 20-31, 14 noiembrie 2006; Decev c. Moldova (nr. 2), nr. 7365/05, §§ 14-20, 24 februarie 2009). Curtea reaminteşte în special că faptul dacă o declaraţie unilaterală oferă un temei suficient pentru a constata că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie nu cere continuarea examinării cauzei de către Curte depinde de circumstanţele specifice ale cauzei care trebuie determinate (articolul 37 § 1 in fine) (Tahsin Acar c. Turquie (chestiunea preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 75, CEDH 2003‑VI).
23. Curtea reiterează că o hotărâre în care ea constată o violare impune statului pârât o obligaţie juridică de a pune capăt violării şi a repara consecinţele acesteia, în aşa mod, încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă înainte de violare (Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce [GC] (satisfacţia echitabilă), nr. 25701/94, § 72, 28 noiembrie 2002). Curtea a decis că acest principiu este aplicabil şi în cauze similare acesteia, în care Guvernul încearcă să obţină o decizie de scoatere a cererii de pe rol prin intermediul unei declaraţii unilaterale (Decev c. Moldova (nr. 2), nr. 7365/05, § 18, 24 februarie 2009).
24. În ceea ce priveşte faptul dacă scoaterea acestei cereri de pe rol ar fi oportună, ca urmare a declaraţiei unilaterale formulate de Guvern, în primul rând, Curtea observă că Guvernul nu a făcut nici o referire, în declaraţia sa unilaterală, la violarea pretinsă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Curtea notează că pretenţia formulată în temeiul acestui articol a fost comunicată Guvernului ca urmare a examinării prealabile a acestei cauze şi Guvernul, în observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cererii, a respins pretenţia privind violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Reieșind din circumstanţele acestei cauze, Curtea consideră că a fost necesar ca Guvernul să se pronunţe în declaraţia sa unilaterală asupra acestei pretenţii. Aceasta însă nu a fost cazul.
25. În al doilea rând, în ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea notează că Guvernul este reticent să plătească dobânda de întârziere pentru salariul neplătit la timp reclamantului. În opinia Curţii, reieșind din faptul că Guvernul este gata să ramburseze reclamantului venitul său ratat, este logic de considerat că persoana în cauză a suferit un prejudiciu material ca urmare a imposibilităţii de a se folosi de această sumă de bani o perioadă îndelungată de timp (a se vedea Roşca c. Moldova, nr. 6267/02, §§ 36 şi 37, 22 martie 2005). În consecinţă, Curtea consideră că în această cauză este oportun de a include dobânda de întârziere în calculul prejudiciului material.
26. În baza celor menţionate mai sus, Curtea pune la îndoială faptul că Guvernul este dispus să-şi îndeplinească angajamentele sale pentru a putea stopa violarea şi elimina consecinţele, precum și pentru a restabili cât mai mult posibil situaţia anterioară. Prin urmare, ea consideră că respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi Protocoalele sale nu cere Curţii continuarea examinării acestei cereri (a se vedea, à contrario, Akman c. Turquie (scoaterea de pe rol), nr. 37453/97, §§ 23 et 24, CEDH 2001‑VI).
27. Prin urmare, Curtea respinge cererea Guvernului privind scoaterea cererii de pe rol în temeiul articolului 37 § 1 c) al Convenţiei şi va purcede la examinarea admisibilităţii şi fondului cererii.
B. Cu privire la admisibilitate
28. Curtea consideră că această parte a cererii nu este vădit nefondată în temeiul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, Curtea observă că nu există nici un alt temei de inadmisibilitate. Prin urmare, ea o declară admisibilă.
C. Cu privire la fond
29. În temeiul articolelor de mai sus, reclamantul s-a plâns de faptul că la 5 mai 2004 Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de către partea adversă în proces, şi de casarea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa. Reclamantul susţine că cererea de revizuire a fost utilizată în această cauză drept un apel camuflat. El pretinde că partea adversă cunoştea încă de la începutul procesului despre documentele pe care şi-a întemeiat cererea sa de revizuire şi a susţinut că aceasta le putea prezenta instanţei de fond cu mult timp înainte.
30. Guvernul a contestat acest argument. El a declarat că revizuirea unei decizii definitive adoptate de Curtea Supremă de Justiţie la 18 februarie 2004 a fost justificată prin probe noi aduse de către partea adversă în proces (a se vedea paragraful 15 de mai sus). El susţine că aceste probe nu au putut fi prezentate în faţa instanţelor judecătoreşti la o etapă anterioară a procesului.
31. Curtea reiterează că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice impune ca nici o parte în proces să nu fie în drept să solicite revizuirea unei decizii definitive şi executorii doar pentru a obţine o reexaminare a cauzei şi pronunţarea unei noi decizii pe aceeaşi chestiune. În special, revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Riabykh c. Russie, nr. 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX).
32. În această cauză, Curtea observă că reclamantul dispunea de o decizie definitivă – decizia Curţii de Apel Chişinău din 21 octombrie 2003, menţinută de Curtea Supremă la 18 februarie 2004 – potrivit căreia el trebuia restabilit la locul de muncă pe care îl ocupa anterior şi trebuia să primească salariul pentru perioada absenţei forţate de la lucru. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
33. Curtea constată că Curtea Supremă de Justiţie a casat deciziile definitive menţionate mai sus pe motiv că contractul din 5 februarie 2003 a reprezentat o probă nouă (a se vedea paragraful 16 de mai sus). În acelaşi timp, Curtea constată că Judecătoria Centru a fost informată despre existenţa acestui contract încă la momentul examinării fondului cererii (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Astfel, Curtea nu poate să fie de acord cu faptul că acest contract a reprezentat o probă nouă, care nu a putut fi examinată anterior de către instanţele judecătoreşti. Curtea observă că acest contract a fost semnat însăşi de către partea adversă şi nimic din dosar nu indică asupra faptului că aceasta ar fi fost împiedicată să îl prezinte instanţelor naţionale la momentul examinării cauzei în fond. În plus, în decizia din 12 mai 2004, pronunţată ca urmare a reexaminării cauzei, nu a fost formulată nici o referinţă la această probă (a se vedea paragraful 17 de mai jos).
34. Curtea observă că a examinat în mod repetat cauzele care se referă la chestiuni similare şi a constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea Popov c. Moldova (nr. 2), nr. 19960/04, §§ 52-58, 6 decembrie 2005; Oferta Plus SRL c. Moldova, nr. 14385/04, §§ 104-107 şi 112-115, 19 decembrie 2006; Eugenia et Doina Duca c. Moldova, nr. 75/07, §§ 35-45, 3 martie 2009; Melnic c. Moldova, nr. 6923/03, §§ 38-44, 14 noiembrie 2006; Istrate c. Moldova, nr. 53773/00, §§ 46-61, 13 iunie 2006).
35. Având în vedere circumstanţele acestei cauze, şi argumentele formulate de către părţi, Curtea nu vede nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în această cauză. Având în vedere jurisprudenţa sa pe marginea acestei chestiuni, Curtea consideră că în această cauză procedura de revizuire a fost utilizată de către Curtea Supremă de Justiţie într-un mod incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice.
36. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia ca urmare a casării hotărârii judecătoreşti definitive pronunțate la 18 februarie 2003.
II. CU PRIVIRE LA ALTE PRETENŢII
37. În privința articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamantul de asemenea a pretins că după rejudecarea cauzei, la 5 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie nu i-a expediat o copie a cererii de revizuire; nu i-a oferit posibilitatea să-și prezinte argumentele şi nici să fie reprezentat de către un avocat; nu a amânat examinarea cererii la solicitarea sa; şi a adoptat decizia în absenţa sa.
38. Având în vedere toate probele de care dispune, şi în măsura competenței sale de a examina pretenţiile formulate mai sus, Curtea nu consideră că aceste pretenţii reprezintă vreo aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
III.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
39. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
40. Reclamantul a pretins EUR 9,863 cu titlu de prejudiciu material cauzat. Această sumă include salariul pentru cinci luni, perioada în care el s-a aflat în şomaj după concedierea sa în baza unei hotărâri judecătoreşti din 12 mai 2004 (paragraful 17 de mai sus). Reclamantul consideră că salariul pierdut reprezintă MDL 5,110,75 (aproximativ 315 EUR). La această sumă el a adăugat dobânda de întârziere calculată prin analogie în conformitate cu prevederile Codului Muncii al Republicii Moldova cu privire la plata salariilor cu întârziere.
41. Guvernul nu este de acord cu suma pretinsă. El afirmă că reclamantul a suferit un prejudiciu material şi consideră că plata salariului pentru lunile în care el nu a lucrat reprezintă o compensaţie echitabilă a prejudiciului cauzat. Pe de altă parte, Guvernul a respins argumentul reclamantului privind plata dobânzii de întârziere. El consideră că prevederile Codului Muncii invocate de către reclamant nu sunt aplicabile în această cauză, deoarece nu a avut loc o întârziere intenţionată în plata salariului.
42. Curtea reiterează că o hotărâre în care ea constată o violare impune statului pârât o obligaţie juridică de a pune capăt violării şi a repara consecinţele acesteia, în aşa mod, încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă înainte de violare (Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce [GC] (satisfacţie echitabilă), nr. 25701/94, § 72, 28 noiembrie 2002). În această cauză, reparaţia trebuie să aibă scopul de a repune reclamantul în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă violarea nu ar fi avut loc, adică înainte de casarea deciziei din 18 februarie 2004.
43. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a imposibilităţii de a primi salariul său în temeiul deciziei din 18 februarie 2004. Având în vedere că reclamantul solicită plata salariului pentru perioada în care el nu a lucrat şi că el a prezentat documente care demonstrează lipsa de remunerare în această perioadă (iunie-octombrie 2004), Curtea îi acordă EUR 315 pentru pierderea salariului său. În această privinţă, Curtea notează că Guvernul nu a contestat suma care a servit drept temei pentru calcularea salariului.
44. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu material ca rezultat al imposibilităţii de a folosi şi de a dispune de salariul său (a se vedea Roşca c. Moldova, nr. 6267/02, §§ 36 şi 37, 22 martie 2005). Prin urmare, Curtea consideră că este necesar de a compensa salariul pierdut şi dobânda de întârziere. În privinţa calculării acestor sume, Curtea observă că reclamantul insistă asupra aplicării, prin analogie, a prevederilor Codului Muncii care sunt deosebit de avantajoase. Guvernul însă contestă aplicarea acestor prevederi. Curtea reiterează că interpretarea dreptului naţional al unui stat contractant nu ţine de competenţa sa, mai ales în situaţia în care între părţile în proces există o neînţelegere cu privire la această chestiune, cum este în această cauză, şi nici una dintre ele nu-şi întemeiază argumentele sale pe exemple din jurisprudenţa națională (a se vedea, printre altele, Matache et autres c. Roumanie, nr. 38113/02, § 24, 19 octombrie 2006; Brualla Gómez de la Torre c. Espagne, 19 decembrie 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997‑VIII). Cu toate acestea, Curtea a acordat EUR 465 cu titlu de prejudiciu material.
45. Având în vedere cele de sus, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 780 cu titlu de prejudiciu material cauzat.
B. Prejudiciul moral
46. Reclamantul a pretins EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral. Guvernul consideră că această sumă este excesivă şi susţine că suma de EUR 2,000 este suficientă pentru a repara prejudiciul moral cauzat.
47. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral - şi anume ca urmare a casării deciziei definitive prin care el a fost restabilit la locul său de muncă – şi că o simplă constatare a violării Convenţiei nu a reprezentat o reparaţie suficientă în această privinţă. De asemenea, ea observă că în rezultatul casării acestei decizii, reclamantul a fost concediat şi timp de câteva luni el a fost privat de sursa sa principală de venit. În acelaşi timp, Curtea consideră că suma pretinsă de reclamant este excesivă. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
C. Costuri şi cheltuieli
48. Reclamantul a pretins EUR 910 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii.
49. Guvernul consideră că această sumă este excesivă.
50. Având în vedere documentele de care dispune şi reieșind din jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de EUR 910 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D.Dobânda
51. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge cererea Guvernului privind scoaterea cererii de pe rol;
2. Declară admisibilă cererea privind pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca urmare a casării unei decizii definitive pronunţate în favoarea reclamantului;
3. Declară restul cererii inadmisibil;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care să fie convertită în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
i) EUR 780 (şapte sute optzeci euro) cu titlu de prejudiciu material;
ii) EUR 2,000 (două mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
iii) EUR 910 (nouă sute zece euro), plus orice taxă care poate fi percepută de către reclamant, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 15 noiembrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliEgbert Myjer
Grefier adjunct Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy