©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
CAUZA COMORAȘU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Cererea nr. 16270/12
HOTĂRÂREA
Strasbourg
31 mai 2016
Definitivă
31.08.2016
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Comorașu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din
András Sajó, președinte,
Vincent A. De Gaetano,
Boštjan M. Zupančič,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Egidijus Kūris,
Iulia Motoc,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători,
și Marialena Tsirli, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 mai 2016,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 16270/12) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ilie Comorașu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 5 martie 2012 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
2. Reclamantul a fost reprezentat de I. Popa, avocat în Bacău. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susține, în special, că a fost transportat și internat, fără consimțământul său, contrar art. 5 din Convenție, la Spitalul Psihiatric Bacău, unde a suferit tratamente contrare art. 3 din Convenție, precum și că nu s-a efectuat o cercetare penală efectivă în cauză.
4. La 25 octombrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1971 și locuiește în Prăjești.
6. La momentul faptelor, reclamantul lucra în Belgia și ocupa funcția de consilier local al comunei Prăjești, unde locuia cu familia de mai mulți ani. La 20 decembrie 2007, reclamantul s-a întors din Belgia în România.
A. Incidentele din 28–29 decembrie 2007
7. În seara zilei de 28 decembrie, în urma unei vizite la familia reclamantului, soacra acestuia a apelat serviciul de urgență pentru a se plânge de faptul că ginerele său era agresiv de la întoarcerea sa în România. Aceasta a fost invitată să se prezinte la postul de poliție comunală Prăjești, unde un echipaj o aștepta deja. În jurul orelor 21-22, polițiștii s-au prezentat la domiciliul reclamantului. După o jumătate de oră a sosit și o ambulanță. Nereușind să îl convingă pe reclamant să îi însoțească, polițiștii și ambulanța au părăsit locul respectiv în jurul orelor 2-3 dimineața.
8. A doua zi, 29 decembrie 2007, în jurul orei 9 dimineața, un autovehicul al Primăriei Prăjești s-a oprit în fața casei reclamantului pe când acesta curăța curtea de zăpadă. Primarul comunei, șeful de post și adjunctul său, precum și alte persoane au coborât din autovehicul și s-au apropiat de reclamant. Pe când ieșea din curte, reclamantul a fost imobilizat de polițiști, care i-au pus cătușe la mâini și apoi la glezne, după care l-au dus la Secția de Psihiatrie a Spitalului Județean Bacău (infra, pct. 20).
9. În procesul-verbal întocmit de doi dintre polițiștii însărcinaţi cu transportul la spital s-a menționat că reclamantul fusese agresiv cu membrii familiei sale și cu vecinii de când s-a întors în România și că s-a arătat violent în cursul intervenției poliției și pe durata transportului cu autovehiculul. Polițiștii au explicat că l-au dus la spital pentru a fi internat și pentru a-i asigura un tratament adecvat.
B. Spitalizarea la Secția Psihiatrie
10. Potrivit foii de observație clinică generală întocmită la internarea reclamantului în spital, reclamantul a fost internat în spital la 29 decembrie 2007, ora 10:30, cu următorul diagnostic: „tulburare psihotică acută”. Acesta fusese adus la spital de familia sa și de poliție ca urmare a unui „episod psihotic acut”. Internarea fusese solicitată de soția reclamantului „pentru tratament”. Medicul psihiatru C.C. a confirmat, prin parafă, aceste mențiuni. În cursul cercetării penale începute în urma plângerii reclamantului (a se vedea infra, pct. 17), soția sa a declarat că C.C. a constrâns-o să-și dea consimțământul la internare.
11. Potrivit reclamantului, acesta a fost internat forţat în aceeași zi fără să fi fost examinat de un medic psihiatru. I s-au injectat sedative, după care a fost pus într-o cămașă de forță și dus într-unul din saloanele spitalului unde se aflau alte șapte persoane care sufereau de diferite boli mintale. În încăperea respectivă geamurile erau sparte și era frig.
12. Soției reclamantului i s-a permis să îi facă o vizită de 30 de minute a doua zi după internarea sa. Rudelor reclamantului nu li s-a permis să îl viziteze în spital în primele zile ale internării.
13. În perioada 29 decembrie 2007 – 11 ianuarie 2008, reclamantului i s-au administrat sedative. Urmare a acestui fapt, reclamantul a devenit lucid abia la 10 zile după internarea sa. Atunci și-a dat seama că, în timp ce se afla în stare de inconștiență, a primit o lovitură la urechea stângă, care sângera abundent și pentru care nu a primit niciun tratament.
14. Abia în data de 10 ianuarie 2008 a fost examinat de medicii din Spitalul Bacău, care au constatat că suferă de sinuzită și infecție la urechea dreaptă (mastoidită dreapta). Ulterior a fost supus unei intervenții pentru tratarea infecției.
15. Reclamantul a rămas în secția de psihiatrie până la 15 ianuarie 2008. Între această dată și 3 martie 2008, a fost internat în diverse unități medicale pentru tratarea sinuzitei și infecției de la urechea dreaptă (mastoidită dreapta), precum și în Institutul Național de Diabet, aceste boli fiindu-i diagnosticate în cursul internării psihiatrice.
16. Din cauza internării sale în spital, reclamantul nu a mai putut să se întoarcă la muncă în Belgia.
C. Plângerea pentru rele tratamente
17. La 20 ianuarie 2009, în baza dispozițiilor generale din Codul penal privind abuzul în serviciu comis de funcționari publici, falsul în înscrisuri oficiale şi uzul de fals, reclamantul a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău o plângere penală împotriva primarului comunei Prăjești, a celor cinci polițiști care l-au dus cu forța la secţia de psihiatrie și a lui C.C., medicul psihiatru al spitalului. Acesta s-a plâns de modul în care a fost reținut și dus la spital, de condițiile de ședere în spital, precum și de neacordarea unui tratament medical corespunzător, ceea ce i-a afectat grav sănătatea și i-a prelungit până la 3 martie 2008 internarea în spital, pe fondul noilor boli contractate, printre care diabetul și mastoidita. A mai susținut că primarul a încercat – cu ajutorul poliției și al medicului implicat – să îl facă să pară în ochii publicului că este bolnav mintal pentru a-l scoate din viața politică înainte de alegerile municipale din mai și iunie 2008. Reclamantul s-a constituit parte civilă și a solicitat 40 000 de euro (EUR) despăgubiri.
18. La 19 martie 2009, la solicitarea poliției, reclamantul s-a supus unui examen psihiatric și unei evaluări psihologice la Institutul de Medicină Legală – Serviciul Județean Bacău. Potrivit concluziilor examenului psihiatric, reclamantul suferea de o „tulburare de personalitate de tip instabil”. Evaluarea psihologică a arătat că acesta prezintă o „configurație de personalitate structurată dizarmonic, cu accentuarea tendințelor de hiperperseverență ... o accentuare a tendințelor specifice tulburărilor de personalitate de tip paranoid și compulsiv”. Serviciul Județean de Medicină Legală Bacău a transmis poliției la 14 aprilie 2009 un raport conținând istoricul medical al reclamantului și concluziile celor două evaluări.
19. În perioada martie-iunie 2009, organele de cercetare i-au audiat pe reclamant, soția sa, soacra sa, polițiștii implicați, un membru al familiei reclamantului care l-a vizitat periodic la spital și un sătean care a asistat la imobilizarea reclamantului.
20. Astfel, la 7 mai 2009, B.D., unul dintre polițiștii implicați în incident, a descris după cum urmează intervenția din seara zilei de 28 decembrie 2007:
„Când am ajuns la fața locului, [reclamantul] se afla în balconul casei sale, a țipat și ne-a adresat cuvinte vulgare și grosolane. Mama sa a ieșit din casa vecină și ne-a explicat că fiul său urlă constant de câteva zile, nu doarme noaptea, se uită la televizor și ascultă muzică foarte tare și își sperie soția și copiii.”
În continuare, a descris reținerea reclamantului din 29 decembrie 2007:
„După discuții, [reclamantul] a ieșit din curte și în acel moment, împreună cu agenții [P.V.] și [P.I.], l-am încătușat și am încercat să îl urcăm în mașina Primăriei Prăjești pentru a-l transporta la [spital]. Acesta a devenit foarte agresiv și a început să dea cu piciorul în mașină, de aceea i-am pus cătușe la picioare. După aceasta l-am făcut să urce în mașină și l-am transportat la [spital].
În timpul transportului, a fost agresiv și ne-a adresat insulte.”
21. Alți doi polițiști, G.V. și R.I., au făcut declarații similare (la 8 și, respectiv, 16 aprilie 2009). A.I., primarul comunei, chemat la fața locului de către polițiști, la solicitarea expresă a reclamantului, a descris în termeni similari reținerea reclamantului din 29 decembrie 2007.
22. La 3 iunie 2009, soacra reclamantului a făcut la poliție o declarație care conține părțile următoare relevante:
„La 28 decembrie 2007 am fost în vizită la fiica mea. Cu această ocazie, am văzut că [reclamantul] era schimbat; era agitat, nu dormea noaptea, era obosit și stresat. Nu a fost violent cu nimeni. I-am sugerat fiicei mea că ar avea nevoie de un control la spital, dar nu am discutat acest lucru cu [reclamantul]. În jurul orei 21, revenită acasă, am sunat la 112 și am explicat că ginerele meu era agitat, că revenise recent din străinătate și că noi doream să îl internăm în spital. Interlocutorul meu m-a invitat să mă prezint la postul de poliție Prăjești pentru a aștepta sosirea ambulanței. Când am ajuns la postul de poliție, agenții mă așteptau deja și ne-am dus împreună acasă la [reclamant]. O jumătate de oră mai târziu a ajuns și ambulanța. Am încercat, cu toții, să intrăm în casă și să discutăm cu ginerele meu, dar nu am reușit deoarece acesta s-a închis în casă împreună cu familia sa [...]. L-am văzut în balcon, a întrebat de ce suntem acolo, dar nu am reușit să vorbim cu el pentru că eram încă în stradă. A doua zi, am auzit în sat că ginerele meu a fost internat.”
23. La o dată neprecizată, soția reclamantului a declarat că, în prezența sa, reclamantul a fost reținut cu forța de către polițiști, care i-au pus cătușe la mâini și la picioare și l-au făcut să urce în mașină. Nu a fost informată că reclamantul urma să fie dus la spitalul de psihiatrie. A mers în urma mașinii poliției în mașina unui sătean care s-a oferit să o ajute. Ajunsă la spital, nu i s-a permis să își vadă soțul și a fost constrânsă de C.C. să semneze fișa de internare a reclamantului.
24. La 12 iunie 2009, vărul reclamantului a declarat poliției că l-a vizitat periodic pe reclamant în timpul internării sale în spital și că acesta s-a plâns de modul în care a fost internat. A adăugat următoarele despre tratamentul medical acordat în spital:
„Din câte am văzut, nu mi se pare normal modul în care a fost tratat în spital. Abia după multe eforturi și insistențe [din partea familiei] Dr. [C.] a fost de acord să efectueze analize medicale amănunțite [...] deoarece starea de sănătate a [reclamantului] se deteriora constant; i-a fost refuzat transferul și, în cele din urmă, atunci când transferul i-a fost aprobat, s-a constatat că [reclamantul] suferea de boli destul de grave, care au necesitat tratamente de lungă durată în spitale din București”.
25. La 9 martie 2009, poliția a luat, de asemenea, declarația unui sătean care a fost prezent în timpul imobilizării reclamantului. Acesta a explicat că a fost nevoie de șase polițiști pentru a-l imobiliza deoarece era foarte agitat, dar că nu a fost lovit de polițiști în timpul incidentului.
26. Prin rezoluţia parchetului din 9 octombrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale. S-a reținut că, de la întoarcerea din străinătate din data de 20 decembrie 2008, reclamantul a început să fie violent față de membrii familiei și față de vecini. Soacra sa a fost nevoită să sune la poliție în seara zilei de 28 decembrie și apoi să se prezinte la postul de poliție pentru a descrie comportamentul agresiv al reclamantului. Echipajul de poliție a fost primit de reclamant, care le-a adresat insulte, a devenit violent și s-a închis în casă împreună cu soția și copiii săi. Acesta a aruncat cu mâncare în direcția polițiștilor care încercau să-l calmeze. Procurorul a reținut, de asemenea, că, în dimineața următoare, în jurul orei 9, cinci polițiști s-au întors pentru că reclamantul și-a agresat mama. Reclamantul, reîntors în curtea sa, a refuzat să vorbească cu polițiștii, cerând prezența unui consilier local și apoi a primarului, care s-au deplasat la fața locului. Certându-se vehement cu primarul, reclamantul a ieșit din curte, iar polițiștii au profitat de ocazie ca să îi pună cătușele, să îl urce în mașina primăriei (întrucât poliția locală nu dispunea de un autovehicul) și să îl ducă la spitalul de psihiatrie.
Rezoluția a fost confirmată la 19 noiembrie 2009 de procurorul ierarhic superior și, în urma plângerii reclamantului, prin hotărârea Judecătoriei Bacău din 27 aprilie 2010.
27. Prin hotărârea definitivă din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bacău a admis recursul reclamantului, a anulat toate actele anterioare și a retrimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău pentru redeschiderea urmăririi penale față de persoanele indicate de reclamant în plângerea sa penală. Instanța a reținut că autoritățile competente nu au efectuat o cercetare penală efectivă, de natură să clarifice circumstanțele incidentului denunțat de reclamant. S-a reținut, în special, că exista în speță o îndoială serioasă privind necesitatea de a folosi un număr atât de mare de membri ai forțelor de ordine pentru imobilizarea reclamantului și internarea, contrar voinţei sale, într-un spital de psihiatrie. De asemenea, instanța a reținut că nu a fost efectuată nicio expertiză privind sănătatea mintală a reclamantului de Institutul de Medicină Legală Iași, autoritatea competentă în această privință, în ciuda existenței unor rapoarte de evaluare contradictorii privind starea de sănătate mintală a reclamantului (instanța s-a referit la un raport din 2007, conform căruia reclamantul avea probleme psihologice, și un raport din 2009 conform căruia reclamantul era apt să poarte armă).
28. Prin rezoluţia din 11 mai 2011, pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale, procurorul a dispus din nou neînceperea urmăririi penale care reproducea întocmai motivarea din rezoluția procurorului din 9 octombrie 2009 (supra, pct. 26). Procurorul a mai reținut că, potrivit expertizei medicale din 22 martie 2011, efectuate în urma hotărârii curții de apel, reclamantul suferea de „tulburare afectivă bipolară – episod hipomaniacal acut cu elemente delirante interpretative”. Starea sa psihică necesita supraveghere și tratament de specialitate fără internare.
29. Potrivit afirmațiilor reclamantului, rezoluția procurorului nu i-a fost comunicată niciodată. A obținut o copie în iunie 2013, atunci când grefa Curții i-a trimis observațiile Guvernului și anexele aferente. Reclamantul s-a prezentat în mod repetat la parchet pentru a obține o copie a raportului de expertiză medicală din 22 martie 2011, precum și informații despre mersul cercetărilor. Din nou, raportul de expertiză i-a parvenit reclamantului odată cu observațiile Guvernului.
30. În iunie 2012, reclamantul a fost ales consilier local al comunei Prăjești.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
31. Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, în versiunea în vigoare la momentul faptelor, reglementa internarea nevoluntară a unei persoane. Aceasta prevedea că internarea nevoluntară se realizează la solicitarea familiei sau a reprezentanților poliției, descriind între altele circumstanțele care au condus la solicitare și antecedentele medicale cunoscute (art. 47). Împotriva hotărârii de internare nevoluntară pacientul sau reprezentantul acestuia poate „sesiza instanța judecătorească competentă, potrivit legii” (art. 54).
32. Legea nr. 487/2002 a fost modificată prin Legea nr. 129/2012 și ulterior republicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 17 iulie 2012 [a se vedea B. împotriva României (nr. 2), nr. 1285/03, pct. 51-52, 19 februarie 2013; Atudorei împotriva României, nr. 50131/08, pct. 82-84, 16 septembrie 2014]. Această nouă versiune nu era în vigoare la momentul faptelor din speță.
33. O prezentare exhaustivă a legislației în vigoare la data introducerii prezentei cereri și practica internă relevantă cu privire la protejarea persoanelor cu tulburări psihice este inclusă în hotărârile C.B. împotriva României (nr. 21207/03, pct. 37, 20 aprilie 2010), Parascineti împotriva României (nr. 32060/05, pct. 25 și 29, 13 martie 2012), Cristian Teodorescu împotriva României (nr. 22883/05, pct. 30-40, 19 iunie 2012) și Atudorei (citată anterior, pct. 73-87).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
34. Reclamantul se plânge că a fost supus unor rele tratamente în cursul reținerii sale de către polițiști în fața casei sale, precum și în cursul internării sale nevoluntare la Secția de Psihiatrie a Spitalului Județean Bacău. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o anchetă efectivă în urma plângerii sale îndreptate împotriva persoanelor răspunzătoare. Aceste capete de cerere au fost comunicate Guvernului din perspectiva art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
35. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară așadar admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Observațiile părților
a) Reclamantul
36. Reclamantul reamintește că rezoluția procurorului din 11 mai 2011 nu i-a fost comunicată niciodată, în pofida repetatelor sale solicitări adresate parchetului. A intrat în posesia acesteia abia în data de 25 iunie 2013, când a primit de la Curte observațiile Guvernului. În plus, acesta a depus cererea la Curte după demersuri repetate și nereușite pe lângă procuror pentru a obține copia raportului de expertiză medico-legală și a rezoluției pronunțate în dosarul său.
37. Reclamantul nu a formulat alte observații pe latura materială, de care se plânge în cererea sa inițială.
b) Guvernul
38. În primul rând, Guvernul observă că reclamantul a fost internat la solicitarea soacrei sale, care a apelat serviciul de urgență în data de 28 decembrie 2007. Imobilizarea reclamantului în cursul interpelării a fost impusă de starea sa de nervozitate și amenințarea pe care o reprezenta pentru familia sa și pentru polițiști.
Referitor la rana de la ureche, Guvernul reamintește că reclamantul avea o infecție pentru care, conform fișei medicale de observație, a primit tratamentul corespunzător. Guvernul observă că reclamantul nu a depus plângere împotriva medicului curant.
39. În al doilea rând, Guvernul admite că rezoluția procurorului din 11 mai 2011 nu i-a fost comunicată reclamantului. Guvernul observă însă că acesta din urmă a așteptat mai mult de un an pentru a depune plângere la autoritățile naționale. În plus, ulterior trimiterii dosarului prin hotărârea Curții de Apel din 25 noiembrie 2010, acesta nu a făcut eforturi pentru a se informa de la procuror cu privire la mersul anchetei.
2) Motivarea Curții
a) Principii generale
40. Curtea amintește mai întâi că, pentru a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de severitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul de circumstanțe specifice cauzei, ca de exemplu durata tratamentului sau efectele sale fizice ori psihologice, iar în unele cazuri, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoană este privată de libertate, utilizarea forței fizice în privința sa deși nu este impusă de comportamentul său aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 [în special Bouyid împotriva Belgiei, (MC), nr. 23380/09, pct. 86-90, CEDO 2015, dar și R.L. și M.-J.D. împotriva Franței, nr. 44568/98, pct. 61, 19 mai 2004]. În special, Curtea a stabilit următoarele (Bouyid, citată anterior, pct. 88 și 101):
„88. [...] atunci când o persoană este privată de libertate sau, în general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea forței fizice față de aceasta, atunci când comportamentul său nu o impune în mod strict necesar, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție.
101. [...] orice comportament al forțelor de ordine față de o persoană, care aduce atingere demnității umane, constituie o încălcare a art. 3 din Convenție. Acest lucru este valabil în special în cazul utilizării de către acestea a forței fizice împotriva unei persoane, atunci când aceasta nu se dovedește a fi strict necesară având în vedere comportamentul său, indiferent de efectul pe care l-a avut asupra persoanei în cauză.”
41. Mai mult decât atât, deși art. 3 nu interzice folosirea forței de către agenții de poliție în timpul imobilizării, această folosire a forței trebuie să fie proporțională și absolut necesară în raport cu circumstanțele cauzei [în special Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34529/10, pct. 126, CEDO 2013 (fragmente); și, mutatis mutandis, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 72 și 76, CEDO 2000-XII].
42. Curtea reamintește că s-a pronunțat astfel cu privire la folosirea cătușelor (Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 56, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII):
„(56) [...] purtarea cătușelor nu ridică în mod normal probleme, în sensul art. 3 din Convenție, atunci când are legătură cu o arestare sau o detenție legală și nu implică folosirea forței, nici expunerea în public, dincolo de ceea ce este considerat în mod rezonabil ca fiind necesar în circumstanțele cauzei. În această privință, este necesar, de exemplu, să se stabilească dacă există motive să se creadă că persoana în cauză va opune rezistență arestării sau va încerca să fugă, să provoace vătămări sau prejudicii, ori să distrugă probe.”
43. În continuare, Curtea reamintește că, în cazul persoanelor bolnave mintal, trebuie ținut cont de vulnerabilitatea lor deosebită și incapacitatea lor, în unele cazuri, de a se plânge pur și simplu cu privire la efectele unui tratament asupra lor, pentru a aprecia dacă tratamentul respectiv era incompatibil cu cerințele prevăzute la art. 3 [Renolde împotriva Franței, nr. 5608/05, pct. 84 și 109, CEDO 2008 (fragmente); Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27229/95, pct. 111, CEDO 2001-III; Bureš împotriva Republicii Cehe, nr. 37679/08, pct. 85, 18 octombrie 2012].
44. Curtea reamintește, de asemenea, că în cazul în care o persoană susține în mod credibil că a fost supusă, mai ales de către poliție sau alte servicii ale statului, unui tratament contrar art. 3, acuzațiile trebuie să facă obiectul unei anchete oficiale și efective, îndeplinind următoarele criterii formulate cel mai recent în hotărârea Bouyid, citată anterior (pct. 114-123, în special punctele citate mai sus, cu omiterea trimiterilor la jurisprudență):
„119. Indiferent de modalitățile de desfășurare a anchetei, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu. În plus, pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să permită identificarea și sancționarea persoanelor responsabile. De asemenea, aceasta trebuie să fie suficient de amplă pentru a permite autorităților responsabile să țină seama nu numai de actele agenților statului care au recurs la forță în mod direct și ilegal, dar și de ansamblul circumstanțelor în care au fost săvârșite aceste acte.
120. Deși nu este vorba despre o obligație de rezultat, ci de mijloace, orice deficiență a cercetării care îi reduce capacitatea de a stabili circumstanțele cauzei sau identitatea persoanelor responsabile riscă să conducă la concluzia că aceasta nu atinge eficiența necesară.
122. Victima trebuie să fie în măsură să participe efectiv la anchetă [...].
123. În cele din urmă, ancheta trebuie să fie temeinică, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie întotdeauna să facă eforturi considerabile pentru a descoperi ce s-a întâmplat și că nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta.”
45. În cele din urmă, Curtea reamintește că a impus ca reclamanții care intenționează să îi adreseze plângeri privind lipsa caracterului efectiv al anchetei să nu întârzie în mod nejustificat să sesizeze autorităților interne competente și Curții capătul lor de cerere. În timp, martorilor le scade memoria, pot muri sau pot fi imposibil de găsit, unele probe dispar ori se deteriorează, iar șansele unei anchete efective se diminuează treptat, astfel încât examinarea și pronunțarea unei hotărâri de către Curte riscă să fie lipsite de semnificație și eficacitate. Prin urmare, reclamanții trebuie să dea dovadă de diligență și de inițiativă și să depună plângerile fără întârzieri nejustificate (mutatis mutandis, Baklanov împotriva Ucrainei, nr. 44425/08, pct. 74, 24 octombrie 2013).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
i) Cu privire la aspectul material al art. 3 din Convenție
46. Curtea reamintește că reclamantul a fost reținut la domiciliul său de către cinci polițiști care i-au aplicat cătușe la mâini și picioare și l-au dus cu forța la secția de psihiatrie a spitalului. Cu o noapte înainte, poliția și serviciul de ambulanță au încercat în zadar să îl calmeze pe reclamant, a cărui soacră i-a alertat asupra faptului că era agitat și avea un comportament agresiv față de familie (supra, pct. 26). În acest context, având în vedere imprevizibilitatea comportamentului reclamantului, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că cinci polițiști au intervenit ca să îl imobilizeze.
47. În această privință, trebuie amintit că, având în vedere dificultatea misiunii poliției în societățile contemporane și caracterul imprevizibil al comportamentului uman, este necesar ca sfera de aplicare a obligației pozitive ce revine autorităților interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină insuportabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Günaydın împotriva Turciei, nr. 27526/95, pct. 31, 13 octombrie 2005).
48. În plus, pentru a examina dacă forța folosită a fost proporțională în acest caz, Curtea acordă o importanță deosebită existenței vreunei vătămări ca urmare a intervenției și, după caz, circumstanțelor în care a survenit aceasta (Timtik împotriva Turciei, nr. 12503/06, pct. 49, 9 noiembrie 2010; și Rehbock, citată anterior, pct. 72). Cu toate acestea, reclamantul nu pare să fi fost supus niciunei violențe fizice sau psihice în momentul reținerii sale (a se vedea, a contrario, hotărârile Rehbock, pct. 68, și, respectiv, Gutsanovi, pct. 134-135).
49. Prin urmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material ca urmare a condițiilor reținerii reclamantului de către poliție.
ii) Cu privire la aspectul procedural al art. 3 din Convenție
50. Guvernul a imputat reclamantului faptul că nu a fost diligent în demersurile sale pe lângă autoritățile naționale. Cu privire la calitatea anchetei efectuate în speță, Curtea observă mai întâi că incidentele în litigiu au avut loc în data de 29 decembrie 2007, că reclamantul a fost externat din spital la 3 martie 2008, că a sesizat poliția la 20 ianuarie 2009, ultima hotărâre definitivă i-a fost comunicată la 25 noiembrie 2010, că ultimul act procedural despre care a fost informat datează din 22 martie 2011 și reclamantul a sesizat Curtea la 5 martie 2012. În plus, părțile sunt de acord asupra faptului că plângerea penală cu constituire ca parte civilă a reprezentat o cale de atac efectivă în prezenta cauză (mutatis mutandis, Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 105-109, 4 martie 2008).
51. Curtea consideră că faptul că reclamantul a așteptat aproximativ 10 luni înainte de a depune plângere la autoritățile interne competente nu este nerezonabil, având în vedere că dreptul intern îi acorda un termen mai lung pentru depunerea plângerii. Astfel, conform normelor de drept intern în vigoare la momentul respectiv, cel mai scurt termen de prescripție a răspunderii penale era de 3 ani. Mai mult decât atât, în prezenta cauză, întârzierea de 10 luni nu a prejudiciat ancheta: amintirile martorilor nu au fost afectate, declarațiile lor fiind detaliate și cuprinzătoare. În plus, toate documentele medicale relevante au fost păstrate și puse la dispoziția organelor de cercetare (supra, pct. 45).
52. Tot cu privire la comportamentul reclamantului în cursul anchetei, Curtea observă dezacordul dintre părți asupra aspectului dacă acesta a dat dovadă de diligență pentru a se interesa despre desfășurarea procedurii penale. Cu toate acestea, Curtea amintește că era normal la momentul faptelor ca organele de cercetare să nu aibă niciun contact cu părțile înainte de încheierea procedurii deoarece efectuau din proprie inițiativă orice act de investigație pe care îl considerau relevant fără să informeze victimele în acest sens [Mocanu și alții, citată anterior, pct. 321; Georgescu împotriva României (dec.), nr. 4867/03, pct. 25, 22 octombrie 2013; Bucureșteanu împotriva României, nr. 20558/04, pct. 42, 16 aprilie 2013; și, mutatis mutandis, Poede împotriva României, nr. 40549/11, pct. 56-57, 15 septembrie 2015]. Curtea mai reamintește că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a comunica reclamantului rezoluția procurorului din 11 mai 2011, lăsându-l astfel fără posibilitatea de a o ataca în timp util în instanță.
53. În plus, Curtea constată că, odată sesizate, autoritățile interne au acționat cu o promptitudine și o diligență rezonabile: într-o perioadă de circa 8 luni acestea au putut să examineze starea de sănătate a reclamantului și să colecteze probe testimoniale relevante. Acțiunile introduse de reclamant au fost, la rândul lor, examinate în detaliu și rapid.
54. Cu toate acestea, deficiențe majore au fost identificate în cursul anchetei de către curtea de apel, care, la 25 noiembrie 2010, a retrimis dosarul cauzei la procuror, obligându-l să înceapă urmărirea penală față de persoanele răspunzătoare. Curtea de apel a considerat că ancheta nu a fost efectivă și că nu au fost clarificate toate circumstanțele incidentului. În ciuda acestor indicații clare din partea curții de apel, noua rezoluție a procurorului nu a făcut decât să reproducă raţionamentul rezoluției contestate. În afară de un nou raport de expertiză psihiatrică, niciun act procedural nu pare să fi fost efectuat ulterior retrimiterii dosarului cauzei la procuror. Mai mult decât atât, întrucât nu a fost comunicată reclamantului, noua rezoluție de neîncepere a urmăririi penale nu a fost supusă controlului judecătoresc. În plus, reclamantul nu a fost în măsură să participe activ la anchetă.
55. Aceste elemente sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că ancheta efectuată în prezenta cauză nu a fost „efectivă” (a se vedea, mutatis mutandis, Baklanov, pct. 89). În consecință, a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENȚIE
56. Invocând art. 5 § 1, art. 6 și art. 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns că a fost reținut ilegal la domiciliul său, dus cu forța într-un spital de psihiatrie, internat nevoluntar și supus unui tratament medical față de care nu și-a dat consimțământul.
57. Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 54, 17 septembrie 2009; și M.S. împotriva Croației (nr. 2), nr. 75450/12, pct. 114, 19 februarie 2015], Curtea consideră că aceste capete de cerere ale reclamantului intră exclusiv sub incidența art. 5 § 1 din Convenție, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
58. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară așadar admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Observațiile părților
59. Reclamantul reamintește că internarea sa nu a fost voluntară și a menționat că autoritățile nu au respectat procedura prevăzută de lege pentru internarea nevoluntară. În plus, simpla semnătură a soției sale de pe foaia de observație clinică nu ține loc de cerere de internare, în conformitate cu cerințele Legii nr. 487/2002. De altfel, el susține că semnătura a fost adăugată după internarea lui.
60. Pe baza foii în discuție, Guvernul a susținut că reclamantul a fost adus la spital la cererea soției sale și a fost examinat de un medic psihiatru la internarea în spital. Guvernul a explicat că internarea reclamantului a fost considerată internare voluntară.
2. Motivarea Curții
a) Cu privire la chestiunea dacă reclamantul a suferit o lipsire de libertate
61. Curtea observă în primul rând că părțile nu sunt de acord cu privire la caracterul voluntar sau nevoluntar al internării reclamantului în secția de psihiatrie. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească, pe baza dosarului cauzei, dacă reclamantul a fost „lipsit de libertate” în sensul art. 5 § 1 din Convenție.
i) Principii generale
62. În hotărârea Cristian Teodorescu citată anterior, (pct. 54-55), Curtea a reamintit criteriile prin care se stabilește dacă o persoană a fost privată de libertate (referirile la jurisprudență au fost omise):
„54. Curtea reamintește că, pentru a determina dacă un individ este «lipsit de libertate» în sensul art. 5, se pleacă de la situația concretă și se ia în considerare un ansamblu de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele și modalitățile de executare ale măsurii în cauză [...]. Fără îndoială, adesea este necesar, pentru a se pronunța asupra existenței unei încălcări a drepturilor apărate de Convenție, să se consacre atenție discernerii realității dincolo de aparențe și de vocabularul folosit [...]. Calificarea sau absența calificării de către stat a unei situații de fapt nu poate avea o influență decisivă asupra concluziei Curții privind existența unei lipsiri de libertate [...].
În domeniul internării persoanelor cu tulburări psihice, noțiunea de «lipsire de libertate» cuprinde în același timp un aspect obiectiv, adică internarea unei persoane într-un spațiu restrâns pentru o perioadă de timp deloc neglijabilă, și un aspect subiectiv, care implică faptul că persoana în cauză nu și-a dat consimțământul în mod valabil la internare.”
ii) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
63. În ceea ce privește aspectul obiectiv al criteriului descris mai sus, Curtea observă că reclamantul a fost internat în spitalul de psihiatrie în perioada 29 decembrie 2007 – 15 ianuarie 2008 fără nicio posibilitate de a ieși din proprie inițiativă și fără a avea contact cu familia sa în primele zile (mutatis mutandis, Atudorei, citată anterior, pct. 130).
64. În ceea ce privește aspectul subiectiv, deși Guvernul a susținut că internarea reclamantului a fost voluntară, trebuie remarcat faptul că acesta nu a consimțit niciodată la această măsură. Astfel, modul în care a fost reținut și dus la spital a arătat că s-a opus internării sale. Declarațiile luate martorilor (în special cea a soției sale și a vărului său, supra, pct. 23 și, respectiv, pct. 24), pun și ele sub semnul întrebării voința reclamantului de a rămâne în spital. În plus, chiar și în ipoteza că soția reclamantului a consimțit la internare, voința ei nu o înlocuiește pe cea a reclamantului și, în conformitate cu legislația în vigoare, internarea solicitată de familie este considerată întotdeauna nevoluntară (supra, pct. 31).
65. În cele din urmă, Curtea reamintește că, chiar și în ipoteza că solicitarea de internare a fost făcută de soția reclamantului și, prin urmare, de o persoană particulară, executarea acesteia a fost făcută de autoritățile statului (în special poliția) într-un spital public. Răspunderea statului este așadar angajată în orice caz [Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47848/08, pct. 134, CEDO 2014; și Atudorei, citată anterior, pct. 139].
66. Pentru aceste motive, Curtea consideră că reclamantul a fost lipsit de libertate în conformitate cu criteriile stabilite în temeiul art. 5 din Convenție.
b) Cu privire la compatibilitatea lipsirii de libertate a reclamantului cu cerințele art. 5 § 1 din Convenție
i) Principii generale
67. În hotărârea Cristian Teodorescu, citată anterior (pct. 59-62), Curtea a reiterat criteriile pe baza cărora examinează compatibilitatea lipsirii de libertate cu cerințele de la art. 5 din Convenție. Curtea face trimitere la acestea (a se vedea, de asemenea, Atudorei, citată anterior, pct. 141-144).
68. De asemenea, Curtea mai reamintește că, în conformitate cu unul dintre principiile generale consacrate de jurisprudență, detenția este „arbitrară” în cazul în care, chiar dacă aceasta este în deplină conformitate cu legislația națională, a existat un element de rea-credință sau înșelăciune din partea autorităților sau în cazul în care autoritățile interne nu au făcut eforturi pentru a aplica în mod corect legislația relevantă (M.S., citată anterior, pct. 142).
ii) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
69. Revenind la faptele cauzei, Curtea reamintește că a constatat că internarea reclamantului nu a fost voluntară. Prin urmare, se aplică normele relevante din Legea sănătății mintale.
70. Curtea reamintește, în acest sens, că în hotărârea Cristian Teodorescu a constatat o serie de lacune în legea respectivă. Curtea a considerat că legea nu prevedea, în momentul faptelor, nicio cerință privind forma în care decizia de internare nevoluntară luată în temeiul art. 49 din lege trebuia să îi fie comunicată persoanei vizate sau reprezentantului său. În mod similar, Curtea a constatat că legea nu impunea niciun termen comisiei de control pentru a informa persoana vizată și reprezentantul său despre decizia luată. Prin urmare, Curtea a considerat că aceste lacune expuneau persoana în privința căreia se lua decizia de internare nevoluntară unui risc real de a fi pusă în imposibilitatea folosirii căilor de atac prevăzute de Legea nr. 487/2002, ca de exemplu o acțiune în temeiul art. 54 din lege. De asemenea, Curtea a constatat că, având în vedere textul legii, nu era surprinzător faptul că încă nu a fost introdusă nicio acțiune în temeiul acestei dispoziții la instanțele naționale (Cristian Teodorescu, citată anterior, pct. 65; și B., citată anterior, pct. 91-92).
71. Or, lacunele respective i-au adus atingere reclamantului în prezenta cauză. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții ca să concluzioneze că lipsirea de libertate a reclamantului nu s-a făcut potrivit căilor legale.
72. Mai mult decât atât, nu există niciun indiciu în prezenta cauză că lipsirea de libertate era necesară în circumstanțele cauzei și că alte măsuri, mai puțin severe, nu ar fi fost suficiente pentru a proteja interesul său ori interesul public. Mai precis, astfel cum reiese din probele aflate la dosar (supra, pct. 8 și pct. 20), atunci când polițiștii au sosit la domiciliul reclamantului, la 29 decembrie 2007, acesta era ocupat cu curățarea curții sale de zăpadă; nu era în conflict și nu se certa cu cineva și a comunicat cu autoritățile. Rezultă că încătușarea reclamantului nu a fost în mod clar cauzată de comportamentul său; dimpotrivă, se pare că agresivitatea sa a fost cauzată de faptul că a fost încătușat și transportat forțat la spital. Aceste fapte sugerează că reclamantul nu reprezenta în acel moment un pericol evident pentru sine sau pentru cei apropiați.
73. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că lipsirea de libertate a reclamantului nu era justificată în temeiul lit. e) a art. 5 § 1 și s-a bazat pe o lege care ridica ea însăși probleme în raport cu Convenția. De altfel, Guvernul nu a invocat nici unul dintre celelalte motive enumerate la lit. a)–f) ale art. 5 § 1, care, în speță, ar fi putut permite lipsirea de libertate în litigiu.
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
74. În conformitate cu art. 41 din Convenție:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
75. Reclamantul solicită următoarele sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material:
- 150 EUR pentru prețul biletului de avion pe care nu l-a putut folosi pentru a reveni în Belgia deoarece a fost internat în spital;
- 10 000 EUR pentru foloasele nerealizate deoarece nu s-a putut întoarce la locul de muncă în timpul internării sale în spital;
- 6 000 EUR pentru cheltuielile medicale suportate cu spitalizarea sa în perioada 28 decembrie 2007 – 28 februarie 2008.
Acesta a depus la dosar copia biletului de avion din 31 octombrie 2007 și un certificat bancar dovedind că a lichidat un cont de 2 000 EUR.
76. De asemenea, solicită 10 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
77. Guvernul susține că pretențiile formulate cu titlu de prejudiciu material nu sunt justificate. De asemenea, suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.
78. Ținând seama de elementele de care dispune și pronunțându-se în echitate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 10 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru prejudiciul material. În plus, consideră necesar să i se acorde 10 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă.
B. Cheltuieli de judecată
79. Reclamantul nu a solicitat nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
80. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA:
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăște că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește acuzațiile de rele tratamente în cursul imobilizării reclamantului;
3. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește ancheta efectuată de autoritățile interne în legătură cu plângerea penală pentru rele tratamente, formulată de reclamant;
4. Hotărăște că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție;
5. Hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) 10 000 EUR (zece mii de euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii) 10 000 EUR (zece mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 31 mai 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Marialena TsirliAndrás Sajó
GrefierPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy