©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA CONSTANTIN FLOREA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 21534/05)
Hotărâre
Strasbourg
19 iunie 2012
Definitivă
19/09/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Constantin Florea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 mai 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 21534/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Constantin Florea („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 mai 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde, în special, că durata procedurii îndreptate împotriva sa a fost nerezonabilă şi că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată.
4. La 15 februarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), preşedintele camerei a desemnat-o pe Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul este născut în 1950 şi locuieşte în Damieneşti.
7. Era asociat unic al unei societăţi comerciale care deţinea un abator situat în localitatea Damieneşti. Pentru carnea obţinută din sacrificarea animalelor cumpărate de la ferme locale societatea a încasat în perioada ianuarie – iunie 1996 subvenţii de la Direcţia judeţeană pentru agricultură (numită în continuare „direcţia”).
8. După un control efectuat în iunie 1996, direcţia a considerat că reclamantul a falsificat documente contabile declarând un număr mai mare de animale sacrificate pentru a beneficia de subvenţii mai mari. Direcţia a considerat că societatea a încasat pe nedrept 245 milioane lei româneşti, adică echivalentul a 7500 USD. Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău, sesizat de către direcţie, a deschis o anchetă pentru investigarea acuzaţiei de înşelăciune, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals.
9. Între 9 şi 19 octombrie 1996, reclamantul a fost arestat preventiv prin ordonanţa parchetului. La 19 octombrie 1996, bunurile societăţii au fost puse sub sechestru.
10. Anchetatorii au audiat peste 400 fermieri şi au dispus realizarea unei expertize contabile.
11. Prin rechizitoriul din 5 decembrie 1996, parchetul l-a trimis în judecată pe reclamant pentru infracţiunile menţionate.
12. Judecătoria Bacău a trimis dosarul la Tribunalul Bacău care l-a înapoiat judecătoriei. Curtea de Apel Bacău a trimis dosarul tribunalului.
13. La 18 septembrie 1997, tribunalul, fără să administreze noi probe, a trimis dosarul parchetului pentru continuarea anchetei şi realizarea unei noi expertize contabile. Parchetul de pe lângă tribunal a trimis dosarul parchetului de pe lângă judecătorie.
14. La 20 august 1998, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pe motiv că nu fusese comisă nicio infracţiune. Neînceperea urmării penale a fost anulată de parchetul de pe lângă tribunal care a continuat ancheta. O nouă expertiză contabilă a fost efectuată.
15. La 21 decembrie 2000 parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pe motiv că faptele de care era acuzat au fost comise fără intenţie. La 12 aprilie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a anulat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis dosarul la parchetul de pe lângă tribunal pentru continuarea anchetei.
16. O a patra expertiză contabilă a concluzionat că reclamantul a încasat pe nedrept aproximativ 169 milioane lei, aproximativ 5 000 EUR. La cererea reclamantului, o nouă expertiză a fost efectuată în octombrie 2002. Ea a concluzionat că prejudiciul se ridică la aproximativ 103 milioane lei, aproximativ 3 000 EUR.
17. Prin rechizitoriul din 1 noiembrie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Bacău pentru înşelăciune, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals. Direcţia s-a constituit parte civilă pentru suma de 624 milioane lei reprezentând prejudiciul pretins.
18. Instanţa a audiat mai mulţi martori şi a respins cererea reclamantului privind realizarea unei noi expertize cu motivarea că nu era necesară.
19. Prin hotărârea din 12 mai 2004, judecătoria a considerat că faptele de care reclamantul era acuzat corespundeau definiţiei infracţiunilor de înşelăciune, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, întrucât aceste documente nu proveneau de la o autoritate publică.
20. Examinând documentele dosarului, a considerat că, începând cu ianuarie 1996, reclamantul, pentru a beneficia de subvenţii mai mari, a falsificat documente contabile înscriind un număr de animale sacrificate mai mare decât cel real. A concluzionat astfel:
„În perioada ianuarie – mai 1996, cu aceeaşi intenţie dolosivă, reclamantul, administrator al societăţii comerciale „M”, a falsificat documentele de cumpărare a animalelor şi [...] a încasat ilegal din bugetului statului, de mai multe ori, suma de 103 200 500 lei cu titlu de subvenţii pentru carnea introdusă pe piaţă [...]; aceste fapte constituie infracţiunea de înşelăciune [iar] fapta de a falsifica documentele de cumpărare constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale care o include pe cea de uz de fals.”
21. A reţinut apoi că acţiunea publică pentru toate aceste fapte era prescrisă din noiembrie 2003 şi, în consecinţă, a încetat procesul penal.
22. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, în temeiul art. 998 C. civ., instanţa l-a obligat pe reclamant la plata către stat a sumei de 103 200 200 ROL. Judecătoria a considerat că elementele răspunderii civile delictuale erau caracterizate în felul următor:
„Existenţa prejudiciului este sigură şi pe deplin dovedită de expertizele întocmite [...] Actul care a provocat acest prejudiciu reiese din faptele expuse, cu alte cuvinte, reclamantul, falsificând documentele de achiziţionare, a înşelat partea civilă pentru a obţine pentru sine foloase necuvenite [...] Acestea au fost săvârşite cu intenţie şi acuzaţiile privind răspunderea angajaţilor direcţiei [...] nu pot fi reţinute. Există, de asemenea, o legătură de cauzalitate directă între acţiune şi prejudiciul provocat [...]”.
23. Reclamantul a formulat, succesiv, apel şi recurs, susţinându-şi nevinovăţia. Hotărârea primei instanţe a fost confirmată, prin două hotărâri definitive, a Tribunalului şi a Curţii de Apel Bacău din 7 octombrie şi, respectiv, din 16 decembrie 2004, cu motivarea că „s-a constatat cu certitudine că acuzatul a săvârşit infracţiunile de care este acuzat”.
II. Dreptul intern relevant
24. Conform art. 10 lit. g) C. proc. pen., acţiunea publică nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit amnistia, prescripţia sau decesul făptuitorului.
25. Potrivit art. 121 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală şi se opune exercitării acţiunii publice. Termenul de prescripţie variază între trei şi cincisprezece ani, în funcţie de infracţiunea săvârşită.
26. Art. 124 C. pen. prevede o formă de prescripţie specială, ce intervine indiferent de numărul de întreruperi, dacă termenul general de prescripţie este depăşit cu încă jumătate.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie
27. Reclamantul consideră că durata procedurii penale îndreptate împotriva sa este nerezonabilă. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
28. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
29. Guvernul susţine că speţa prezintă o anumită complexitate din cauza gravităţii faptelor, a numărului de martori şi a naturii probelor. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Guvernul adaugă că nu au existat perioade de inacţiune completă sau tărăgănări nejustificate. În cele din urmă, consideră că reclamantul a contribuit la prelungirea duratei procedurii prin cereri de amânare pentru pregătirea apărării, o cerere de recuzare şi absenţa la una din expertize.
30. Curtea reaminteşte mai întâi că, în general, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [a se vedea, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999-II].
31. În speţă, Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început în iunie 1996 şi s-a terminat la 16 decembrie 2004. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ opt ani şi cinci luni şi a implicat trei grade de jurisdicţie.
32. Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din speţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din convenţie (Pélissier şi Sassi, citată anterior).
33. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să conducă la o altă concluzie în speţă. În special, Curtea constată că procedura a fost prelungită fie din cauza necompetenţei materiale a instanţelor şi a termenului necesar pentru soluţionarea conflictului de competenţă, fie prin intermediul multelor trimiteri între instanţe şi diverse parchete, până la constatarea intervenţiei prescripţiei răspunderii penale. Or, nu este nerezonabil să se creadă că aceste probleme legate de competenţa instanţelor şi casările repetate au cauzat întârzieri care nu pot fi imputate reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003, SC Concept Ltd SRL şi Manole împotriva României, nr. 42907/02, pct. 51, 22 noiembrie 2007, şi Didu împotriva României, nr. 34814/02, pct. 29, 14 aprilie 2009).
34. Ţinând seama de consideraţiile precedente şi de jurisprudenţa sa în domeniu, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”.
35. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din convenţie
36. Reclamantul denunţă încălcarea principiului respectării prezumţiei de nevinovăţie ca urmare a faptului că instanţele interne au pronunţat o hotărâre privind vinovăţia sa şi i-au aplicat o sancţiune pecuniară, în ciuda prescripţiei faptelor de care era acuzat. Acesta invocă art. 6 § 2 din convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
37. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
38. Guvernul ridică excepţia de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere considerând că susţinerile reclamantului privind încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie sunt consecinţa unei interpretări greşite a dreptului intern.
39. În această privinţă, Guvernul arată că instanţele interne trebuie să stabilească mai întâi existenţa răspunderii penale pentru a înlătura apoi consecinţele acesteia ca urmare a intervenţiei prescripţiei. Prin urmare, consideră că în mod întemeiat instanţele interne au stabilit vinovăţia reclamantului şi au considerat că a săvârşit infracţiunile de care era acuzat.
40. Guvernul subliniază că încetarea procesului penal nu afectează aplicarea unei sancţiuni civile şi că, în speţă, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţele au constatat că condiţiile răspunderii civile delictuale erau îndeplinite şi, prin urmare, l-au obligat pe reclamant la repararea prejudiciului cauzat părţii civile.
41. Guvernul pledează, de asemenea, că reclamantul nu se poate pretinde victima unei încălcări a dreptului la respectarea prezumţiei de nevinovăţie întrucât vinovăţia i-a fost stabilită legal sub latura penală şi civilă a cauzei.
42. Reclamantul susţine că, deşi se constatase prescripţia răspunderii penale, condamnarea sa a adus atingere dreptului la respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
43. Curtea reaminteşte că prezumţia de nevinovăţie consacrată la art. 6 § 2 face parte din elementele noţiunii de proces echitabil în materie penală, prevăzut la paragraful 1 (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 56, seria A nr. 35) şi trebuie interpretată având în vedere jurisprudenţa Curţii în domeniu. Curtea a examinat deja cereri din punct de vedere al celor două paragrafe coroborate (Bernard împotriva Franţei, 23 aprilie 1998, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑II, şi Janosevic împotriva Suediei, nr. 34619/97, pct. 96, CEDO 2002‑VII) şi a hotărât că art. 6 § 2 reglementa întreaga procedură, indiferent de rezultatul procesului şi inclusiv în cazul în care acestea au fost oprite ca urmare a intervenţiei prescripţiei (Minelli împotriva Elveţiei, 25 martie 1983, pct. 25 şi urm., seria A nr. 62, şi Didu, citată anterior, pct. 41).
44. În speţă, reclamantul susţine că prescripţia se opune stabilirii răspunderii sale penale şi obligaţiei civile de plată pentru aceleaşi fapte. Curtea consideră că problema aplicabilităţii art. 6 § 2 din convenţie şi a calităţii de victimă a reclamantului, contestate de Guvern, se confundă în realitate cu fondul, în cadrul căruia trebuie examinată.
45. Curtea constată totuşi că această parte a cererii nu este în mod vădit nefondată în sensul 35 § 3 lit. a) din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
46. Guvernul afirmă că reclamantul a beneficiat de toate garanţiile unui proces echitabil în cadrul căruia dreptul la apărare a fost respectat. El arată că reclamantul a putut cere administrarea tuturor probelor pe care le considera relevante în faţa parchetului şi a instanţelor interne care, pe baza tuturor documentelor şi după o examinare detaliată a dosarului, au răsturnat prezumţia de nevinovăţie în privinţa reclamantului şi i-au stabilit vinovăţia penală şi răspunderea civilă delictuală.
47. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Guvernul subliniază că instanţa a considerat că prejudiciul era sigur şi că reprezenta consecinţa faptei ilicite a reclamantului, adică falsificarea de documente contabile pentru a obţine profituri ilegale pentru sine în detrimentul părţii civile.
48. În sfârşit, Guvernul reaminteşte că temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă a fost confirmată în urma apelului şi recursului reclamantului, tribunalul şi curtea de apel reţinând, la rândul lor, că reclamantul era vinovat de faptele de care era acuzat.
49. Reclamantul contestă poziţia Guvernului.
2. Motivarea Curţii
50. Curtea reaminteşte că este încălcată prezumţia de nevinovăţie atunci când, fără stabilirea legală prealabilă a vinovăţiei unui acuzat şi, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia să îşi exercite drepturile apărării, o decizie judiciară în ceea ce îl priveşte reflectă sentimentul vinovăţiei sale. Acesta este cazul chiar în absenţa unei constatări formale; este suficientă o motivare care să lase să se întrevadă că instanţa consideră persoana în cauză ca fiind vinovată (a se vedea, printre multe altele, Minelli, citată anterior, pct. 37).
51. Curtea reaminteşte, de asemenea, că a stabilit în cauza Didu, citată anterior, că casarea de către instanţa care a judecat în ultimă instanţă hotărârile de achitare pronunţate de instanţele inferioare şi constatarea vinovăţiei persoanei în cauză, în acelaşi timp cu încetarea procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, încălcau art. 6 § 2 din convenţie, în măsura în care dreptul la apărare nu a fost respectat în procedura derulată în faţa sa, fiind prima instanţă care l-a găsit pe reclamant vinovat. De asemenea, în cauza Giosakis împotriva Greciei (nr. 3), (nr. 5689/08, pct. 41, 3 mai 2011), Curtea a sancţionat ca fiind contrară art. 6 § 2 din convenţie casarea de către Curtea de Casaţie a hotărârii de achitare pronunţată de curtea de apel, în acelaşi timp constatând încetarea procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei, şi asta cu toate că nu a examinat deloc vinovăţia celui în cauză.
52. A reieşit din speţa citată că apare o problemă în ceea ce priveşte art. 6 § 2 din convenţie, deoarece instanţa care dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei casează simultan hotărârile de achitare pronunţate de instanţele inferioare şi, mai mult, se pronunţă pentru prima dată asupra vinovăţiei celui în cauză, fără să fie respectat dreptul la apărare în procedura dedusă judecăţii în faţa sa. Curtea consideră totuşi că respectiva speţă nu este aplicabilă în cazul de faţă pentru următoarele motive.
53. Curtea constată că judecătoria a analizat cauza în fapt şi în drept şi a studiat în ansamblul ei problema vinovăţiei în cadrul laturii penale şi a răspunderii civile a reclamantului. În baza probelor administrate în prealabil în cadrul unei proceduri contradictorii şi cu respectarea dreptului la apărare, judecătoria a apreciat că reclamantul a săvârşit infracţiunile de care era acuzat, constatând prescripţia răspunderii penale.
54. Guvernul recunoaşte că este vorba de o constatare formală a vinovăţiei, dar consideră că nu era incompatibilă cu respectarea prezumţiei de vinovăţie întrucât a fost stabilită în urma unei proceduri echitabile. Reclamantul nu contestă modul în care procesul a avut loc în faţa judecătoriei, dar se plânge de faptul că această instanţă i-a examinat şi constatat vinovăţia în ciuda împlinirii termenului de prescripţie.
55. Curtea observă că judecătoria a examinat mai întâi elementele constitutive ale infracţiunilor, pentru a examina apoi prescripţia şi răspunderea civilă delictuală. În această privinţă, Curtea nu va înlocui propria sa apreciere în fapt şi în drept cu a judecătoriei în absenţa arbitrarului, cu excepţia cazului şi în măsura în care aceasta a adus atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie.
56. Desigur, procesul penal împotriva reclamantului încetând ca urmare a intervenţiei prescripţiei, examinarea acestei excepţii preliminare ar fi putut face inutilă analiza fondului vinovăţiei reclamantului. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că este, în principiu, datoria instanţelor interne să vegheze asupra bunei derulări a propriilor proceduri, dreptul la un proces echitabil neimpunând examinarea motivelor într-o anumită ordine [Cortina de Alcocer şi de Alcocer Torra împotriva Spaniei (dec.), nr. 33912/08].
57. De altfel, Curtea constată că vinovăţia reclamantului a fost stabilită în cadrul unei proceduri a cărei echitate nu a fost considerată contrară convenţiei şi în care nu s-a evidenţiat nicio încălcare a dreptului la apărare. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea constată că judecătoria a soluţionat acţiunea civilă şi l-a obligat pe reclamant la plată după ce a stabilit că au fost întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale. Curtea consideră că instanţa a motivat suficient această soluţie, care nu poate fi considerată arbitrară.
58. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie
59. Reclamantul se plânge, de asemenea, de punerea sub sechestru a bunurilor societăţilor, prin ordonanţa parchetului. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.
Cu privire la admisibilitate
60. Curtea constată că reclamantul nu a contestat ordonanţa parchetului pe motiv că aceasta nu i-ar fi fost adusă la cunoştinţă. Totuşi, reiese din documentele dosarului că această ordonanţă i-a fost comunicată, chiar dacă reclamantul afirmă că semnătura de pe procesul-verbal nu-i aparţine. Or, el nu a contestat această semnătură nici în timpul procesului penal împotriva sa, nici printr-o acţiune civilă separată, ci a ridicat acest capăt de cerere prima dată în faţa Curţii.
61. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
62. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
63. Reclamantul pretinde 10 milioane euro (EUR) pentru prejudiciul material şi moral suferit, din care 8,4 milioane EUR pentru suferinţele din cursul procedurii şi 1,6 milioane EUR pentru pierderile cauzate de încetarea activităţii societăţii.
64. Guvernul consideră că cererea reclamantului trebuie respinsă şi, cu titlu subsidiar, consideră că suma pretinsă este exagerată.
65. Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din convenţie ca urmare a duratei procesului penal îndreptat împotriva reclamantului. Prin urmare, nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 1 200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
66. Reclamantul solicită, fără să prezinte probe, 50 000 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii.
67. Guvernul consideră că cererea trebuie respinsă ca nesusţinută.
68. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se demonstrează caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile jurisprudenţei sale, Curtea respinge cererea privind acordarea de cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
69. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi 2 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 1 200 EUR (o mie două sute euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 iunie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy