©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 30 septembrie 2008
în Cauza Constantin Popescu împotriva României
(Cererea nr. 5571/04)
Strasbourg
Devenită definitivă la 30.12.2008
Această Hotărâre poate suferi modificări de formă.
În Cauza Constantin Popescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 9 septembrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 5571/04, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, domnul Constantin Popescu (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 27 ianuarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 10 iulie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, acesta a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1924 şi locuieşte la Oradea.
5. În anii 1950 mai multe terenuri aparţinând părinţilor reclamantului au fost naţionalizate.
A. Punerea în posesia reclamantului a unui teren în suprafaţă de 8,35 hectare şi pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare a autorităţilor la reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenurilor însumând 31,25 hectare
6. La data de 9 noiembrie 2000, comisia judeţeană Dolj desemnată cu aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (în continuare denumite comisia judeţeană şi Legea nr. 18/1991) a eliberat reclamantului şi surorilor sale, E.T. şi P.P. în calitate de moştenitori ai lui P.D., un titlu administrativ de proprietate asupra unui teren agricol de 8,35 hectare (ha). Din observaţiile părţilor reiese că autorităţile locale au pus reclamantul efectiv în posesia acestui teren.
7. La data de 15 octombrie 2001 reclamantul a introdus o acţiune îndreptată împotriva comisiei judeţene, comisiei locale din Goieşti şi Prefecturii Dolj, acţiune care privea eliberarea de către autorităţi a unui titlu de proprietate, în urma reconstituirii dreptului său de proprietate, asupra terenurilor însumând 35 ha, situate în perimetrul satului Goieşti.
8. Prin sentinţa din data de 12 martie 2003 Judecătoria Craiova i-a admis acţiunea. După ce a constatat că reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului de 8,35 ha şi că erau în curs proceduri preliminare pentru 22,90 ha în temeiul legilor nr. 169/1997 şi 1/2000 de completare a Legii nr. 18/1991, instanţa, bazându-se pe art. 116 al acestei ultime legi, a dispus ca autorităţile respective să elibereze reclamantului un titlu de proprietate pentru terenuri în suprafaţă totală de 31,25 ha situate în perimetrul satului Goieşti şi să-i plătească 1.500.000 lei româneşti (ROL) pentru costuri şi cheltuieli.
9. Reclamantul a înaintat apel, apoi recurs împotriva sentinţei menţionate anterior pe motiv că Judecătoria nu a statuat asupra cererii de punere în posesie pe vechiul amplasament al terenurilor deţinute de părinţii săi şi asupra cererii privind despăgubirea de către terţii care ocupau acest teren. Apelul şi recursul au fost respinse ca neîntemeiate, primul prin hotărârea judecătorească din data de 4 iunie 2003 a Tribunalului Dolj şi al doilea prin decizia definitivă din data de 16 octombrie 2003 a Curţii de Apel Craiova. Curtea de Apel a precizat că aceste cereri nu au fost depuse în termenul legal la Judecătorie şi că modalităţile de punere în posesie a reclamantului a terenurilor pe vechile amplasamente puteau face ulterior obiectul unei proceduri diferite, dacă reclamantul dorea să conteste amplasamentul care ar fi fost stabilit de comisia locală.
B. Demersurile reclamantului şi măsurile autorităţilor pentru punerea în executare a sentinţei definitive din data de 12 martie 2003
10. Reclamantul a depus mai multe cereri de retrocedare a terenurilor totalizând 31,25 ha, din care în special cea din 24 februarie 2004, prin care a solicitat comisiei judeţene executarea sentinţei definitive din data de 12 martie 2003 pronunţată de Judecătoria Craiova. Drept răspuns la această cerere, comisia judeţeană a dispus punerea în executare a sentinţei pentru ca reclamantul să fie pus în posesie şi titlul de proprietate pentru terenurile totalizând 31,25 ha să fie eliberat.
11. La data de 12 noiembrie 2004, comisia judeţeană a eliberat împreună reclamantului, lui E.T. şi lui P.P. un titlu de proprietate privind un teren forestier de 1 ha. În timp ce comisia locală susţine că reclamantul a fost pus în posesia acestui teren, reclamantul contestă acest lucru, afirmând că nu a fost avertizat, aşa cum prevede procedura în baza art. 33 din regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991, asupra unei eventuale puneri în posesie. Din dosar nu reiese că procesul-verbal nedatat de punere în posesie prezentat de Guvern poartă semnătura proprietarilor, în special cea a reclamantului.
12. Prin hotărârea definitivă din data de 5 iunie 2003 privind împărţirea unui teren agricol între autorităţile locale, Tribunalul Dolj a indicat, între altele, că reclamantul avea dreptul la 4 ha de teren forestier în loc de 7,35 ha cum se prevedea iniţial. Prin procesul-verbal din data de 24 noiembrie 2004, preliminar eliberării unui titlu de proprietate, reclamantul a fost pus în mod formal în posesia unui teren forestier de 4 ha.
13. În privinţa terenurilor forestiere de 1 ha şi 4 ha citate anterior, din scrisorile datate 9 şi 15 mai 2006 trimise Guvernului, Primăria Goieşti şi Prefectura Dolj au precizat după examinarea dosarului că autorităţile trebuia să emită şi să elibereze reclamantului « documentele » referitoare la aceste 5 ha de teren, în special titlul de proprietate. De altfel, dintr-o scrisoare datată 17 iunie 2008 a Primăriei Goieşti trimisă Guvernului, reiese că, în ciuda menţiunilor în sens contrar făcute într-un proces-verbal tip din data de 24 noiembrie 2004, autorităţile locale nu au efectuat la faţa locului operaţiunile de identificare şi delimitare a parcelei de 4 ha menţionată anterior, operaţiuni la care reclamantul ar fi trebuit să fie invitat să participe.
14. După ce la data de 20 februarie 2005 a întocmit un proces-verbal de punere în posesie, la data de 25 martie 2005 comisia judeţeană a emis pe numele reclamantului un titlu de proprietate asupra unor parcele totalizând 17,90 ha de teren.
15. La data de 16 august 2005, reclamantul a introdus o acţiune împotriva comisiei locale şi judeţene vizând în special anularea titlului de proprietate din data de 25 martie 2005, emis cu încălcarea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi fără să fi fost pus efectiv în posesia terenurilor pe vechiul amplasament, precum şi despăgubirea sa pentru beneficiul nerealizat începând cu anul 2003. După respingerea cererii de despăgubire şi rejudecarea restului acţiunii, Judecătoria Craiova a dispus efectuarea unei expertize tehnice. Aceasta a evidenţiat că prin emiterea celor patru titluri menţionate anterior (terenuri de 8,35 ha, 1 ha, 4 ha şi 17,90 ha), autorităţile locale au reconstituit dreptul de proprietate al reclamantului asupta parcelelor totalizând 31,25 ha, că vechile amplasamente ale terenurilor părinţilor săi erau ocupate de terţi proprietari, dar că două din parcelele în cauză au fost atribuite reclamantului pe vechiul lor amplasament.
16. Prin sentinţa din data de 4 iulie 2007 Judecătoria Craiova a admis parţial acţiunea reclamantului. Constatând pe baza expertizei tehnice citată anterior imposibilitatea de a pune reclamantul în posesia terenurilor pe vechile amplasamente deţinute de părinţii săi, instanţa a respins cererea de anulare a titlului de proprietate din data de 25 martie 2005 întemeiată pe acest argument. În schimb, considerând că comisia locală nu a dovedit în mod adecvat printr-un proces-verbal punerea în posesie a reclamantului a terenului de 17,90 ha înainte de emiterea titlului de proprietate în cauză, aceasta a condamnat-o să procedeze la punerea în posesie.
17. Prin hotărârea definitivă din data de 29 octombrie 2007 Tribunalul Dolj a respins ca neîntemeiat recursul formulat de reclamant. Acesta a adăugat că pentru a obţine punerea în posesie pe vechiul amplasament, reclamantul trebuia să sesizeze în prealabil instanţele cu o acţiune în anulare a titlurilor de proprietate ale terţilor proprietari.
18. Din scrisoarea datată 17 iunie 2008 a Primăriei Goieşti trimisă Guvernului (paragraful 13) reiese că reclamantul s-a prezentat la primărie pentru a se proceda la identificarea şi punerea sa în posesia efectivă a parcelelor totalizând 17,90 ha, dar că din cauza vremii rele această operaţiune a fost amânată până la o dată ce urma să fie stabilită de comun acord. Guvernul nu a prezentat alte elemente asupra acestui lucru.
19. Pe de altă parte, potrivit scrisorii din data de 9 mai 2006 menţionată anterior a Primăriei Goieşti, erau în curs proceduri privind reconstituirea dreptului de proprietate şi punerea în posesie a reclamantului şi surorilor sale cu alte terenuri agricole şi forestiere în temeiul Legii nr. 247/2005 de completare a Legilor nr. 18/1001 şi 1/2000 citate anterior.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
20. Articolul 27 (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, aşa cum a fost redactat după modificarea acestei legi şi publicarea sa în Monitorul Oficial din data de 5 ianuarie 1998, prevede că punerea în posesie a celor îndreptăţiţi şi eliberarea titlurilor de proprietate nu se pot efectua decât după ce autorităţile competente au efectuat asupra terenului operaţiuni privind identificarea, măsurarea şi delimitarea parcelelor respective potrivit documentelor cadastrale pregătite în acest scop. Articolul 116 alin. 1 şi 2 ale acestei legi prevede că comisiile locale trebuie să efectueze operaţiunile necesare eliberării titlurilor de proprietate din partea comisiei judeţene trimiţându-i acesteia dosarul corespunzător fiecărui caz, inclusiv procesul-verbal care atestă punerea în posesie.
21. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991, intrat în vigoare în urma publicării în Monitorul Oficial din data de 21 decembrie 2002 a hotărârii Guvernului nr. 1172/2001, prevedea, cu referire la art. 27 din Legea nr. 18/1991 citat anterior, că punerea în posesie a celor îndreptăţiţi trebuia să se realizeze de către specialişti în topografie şi cadastru agricol, un proces-verbal însoţit de planul cadastral al terenului trebuind să fie întocmit şi semnat, între altele, de cei îndreptăţiţi. În vederea punerii în posesie, autorităţile locale erau obligate să convoace, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, persoana îndreptăţită care nu locuia în satul în care se afla terenul în posesia căruia urma să fie pus. De altfel, cu ocazia punerii în posesie, parcela în cauză trebuia delimitată prin pietre de hotar ce trebuia furnizate de proprietar (art. 33, 71 şi 72 ale regulamentului de aplicare). Pe baza dosarului prezentat de comisia locală (cuprinzând planurile parcelelor, procesul-verbal de punere în posesie, etc.), comisia judeţeană trebuia să elibereze proprietarului, sub semnătură, titlul de proprietate (articolele 34 şi 74). Prevederile citate anterior au fost reluate în noul regulament adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 890 publicată în Monitorul Oficial din data de 11 august 2005. De altfel, potrivit ordonanţei guvernamentale nr. 127 din data de 10 octombrie 2002, procedura citată anterior de notificare a persoanei îndreptăţite prin scrisoare recomandată trebuie respectată indiferent de domiciliul celui îndreptăţit.
22. Potrivit hotărârilor nr. 2133 din data de 9 septembrie 1998, 374 din data de 1 martie 1999 şi 8910 din data de 6 decembrie 2001 pronunţate de Curţile de Appel din Ploieşti, Bacău şi respectiv Craiova, procesul-verbal de punere în posesia unui teren este un act care precedă eliberarea titlului de proprietate de către autorităţi.
23. Prevederile legale referitoare la eliberarea unui titlu de proprietate asupra unui teren în numele tuturor moştenitorilor care l-au solicitat, în temeiul Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate de care au beneficiat părinţii lor sunt descrise în Hotărârea Burlacu şi alţii împotriva României (nr. 3041/04, paragraful 15, 17 iulie 2008).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
24. Reclamantul se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale pe motiv că nu a fost pus în posesia efectivă a terenurilor acordate de sentinţa definitivă din data de 12 martie 2003 pronunţată de Judecătoria Craiova şi că autorităţile au refuzat să-i atribuie toate aceste terenuri pe vechile amplasamente deţinute de părinţii săi şi să-i restituie, pe lângă terenurile la care se referea sentinţa susmenţionată, un teren forestier de 4 ha. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
25. Guvernul contestă această afirmaţie.
A. Asupra admisibilităţii
26. În ceea ce priveşte refuzul autorităţilor de a-l pune în posesia terenurilor atribuite de instanţele interne pe vechile amplasamente deţinute de părinţii săi în anii 1950, Curtea constată că nici sentinţa din data de 12 martie 2003 nici cea din data de 4 iulie 2007, ambele pronunţate de Judecătoria Craiova, nu au recunoscut reclamantului dreptul de a fi pus în posesia terenurilor pe aceste amplasamente. Sentinţa din data de 4 iulie 2007, completată de hotărârea judecătorească din data de 29 octombrie 2007 a Tribunalului Dolj a concluzionat asupra imposibilităţii unei asemenea puneri în posesie cu excepţia cazului în care reclamantul ar obţine anularea titlurilor de proprietate al terţilor asupra parcelelor respective. Reiese că până în acest moment reclamantul nu poate pretinde să beneficieze de un « bun » sau de o « speranţă legitimă » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, să fie pus în posesia terenurilor pe vechile amplasamente care fuseseră deţinute de părinţii săi. Prin urmare acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în temeiul art. 35 alin. 3 şi 4.
27. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului potrivit căreia terenul forestier de 4 ha ce figurează în procesul-verbal datat 24 noiembrie 2004 nu ar fi trebuit să fie calculat printre terenurile totalizând 31,25 ha indicate în sentinţa definitivă din data de 12 martie 2003, ci să fie considerat drept teren ce ar trebui să-i fie retrocedat într-un alt fel, Curtea constată că expertiza tehnică pe care s-a bazat Judecătoria Craiova pentru a pronunţa sentinţa definitivă din data de 4 iulie 2007 a luat în calcul această parcelă ca făcând parte din terenurile totalizând 31,25 ha atribuite reclamantului în baza sentinţei din data de 12 martie 2003 (paragraful 15 de mai sus). Prin urmare, pe baza probelor aflate la dosar şi fără a prevedea cererea reclamantului de a i se restitui alte terenuri (paragraful 19 de mai sus), trebuie conclusionat că parcela de 4 ha în chestiune trebuie calculată printre terenurile totalizând 31,25 ha şi nu drept teren la care reclamantul ar fi avut dreptul separat. Aşadar şi acest capăt de cerere trebuie respins drept incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în temeiul art. 35 alin. 3 şi 4.
28. În ceea ce priveţte nerespectarea integrală şi efectivă a sentinţei din data de 12 martie 2003, Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea subliniază de altfel că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. O declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
29. Guvernul susţine că prin emiterea, la data de 9 decembrie 2000, la data de 12 noiembrie 2004 şi la data de 25 martie 2005, a titlurilor de proprietate asupra terenurilor de 8,35 ha şi 17,90 ha, precum şi prin eliberarea, la data de 24 noiembrie 2004, a unui proces-verbal referitor la un teren forestier de 4 ha, autorităţile au respectat în întregime sentinţa definitivă din data de 12 martie 2003 privind reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenurilor totalizând 31,25 ha. Acesta consideră că eliberarea reclamantului unui singur titlu de proprietate referitor la terenurile citate anterior nu era posibilă, deoarece reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut în temeiul legilor ulterioare (nr. 18/1991 şi 1/2000) şi că surorile reclamantuluiau cerut de asemenea, în calitate de moştenitoare ale părinţilor lor, reconstituirea terenurilor în cauză.
30. Reclamantul consideră că în baza sentinţei definitive din data de 12 martie 2003 Judecătoria Craiova, autorităţile trebuia să-i restituie 31,25 ha de teren. Acesta se referă de asemenea la un partaj anterior al bunurilor cu surorile sale, invocând că instanţa nu l-a luat în considerare. El susţine că chiar dacă a fost pus în posesia efectivă a terenului de 8,35 ha, în schimb nu i-au fost retrocedate, prin punerea efectivă în posesie, celelalte terenuri. În această privinţă, el consideră că nu poate folosi terenurile în discuţie şi nici nu poate beneficia de ele fără să fi fost pus în posesie în mod concret. În timp ce recunoaşte într-o scrisoare din data de 8 iunie 2006 că a semnat procesul-verbal referitor la punerea în posesia terenului forestier de 4 ha, el menţionează că nu a semnat alte procese-verbale, că autorităţile au emis toate aceste documente în mod formal şi că comisia locală nu a oferit dovada că acesta a fost convocat pentru punerea în posesia efectivă a terenurilor, pentru identificarea, măsurarea şi delimitarea acestora, cu excepţia celui de 8,35 ha.
31. Curtea reaminteşte mai întâi că noţiunea de « bunuri » poate acoperi atât « bunurile actuale » cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în baza cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin o « speranţă legitimă » de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004). În cazul în speţă aceasta constată că în baza sentinţei definitive din data de 12 martie 2003 reclamantul era titularul unei creanţe privind obligaţia autorităţilor de a-i reconstitui dreptul de proprietate asupra terenurilor totalizând 31,25 ha situate în perimetrul satului Goieşti. De altfel, reamintind că Convenţia are drept scop protejarea drepturilor neteoretice sau iluzorii ci concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), Curtea reţine că din prevederile Legii nr. 18/1991 precum şi din regulamentul său de aplicare reiese că punerea efectivă a celui îndreptăţit în posesia terenurilor în cauză reprezintă o etapă prealabilă necesară emiterii şi eliberării titlului de proprietate asupra terenurilor respective (a se vedea paragrafele 20-22 de mai sus şi Corabian împotriva României, nr. 4305/03, paragraful 30, 27 septembrie 2007). În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamantul beneficia de o « speranţă legitimă » de punere în posesie efectivă şi de reconstituire a dreptului său de proprietate asupra terenurilor totalizând 31,25 ha, astfel încât garanţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în speţă.
32. Curtea constată apoi că Guvernul contestă afirmaţia reclamantului, care susţine că nerespectarea integrală şi efectivă a sentinţei din data de 12 martie 2003 reprezintă o ingerinţă nejustificată în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sale. În ciuda neprecizării dispozitivului acestei sentinţe, Curtea consideră că în lumina considerentelor sale, care iau în calcul eliberarea anterioară de către autorităţi reclamantului şi surorilor sale unui titlu de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 8,35 ha, trebuie calculat acest ultim teren printre terenurile însumând 31,25 ha pe care autorităţile trebuia să le atribuie reclamantului. De altfel, reclamantul însuşi nu susţine contrariul. Mai mult, deşi reclamantul susţine că în baza sentinţei citată anterior comisia judeţeană ar fi trebuit să-i elibereze, numai lui, separat de surorile lui, un titlu de proprietate, Curtea reţine că din dosar nu reiese că problema unui eventual partaj între reclamant şi restul moştenitorilor ar fi făcut obiectul dezbaterii în procedura în cauză. Aceasta consideră că trebuie să ţină cont de prevederile de aplicare a Legii nr. 18/1991 referitoare la eliberarea unui titlu de proprietate asupra unui teren pe numele tuturor moştenitorilor care, în temeiul acestei legi, au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate de care beneficiaseră părinţii lor, cei îndreptăţiţi putând soluţiona eventualele diferende prin intermediul unei proceduri potrivit dreptului comun (paragraful 23 de mai sus).
33. În ceea ce priveşte punerea în posesie a reclamantului şi reconstituirea dreptului său de proprietate asupra restului din suprafaţa de 31,25 ha, Curtea constată că reclamantul nu a fost pus în posesia efectivă a parcelelor totalizând 17,90 ha înainte de emiterea titlului de proprietate în cauză, în ciuda redactării formale a unui proces-verbal în acest sens din partea autorităţilor, aşa cum reiese din sentinţa definitivă din data de 4 iulie 2007 a Judecătoriei Craiova şi din scrisoarea din data de 17 iunie 2008 a Primăriei Goieşti (paragrafele 16 in fine şi 18 de mai sus).
34. Curtea constată de asemenea că autorităţile locale nu au dovedit că au executat integral şi efectiv sentinţa definitivă din data de 12 martie 2003 în ceea ce priveşte terenurile forestiere de 1 şi 4 ha. În această privinţă, ea subliniază că pentru a asigura caracterul efectiv şi transparent al procesului de punere în posesie a proprietarilor şi de eliberare a titlurilor de proprietate, regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991 prevede din partea autorităţilor locale în special o procedură de convocare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire pentru punerea în posesie a celor îndreptăţiţi (paragraful 21 de mai sus). Reţinând că reclamantul nu locuia în satul Goieşti, că neagă că ar fi fost informat să se prezinte pentru punerea în posesie şi că a susţinut permanent că nu a fost pus în posesia efectivă a acestor terenuri, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat documente care să ateste că reclamantul a fost într-adevăr convocat pentru a identifica terenurile în cauză şi a intra în posesia lor. Or Curtea a statuat deja că, în ciuda existenţei formale a unui proces-verbal de punere în posesie şi eliberării unui titlu de proprietate, executarea unei hotărâri definitive care acordă terenuri unui reclamant nu poate fi considerată drept efectivă câtă vreme reclamantul nu a fost convocat în condiţiile cerute de lege şi nu a putut identifica terenurile atribuite pentru a intra în posesia lor (a se vedea, mutatis mutandis, Corabian, citată anterior, paragraful 40 in fine).
35. Pe de altă parte, în privinţa celor două terenuri forestiere în discuţie, Curtea reţine poziţia autorităţilor competente, care pe 9 şi 15 iunie 2006 au precizat că trebuia să emită şi să elibereze reclamantului « documentele » referitoare la cele 5 ha de teren, îndeosebi titlul de proprietate privind terenul forestier de 4 ha, ceea ce demonstrează nerespectarea integrală şi efectivă a sentinţei din data de 12 martie 2003. În fine, în ceea ce priveşte în special terenul de 4 ha, Curtea nu poate decât să fie uimită de practica potrivit căreia, în ciuda prevederilor legale în materie, autorităţile locale, care au întocmit un proces-verbal de punere în posesie a reclamantului la data de 24 noiembrie 2004, au indicat în scrisoarea lor din data de 17 iunie 2008 că nu au realizat asupra terenului operaţiunile de identificare şi de delimitare a parcelei respective, operaţiuni la care reclamantul ar fi trebuit să fie invitat să participe (paragrafele 12 şi 13 in fine).
36. Pe baza celor de mai sus şi a sentinţei definitive din data de 12 martie 2003, Curtea consideră că, în măsura în care reclamantului nu i s-a eliberat un titlu de proprietate asupra terenului forestier de 4 ha şi nu a fost pus efectiv în posesia terenului respectiv precum şi a terenurilor de 1 ha şi de 17,90 ha, reclamantul a suferit o ingerinţă în exercitarea dreptului său la respectarea bunurilor sale. Or, Guvernul nu a prezentat nicio justificare întemeiată pentru această ingerinţă ; aceasta era deci arbitrară şi implica încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea să descopere dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 31, 27 mai 2004 şi Corabian, citată anterior, paragraful 50).
37. Prin urmare, Curtea consideră că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
38. Recurgând la aceleaşi motive ca cele prezentate cu titlu de plângere întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la instanţă. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care predeve următoarele în partea sa pertinentă în speţă :
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
39. Atât Guvernul cât şi reclamantul prezintă în linii mari aceleaşi argumente ca cele prezentate în privinţa plângerii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1.
40.Curtea consideră că această plângere este legată de cea examinată mai sus şi că trebuie declarată admisibilă.
41. Subliniind că părţile reiau argumentele expuse anterior din punctul de vedere al art. 1 din Protocolul nr. 1 şi având în vedere examinarea plângerii întemeiate pe acest articol (paragrafele 31-37 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie examinat separat fondul plângerii întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Glod împotriva României, nr. 41134/98, paragraful 46, 16 septembrie 2003, Hauler împotriva României, nr. 67703/01, paragraful 41, 12 iulie 2007 şi Crisan împotriva României, nr. 42930/98, paragraful 32, 27 mai 2003).
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
42. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
43. Cu titlu de prejudiciu material pe care consideră că l-a suferit, reclamantul cere în principal retrocedarea efectivă a terenurilor pentru care autorităţile nu au emis decât formal titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în posesie. El solicită de asemenea 15.000 euro reprezentând contravaloarea producţiei de cereale de care consideră că a fost privat din martie 2003 de pe terenurile totalizând 31,25 ha. El solicită în final 5.000 euro pentru prejudiciul moral, drept compensaţie pentru frustrarea şi umilirea la care pretinde că a fost supus de autorităţile care nu au respectat decât formal sentinţa definitivă din data de 12 martie 2003.
44. Invocând jurisprudenţa Curţii, Guvernul consideră că cererea reclamantului privind producţia de cereale de care susţine că a fost privat nu este susţinută prin acte doveditoare şi că are un caracter speculativ. În subsidiar, Guvernul consideră că, în măsura în care reclamantul ar fi putut avea dreptul la contravaloarea terenurilor în posesia cărora nu a fost pus efectiv, trebuie să se ţină cont de scrisoarea din data de 17 iunie 2008 a Primăriei Goieşti care menţionează un preţ estimativ cuprins între 0,15 şi 0,20 lei noi româneşti (RON)/m² pentru terenul agricol situat în afara zonei construibile din Goieşti (extravilan). În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă.
45. Curtea evidenţiază că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 pe motiv că autorităţile nu au executat în mod integral şi efectiv sentinţa definitivă din data de 12 martie 2003. În ceea ce priveşte cererea referitoare la beneficiul nerealizat datorat imposibilităţii reclamantului de a beneficia de terenurile restituite prin sentinţa citată anterior, în lipsa oricărui act doveditor relevant cum ar fi o expertiză sau o hotărâre judecătorească care să ateste suma prejudiciului invocat, Curtea nu poate face speculaţii cu acest titlu şi consideră că această cerere trebuie respinsă (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne împotriva României (satisfacţie echitabilă), nr. 78047/01, paragraful 18, 16 noiembrie 2006 şi Corabian, citată anterior, paragraful 59). În schimb, dată fiind constatarea sa privind neeliberarea din partea autorităţilor a titlului de proprietate reclamantuuli asupra terenului forestier de 4 ha şi nepunerea efectivă în posesia terenurilor forestiere de 1 ha şi 4 ha precum şi a terenului de 17,90 ha (paragraful 36 de mai sus), Curtea consideră că eliberarea titlului de proprietate citat anterior şi punerea efectivă în posesia terenurilor susmenţionate l-ar situa pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
46. Curtea decide că, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, în cazul în care statul pârât nu va proceda la operaţiunile citate anterior, Guvernul va trebui să plătească reclamantului, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a terenurilor respective. Ţinând cont de elementele prezentate de Guvern şi de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale, Curtea consideră că va trebui să aloce reclamantului 22.500 euro pentru prejudiciul material.
47. Curtea consideră de asemenea că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special datorită frustrării provocate de imposibilitatea respectării integrale şi efective a sentinţei din data de 12 martie 2003 pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat de o constatare a încălcării.
48. În aceste împrejurări, ţinând cont de toate elementele pe care le deţine şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 2.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
49. Reclamantul solicită de asemenea rambursarea costurilor şi cheltuielilor pe care autorităţile nu i le-au plătit în ciuda prevederilor sentinţei definitive din data de 12 martie 2003, precum şi suma de 5.000 RON plătită pentru cheltuielile de transport şi cazare cu ocazia deplasărilor sale de la Oradea la Craiova pentru a obţine executarea sentinţei citate anterior şi suma de 2.000 RON pentru onorariile avocaţilor. Nu prezintă acte doveditoare în acest sens.
50. Guvernul reţine că suma acordată cu titlu de costuri şi cheltuieli prin sentinţa din data de 12 martie 2003 este de 150 RON şi că reclamantul nu a prezentat niciun act doveditor pentru restul sumelor cerute.
51. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile susmenţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 euro pentru cheltuielile legate de procedura internă şi o acordă reclamantului.
C. Majorări de întârziere
52. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa plângerilor întemeiate pe art. 6 alin. 1 şi 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte nerespectarea integrală şi efectivă a sentinţei definitive din data de 12 martie 2003 şi inadmisibilă pentru rest ;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. hotărăşte că nu trebuie examinat fondul plângerii întemeiată pe art. 6 alin. 1 din Convenţie ;
4. hotărăşte :
a) că statul pârât trebuie să elibereze reclamantului un titlu de proprietate asupra terenului forestier de 4 ha şi să-l pună în posesia efectivă a terenurilor forestiere de 1 ha şi 4 ha precum şi a terenului de 17,9 ha, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie ;
b) că dacă nu va îndeplini aceste operaţiuni, statul pârât va trebui să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 22.500 euro (douăzeci şi două mii cinci sute euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material ;
c) că statul pârât va trebui să plătească de asemenea reclamantului, în termenul susmenţionat, 2.000 euro (două mii euro) pentru prejudiciul moral şi 100 euro (una sută euro) pentru costuri şi cheltuieli, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii ;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 30 septembrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
Grefier adjunct
Full & Egal Universal Law Academy