Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA A PATRA
CAUZA COPLAND ÎMPOTRIVA MARII BRITANII
(Cererea nr. 62617/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
3 aprilie 2007
DEFINITIVĂ
03/07/2007
În cauza Copland c. Marii Britanii,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), în Camera compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Rait Maruste,
Stanislav Pavlovschi,
Lech Garlicki,
Javier Borrego Borrego, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 7 martie 2006 şi 13 martie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 62617/00) depusă la Curte împotriva Marii Britanii al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dna Lynette Copland (“reclamanta”), la 23 mai 2000.
2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl J. Welch de la Liberty, o organizaţie non-guvernmentală pentru protecţia drepturilor civile cu sediul la Londra. Guvernul Marii Britanii (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl J. Grainger, de la Biroul pentru Afaceri Străine şi Federative.
3. Reclamanta s-a plâns, în temeiul articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei, de monitorizarea convorbirilor ei telefonice, a corespondenţei electronice şi a utilizării Internetului.
4. Prin decizia sa din 7 martie 2006, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
5. Reclamanta, dar nu şi Guvernul, a depus observaţii suplimentare (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanta s-a născut în 1950 şi locuieşte în Llanelli, Wales.
7. În 1991, reclamanta a fost angajată de către Colegiul Carmarthenshire (“Colegiul”). Colegiul este un organ statutar administrat de stat şi care este investit cu autoritate potrivit articolelor 18 şi 19 ale Legii privind învăţământul superior şi postşcolar din 1992, care se referă la oferirea învăţământului postşcolar şi superior.
8. În 1995, reclamanta a devenit asistenta personală a Directorului Colegiului („DC”) şi, de la sfârşitul anului 1995, i s-a cerut să lucreze îndeaproape cu noul Director Adjunct („DA”).
9. Prin luna iulie 1998, în timpul concediului, reclamanta a vizitat un alt campus al Colegiului împreună cu un director bărbat. Ulterior, dânsa a aflat că DA a contactat acel campus să întrebe despre vizita ei şi a înţeles că el sugera că ar fi existat o relaţie nepotrivită între ea şi director.
10. Pe durata angajării sale, utilizarea telefonului, e-mailului şi a Internetului de către reclamantă au fost supuse monitorizării la solicitarea DA. Potrivit Guvernului, această monitorizare a avut loc pentru a se determina faptul dacă reclamanta utiliza în mod excesiv bunurile Colegiului în scopuri personale. Guvernul a afirmat că monitorizarea utilizării telefonului a constat din analiza facturilor telefonice ale Colegiului care arătau numerele de telefon la care s-a sunat, datele şi orele apelurilor, durata şi costul acestora. Reclamanta mai credea că existau înregistrări detaliate şi comprehensive ale duratei convorbirilor, numărul de apeluri de intrare şi de ieșire, precum şi numerele de telefon ale persoanelor care au sunat-o. Ea a menţionat că, cel puţin într-un caz, DA ştia numele unei persoane cu care ea a avut convorbiri telefonice. Guvernul a susţinut că monitorizarea utilizării telefonului a avut loc timp de câteva luni până la data de 22 noiembrie 1999. Reclamanta a susţinut că utilizarea telefonului a fost monitorizată timp de aproximativ optsprezece luni, până în noiembrie 1999.
11. Utilizarea Internetului de către reclamantă a fost, de asemenea, monitorizată de DA. Guvernul a acceptat că această monitorizare a vizat paginile web vizitate, orele şi datele vizitelor paginilor web, precum şi durata acestora şi că această monitorizare a avut loc din octombrie până în noiembrie 1999. Reclamanta nu a comentat modul în care a fost monitorizată utilizarea Internetului de către ea, dar a susţinut că a avut loc pe parcursul unei perioade mult mai îndelungate decât perioada recunoscută de Guvern.
12. În noiembrie 1999, reclamanta a aflat despre faptul că se făceau cercetări legate de utilizarea e-mailului la serviciu, când fiica sa vitregă a fost contactată de Colegiu şi rugată să prezinte informaţii despre e-mailurile pe care aceasta le-a trimis Colegiului. Reclamanta i-a scris lui DC, pentru a-l întreba dacă are loc o investigaţie generală sau dacă doar e-mailurile erau supuse investigaţiei. Printr-un e-mail din din 24 noiembrie 1999, DC a informat reclamanta că, deşi toată activitatea de e-mail se înregistra, departamentul de tehnologii informaţionale al Colegiului investiga doar e-mailurile sale, ca urmare a unei cereri din partea lui DA.
13. Guvernul a susţinut că monitorizarea e-mailurilor s-a desfăşurat sub forma unei analize a adreselor electronice, a datelor şi orelor la care au fost transmise e-mailurile şi că monitorizarea a avut loc doar pe parcursul câtorva luni anterioare datei de 22 noiembrie 1999. Potrivit reclamantei, monitorizarea e-mailurilor a avut loc pe parcursul unei perioade de cel puţin şase luni, din mai până în noiembrie 1999. Ea a oferit documente justificative în formă imprimată, care conţineau detalii privind utilizarea e-mailurilor de către aceasta, din 14 mai până la 22 noiembrie 1999, care dezvăluiau data şi ora e-mailurilor transmise de pe contul său împreună cu adresele electronice ale destinatarilor.
14. Printr-o notă din 29 noiembrie 1999, DC i-a scris lui DA să confirme conţinutul unei conversaţii pe care aceştia au avut-o privind următoarele:
“Pentru a evita ambiguităţile, am crezut necesar să-ţi confirm opiniile mele pe care ţi le-am exprimat săptămâna trecută, privind investigarea traficului de e-mail al [reclamantei].
Ca urmare a faptului că [reclamanta] a aflat că cineva din [Colegiu] i-a urmărit mesajele electronice, am vorbit cu [ST] care a confirmat că acest lucru era adevărat şi că a fost solicitat de tine. Dat fiind legislaţia viitoare care interzice organizaţiilor să examineze e-mailul cuiva fără permisiune, am fost în mod firesc îngrijorat ca urmare a acestor evenimente şi l-am instruit pe [ST] să nu mai efectueze în continuare nicio analiză. Mai mult ca atât, te-am rugat faci acelaşi lucru şi că orice informaţie pe care o deţii în privinţa [reclamantei] să-mi fie transmisă în regim de prioritate. Dumneata ai menţionat că vei răspunde pozitiv ambelor solicitări, în timp ce ţi-ai reafirmat îngrijorările în privinţa [reclamantei].”
15. În cadrul Colegiului, nu exista nicio politică în vigoare la momentul evenimentelor referitor la monitorizarea utilizării telefonului, e-mailurilor sau a Internetului de către angajaţi.
16. În luna martie sau aprilie 2000, reclamanta a fost informată de alţi angajaţi ai Colegiului că, între 1996 şi 1999, unele dintre activităţile ei au fost monitorizate de către DA sau de cei care acţionau în numele lui. Reclamanta mai crede că persoanele cu care a avut convorbiri telefonice au primit mai apoi apeluri telefonice de la DA sau de la cei care acţionau în numele lui, pentru a identifica apelanţii şi scopul apelului. Ea a mai susţinut că DC a aflat despre un fax secret trimis de reclamantă avocaţilor săi şi că toate mişcările sale atât la lucru, cât şi din perioada aflării în concediu sau în concediu de boală erau supravegheate.
17. Reclamanta a depus la Curte declaraţii ale altor angajaţi ai Colegiului care au informat despre monitorizarea inadecvată şi intruzivă a acţiunilor lor. Reclamanta, care este încă angajata Colegiului, înţelege că DC a fost suspendat din funcţie.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
A. Legea privind viaţa privată
18. La acel moment, în legislaţia engleză nu exista un drept general privind viaţa privată.
19. Din momentul implementării Legii privind drepturile omului 1998, adică din 2 octombrie 2000, instanţele de judecată au fost obligate să examineze şi să implementeze legislaţia primară într-un mod care ar fi compatibil cu drepturile prevăzute de Convenţie cât mai aproape posibil. Legea prevedea, de asemenea, că acţiunea oricărei autorităţi publice, inclusiv a instanţei de judecată, efectuată într-un mod care este incompatibil cu drepturile prevăzute de Convenţie reprezintă o încălcare, cu excepția faptului dacă este cerută de legislaţia primară, asigurându-se astfel dezvoltarea dreptului comun în conformitate cu drepturile prevăzute de Convenţie. În cazul Douglas c. Hello! Ltd ([2001] 2 WLR 992), judecătorul Sedley a indicat că el era pregătit să constate că în dreptul englez exista un drept limitat la viaţa privată, dar că de fapt Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra acestui fapt.
20. Regulamentul privind atribuţiile de investigaţie din 2000 (Legea din 2000) prevedea, inter alia, reglementarea interceptării comunicaţiilor. Regulamentul privind telecomunicaţiile din 2000 (Practica de afaceri legală) a fost promulgat conform Legii din 2000 şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 2000. Regulamentul prevede circumstanţele în care angajatorii pot înregistra sau monitoriza comunicaţiile angajaţilor (precum e-mailul sau telefonul) fără consimţământul fie a angajatului, ori al celeilalte părţi la comunicaţie. Angajatorii au fost obligaţi să ia măsuri rezonabile pentru a informa angajaţii că convorbirile lor pot fi interceptate.
B. Prejudicii contractuale pentru abuz de încredere comis de către angajator
21. Camera Lorzilor în cazul Malik c. Bancii de Credite şi Comerţ International SA ([1997] IRLR 462) a confirmat că, în materie de drept, în fiecare contract de muncă este inclusă o clauză generală cu privire la faptul că angajatorul nu se va „comporta, fără motiv întemeiat şi rezonabil, într-un mod intenţionat şi menit să distrugă sau să deterioreze considerabil relaţia de încredere dintre angajator şi angajat”. În Malik, Camera Lorzilor era îngrijorată de oferirea aşa-numitei „compensări de stigmatizare”, atunci când un fost angajat nu poate să-şi găsească un nou loc de lucru, din cauza colaborării sale cu un fost angajator necinstit. Examinând ce fel de prejudicii ar putea fi acordate pentru încălcarea obligaţiei de încredere, Camera şi-a îndreptat atenţia doar asupra plăţii compensaţiei pentru prejudiciul apărut dintr-un obstacol existent pe piaţa muncii. Lordul Nicholls a menţionat în mod expres că “[î]n prezentul caz nu mă îngrijorează excluderea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, prezentul caz se referă doar la dauna materială”.
22. În privinţa limitării cadrului de aplicare al termenului de încredere insinuat în cazul Malik, Lordul Steyn a remarcat următoarele:
“[A]ceastă obligaţie reciprocă implicită de încredere se aplică doar atunci când nu există „vreun motiv rezonabil şi adecvat” pentru justificarea conduitei angajatorului, şi doar dacă comportamentul are ca scop distrugerea şi deteriorarea considerabilă a relaţiei de încredere. Acest lucru limitează cadrul potenţial al obligaţiei reciproce.”
C. Delictul de abuz de putere în sectorul public
23. Delictul de abuz de putere în sectorul public are loc când o persoană publică (a) fie şi-a exercitat autoritatea intenţionând în mod specific să lezeze drepturile reclamantului, (b) ori a acţionat cu intenţie sau din imprudenţă, a cauzat prejudiciu reclamantului sau unui grup de persoane al cărui membru este reclamantul, cu intenţie sau din imprundenţă (Three Rivers District Council c. Băncii Angliei (Nr. 3) (HL) [2000] 2 WLR 1220).
D. Legea privind protecţia datelor din 1984
24. La momentul comiterii acţiunilor de care s-a plâns reclamanta, Legea privind protecţia datelor din 1984 („Legea din 1984”) reglementa modul în care persoanele şi organizaţiile care deţineau date, cunoscuţi ca şi „deţinători de date”, procesau sau utilizau acele date. Legea prevedea anumite despăgubiri persoanelor fizice în cazul abuzurilor comise cu datele lor personale. Legea din 1984 a fost deja înlocuită cu Legea privind protecţia datelor din 1998.
25. În articolul 1 al Legii din 1984 au fost prevăzuți următorii termeni.
“...
(2) ’Date’ înseamnă informaţia înregistrată într-o formă în care să poată fi procesată cu echipament automat ca răspuns la instrucţiunile emise în acel scop.
(3) ’Date personale’ înseamnă datele ce constau din informaţii care se referă la o persoană fizică în viaţă, care poate fi identificată din acea informaţie (sau din acea şi altă informaţie care este în posesia utilizatorului de date) ...
(4) ’Subiectul datelor’ înseamnă individul care este subiectul datelor personale.
(5) ’Utilizatorul de date’ înseamnă persoana care deţine date şi persoana ‘deţine’ date dacă –
(a) datele sunt parte a unei culegeri de date care sunt procesate sau se intenţionează să fie supuse procesării de către sau pentru persoana respectivă, după cum este menţionat în sub-secţiunea (2) de mai sus;
(b) acea persoană ... controlează conţinutul şi modul de utilizare a datelor incluse în culegere; şi
(c) datele sunt în forma în care ele au fost sau se intenţionează să fie procesate după cum se menţionează în paragraful (a) ...
(7) ’Procesarea’, în legătură cu datele, înseamnă revizuirea, creşterea, ştergerea sau rearanjarea datelor sau extragerea informaţiei constitutive a datelor şi, în caz de date personale, înseamnă efectuarea oricăror din aceste operaţiuni cu referinţă la subiectul datelor.
...
(9) ’Dezvăluirea’, în ceea ce priveşte datele, include dezvăluirea informaţiei extrase din datele ...”
26. “Principiile de protecţie a datelor” care trebuie respectate de deţinătorii de date au fost incluse în Partea I a Anexei 1 a Legii, după cum urmează.
“1. Informaţia care se conţine în datele personale trebuie obţinută, iar datele personale trebuie procesate în mod echitabil şi legal.
2. Datele personale trebuie deţinute doar pentru unul sau mai multe scopuri specifice şi legale.
...
4. Datele personale deţinute în orice scop ... trebuie să fie adecvate, relevante şi să nu fie excesive cu referinţă la acel scop sau scopuri.”
27. Articolul 23 al Legii din 1984 a prevăzut dreptul la compensare pentru datele care sunt obiectul unei dezvăluiri neautorizate a datelor personale.
“(1) O persoană care este subiectul datelor personale deţinute de un utilizator de date ... şi care suferă prejudicii din cauza –
...
(c) ... dezvăluirii datelor sau obţinerii accesului la date fără o autorizare prealabilă,
trebuie să fie îndreptăţit să primească compensare de la utilizatorul de date ... pentru daună şi pentru orice fel de disconfort pe care persoana l-a suferit din cauza ... dezvăluirii sau accesului.”
28. Legea din 1984 a mai prevăzut crearea funcţiei de Registrator al protecţiei datelor, cu atribuţia de a promova respectarea principiilor de protecţie a datelor de către utilizatorii de date. În articolul 10 a fost definită şi infracţiunea după cum urmează.
“(1) Dacă Registratorul este convins că persoana înregistrată a comis o încălcare sau abuzează de oricare din principiile de protecţie a datelor, acesta e în drept să-l avertizeze (‘notificare de executare’) cerându-i să întreprindă ... măsurile specificate pentru a se conforma principiului sau principiilor în cauză.
(2) La luarea deciziei de a emite o notificare, Registratorul trebuie să ia în consideraţie faptul dacă contravenţia a cauzat sau poate cauza daune sau disconfort vreunei persoane.
...
(9) Orice persoană care nu se conformează notificării de executare va fi responsabilă de comiterea unei infracţiuni ...”
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
29. Reclamanta a pretins că activitatea de monitorizare care a avut loc a constituit o imixtiune în dreptul său la respectarea vieţii private şi a corespondenţei, în temeiul articolului 8, care prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciului şi corespondenţei sale.
2. Nu trebuie să existe nici o imixtiune din partea vreunei autorităţi publice în exercitarea acestui drept cu excepţia faptului când aceasta este în conformitate cu legea şi este necesară într-o societate democratică in interesele securităţii naţionale, siguranţei publice sau bunăstării economice a ţării, pentru prevenirea dezordinilor sau infracţiunilor, pentru protejarea sănătăţii şi ordinii morale sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
30. Guvernul a contestat acest argument.
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
31. Guvernul a fost de acord cu faptul că Colegiul este autoritate publică, pentru acţiunile căruia Statul era responsabil în mod direct conform Convenţiei.
32. Deşi a existat o anumită monitorizare a convorbirilor telefonice, e-mailurilor şi a utilizării Internetului de către reclamantă înainte de luna noiembrie 1999, aceasta nu s-a extins şi asupra interceptării convorbirilor telefonice sau analizei conţinutului paginilor de Internet vizualizate de aceasta. Astfel, monitorizarea a constituit nimic mai mult decât o analiză a informaţiei generate în mod automat pentru a determina dacă sediul şi proprietăţile Colegiului au fost folosite în scopuri personale, ceea ce, în această formă, n-a constituit o încălcare a respectării vieţii private sau corespondenţei. Cauza P.G. şi J.H. c. Marii Britanii (nr. 44787/98, CtEDO 2001‑IX) este diferită, deoarece în acea cauză a avut loc o interceptare propriu-zisă a convorbirilor telefonice. Au existat diferenţe semnificative față de cauza Halford c. Marii Britanii (25 iunie 1997, Rapoarte ale hotărârilor şi deciziilor 1997‑III), unde convorbirile telefonice ale reclamantei au fost interceptate la un telefon prevăzut pentru utilizare personală, şi în special, litigiul acesteia împotriva angajatorului.
33. În cazul în care analiza convorbirilor telefonice, e-mailurilor şi a utilizării Internetului este considerată o imixtiune în viaţa privată sau corespondenţă, Guvernul susţine că această imixtiune a fost justificată.
34. În primul rând, aceasta a urmărit scopul specific de protejare a drepturilor şi libertăţilor altora prin asigurarea faptului că sediul şi proprietăţile oferite de angajatorul finanţat din fonduri publice nu sunt folosite contrar scopului lor. În al doilea rând, imixtiunea a avut la bază legislaţia naţională, în sensul că de fapt Colegiul, ca şi organ statutar, în ale cărui atribuţii intră oferirea învăţământului superior şi postșcolar şi întreprinderea oricărei acţiuni necesare şi urgente în acest scop, a dispus de autoritatea să întreprindă măsuri rezonabile de control a bunurilor sale, pentru a se asigura că este în stare să-şi îndeplinească funcţiile statutare. Ar fi putut fi prevăzut în mod rezonabil faptul că bunurile oferite de un organ statutar din fondurile publice nu trebuie folosite în mod excesiv în scopuri personale şi că, de fapt, Colegiul ar putea efectua o analiză a dosarelor sale pentru a determina dacă a existat probabilitatea utilizării în scop personal a acestora care trebuia investigată. În acest sens, situaţia este similară cu cea din Peck c. Marii Britanii (nr. 44647/98, ECHR 2003‑I).
35. În final, aceste acţiuni au fost necesare într-o societate democratică şi au fost proporţionale, deoarece orice pretinsă imixtiune nu a depăşit cadrul necesar pentru a se determina dacă a existat utilizarea excesivă în scop personal a bunurilor, cu referinţă la investigația de fapt.
2. Reclamanta
36. Reclamanta nu a fost de acord cu faptul că e-mailurile sale nu au fost citite şi că convorbirile sale telefonice nu au fost interceptate, dar a susţinut că, chiar dacă faptele erau cele pe care le-a expus Guvernul, a fost evident că o anumită monitorizare a avut loc şi că aceasta a constituit o imixtiune în dreptul său la respectarea vieţii private şi a corespondenţei.
37. Ea s-a referit la legislaţia adoptată ulterior pretinsei încălcări, şi anume Regulamentul privind atribuţiile de investigaţii din 2000 şi Regulamentul privind telecomunicaţiile din 2000 (Practica legală de afaceri) (a se vedea paragraful 20 de mai sus) care, conform reclamantei, au constituit o recunoaştere explicită din partea Guvernului că asemenea monitorizare a constituit o imixtiune conform articolului 8 şi a necesitat o autorizare pentru a putea fi considerată legală. Deoarece aceste legi au intrat în vigoare în 2000, baza juridică pentru o asemenea imixtiune a apărut după evenimentele din prezenta cauză. Astfel, imixtiunea nu a avut nicio bază juridică în legislaţia internă şi a fost totalmente diferită de situaţia din cazul Peck (a se vedea paragraful 34 de mai sus), unde autoritatea locală era împuternicită în mod nemijlocit prin statut să înregistreze imagini video ale evenimentelor care aveau loc în spaţiul său. În această cauză, nu a existat o asemenea împuternicire a Colegiului să efectueze supravegherea angajaţilor săi, iar funcţiile statutare nu reglementau că o astfel de supraveghere ar fi previzibilă în mod rezonabil.
38. Reclamanta a susţinut că conduita Colegiului nu a fost necesară sau proporţională. Existau metode rezonabile mai puţin intruzive pe care Colegiul le-ar fi putut aplica, precum elaborarea şi publicarea unei politici ce se referă la monitorizarea utilizării de către angajaţi a telefonului, Internetului şi a e-mailului.
B. Aprecierea Curţii
39. Curtea notează că Guvernul a acceptat că Colegiul este o instituţie publică pentru acele acţiuni pentru care sunt responsabili în temeiul Convenţiei. Astfel, ea consideră că, în această cauză, întrebarea care trebuie analizată în temeiul articolului 8 se referă la obligaţia negativă a Statului de a nu se implica în viaţa privată şi corespondenţa reclamantei şi că nicio altă chestiune separată nu apare în ceea ce priveşte viaţa de familie sau domiciliu.
40. Curtea mai observă, în continuare, că părţile nu sunt de acord cu privire la caracterul acestei monitorizări şi perioada de timp în care a avut loc. Totuşi, Curtea nu consideră necesar să intre în această dispută, deoarece este aparentă încălcarea articolului 8 chiar în privința faptelor recunoscute de Guvern.
1. Domeniul de aplicare a vieţii private
41. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, convorbirile telefonice de la birourile de lucru sunt prima facie acoperite de noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în scopul articolului 8 § 1 (a se vedea Halford, citată mai sus, § 44 şi Amann c. Elveţiei [MC], nr. 27798/95, § 43, ECHR 2000‑II). Rezultă în mod logic faptul că e-mailurile trimise de la serviciu trebuie protejate în mod similar conform articolului 8, la fel cum trebuie protejată şi informaţia ce derivă din monitorizarea utilizării personale a Internetului.
42. Reclamantei din prezentul caz nu i s-a emis nicio avertizare precum că apelurile ei vor fi supuse monitorizării, astfel că ea avea o așteptare rezonabilă privind confidenţialitatea apelurilor pe care le-a efectuat de la telefonul ei de serviciu (a se vedea Halford, § 45). Aceeaşi așteptare trebuie aplicată şi utilizării e-mailului şi a Internetului de către reclamantă.
2. Dacă a existat vreo ingerință în drepturile garantate de articolul 8
43. Curtea observă că utilizarea informaţiei legate de data şi durata convorbirilor telefonice şi, în special, numerele apelate, poate constitui o încălcare a articolului 8, deoarece astfel de informaţie constituie un “element integral al comunicărilor prin telefon” (a se vedea Malone c. Marii Britanii, 2 august 1984, § 84, Seria A nr. 82). Simplul fapt că aceste date ar fi putut fi obţinute în mod legitim de către Colegiu sub forma facturilor telefonice, nu constituie un impediment în constatarea unei imixtiuni în drepturile garantate conform articolului 8 (ibid.). Mai mult, stocarea datelor personale legate de viaţa privată a unei persoane cade, de asemenea, sub incidenţa articolului 8 § 1 (a se vedea Amann, citată mai sus, § 65). Astfel, nu este relevant faptul că datele deţinute de Colegiu n-au fost dezvăluite sau utilizate împotriva reclamantei în proceduri disciplinare sau de alt ordin.
44. În mod corespunzător, Curtea consideră că colectarea şi stocarea informaţiei personale ce ţine de telefonul reclamantei, precum şi de utilizarea e-mailului şi a Internetului, fără ştirea reclamantei, au constituit o ingerință în dreptul ei la respectarea vieţii private şi corespondenţei în temeiul articolului 8.
3. Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”
45. Curtea observă că în jurisprudenţa sa este bine stabilit faptul că expresia „prevăzută de lege” semnifică – şi aceasta reiese din obiectul şi scopul articolului 8 – că trebuie să existe o măsură de protecţie juridică în dreptul naţional împotriva imixtiuni arbitrare din partea autorităţilor publice în drepturile garantate de articolul 8 § 1. Acest lucru este şi mai evident în monitorizarea în cauză, dat fiind lipsa controlului public şi riscul abuzului de putere (a se vedea Halford, citată mai sus, § 49).
46. Această expresie nu cere doar ca legislaţia naţională să fie respectată, dar se referă şi la calitatea acelei legislaţii, necesitând ca aceasta să fie compatibilă cu supremaţia legii (a se vedea, inter alia, Khan c. Marii Britanii, nr. 35394/97, § 26, ECHR 2000-V, şi P.G. şi J.H. c. Marii Britanii, citată mai sus, § 44). Pentru a îndeplini această cerinţă a previzibilităţii, legislaţia trebuie să aibă prevederi suficient de clare pentru a oferi persoanelor indicii adecvate în ceea ce priveşte circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile sunt împuternicite să recurgă la asemenea măsuri (a se vedea Halford, citată mai sus, § 49, şi Malone, citată mai sus, § 67).
47. Curtea nu este convinsă de argumentarea Guvernului că Colegiul a fost autorizat, conform autorităţii sale statutare, să facă „orice este necesar sau urgent” în scopul de a oferi învăţământ superior şi postșcolar, şi constată că această argumentare nu este convingătoare. Mai mult ca atât, Guvernul nici nu încearcă să argumenteze că anumite prevederi au existat la momentul respectiv fie în dreptul naţional, ori în statutele de bază ale Colegiului, care ar reglementa circumstanţele în care angajatorii ar putea monitoriza utilizarea telefonului, a e-mailului şi a Internetului de către angajaţi. Mai mult ca atât, este clar că Regulamentul privind telecomunicaţiile din 2000 (Practica legală de afaceri) (adoptat în cadrul Regulamentului privind atribuţiile de investigaţii din 2000) care conţine astfel de prevederi, nu era în vigoare la acel moment.
48. Prin urmare, deoarece la momentul respectiv nu exista vreo lege naţională care să reglementeze monitorizarea, imixtiunea în acest caz nu a fost „prevăzută de lege”, după cum se cere în articolul 8 § 2 al Convenţiei. Curtea nu ar exclude că monitorizarea telefonului, e-mailului sau utilizarea Internetului unui angajat la locul de muncă poate fi considerată „necesară într-o societate democratică”, în anumite situaţii, în urmărirea unui scop legitim. Totuşi, ţinând cont de această concluzie, nu este necesar să se pronunţe asupra acestui subiect în această cauză.
49. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenţiei în această privință.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI COROBORAT CU ARTICOLUL 8
50. Reclamanta a declarat că nu există un remediu naţional eficient pentru încălcarea Articolului 8 al Convenţiei în privința căruia a depus plângerea şi că, în consecinţă, a avut loc şi o încălcare a Articolului 13, care prevede următoarele:
“Orice persoană a cărei drepturi şi libertăţi după cum sunt prevăzute în Convenţie sunt încălcate trebuie să dispună de un remediu eficient în faţa unei autorităţi naţionale, indiferent de faptul dacă încălcarea a fost comisă de persoane care acţionau în calitate de persoană oficială”.
51. Având în vedere hotărârea sa în privința articolului 8 (a se vedea paragraful 48 de mai sus), Curtea nu consideră necesară examinarea plângerii reclamantei şi în temeiul articolului 13.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
52. Articolul 41 al Convenţiei prevede:
„Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale adiţionale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul
53. Reclamanta nu a solicitat vreo sumă cu titlu de prejudiciu material, dar, fără a cuantifica suma, a solicitat despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral pentru stres, anxietate, dispoziţie scăzută şi lipsă de somn. Ea a prezentat un raport medical din iunie 2006 care demonstra faptul că a suferit stres şi lipsă de somn din cauza ambianţei de la serviciu.
54. Guvernul a pretins că raportul prezentat de reclamantă nu conţinea niciun indiciu despre faptul că stresul de care dânsa s-a plâns, a fost cauzat de faptele care au dus la depunerea plângerii. Mai mult decât atât, după cum a susţinut Curtea într-un şir de cazuri care se refereau la plângeri legate de interceptarea de către poliţie a comunicărilor unor posibili infractori, în opinia membrilor Curţii, o constatare a unei încălcări trebuie să constituie, în sine, o satisfacţie echitabilă (a se vedea Taylor-Sabori c. Marii Britanii, nr. 47114/99, § 28, 22 octombrie 2002; Hewitson c. Marii Britanii, nr. 50015/99, § 25, 27 mai 2003 şi Chalkley c. Marii Britanii, nr. 63831/00, § 32, 12 iunie 2003). Mai mult, deoarece acţiunea pretinsă a constat în monitorizare, şi nu în interceptare, caracterul unei asemenea imixtiuni a fost de o gravitate cu mult mai redusă decât cele din cazurile menţionate mai sus.
55. Curtea notează cazurile de mai sus citate de Guvern, dar observă, de asemenea, că în Halford (citată mai sus, § 76), care se referea la interceptarea convorbirilor private a unui angajat de către angajatorul său, a acordat 10,000 de lire sterline (GBP) cu titlu de prejudiciu moral. Făcând o evaluare pe bază echitabilă în prezentul caz, Curtea oferă reclamantei suma de 3,000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
56. Reclamanta a solicitat costuri şi cheltuieli care s-au ridicat la suma totată de GBP 9,363, incluzând taxa pe valoare adăugată. Aceasta a inclus sumele plătite unui avocat şi unui avocat-stagiar de GBP 7,171.62, alocări în sumă de GBP 1,556.88, restul constituind cheltuieli viitoare anticipate.
57. Guvernul a afirmat că ratele pe oră solicitate de avocat şi sumele cu care acestea s-au majorat pe parcursul perioadei examinării cazului, au fost excesive. Mai mult, cererea iniţială a reclamantei a inclus un şir de plângeri pe care Curtea le-a declarat inadmisibile şi astfel partea din costuri care se referă la aceste cereri nu ar trebui recuperată. În opinia Guvernului, suma de GBP 2,000 ar acoperi în mod corespunzător costurile şi cheltuielile suportate.
58. În conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea va acorda despăgubiri pentru costuri şi cheltuieli în măsura în care acestea se referă la încălcarea constatată şi în măsura în care acestea au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, printre alte surse, Schouten şi Meldrum c. Olandei, 9 decembrie 1994, § 78, Seria A nr. 304, şi Lorsé şi Alţii c. Olandei, nr. 52750/99, § 103, 4 februarie 2003). Ţinând cont de toate circumstanţele, ea îi acordă reclamantei suma de EUR 6,000 pentru costuri şi cheltuieli de judecată, pe lângă taxa pe valoare adăugată care ar putea fi solicitată, oricare ar fi suma acesteia.
C. Dobânda de întârziere
59. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 8 al Convenţiei;
2. Hotărăşte că nu este necesar să examineze cauza în temeiul articolului 13 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
(a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în decurs de trei luni de la data la care această hotărâre devină definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care trebuie convertite în lire sterline la rata aplicabilă la momentul acordului:
(i) EUR 3,000 (trei mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) EUR 6,000 (şase mii de euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(iii) orice taxă care ar putea fi percepută din sumele de mai sus;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus, egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 3 aprilie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence EarlyJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy