Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA CIORAP c. MOLDOVEI (Nr. 2)[1]
(Cererea nr. 7481/06)
HOTĂRÎRE
Această versiune a fost rectificată la 31 August 2010
potrivit regulei 81 Regulamentului Curţii
STRASBOURG
20 iulie 2010
DEFINITIVĂ
la 20 octombrie 2010
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie
Poate fi obiectul unei revizuiri editoriale.
În cauza Ciorap c. Moldovei (nr. 2)[2],
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd într-o cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
and Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberînd în secret la 29 iunie 2010,
Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 7481/06) contra Republicii Moldova, depusă la 26 ianuarie 2006, adresată Curţii în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova, Dl Tudor Ciorap (“reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de către Dl V. Iordachi, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, Dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins că a fost maltratat de poliţie şi deţinut în condiţii inumane.
4. La 15 decembrie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1965 şi locuieşte în Chişinău. El lucrează la “Social Amnesty”, o organizaţie care oferă asistenţă juridică persoanelor aflate în detenţie.
6. La 11 octombrie 2000 reclamantul a suferit o intervenţie chirurgicală de drenaj a lichidului din ficatul său. El a fost eliberat din spital la data de 21 octombrie 2000.
7. La 23 octombrie 2000, reclamantul a fost reţinut de Departamentul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, fiind bănuit de escrocherie şi a fost plasat în detenţie în comisariatul de poliţie Hînceşti. El a pretins că a fost suspendat de o bară metalică şi bătut cu mitraliere şi bastoane de cauciuc, ceea ce a dus la redeschiderea plăgii chirurgicale. Reclamantul a fost plasat într-o celulă mică a comisariatului de poliţie, fără pat, saltea sau pături şi fără acces la un WC sau oricare instalaţii sanitare, fiind nevoit să doarmă direct pe podeaua din beton. La 29 octombrie 2000, el a fost examinat de către un medic, care a menţionat că plaga chirurgicală s-a redeschis şi a recomandat spitalizarea lui imediată. Totuşi, poliţistul Ş. a refuzat să-l transfere la spital.
8. La 6 noiembrie 2000, reclamantul a fost transferat la penitenciarul nr.13 şi plasat în unitatea medicală cu diagnoza „stare post-operatorie” (a se vedea în continuare Ciorap c. Moldovei, nr. 12066/02, 19 iunie 2007). Conform rapoartelor medicale, la 7 noiembrie 2000 reclamantul a înghiţit un cui şi a fost spitalizat pentru a-l extrage. Potrivit evidenţelor medicale, între anii 2000-2001 reclamantul a suferit 10 intervenţii chirurgicale necesare în rezultatul acţiunilor de auto-mutilare, cum ar fi înghiţirea de obiecte ascuţite şi provocarea tăieturilor (a se vedea Ciorap c. Moldovei (dec.), nr. 12066/02, 11 octombrie 2005).
9. Reclamantul a înaintat mai multe plîngeri cu privire la pretinsa maltratare de către către poliţişti, lipsa asistenţei medicale şi detenţia în condiţii inumane. Procurorul a pornit urmărirea penală şi a interogat reclamantul, poliţiştii implicaţi şi colegii lor, precum şi personalul medical care a examinat reclamantul pe perioada detenţiei. Medicii au confirmat că au fost chemaţi de două ori pentru a examina reclamantul în noaptea cînd a fost reţinut, dar aceasta a fost în legătură cu o problemă post-operatorie. Procurorul a constatat că reclamantul nu s-a plîns de maltratare cînd a fost examinat de medici sau de ofiţerii de poliţie superiori (a se vedea Ciorap c. Moldovei (dec.), nr. 12066/02, 11 octombrie 2005). Toate plîngerile reclamantului au fost respinse ca nefondate. Această decizie a fost confirmată de judecătorul de instrucţie, la 21 iunie 2006 şi 30 octombrie 2006.
10. Într-o hotărîre definitivă din 7 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că la data de 7 octombrie 2002 şi 29 aprilie 2003 reclamantul a fost informat despre decizia procurorului de a respinge cererea sa de a porni urmărirea penală pe marginea pretinsei torturi din octombrie 2000. De asemenea, el a fost informat despre dreptul său de a ataca această decizie în instanţa de judecată în termen de zece zile din data cînd a fost informat despre aceasta. Cu toate acestea, reclamantul nu a atacat această decizie, decît trei ani mai tîrziu, fără a solicita o prelungire a termenului limită. Prin urmare, instanţa a respins cererea sa din cauza omisiunii de a ataca decizia procurorului în termenul stabilit de lege.
11. La o dată nespecificată, reclamantul a iniţiat o nouă procedură în faţa instanţei de judecată împotriva comisariatului de poliţie Hînceşti, Procuraturii şi Ministerului Finanţelor, cerînd compensarea daunei cauzate prin maltratarea sa în timpul reţinerii din data de 23 octombrie 2000, omisiunea de a-i acorda asistenţă medicală în timpul detenţiei, precum şi detenţia în condiţii inumane.
12. La 15 martie 2007, Judecătoria Hînceşti a respins cererea sa ca fiind nefondată. La 7 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat această hotărîre şi a admis parţial plîngerile reclamantului. Curtea a constatat că documentele din dosar stabilesc că ofiţerul de poliţie Ş. a refuzat să permită reclamantului să fie tratat în spital, deşi o examinare urgentă de către un chirurg a fost recomandată de medicul care a examinat reclamantul la 29 octombrie 2000. De asemenea, Curtea a constatat că reclamantul a fost deţinut în condiţii ce au încălcat normele de drept intern. În special, Legea cu privire la arestarea preventivă (nr. 1226-XIII, 27 iunie 1997) prevedea ca persoanele aflate în arest preventiv să aibă un minim de doi metri pătraţi de spaţiu în celulă, acces la lumină naturală şi aer curat, acces la WC în condiţii sanitare care nu ar fi degradante pentru demnitatea umană, acces la baie o dată la zece zile, precum şi accesul la un pat cu lenjerie de pat. Curtea a făcut referinţă la o scrisoare a Ministerului de Interne, în care acesta a recunoscut că la momentul detenţiei reclamantului, comisariatul de poliţie Hînceşti era utilat insuficient pentru a oferi condiţii adecvate de detenţie, inclusiv o ventilare bună. Curtea a oferit 100 lei (MDL) (6 euro (EUR) la momentul dat) pentru prejudiciul moral cauzat. Reclamantul a atacat această hotărîre.
13. La 21 noiembrie 2007 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantului şi a casat parţial hotărîrea instanţei inferioare. Curtea Supremă a confirmat constatările Curţii de Apel Chişinău cu privire la omisiunea de a acorda reclamantului tratamentul medical necesar şi de a-i asigura condiţii adecvate de detenţie. Instanţa supremă a ajuns la această concluzie făcînd referinţă la articolul 3 din Convenţie şi la hotărîrile Curţii, cum ar fi Kudła c. Polonia [MC] (nr. 30210/96, ECHR 2000‑XI), Sarban c. Moldovei (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) şi Ostrovar c. Moldovei (nr. 35207/03, 13 septembrie 2005). Ea a adăugat că, dacă nu există legislaţie internă care să ofere reclamantului un drept la despăgubire, Convenţia trebuie să se aplice direct ca şi cum ar fi parte a sistemului de drept intern şi are prioritate faţă de legislaţia internă, în temeiul dispoziţiilor articolului 4 din Constituţie. Curtea Constituţională a ajuns la aceeaşi concluzie într-o hotărîre din 14 octombrie 1999. De asemenea, Curtea Supremă s-a bazat pe concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante făcute în timpul vizitelor din 1998, 2001 şi 2004 privind condiţiile de detenţie care nu corespund standardelor din Comisariatul de poliţie Hînceşti. Ea a constatat că refuzul la tratament medical, combinat cu condiţiile de detenţie, care a dus la agravarea stării sănătăţii reclamantului, constituie un tratament inuman, cu încălcarea articolului 3 din Convenţie. Instanţa a mărit suma atribuită reclamantului, cu titlu de compensaţie pentru prejudiciul moral suferit, la 10.000 MDL (600 EUR la acea perioadă) şi i-a acordat 210 MDL (12,6 EUR) pentru compensarea prejudiciului material.
14. Reclamantul a cerut din nou Procuraturii Hînceşti să pornească urmărirea penală pe marginea pretinsei sale maltratări de către organul de poliţie, însă procurorul a respins cererea. Reclamantul a atacat această decizie la judecătorul de instrucţie din Hînceşti şi, ulterior, la Curtea Supremă, care a respins recursul său la 1 octombrie 2008.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
15. În cererea dată, reclamantul s-a plîns de detenţia sa şi de comportamentul poliţiştilor între 23 octombrie şi 6 noiembrie 2000. El a susţinut, în conformitate cu articolul 8 din Convenţie, că a fost maltratat de poliţie, deţinut în condiţii inumane şi lipsit de tratament medical. El a susţinut că despăgubirea, acordată prin hotărîrea din 21 noiembrie 2007, era inadecvată. Curtea consideră că este mai potrivit să judece aceste plîngeri în temeiul articolului 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
16. Reclamantul a susţinut că a fost bătut cu mitraliere şi bastoane de cauciuc la comisariatul de poliţie, ceea ce a dus la redeschiderea plăgii sale chirurgicale şi la extinderea acesteia de la 2 la 4 centimetri în lungime. El a afirmat că autorităţile medicale au refuzat să confirme prezenţa rănilor sale, în scopul de a proteja poliţia de la responsabilitate. I s-a refuzat acordarea tratamentului medical şi a fost nevoit să doarmă pe podeaua rece din beton. El avea dureri extreme şi şi-a pierdut cunoştinţa în mod repetat. Compensaţia daunelor acordată de către Curtea Supremă a fost complet inadecvată, în special, avînd în vedere faptul că reclamantul a fost maltratat în mod intenţionat de către poliţie. Rezultă că reclamantul a fost totuşi o victimă a încălcării articolului 3.
17. Guvernul a susţinut că dovezile medicale indică că reclamantul ar fi redeschis singur rana, în mod intenţionat, drept temei pentru acuzaţiile sale false împotriva poliţiei. Instanţele naţionale au constatat că a existat o încălcare a articolului 3 deoarece reclamantului i-a fost refuzat tratamentul medical, de care acesta a avut nevoie timp de opt zile, în rezultatul recomandării medicului de la 29 octombrie 2000 şi pentru că a fost deţinut în condiţii inumane între 23 octombrie şi 6 noiembrie 2000. Ele nu au constatat că reclamantul a fost torturat sau că încălcările articolului 3 au avut vreun efect de durată asupra sănătăţii sale. Reclamantului i-a fost acordată o compensaţie pentru aceste încălcări ale articolului 3 şi, prin urmare, nu mai deţine statutul de victimă. Compensaţia acordată de către Curtea Supremă a fost rezonabilă, avînd în vedere încălcările relativ minore ale articolului 3.
18. Curtea trebuie să analizeze mai întîi dacă reclamantul poate pretinde în continuare să fie victima încălcării articolului 3, în sensul articolului 34 din Convenţie. În această ordine de idei, Curtea subliniază că, în primul rînd, obligaţia de a repara orice violare pretinsă a Convenţiei revine autorităţilor naţionale. Întrebarea dacă o persoană mai poate pretinde să fie victima unei încălcări a Convenţiei presupune, în esenţă, o examinare ex post facto din partea Curţii a situaţiei sale. O decizie sau o măsură a autorităţilor naţionale în favoarea reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul de „victimă”, cu excepţia cazului în care autorităţile naţionale au recunoscut încălcarea Convenţiei, în mod expres sau în substanţă, iar apoi au acordat despăgubiri. Întrebarea dacă reclamantul a primit despăgubiri pentru prejudiciul cauzat – comparativ cu satisfacţia echitabilă, care este prevăzută de articolul 41 din Convenţie – este o problemă importantă. Este stabilit în jurisprudenţa Curţii că în cazul în care autorităţile naţionale au stabilit o încălcare, iar decizia lor constituie o satisfacţie adecvată şi suficientă, partea interesată nu mai poate pretinde a fi o victimă în sensul articolului 34 din Convenţie (a se vedea Scordino c. Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, §§ 179-181, ECHR 2006‑V).
19. În cauza dată Curtea consideră că problema dacă satisfacţia oferită de instanţele naţionale a fost suficientă, astfel încît reclamantul să nu mai poată pretinde a fi o victimă a încălcării articolului 3, este indisolubil legată de fondul acestei cereri. Ea se alătură, prin urmare, observaţiilor prealabile ale Guvernului asupra fondului şi va determina, în primul rînd, dacă, şi în ce măsură, au fost încălcate drepturile reclamantului în temeiul articolului 3.
20. Curtea ia ca punct de plecare faptul că reclamantul a fost examinat de un medic la 29 octombrie 2000 şi a constatat că este nevoie de un tratament chirurgical, deoarece rana chirurgicală s-a redeschis. Curtea reiterează jurisprudenţa sa constantă care atestă că în cazul în care o persoană sănătoasă, la momentul reţinerii de către poliţie, se dovedeşte a avea leziuni corporale, la momentul eliberării, ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea căreia ridică o chestiune clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea, de exemplu, Selmouni c. Franţei [MC], nr. 25803/94, § 87, ECHR 1999‑V). Cu toate acestea, în speţă, reclamantul nu era într-o stare bună a sănătăţii la momentul reţinerii. El a fost reţinut la doar două zile după ce a fost eliberat din spital, în urma unei intervenţii chirurgicale abdominale. Reclamantul s-a plîns că a fost bătut de poliţişti, ceea ce a cauzat redeschiderea rănii. Probele medicale prezentate Curţii indică faptul că reclamantul a avut probleme legate de plaga postoperatorie în timpul detenţiei, dar nu există probe medicale care ar atesta existenţa altor leziuni care puteau fi cauzate de o bătaie. Medicii care au examinat reclamantul în timpul detenţiei sale, i-au spus procurorului care a cercetat plîngerile acestuia, că au fost chemaţi de două ori în noaptea în care reclamantul a fost reţinut, dar în ambele cazuri a fost în legătură cu o problemă post-operatorie şi că acesta nu s-a plîns de maltratare. Reclamantul a fost examinat de un medic la 6 noiembrie 2000 şi a determinat că acesta se afla în stare „post-operatorie”. Mai mult decît atît, cu referire la faptul că starea rănii abdominale a reclamantului s-a înrăutăţit în timpul detenţiei, Guvernul a furnizat o explicaţie plauzibilă. Reclamantul a mai avut în trecut incidente de auto-vătămare corporală în închisoare; la 7 noiembrie 2000 a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală pentru a elimina un cui pe care acesta l-a înghiţit, fiind prima din cele zece intervenţii chirurgicale necesare în urma auto-vătămărilor. Probele medicale indică faptul că reclamantul ar fi putut redeschide singur rana, prin scobire şi zgîrîiere. În baza materialelor prezentate în faţa sa, Curtea nu poate constata că plîngerile reclamantului precum că a fost torturat sunt întemeiate.
21. Există totuşi dovezi că condiţiile din comisariatul de poliţie Hînceşti, unde a fost deţinut reclamantul timp de două săptămîni, au fost foarte rele. În special, suferind din cauza problemelor cauzate de plaga chirurgicală, reclamantul a fost nevoit să doarmă direct pe podeaua de beton, fără nici un aşternut. În plus, reclamantului i s-a refuzat tratamentul medical timp de opt zile, contrar indicaţiilor medicale. Aceste fapte au fost stabilite de către instanţele naţionale, care, de altfel, au stabilit că acestea au constituit un tratament inuman în sensul articolului 3.
22. Obiectul şi scopul care stau la baza Convenţiei, aşa cum este prevăzut de articolul 1, este că drepturile şi libertăţile trebuie să fie garantate de către statul contractant, în limitele jurisdicţiei sale. Este esenţial, pentru mecanismul de protecţie stabilit de Convenţie, ca sistemele naţionale să ofere ele însele despăgubiri pentru încălcarea dispoziţiilor sale, iar Curtea să exercite, în acelaşi timp, un rol de supraveghere sub rezerva principiului subsidiarităţii (a se vedea A. şi Alţii c. Marii Britanii [MC], nr. 3455/05, § 174, ECHR 2009‑...). În împrejurările din speţă, unde Curtea Supremă a examinat litigiul şi a constatat violarea articolului 3 al Convenţiei, Curtea consideră că ar fi justificat să se ajungă la o concluzie contrară numai dacă s-ar constata că instanţa naţională a interpretat sau a aplicat greşit principiile legale relevante sau a ajuns la o concluzie care este în mod vădit nerezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, A. şi Alţii, citat anterior, § 174).
23. Aici nu este cazul. Într-adevăr, în lumina principiului subsidiarităţii menţionat mai sus, decizia Curţii Supreme de a aplica direct Convenţia, în absenţa unei prevederi a legislaţiei interne care ar acorda reclamantului dreptul la o compensaţie, este de lăudată. În plus, părţile nu au contestat această parte a hotărîrii Curţii Supreme. Prin urmare, Curtea acceptă concluzia Curţii Supreme că reclamantul a fost supus unor tratamente inumane, cu încălcarea articolului 3, în rezultatul detenţiei timp de două săptămîni în condiţii care nu corespund standardelor şi fiindu-i refuzat tratametul în spital timp de opt zile, fapt ce a dus la agravarea situaţiei sale medicale pre-existente.
24. Singura problemă care rămîne să fie identificată, este valoarea compensaţiei. Curtea Supremă i-a oferit reclamantului echivalentul a 600 EUR pentru satisfacţia prejudiciului moral. Chiar şi luînd în considerare perioada relativ scurtă de detenţie în condiţii inumane, aceasta este cu mult sub nivelul minim acordat de Curte în cazurile în care aceasta a constatat o încălcare a articolului 3 (a se vedea, pentru un exemplu mai recent, Gavrilovici c. Moldovei, nr. 25464/05, 15 decembrie 2009, unde Curtea a acordat reclamantului 6.000 EUR pentru o detenţie de cinci zile în condiţii inumane ca urmare a unei sancţionări contravenţionale arbitrare cu încălcarea articolului 10 din Convenţie, a se vedea, de asemenea, spre exemplu, Istratii şi Alţii c. Moldovei, nr. 8721/05, 8705/05 and 8742/05, 27 martie 2007, unde Curtea a acordat 6.000 EUR Dlui Istratii, care a fost deţinut în condiţii inumane aproximativ două luni şi care a suportat o întîrziere de trei ore pentru acordarea tratamentului medical de urgenţă).
25. În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că reclamantul poate totuşi pretinde că este victima încălcării articolului 3. Prin urmare, Curtea respinge obiecţiile preliminare ale Guvernului şi declară cererea admisibilă parţial.
26. Curtea de asemenea constată că a existat o violare a articolului 3, în rezultatul condiţiilor inumane de detenţie şi a omisiunii de a furniza asistenţă medicală oportună.
II. CELELALTE PRETENŢII
27. Reclamantul s-a plîns în temeiul articolelor 3 şi 6 că o mărturie scoasă de la el prin tortură a fost admisă în calitate de probă împotriva sa în timpul urmăririi penale. El s-a plîns, în afară de aceasta şi de diverse încălcări pretinse ale articolelor 5 şi 6 din Convenţie, care au avut loc la momentul reţinerii sale, în octombrie 2000 şi imediat după aceea. El s-a plîns, de asemenea, în conformitate cu articolul 10, că i-a fost îngrădit accesul la dosarul său medical. În cele din urmă, el a invocat articolul 17, din cauza declaraţiilor false şi contradictorii făcute de diferiţi funcţionari de stat.
28. Curtea reiterează că pretenţia reclamantului precum că a fost torturat nu este substanţiată. Plîngerea că mărturia a fost obţinută prin tortură este, prin urmare, în mod vădit nefondată. Din informaţia prezentată Curţii, nu rezultă că reclamantul a epuizat căile de atac interne în ceea ce priveşte celelalte plîngeri, prin depunerea lor în faţa autorităţilor naţionale în termenele stabilite de lege. Mai mult decît atît, aceste cereri nu au fost depuse la Curte în termenul de şase luni, prevăzut de articolul 35 § 1 din Convenţie.
29. În concluzie, Curtea consideră, că celelalte capete de cerere trebuie să fie declarate inadmisibile în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
30. Articolul 41 al Convenţiei prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
31. Reclamantul a solicitat suma de 20.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
32. Guvernul a susţinut că despăgubirea acordată de către Curtea Supremă de Justiţie a fost suficientă. În cazul în care Curtea a decis să acorde o compensaţie suplimentară, suma solicitată de reclamant este excesivă, avînd în vedere caracterul relativ minor al încălcării.
33. În lumina tuturor circumstanţelor, Curtea acordă reclamantului 4.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
34. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1.540 EUR, ceea ce reprezintă 22 ore de lucru efectuate de către reprezentantul său legal, percepînd un onorariu de 70 EUR pe oră, plus 14.50 EUR ce constituie taxa de traducere, cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii.
35. Guvernul a susţinut că suma pretinsă nu este reală în lumina situaţiei economica actuale.
36. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la restituirea costurilor şi a cheltuielilor numai dacă a demonstrat că acestea au fost reale şi necesare, precum şi rezonabile ca mărime. În speţă, ţinînd seama de caracterul limitat al problemei prezentate în faţa sa, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului 1.000 EUR, cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobînda de întîrziere
37. Curtea consideră că este corespunzător ca dobînda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Conexează la fondul cauzei obiecţia preliminară a Guvernului cu privire la lipsa statutului de victimă;
2. Declară plîngerea cu privire la condiţiile de detenţie şi omisiunea de a oferi asistenţă medicală în timp util, precum şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei şi, drept urmare, respinge obiecţia preliminară a Guvernului;
4. Hotărăşte
(a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 4.000 EUR (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite în valuta naţională a statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 ianuarie 2010, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier AdjunctPreşedinte
[1] Rectificată la 31 august 2010; a fost înlocuit textul „…(nr. 3)”
[2] Rectificată la 31 august 2010; a fost înlocuit textul „…(nr. 3)”
Full & Egal Universal Law Academy