©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 27 ianuarie 2015
În cauza Ciorcan și alții împotriva României
(Cererile nr. 29414/09 și 44841/09)
Strasbourg
DEFINITIVĂ
27/04/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ciorcan și alții împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, Președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popovič, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 6 ianuarie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 29414/09 și 44841/09) îndreptate împotriva României, prin care treizeci și șapte de resortisanți ai acestui stat („reclamanții”) au sesizat Curtea la 18 mai 2009 și, respectiv, 11 august 2009, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Informațiile detaliate referitoare la reclamanți sunt prezentate în tabelul anexat la prezenta hotărâre. Reclamanții au fost reprezentați de domnul O.L. Podaru, avocat în Cluj-Napoca.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanții, invocând art. 2 și 3 din Convenție, au susținut că intervenția brutală și disproporționată a agenților statului le-a pus viața în pericol și i-a supus la rele tratamente și că autoritățile nu au desfășurat o anchetă efectivă în ceea ce privește evenimentele în cauză. Aceștia au susținut, în plus, că evenimentele care fac obiectul plângerii au fost rezultatul unor atitudini discriminatorii față de persoane de etnie romă și au determinat încălcarea art. 14 din Convenție.
4. La 29 noiembrie 2011, cererile au fost comunicate Guvernului.
ÎN FAPTCircumstanțele cauzei
5. Reclamanții sunt treizeci și șapte de resortisanți români de etnie romă. Toți locuiesc în cartierul Apalina din orașul Reghin, România.
A. Contextul cauzei
6. La 7 septembrie 2006, în jurul orelor 2.30 p.m., reclamantul Augustin Biga și prietenul acestuia, C.A., au avut o dispută, într-un bar, cu R.O., un agent de poliție care lucra pentru Inspectoratul de Poliție Județean Mureș. În consecință, R.O. a depus o plângere penală împotriva celor doi bărbați, acuzându-i pe aceștia de ultraj
7. În contextul cercetării privind plângerea menționată anterior, în jurul orelor 16, în aceeași zi, șeful Inspectoratului de Poliție Județean Mureș a dispus prin telefon ca mai mulți ofițeri de poliție să meargă în Apalina, cartierul unde locuiau Augustin Biga și C.A., pentru a-i cita în fața procurorului. Acesta i-a sfătuit să fie deosebit de precauți, menționând la telefon faptul că va fi dificil să ajungă acolo, din cauza faptului că un număr mare de oameni (câteva sute) blocau calea de acces, înarmați cu bâte, furci, topoare și coase, și că autoritățile de aplicare a legii nu au putut să securizeze zona. De asemenea, acesta a solicitat asistență din partea ofițerilor de poliție din cadrul Detașamentului de Intervenție și Acțiuni Speciale Mureș – DIAS). Conform ordinului privind desfășurarea operațiunii, elaborat de șeful detașamentului de intervenție și acțiuni speciale la 7 septembrie 2006, motivul solicitării a fost „asigurarea protecției agenților de poliție care efectuau o anchetă privind infracțiunea de ultraj săvârșită împotriva polițistului R.O.”
8. Imediat după aceea, șapte ofițeri din cadrul trupelor speciale (P.Ș., C.I., V.M., M.F., H.D.M., S.P. și G.P.J.), care purtau uniforme speciale și măști care le acopereau fețele, împreună cu doi ofițeri de poliție locali de la Poliția Municipiului Reghin (B.M. și M.V.) și patru ofițeri îmbrăcați în civil din Serviciul de Investigații Criminale din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Mureș (A.M., M.M., C.R.R. și S.C.L.), au plecat spre cartierul Apalina, cu o dubă și două autoturisme.
B. Faptele în versiunea reclamanților
9. La 7 septembrie 2006, în jurul orelor 5 p.m., atunci când au văzut vehiculele poliției, reclamanții și alți locuitori ai cartierului, majoritatea femei și copii, au început să se adune în stradă, din curiozitate.
10. Pentru a dispersa mulțimea, ofițerii trupelor speciale au aruncat mai multe grenade cu gaze lacrimogene, din cauza cărora toți au intrat în panică și au început să se împingă și să alerge în toate direcțiile. În acel moment, ofițerii de poliție au început să tragă în mulțimea care alerga, în timp ce conduceau vehiculele cu spatele, părăsind cartierul.
C. Faptele în versiunea Guvernului
11. Conform rezoluției procurorului din 16 iulie 2007 (a se vedea infra, pct. 51), la scurt timp după ce ofițerii de poliție au ajuns în cartier, locuitorii acestuia au început să se adune și a izbucnit o încăierare între aceștia și ofițerii trupelor speciale, care au fost nevoiți să utilizeze armele din dotare. Procurorul a menționat detalii cu privire la incident, observând că, la scurt timp după ce toți agenții statului (cu excepția celui care conducea duba) au ieșit din vehicule, aceștia au fost înconjurați de optzeci-o sută de persoane, care au început să îi îmbrâncească și să tragă de echipamentul acestora. Între timp, ofițerii de poliție au recunoscut-o pe mama lui Augustin Biga și i-au spus că urmau să îl citeze pe fiul acesteia pentru o audiere în fața procurorului. În timpul acestei discuții, câțiva agenți de poliție au auzit țipete și au observat că aproximativ o sută de persoane de etnie romă atacau ofițerii trupelor speciale cu bâte, furci, sticle goale și pietre.f)
12. Potrivit declarațiilor date în fața procurorului de către ofițerii trupelor speciale, aceștia au folosit inițial trei sprayuri lacrimogene pentru autoapărare. Acest lucru nu a reușit decât să înfurie mulțimea de oameni, care au devenit și mai agresivi și au început să arunce cu pietre și cărămizi. Atunci, doi dintre ofițeri au tras focuri de armă în aer. V.M. a declarat că, având în vedere că romii nu au vrut să se oprească, acesta a tras două focuri în aer cu arma sa de vânătoare. Apoi, acesta a fost atacat de zece persoane, care l-au tras de haine și l-au lovit cu obiecte ascuțite până a căzut în genunchi, moment în care acesta a tras cu gloanțe de cauciuc în mulțime. Atunci, mulțimea s-a retras parțial.
13. Incidentul, astfel cum a fost prezentat în rezoluția procurorului, a continuat cu încercarea agenților statului de a se retrage, în timp ce romii, ascunți în spatele caselor, au continuat să arunce în ei cu pietre, sticle din sticlă și alte obiecte.
14. Ca urmare a ciocnirilor, șase agenți ai statului au suferit vătămări care au necesitat îngrijiri medicale cu o durată între cinci și paisprezece zile (a se vedea infra, pct. 53).
D. Consecințele incidentului
15. Se pare că peste douăzeci și cinci de romi au fost răniți și/sau împușcați. Unora dintre ei li s-au eliberat certificate medicale care au confirmat vătămările suferite, considerându-se că acestea necesitau între opt și patruzeci și cinci de zile de îngrijiri medicale.
16. Doamna Susana Ciorcan, precum și următorii doisprezece reclamanți, au suferit vătămări confirmate de certificate medicale:
1. Susana Ciorcan
Potrivit foii de observație clinică generală a doamnei Ciorcan, aceasta a fost împușcată în stomac și a fost diagnosticată cu următoarele afecțiuni: șoc hemoragic, peritonită, ruptură la nivelul arterei iliace, ruptură uterină, patru leziuni traumatice ale intestinului subțire și o leziune a ileonului terminal și a colonului. În urma incidentului, aceasta a suferit o intervenție chirurgicală și a rămas în spital timp de opt zile. Certificatul medico-legal eliberat acesteia la 11 octombrie 2006 declara că focul de armă tras i-a pus viața în pericol, că aceasta necesita îngrijiri medicale de patruzeci până la patruzeci și cinci de zile și că aceasta și agresorul ei s-au aflat față în față. Niciunul din documentele medicale nu conținea informații referitoare la tipul de glonț care ar fi putut să îi cauzeze leziunile.
2. Costel Ciorcan
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 11 septembrie 2006, acesta avea mai multe plăgi prin împușcare la nivelul brațului drept, genunchiului stâng și coapsei stângi, șase gloanțe rămânându-i în corp. La 8 septembrie 2006, acesta a suferit o intervenție chirurgicală și i s-au extras șase gloanțe din plăgile respective. Acesta a rămas internat timp de trei zile. S-a apreciat că leziunile acestuia au fost cauzate de gloanțe de cauciuc și că necesitau între doisprezece și paisprezece zile de îngrijiri medicale.
3. Carol Ciorcan
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 19 septembrie 2006, acesta avea o excoriație la nivelul obrazului drept și o plagă împușcată la nivelul cotului drept, glonțul respectiv rămânându-i în corp. S-a apreciat că leziunile acestuia au fost cauzate de un glonț de cauciuc și că necesitau între opt și nouă zile de îngrijiri medicale.
4. Ana Maria Paula Bidi (Beica)
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 19 septembrie 2006, aceasta a fost împușcată în partea stângă a toracelui și, în plus, avea o plagă împușcată la nivelul spatelui, în partea stângă a toracelui. S-a apreciat că leziunile acesteia au fost cauzate de gloanțe de cauciuc și că necesitau între opt și nouă zile de îngrijiri medicale.
5. Denes Biga
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 5 octombrie 2006, acesta a fost împușcat în brațul drept și partea din spate a pieptului, mai multe gloanțe rămânându-i în corp. S-a apreciat că leziunile sale necesitau între douăzeci și două și douăzeci și patru de zile de îngrijiri medicale. Potrivit foii de observație clinică generală, acesta a suferit o intervenție chirurgicală la 22 septembrie 2006, dar medicii au reușit să scoată numai cinci gloanțe de cauciuc din pieptul acestuia.
6. Erika Biga
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 8 septembrie 2006, și foii de observație clinică generală, aceasta avea multiple plăgi împușcate la nivelul piciorului drept, un glonț rămânându-i în corp. S-a apreciat că leziunile sale necesitau între șaisprezece și optsprezece zile de îngrijiri medicale. La 7 septembrie 2006, aceasta a suferit o intervenție chirurgicală pentru extragerea glonțului. Niciunul din documentele medicale nu conținea informații referitoare la tipul de glonț care ar fi putut să îi cauzeze leziunile.
7. Ladislau Biga
Potrivit certificatului său medical, eliberat de spital la 14 septembrie 2006, acesta avea plăgi împușcate în partea stângă a pieptului și pe partea din spate a coapsei, gloanțele respective rămânându-i în corp, și excoriații pe partea dreaptă a pieptului și pe brațul drept. La 13 septembrie 2006, acesta a suferit o intervenție chirurgicală și i s-au extras mai multe gloanțe. Dosarul său medical nu conținea nicio informație referitoare la tipul de glonț care ar fi putut să îi cauzeze leziunile.
8. Rozalia Bucunea
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 11 septembrie 2006, aceasta avea o plăgă împușcată în partea stângă a pieptului și trei plăgi împușcate în coapsa stângă, două gloanțe de cauciuc rămânându-i în corp, și două contuzii în regiunea ombilicală. S-a apreciat că aceasta avea nevoie de unsprezece până la doisprezece zile de îngrijiri medicale. La 8 septembrie 2006, aceasta a suferit o intervenție chirurgicală pentru extragerea glonțelor.
9. Petru Kalanyos Jr
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 11 septembrie 2006, acesta avea o rană sub ochiul stâng, care ar fi putut fi cauzată de o lovitură cu un obiect greu. S-a apreciat că acesta avea nevoie de trei până la patru zile de îngrijiri medicale.
10. Traian Kovac
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 19 septembrie 2006, acesta avea o excoriație în regiunea zigomatică stânga și mai multe plăgi și echimoze în partea dreaptă a toracelui și pe abdomen, care ar fi putut fi cauzate prin împușcarea cu gloanțe de cauciuc. S-a apreciat că acesta avea nevoie de opt până la nouă zile de îngrijiri medicale.
11. Mihai-Alexandru Moldovan
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 19 septembrie 2006, acesta avea o plagă împușcată în partea dreaptă a toracelui, un glonț de cauciuc rămânându-i în corp. S-a apreciat că acesta avea nevoie de opt până la nouă zile de îngrijiri medicale.
12. Lela Potra
Potrivit certificatului său medico-legal, eliberat la 19 septembrie 2006, aceasta avea o plagă împușcată și o excoriație în zona interioară a părții inferioare a piciorului drept, care ar fi putut fi cauzate de un glonț de cauciuc. S-a apreciat că aceasta avea nevoie de opt până la nouă zile de îngrijiri medicale.
13. Lajos Panta
Potrivit certificatului eliberat de spital la 9 septembrie 2006, acesta avea o contuzie la nivelul umărului stâng.
17. Următorii douăzeci și doi de reclamanți: Ștefan Bidi, Margareta Biga, Iosif Biga Snr, Iosif Biga Jr, Liviu Bucunea Jr, Etelka Capo, Agneta Csiki, Edith Csiki (Biga), Lia Gabor, Ana-Narcisa Gorcs, Ladislau Horvath, Ildiko Kalanyos (Biga), Susana Kalanyos, Petru Kalanyos Snr, Ana Lingurar, Ancuța Maria Moldovan, Violeta Pusuc, Edith Racz (Biga), Cornelia Simion (Biga), Ianos Ștefan, Ana Tina Snr și Ana Tina Jr au declarat în fața procurorului național că au suferit mai multe leziuni, dar nu au prezentat certificate medicale pentru a-și susține acuzațiile. Ceilalți trei reclamanți, Sonia Biga, Augustin Biga și Sorin Ciorcan, s-au plâns doar de leziunile suferite de mama lor, Susana Ciorcan.
E. Acțiunea penală
1. Urmărirea penală privind infracțiunea de tentativă de omor calificat
18. La 7 septembrie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș („Parchetul Mureș”) a dispus începerea urmăririi penale împotriva ofițerilor trupelor speciale, pentru săvârșirea tentativei de omor calificat asupra Susanei Ciorcan, în temeiul art. 20, coroborat cu art. 174 și art. 175 lit. (i) C. pen.
19. Ancheta a început cu examinarea locului faptelor în ziua următoare. În raportul procurorului s-au consemnat următoarele:
„Locul faptelor a suferit numeroase modificări, și anume ridicarea vehiculelor avariate, îndepărtarea gloanțelor și a cartușelor utilizate de agenții statului, precum și a altor arme ale acestora, transportarea tuturor victimelor la spital [...], constatându-se că zona a fost curățată într-o anumită măsură, comparativ cu restul străzii.”
În continuare, în raport se menționa că au fost identificate mai multe urme de sânge și găuri pe podeaua, pe ușile și pereții caselor din jurul locului faptelor. Găurile identificate la nivelul caselor erau la o distanță cuprinsă între 28 și 60 de cm de la sol. Mai multe haine și alte obiecte pătate de sânge sau care prezentau găuri ce ar fi putut fi provocate de gloanțe au fost confiscate ca probe. Potrivit aceluiași raport, următoarele materiale au fost predate anchetatorilor de către victime: trei sprayuri lacrimogene, unsprezece tuburi de cartușe STAR-70mm-RB-15 și nouăsprezece tuburi de cartușe 9x19-86-325. Au fost, de asemenea, strânse alte tuburi de cartușe neidentificate și două gloanțe de metal. Obiectele care ar fi fost utilizate de mulțime pentru atacarea agenților de poliție nu au putut fi găsite. În plus, o furcă și o armă de vânătoare de 12 mm au fost confiscate de la sediul Poliției Municipiului Reghin. De asemenea, au fost luate amprente de pe vehiculele folosite de ofițerii de poliție.
20. La 11 și 19 septembrie 2006, procurorul a dispus efectuarea unei expertize a armelor folosite de agenții statului în timpul incidentului, a tuburilor de cartușe și a gloanțelor acestora, precum și a hainelor și a altor obiecte strânse de la locul faptelor. Un prim raport de expertiză, emis la 14 septembrie 2006, a constatat că unsprezece tuburi de cartușe STAR-70mm-RB-15 au fost trase cu arma de vânătoare. Raportul nu preciza dacă cele unsprezece tuburi de cartușe proveneau de la gloanțe de cauciuc, dar indica faptul că au fost folosite gloanțe de vânătoare pentru realizarea testelor. Un al doilea raport de expertiză, emis la 10 octombrie 2006, a constatat că celelalte douăzeci și trei de tuburi de cartușe au fost trase cu trei dintre pistoalele din dotarea ofițerilor trupelor speciale. Cu toate acestea, în ceea ce privește cele două gloanțe de metal găsite la locul incidentului, s-a observat că nu existau resurse disponibile pentru a stabili cu ce armă au fost trase.
21. De asemenea, documente medicale referitoare la unele din victimele de etnie romă și la toți ofițerii de poliție implicați au fost colectate de la spitalul local și solicitate de la Institutul de Medicină Legală.
22. La 3 octombrie 2006, douăzeci și șapte de victime ale incidentului au depus o plângere penală împotriva ofițerilor trupelor speciale pentru purtare abuzivă și vătămare corporală, o plângere care a fost conexată la ancheta preexistentă. Aceștia erau reclamanții Liviu Bucunea Jr, Ancuța Maria Moldovan, Mihai Moldovan Jr, Ana Tina Snr, Ana Tina Jr, Agneta Csiki, Lia Gabor, Ana-Narcisa Gorcs, Traian Kovacs, Costel Ciorcan, Lajos Panta, Ștefan Bidi, Etelka Capo, Violeta Pusuc, Ildiko Kalanyos (Biga), Susana Kalanyos, Edith Csiki (Biga), Cornelia Simion (Biga), Margareta Biga și alte opt victime.
23. Un raport întocmit la 6 octombrie 2006 de către un ofițer de la Inspectoratul de Poliție Județean Mureș conținea o listă cu măsurile adoptate în cadrul anchetei până la acea dată, precum și o listă cu „întrebări de adresat romilor”. Părțile relevante ale acestuia sunt redactate după cum urmează:
„Țiganii știau că ofițerii de poliție și trupele DIAS urmau să ajungă în Apalina și de ce?
Țiganii se adunaseră în apropierea caselor celor doi infractori căutați de poliție înainte de sosirea ofițerilor de poliție?
Câți țigani erau acolo?”
De asemenea, raportul menționa că, în urma unui control al datelor obținute la recensământ a fost posibilă identificarea locuitorilor cartierului care fuseseră implicați în incident, unii dintre aceștia având dosar penal.
24. La o dată nespecificată, au fost verificate dosarele penale ale romilor care făcuseră declarații în fața procurorului (a se vedea infra, pct. 25) și informațiile au fost depuse la dosarul anchetei. Unul dintre ei avea două condamnări anterioare pentru furt și altul avea două condamnări pentru jaf.
25. La 17 octombrie 2006, optsprezece dintre reclamanți, Susana Ciorcan și alte trei victime au făcut declarații în fața procurorului. Declarațiile acestora erau consecvente, în măsura în care aceștia au afirmat că, atunci când au văzut vehiculele poliției, au ieșit afară din casele lor împreună cu soțiile și copiii lor, din curiozitate. În timp ce agentul de poliție și Susana Ciorcan purtau o discuție normală, ofițerii trupelor speciale au început să atace oamenii din mulțime cu sprayuri lacrimogene și să arunce în ele cu grenade cu gaze lacrimogene și, în timp ce toți fugeau în toate direcțiile, încercând să își apere copiii și să intre înapoi în casele lor, aceiași ofițeri au început să tragă asupra lor.
26. În declarația sa, Susana Ciorcan a afirmat că, în timp ce se afla în curtea ei, oferind ofițerilor în haine civile informații cu privire la locul în care se afla fiul ei, „a izbucnit o încăierare între bărbații mascați și romi” și o grenadă cu gaze lacrimogene a căzut lângă picioarele sale. Cei cinci ofițeri cu care vorbea au fugit și unul din ei a strigat „Nu trageți!” și ea s-a întors pentru a fugi și a se ascunde în interiorul casei sale. În acel moment, a fost împușcată în spate și și-a pierdut cunoștința.
27. În declarațiile lor, reclamanții Ana Maria-Paula Bidi, Denes Biga, Erika Biga, Iosif Biga Snr, Iosif Biga Jr, Ladislau Biga, Rozalia Bucunea, Carol Ciorcan, Edith Csiki (Biga), Ladislau Horvath, Petru Kalanyos Snr, Petru Kalanyos Jr, Ana Lingurar și Lela Potra au afirmat că, prin aceste declarații, depuneau plângeri împotriva ofițerilor trupelor speciale care i-au supus unor rele tratamente și solicitau despăgubiri din partea acestora.
28. La 23 octombrie 2008, cei patru ofițeri de la Serviciul de Investigații Criminale din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Mureș au fost audiați de procuror în calitate de martori. Declrațiile lor au fost practic identice, aceștia afirmând că, în timp ce discutau cu Susana Ciorcan, au auzit zgomote din zona în care își lăsaseră vehiculele și, când s-au întors, au văzut: „[...] mai multe persoane înarmate (în jur de 100-150 de persoane de etnie romă), atacând luptătorii DIAS cu bâte, furci, sticle, pietre și alte obiecte”.
A.M., M.M. și C.R.R. au declarat că, atunci când au plecat spre cartierul Apalina, nu erau conștienți că „romii din acest cartier ar putea săvârși acte de violență”.
M.M., C.R.R. și S.C.L. au mai declarat că nici nu au agresat „persoanele de etnie romă” și nici nu au fost agresați fizic de acestea.
29. La 10 ianuarie 2007, ofițerii trupelor speciale au dat declarații în fața procurorului. Toți au declarat că au fost obligați să utilizeze armele din dotare pentru a se apăra pe ei înșiși și pe colegii lor.
30. Ofițerul P.Ș., șeful Detașamentului de intervenție și acțiuni speciale, a declarat:
„Imediat după sosirea noastră în cartier, un număr mare de persoane de etnie romă au început să se adune în curțile lor, pe marginea drumului și în spatele nostru; după ce ne-am parcat vehiculele, aceștia s-au îndreptat înspre noi [...] Inițial, aceste persoane ne-au atacat doar verbal [...] La scurt timp, [aceștia] au început să îi împingă pe colegii noștri de la [serviciul de investigații criminale], care erau în haine civile și nu purtau arme. În acel moment, văzând că [ofițerii] nu își puteau îndeplini scopul operațiunii [...] am considerat că trebuie să le asigurăm imediat protecția și apoi să plecăm din cartier [...] Din cauza faptului că folosirea de sprayuri și bastoane nu a avut niciun efect asupra oamenilor din zonă, care, dimpotrivă, au devenit mai agresivi și au continuat să ne atace, aruncând cu pietre și cărămizi, eu și doi colegi am tras în aer focuri de avertisment cu pistoalele noastre [...] V.M., care avea o pușcă cu gloanțe de cauciuc, a început să o folosească. Nu am văzut când a început să tragă, doar am auzit primele focuri de armă.”
31. Ofițerul V.M. a declarat în mărturia sa următoarele:
„Imediat după sosirea noastră, un număr mare de țigani au început să se adune în jurul nostru; [...] Atunci când colegii noștri de la [serviciul de investigații criminale] au fost înconjurați și când am văzut că erau atacați de țigani, [care îi] trăgeau de haine, comandantul nostru ne-a ordonat să ieșim din vehicule și să îi ajutăm să iasă din mulțime [...] Când am coborât din vehicule, fiecare din noi a fost înconjurat de câțiva țigani furioși, care au început să ne atace [...] Echipamentul meu din dotare era următorul: un spray cu gaze lacrimogene, o pușcă de vânătoare cu două țevi, care avea gloanțe de cauciuc, și un pistol Glock de calibrul 9 mm, cu nouăsprezece elemente de muniție letală, pe care nu le-am folosit [...] Mi-am încărcat pușca de vânătoare cu două gloanțe și am strigat «Nu mișcați! Poliția! Vom folosi arme de foc!» Strigătele nu au avut niciun efect, așa că am tras două focuri în aer. Nici acestea nu au avut niciun efect asupra mulțimii furioase. Și colegii mei au tras focuri de armă în aer cu pistoalele lor cu muniție letală [...] La un moment dat, auzind țipete dinspre partea de sus a străzii și văzând că din acea direcție erau aruncate pietre, m-am dus la intersecție și am văzut o mulțime numeroasă de țigani care veneau spre noi. Am reîncărcat arma, cu intenția de a trage un alt foc în aer. În acel moment, am fost atacat de un grup de aproximativ zece persoane, care veneau înspre mine. Acestea au început să mă lovească [...] Apoi, am fost lovit în cap de o piatră aruncată de grupul de oameni care coborau pe stradă [...] După ce am fost lovit, am căzut în genunchi și am apăsat trăgaciul armei, trăgând în direcția mulțimii.”
32. Ofițerul C.I. a declarat în mărturia sa următoarele:
„... l-am văzut pe colegul meu, P.J., care părea să fi fost rănit, zăcând pe un gard. Pentru că i-am auzit pe colegii mei avertizându-i pe atacatori să se retragă sau vor fi utilizate arme de foc împotriva lor, am scos pistolul și, pentru a mă asigura că aveam destul loc și timp pentru a-l ajuta pe colegul meu rănit, am tras patru focuri în aer [...] Personal, l-am văzut numai pe comandantul nostru, domnul P.Ș., trăgând mai multe focuri de armă în aer [...] Din câte am observat, toate focurile de armă au fost trase în aer.”
33. S.P. a declarat că nu a tras cu arma sa, afirmând următoarele:
„Imediat după sosirea noastră, un număr mare de țigani au început să se adune în jurul nostru; [...] Atunci când colegii noștri de la [serviciul de investigații criminale] au fost înconjurați și când am văzut că erau atacați de țigani, [care îi] trăgeau de haine, comandantul nostru ne-a ordonat să ieșim din vehicule și să îi ajutăm să iasă din mulțime [...] Când am coborât din vehicule, fiecare din noi a fost înconjurat de câțiva țigani furioși, care au început să ne atace [...] Țiganii deveneau din ce în ce mai nervoși [...] Am început să ne apărăm, întâi folosind sprayuri cu gaze lacrimogene [...] Apoi, am aruncat una sau două grenade, tot cu gaze lacrimogene [...] Am folosit bastoanele din dotare [...] Aveam asupra mea și un pistol Makarov cu muniție letală, dar nu am reușit să îl scot [...] Din câte am înțeles, șeful nostru și alți doi colegi și-au scos armele și au tras câteva focuri de armă în aer, pentru a-i descuraja pe agresori [...] Unul din colegii noștri, V.M., avea o pușcă de „vânătoare” cu gloanțe de cauciuc. Această armă a fost folosită pentru a trage mai multe focuri de armă în mulțime [...] După aproximativ trei minute, am reușit să mă alătur colegilor mei în formație și să îmi fac loc pentru a ajunge la cele două [mașini] Logan, care au reușit să se retragă de pe stradă ... M-am așezat la volanul vehiculului nostru și am întors pentru a părăsi zona.”
34. Ofițerul H.D.M. a declarat, de asemenea, că nu a folosit arma sa, afirmând următoarele:
„Imediat după sosirea noastră, un număr mare de țigani au început să se adune în jurul nostru; [...] Atunci când colegii noștri de la [serviciul de investigații criminale] au fost înconjurați și când am văzut că erau atacați de țigani, [care îi] trăgeau de haine, comandantul nostru ne-a ordonat să ieșim din vehicule și să îi ajutăm să iasă din mulțime [...] Când am coborât din vehicule, fiecare din noi a fost înconjurat de câțiva țigani furioși, care au început să ne atace [...] Țiganii deveneau din ce în ce mai nervoși [...] Am început să ne apărăm, întâi folosind sprayuri cu gaze lacrimogene [...] Apoi, am aruncat una sau două grenade, tot cu gaze lacrimogene [...] Am folosit bastoanele din dotare [...] Eu am avut asupra mea și un pistol Glock cu muniție letală, dar nu am reușit să îl scot [...] Din câte am înțeles, șeful nostru și alți doi colegi și-au scos armele și au tras câteva focuri de armă în aer, pentru a-i descuraja pe agresori [...] Unul din colegii noștri, V.M., avea o pușcă de „vânătoare” cu gloanțe de cauciuc. Această armă a fost folosită pentru a trage mai multe focuri de armă în mulțime. După aproximativ patru minute, am reușit să mă alătur colegilor mei în formație și să îmi fac loc pentru a ajunge la cele două [mașini] Logan, care au reușit să se retragă de pe stradă [...] ”
35. Din mărturia ofițerului G.P.J. reieșea că nici el nu a folosit arma sa de foc:
„Imediat după sosirea noastră, un număr mare de țigani au început să se adune în jurul nostru; [...] Atunci când colegii noștri de la [serviciul de investigații criminale] au fost înconjurați și când am văzut că erau atacați de țigani, [care îi] trăgeau de haine, comandantul nostru ne-a ordonat să ieșim din vehicule și să îi ajutăm să iasă din mulțime [...] Când am coborât din vehicule, fiecare din noi a fost înconjurat de câțiva țigani furioși, care au început să ne atace [...] Imediat am fost lovit cu o bâtă în picioare și, apoi, cu o piatră sau cărămidă în cap [...] Am căzut la pământ [...] Câteva momente mai târziu, mi-am pierdut efectiv cunoștința și nu pot spune ce s-a întâmplat cu colegii mei în continuare [...]”
36. Ofițerul M.F. a declarat, în mod similar, că nu a folosit arma sa În continuare, acesta a afirmat următoarele:
„Din cauză că avertismentele noastre nu au avut niciun efect și am fost atacați în continuare, am auzit mai multe focuri de armă și l-am văzut pe colegul meu C.I., care se afla lângă mine, trăgând câteva focuri de armă în aer cu pistolul său [...] L-am văzut pe celălalt coleg, V.M., singurul dintre noi care avea o pușcă, trăgând, de asemenea, focuri de armă în aer [...] Din câte am observat, toate focurile de armă au fost trase în aer.”
37. La 16 ianuarie 2007, procurorul a dispus încheierea anchetei privind infracțiunea de tentativă de omor calificat, pronunțând o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale împotriva agenților statului. Acesta a reținut că, la sosirea ofițerilor de poliție în cartier, oamenii au început să se adune în stradă și „[...] a izbucnit o încăierare între aceștia și trupele DIAS”. În rezoluție se menționa că, potrivit declarațiilor date de agenți, la 7 septembrie 2006, aceștia au folosit „sprayuri paralizante și grenade, bâte și arme de foc, cu care s-au tras focuri în aer pentru a descuraja mulțimea”; V.M. a folosit o armă de vânătoare cu gloanțe de cauciuc, trăgând atât în aer, cât și în mulțime. Au fost rănite mai multe persoane, atât agenți, cât și locuitori ai cartierului, dar leziunile nu au fost foarte grave, cu excepția celor suferite de Susana Ciorcan. Comparând constatările din certificatul medico-legal al Susanei Ciorcan cu declarațiile persoanelor implicate în incident, procurorul a concluzionat că ofițerii cercetați nu au intenționat să ucidă victima, declarând că „intenția agenților a fost, în mod evident, să descurajeze numărul mare de persoane adunate acolo, nu să le ucidă”. De asemenea, rezoluția procurorului afirma că:
„Această lipsă [a intenției] poate fi dedusă și din abordarea adoptată – persoana în cauză nu a fost țintită, avem de a face cu focuri de armă trase la întâmplare [...] Actele [persoanelor] menționate anterior ar putea constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă în ceea ce o privește pe Susana Ciorcan.”
38. Nu au fost identificate persoana care a tras în Susana Ciorcan sau tipul de glonț care i-a provocat leziunile și nu a fost oferită nicio explicație în această privință. Nici ofițerii care și-au folosit armele nu au fost identificați în mod clar în rezoluție.
39. Procurorul Parchetului Mureș a recunoscut, de asemenea, că douăzeci și șapte de victime au depus plângeri penale, solicitând cercetarea ofițerilor trupelor speciale pentru infracțiunile de purtare abuzivă și vătămare corporală gravă. Prin urmare, acesta a decis, în cele din urmă, că ancheta privind infracțiunile de purtare abuzivă și vătămare corporală gravă, prevăzute la art. 180 și art. 182 C. pen., ar trebui să fie continuată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin („Parchetul Reghin”).
40. Reprezentantul Susanei Ciorcan a formulat plângere în fața procurorului ierarhic superior împotriva rezoluției procurorului Parchetului Mureș din 16 ianuarie 2007. Principalul aspect care a făcut obiectul plângerii sale era faptul că nu fusese identificat autorul infracțiunii și că nu s-a ținut deloc seama de probele (expertizele) depuse la dosar, care dovedeau că, în acea zi, la locul faptelor au fost folosite arme nu numai cu gloanțe de cauciuc, ci și cu muniție letală. Agenții statului ar fi trebuit să fie conștienți că folosirea acestui tip de muniție ar fi putut provoca decesul sau leziuni fatale persoanelor asupra cărora au tras. În plus, nu numai că nu a fost identificat făptașul, dar nu a fost luată nicio măsură pentru a stabili dacă Susana Ciorcan a fost împușcată cu un glonț de cauciuc sau cu unul normal.
41. La 29 iunie 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș a respins plângerea ca nefondată. S-a considerat că ancheta se desfășurase în mod corespunzător.
42. Reprezentatul Susanei Ciorcan a depus, de asemenea, o plângere la Tribunalul Mureș, declarând că procurorul nu a ținut seama de toate probele de la dosar și că s-a întemeiat în principal pe versiunea asupra evenimentelor prezentată de agenții statului. În continuare, acesta a reiterat argumentul potrivit căruia folosirea de muniție letală în mod aleatoriu ar fi trebuit să impună în mod necesar identificarea persoanelor care au tras. În această privință, a fost solicitat și un raport de expertiză balistică. S-a atras atenția asupra a două din declarațiile agenților, una din ele făcute de ofițerul de poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Mureș, S.C.L., care a afirmat că „nici eu și nici colegii din vehiculul nostru nu i-am agresat pe romi și nici nu am fost agresați de ei”. Acest lucru a fost confirmat de M.M., care a recunoscut că nu a fost rănit deloc. În alt mijloc de probă se menționa că niciunul din obiectele contondente, care ar fi fost folosite pentru avarierea vehiculelor agenților statului, nu a fost găsit la locul incidentului. În aceste circumstanțe, concluziile trase de procuror păreau nefondate.
43. Plângerea susținea, de asemenea, că în spatele relelor tratamente la care au fost supuse doamna Ciorcan și celelalte victime se aflau motive rasiste, solicitând clarificarea acestei acuzații. În această privință, invocând jurisprudența Curții din Nachova și alții împotriva Bulgariei [(MC), nr. 43577/98 și 43579/98, CEDO 2005‑VII], reprezentantul doamnei Ciorcan s-a plâns că reacția disproporționată a agenților statului față de doamna Ciorcan și celelalte victime constituia discriminare și, împreună cu ancheta ineficientă desfășurată ulterior, încălcau art. 2 și art. 14 din Convenție.
44. La 3 iulie 2008, Tribunalul Mureș, întemeindu-și decizia pe documentele din dosarul de anchetă al procurorului, a respins plângerea, hotărând că rezoluția procurorului din 16 ianuarie 2007 a fost corectă. Existența unor posibile motive rasiste în spatele relelor tratamente aplicate victimelor nu a fost analizată de instanță.
45. Reprezentantul reclamanților a declarat recurs împotriva acestei decizii, reiterând toate plângerile depuse în fața instanței de prim grad și solicitând efectuarea unei anchete suplimentare privind infracțiunea de omor deosebit de grav, în temeiul art. 176 C. pen.
46. La 26 iulie 2008, Susana Ciorcan a decedat la vârsta de cincizeci și șase de ani, la doi ani după incident. Procedura a fost continuată de fiii și fiicele sale: Costel Ciorcan, Sorin Ciorcan, Carol Ciorcan, Sonia Biga, Ildiko Kalanyos (Biga), Augustin Biga și Edith Csiki (Biga).
47. Curtea de Apel Târgu Mureș a respins recursul prin hotărârea definitivă din 19 noiembrie 2008, hotărând că instanța de prim grad a analizat dosarul cu meticulozitate și a concluzionat în mod corect că nu existase intenția de săvârșire a infracțiunilor cercetate, agenții acționând în conformitate cu principiile generale care reglementează acest tip de intervenție.
2. Ancheta privind purtarea abuzivă
48. Ca urmare a deciziei procurorului Parchetului Mureș de a se desesiza, Parchetul Reghin a inițiat o anchetă pentru purtare abuzivă, în temeiul art. 250 C. pen.
49. Procurorul a interogat agenții statului, care au reiterat declarațiile anterioare. Unsprezece dintre reclamanți din rândul celor douăzeci și șapte de victime care au depus plângere la 3 octombrie 2006 au făcut, de asemenea, declarații. Doi dintre ei au depus mărturie și în fața procurorului Parchetului Mureș. Reclamanții Ancuța-Maria Moldovan și Liviu Bucunea Jr au pretins că ofițerii trupelor speciale au strigat: „intrați în casă sau vă omor” și, respectiv, „intrați în casă sau vă zbor creierii”.
50. Procurorul a mai interogat alte opt victime de etnie romă, care nu făcuseră declarații în fața Parchetului Mureș. Acestea și-au exprimat dorința ca persoanele care le-au atacat să fie trase la răspundere pentru acțiunile lor și au declarat că vor solicita despăgubiri în această privință.
51. La 16 iulie 2007, confirmând aceleași fapte stabilite în rezoluția Parchetului Mureș, procurorul Parchetului Reghin a pronunțat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale împotriva celor șapte ofițeri cercetați, concluzionând că aceștia acționaseră în legitimă apărare, ceea ce, în temeiul art. 10. alin. 1 lit. e) C. proc. pen., înlătură caracterul penal al faptei săvârșite. Referitor la cursul evenimentelor, rezoluția afirma, reiterând constatările Parchetului Mureș:
„[...]ofițerii superiori de la Inspectoratul de Poliție Județean Mureș [...] au subliniat că nu se putea ajunge la locul faptelor, din cauza faptului că acolo se aflau un număr mare de oameni (câteva sute) înarmați cu bâte, furci, topoare și coase, și că autoritățile de aplicare a legii nu au putut să securizeze zona [...]
Aproape imediat după sosirea la locul faptelor, au început să se adune mai mulți locuitori ai cartierului și a izbucnit o încăierare între aceștia și membrii DIAS.”
52. Tot referitor la fapte, rezoluția menționa că ofițerii trupelor speciale au declarat că erau grupați împreună în timpul incidentului, citând în susținerea acestei constatări declarația făcută de H.D.M., care a afirmat că, inițial, au fost grupați împreună, dar s-au separat atunci când fiecare din ei a fost atacat de cincisprezece până la douăzeci de romi.
53. Pentru a justifica rezoluția, procurorul a enumerat, în primul rând, leziunile suferite de agenții statului, după cum urmează:
„H.D.M. a fost lovit în picioare și în față și, conform certificatului medical [...] a suferit leziuni care necesitau opt până la nouă zile de îngrijiri medicale;
M.F. a fost lovit în umărul drept, în ambii obraji, deasupra tâmplei stângi, în piciorul drept, deasupra genunchiului, și la toate degetele și, conform certificatului său medical [...] a suferit leziuni care necesitau opt până la nouă zile de îngrijiri medicale;
G.P.J. a fost lovit cu un băț în picioare și, imediat după aceea, cu o piatră sau o cărămidă în cap și, conform certificatului său medical [...] a suferit leziuni care necesitau șapte până la opt zile de îngrijiri medicale;
V.M. a fost lovit cu o piatră în cap și, conform certificatului medical [...] a suferit leziuni care necesitau cinci până la șase zile de îngrijiri medicale;
C.I. a fost lovit în coaste, glezna dreaptă, tibia și gamba piciorului drept și în zona umărului stâng și, conform certificatului său medical [...] a suferit leziuni care necesitau între doisprezece și paisprezece zile de îngrijiri medicale;
S.P. a fost lovit în picioare, în cap, în spate și la nivelul mâinilor și, conform certificatului medical [...] a suferit leziuni care necesitau opt până la nouă zile de îngrijiri medicale.”
54. În continuare, procurorul a prezentat detalii privind leziunile suferite de treisprezece victime de etnie romă, inclusiv Susana Ciorcan, cu privire la care s-a stabilit că fusese împușcată în spate.
55. În continuare, procurorul a enumerat avariile suferite de vehiculele folosite de ofițerii de poliție pentru a ajunge în cartierul Apalina în ziua incidentului, și anume crăpături în parbriz sau geamurile laterale, zgârieturi și semne de lovituri.
56. Ținând seama de elementele menționate anterior și citând fragmente din declarațiile făcute de ofițerii trupelor speciale, procurorul a concluzionat că agenții statului nu puteau fi trași la răspundere pentru purtare abuzivă, deoarece aceștia acționaseră în legitimă apărare.
57. Nu au fost identificați nici ofițerii care au tras cu arma și nici persoana care a împușcat-o pe Susana Ciorcan și nici nu a fost oferită vreo explicație în această privință.
58. Reprezentantul reclamanților a depus o plângere împotriva rezoluției din 16 iulie 2007, în numele acelorași douăzeci și șapte de victime a căror plângere a fost conexată la acțiunea penală în data de 3 octombrie 2006 (a se vedea supra, pct. 22). Acesta a susținut că incidentul a fost cauzat de lipsa unei pregătiri adecvate a autorităților pentru operațiunea lor, al cărei scop era citarea a două persoane să se prezinte în fața procurorului pentru cercetarea unei pretinse infracțiuni săvârșite fără violență. În continuare, acesta s-a plâns că rezoluția procurorului s-a întemeiat doar pe declarațiile presupușilor făptași și că a făcut referire în mod disproporționat la probe care erau favorabile acestora, fără să facă nici cel mai mic efort pentru a încerca să identifice persoanele care au tras cu arma și ce tip de muniție a fost folosită. În plus, acesta s-a plâns că rezoluția procurorului nu a menționat deloc anumite elemente cruciale, în special gravitatea leziunilor provocate victimelor de către agenții statului. De asemenea, numărul zilelor de îngrijiri medicale recomandate în rapoartele medicale nu putea fi luat în considerare pentru a stabili gravitatea leziunilor suferite de victime. De exemplu, în cazul mai multor reclamanți care au fost împușcați s-a considerat că necesită același număr de zile de îngrijri medicale ca și agenții statului ale căror leziuni erau în mod evident mai puțin grave.
59. La 31 august 2007, plângerea a fost respinsă și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată de prim-procuror.
60. Reprezentantul reclamanților a contestat rezoluția procurorului în fața judecătoriei Reghin, în numele acelorași douăzeci și șapte de victime a căror plângere a fost conexată la acțiunea penală din 3 octombrie 2006 (a se vedea supra, pct. 22). Acesta a solicitat instanței să dipună redeschiderea anchetei penale pentru a identifica în mod eficient autorii faptelor și pentru a-i aduce în fața justiției. Acesta a atras atenția Curții asupra desfășurării extraordinare și urgente a forțelor de poliție (două ore de la săvârșirea pretinsei infracțiuni), cu scopul de a comunica două citații, care, în mod normal, sunt trimise prin poștă, o situație care nu ar exista niciodată în cazurile care implică persoane non-rome.
61. La 16 iulie 2008, Judecătoria Reghin, întemeindu-și decizia pe documentele din dosarul de anchetă al procurorului, a respins plângerea, hotărând că rezoluția procurorului din 16 iulie 2007 a fost corectă. În motivarea respingerii plângerii, instanța a declarat pe scurt că, deși fusese stabilită vinovăția, aplicarea art. 44 din Codul penal (privind legitima apărare) impunea procurorului adoptarea unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale.
62. Reclamanții au formulat recurs în fața Tribunalului Mureș, dar acesta a fost respins la 12 februarie 2009.
63. Între timp, la 3 noiembrie 2008, reprezentantul reclamanților Ana Maria-Paula Bidi (Beica), Denes Biga, Erika Biga, Iosif Biga Snr, Iosif Biga Jr, Ladislau Biga, Rozalia Bucunea, Carol Ciorcan, Edith Csiki (Biga), Ladislau Horvath, Petru Kalanyos Snr, Petru Kalanyos Jr, Ana Lingurar și Lela Potra, ale căror nume nu au fost menționate de procuror în rezoluția din 16 ianuarie 2007, au depus o cerere la Parchetul Mureș, solicitând informații referitoare la evoluția plângerilor acestora împotriva ofițerilor trupelor speciale. La 10 decembrie 2008, aceștia au fost informați că ancheta în dosarul privind decesul Susanei Ciorcan se finalizase cu o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale și că ancheta privind pretinsa purtare abuzivă cu ocazia incidentului din 7 septembrie 2006 se afla în desfășurare la Parchetul Reghin. Au fost informați că declarațiile făcute de aceștia în fața procurorului Parchetului Mureș au fost, de asemenea, transmise Parchetului Reghin. În urma acestui răspuns, cei paisprezece reclamanți au depus o cerere la Parchetul Reghin, în care au prezentat în detaliu situația lor și au solicitat informații cu privire la situația actuală a plângerilor lor. La 31 iulie 2009, aceștia au primit un răspuns, în care erau informați că nu indicaseră numărul corect al cauzei. Li s-a solicitat să furnizeze această informație pentru a primi un răspuns.
3. Procedura disciplinară împotriva lui A.M.
64. La 21 decembrie 2006, Comisia de disciplină s-a întrunit pentru a stabili dacă A.M., ofițerul care a condus operațiunea în numele Inspectoratului de Poliție Județean Mureș, a încălcat normele disciplinare ale poliției atunci când a executat ordinul din 7 septembrie 2006, dat de șeful acestuia.
65. Conform procesului-verbal al reuniunii, Comisia l-a audiat pe A.M., precum și un martor în apărarea sa, A.A., procurorul responsabil cu anchetarea plângerii pentru ultraj depusă de R.O.
66. În declarația sa, A.M. a descris, în primul rând, circumstanțele care au condus la incident. Acesta a declarat următoarele:
„După o discuție cu ofițerul R.O., în care acesta mi-a spus despre incidentul care a avut loc pe terasa barului „Ceres” din Reghin, i-am cerut să întocmească un raport scris. Deoarece nu era clar dacă fusese săvârșită o infracțiune, am decis că o echipă de ofițeri ar trebui să meargă la bar să găsească martori și să ia declarații de la ei, iar eu, împreună cu o altă echipă, ar trebui să mergem în cartierul Apalina, pentru a lua declarații de la doi suspecți [...]”
În continuare, acesta a descris modul în care agenții trupelor speciale au fost atacați de „romi”, în vreme ce A.A. a afirmat în fața Comisiei:
„Consider că reacția ciudată pe care au avut-o persoanele de etnie romă atunci când au văzut mașinile poliției sau polițiștii este cea care a cauzat ciocnirile din acea zi.”
67. Comisia de Disciplină a decis în unanimitate că polițistul cercetat era nevinovat.
F. Rezultatul anchetei privind infracțiunea de ultraj
68. Plângerea pentru ultraj, depusă de R.O. la 7 septembrie 2006, a fost respinsă de procuror la o dată ulterioară, având în vedere că, la momentul incidentului, R.O. nu era de serviciu și nu acționase în calitate oficială și că nu au existat acte de violență fizică între părți.
69. Cele două citații care au justificat operațiunea poliției din acea zi nu au fost comunicate niciodată celor doi suspecți, care nu au fost interogați niciodată de procuror în legătură cu plângerea depusă de R.O.
II. Dreptul și practica interne relevante
70. O prezentare detaliată a dispozițiilor legale relevante, referitoare la folosirea armelor de foc, poate fi găsită în cauza Soare și alții împotriva României (nr. 24329/02, pct. 94, 22 februarie 2011).
71. Organizarea și funcționarea unităților forțelor speciale de intervenție erau reglementate, la momentul faptelor, de Ordinul nr. 227031/2000 emis de Inspectoratul General al Poliției Române, care este un document clasificat.
72. La 5 septembrie 2003, Inspectoratul General al Poliției Române a emis Ordinul nr. 290 cu privire la principiile generale de acțiune ale formațiunilor speciale de intervenție, care a fost pus la dispoziția procurorului în scopul anchetei interne. În conformitate cu Ordinul, răspunderea trupelor speciale ale poliției este de a-i sprijini pe ofițerii de poliție obișnuiți în situații de luare de ostatici și răpire sau în acțiunile de percheziție și capturare a unor infractori deosebit de periculoși sau înarmați cu arme de foc. Prevederile relevante ale Ordinul menționat anterior sunt redactate după cum urmează:
Art. 2
Începând cu data prezentei dispoziții, activitățile din competența Poliției Române constând în eliberarea ostatecilor, a persoanelor răpite sau sechestrate, pe întreg teritoriul țării, revine în competența exclusivă a Serviciului Independent pentru Intervenții și Acțiuni Speciale.
Art. 3
În cazul în care efectuează, independent, activități polițienești pe raza de competență, formațiunile de intervenție trebuie:
[...]
c) să-și decline identitatea și calitatea de polițist, precum și scopul interpelării [...]
f) folosirea forței și a mijloacelor din dotare se va face gradual, de la cele mai simple până la cele care presupun folosirea armamentului din dotare.
g) să acționeze fără să discrimineze persoanele în funcție de rasă, cetățenie, sex, religie, apartenență politică, statut social, precum și sub orice altă formă.
Art. 4
În cazul efectuării de activități polițienești în cooperare cu alte formațiuni de poliție, în special percheziții sau acțiuni de capturare a unor infractori deosebit de periculoși, se impun următoarele reguli:
[...]
d) înainte de începerea acțiunii, toate forțele participante se vor întruni pentru a fi instruite cu privire la scopul, locul, durata acțiunii, măsurile de protecție, de recunoaștere a persoanelor implicate, stabilirea modalităților de asigurare a perimetrului, echipele de cercetare, intervenție și de rezervă și orice altceva ce ar putea contribui la buna desfășurare a activității.
73. Dispozițiile legale aplicabile din Codul penal al României sunt formulate după cum urmează:
Art. 44 – Legitima apărare
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc [...]
Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Art. 174 – Omuciderea
Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Tentativa se pedepsește.
Art. 175 – Omorul calificat
Omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:
[...] i) în public
se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Tentativa se pedepsește.
Art. 176 – Omorul deosebit de grav
Omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:
[...]
g) de către un judecător sau procuror, polițist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora,
se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Tentativa se pedepsește.
Art. 180 – Lovirea sau alte violențe
Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă [...]
Art. 181 – Vătămarea corporală
Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani [...]
Art. 182 – Vătămarea corporală gravă
Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.
Art. 239 – Ultrajul
Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Lovirea sau orice acte de violență, săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Art. 250 – Purtarea abuzivă
Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Amenințarea săvârșită de către un funcționar public, în condițiile alin. 1, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Lovirea sau alte acte de violență săvârșite de către un funcționar public, în condițiile alin. 1, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Vătămarea corporală gravă săvârșită de către un funcționar public, în condițiile alin. 1, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.
74. Extrase din dispozițiile relevante ale Codului român de procedură penală, referitoare la plângerea împotriva actelor procurorului, sunt expuse în cauza în Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 43 și 45, 4 martie 2008.
III. Instrumente internaționale relevante și alte rapoarte
A. Surse ale Organizației Națiunilor Unite
75. Extrase din părțile relevante ale Principiilor de Bază ale Organizației Națiunilor Unite privind recurgerea la forță și utilizarea armelor de foc de către responsabilii privind aplicarea legii pot fi găsite în cauza Soare și alții (citată anterior, pct. 102).
76. În Raportul Anual pentru 2010 al Comitetului ONU pentru eliminarea discriminării rasiale, acesta a reținut următoarele în ceea ce privește situația persoanelor de etnie romă din România:
(15) Comitetul observă cu îngrijorare folosirea excesivă a forței, aplicarea de rele tratamente și
abuzul de autoritate de către ofițerii de poliție și agenții responsabili cu aplicarea legii împotriva persoanelor care aparțin grupurilor minoritare, în special cele de etnie romă. Este preocupat, de asemenea, de utilizarea unor profiluri rasiale de către ofițerii de poliție și funcționarii din sistemul judiciar.”
B. Surse ale Consiliului Europei
77. Comitetul Consultativ al Consiliului Europei privind Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a publicat la 23 februarie 2006 un aviz referitor la respectarea convenției respective de către România. Părțile relevante ale avizului, referitoare la respectarea art. 6 din această convenție, privind toleranța și dialogul intercultural, sunt redactate după cum urmează:
101. Deși au existat îmbunătățiri semnificative în urma eforturilor depuse de autorități, există în continuare rapoarte privind o conduită necorespunzătoare din partea unor membri ai poliției față de persoane care aparțin comunității rome, în unele cazuri implicând acte de violență, deși astfel de rapoarte sunt mult mai puțin frecvente în prezent. Surse neguvernamentale indică, de asemenea, că există deficiențe în desfășurarea anchetelor judiciare și urmărirea penală în cazul unor astfel de incidente.
102. În pofida faptului că Ministerul de Interne are proceduri de cercetare speciale și un organism special de soluționare a plângerilor privind abuzurile săvârșite de membri ai poliției și, după caz, de aplicare a unor sancțiuni, Comitetul Consultativ observă că există preocupări legate de imparțialitatea acestor anchete ...
104. Autoritățile ar trebui să identifice soluțiile cele mai adecvate pentru a asigura cercetarea eficientă și imparțială a plângerilor împotriva membrilor forțelor de poliție. Este necesară adoptarea unor măsuri suplimentare pentru instruirea și informarea specialiștilor din domeniul justiției, cu scopul de a garanta aplicarea deplină a legislației privind discriminarea și a prevederilor Codului penal referitoare la lupta împotriva rasismului și a intoleranței.”
78. În cadrul Reuniunii la nivel înalt a țărilor membre ale Consiliului Europei privind situația romilor din octombrie 2010 a fost adoptată „Declarația de la Strasbourg cu privire la romi”. La subtitlul „Accesul la justiție”, Declarația recomandă statelor membre următoarele:
„(27) Să asigure efectuarea unor anchete prompte și efective și a unui proces corespunzător în cazurile privind pretinse acte de violență rasială sau alte infracțiuni săvârșite împotriva romilor.
(28) Să furnizeze o formare adecvată și specifică serviciilor judiciare și de poliție.”
79. Într-o scrisoare adresată Prim-ministrului României la 17 decembrie 2010, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că romii continuă să se confrunte cu o discriminare generalizată în România. Comisarul a declarat, între altele, că „retorica împotriva romilor este prezentă în discursul politic intern. Unii politicieni au făcut declarații stigmatizante, care, printre altele, asociază persoanele de etnie romă cu infracționalitatea, învinovățind această populație pentru faptul că nu încearcă să se integreze și făcând referire la stereotipuri binecunoscute.”
80. La 1 februarie 2012, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat Declarația privind intensificarea rasismului împotriva persoanelor de etnie romă și a violenței rasiale împotriva romilor din Europa, în care este exprimată profunda îngrijorare cu privire la faptul că: Uneori, aceste atacuri au avut ca urmare vătămări grave și decese. Această violență nu reprezintă un fenomen nou și predomină în Europa de secole. Cu toate acestea, s-a înregistrat o creștere semnificativă a incidentelor grave într-o serie de state membre, inclusiv cazuri grave de violență rasială, retorică de stigmatizare a romilor și generalizări cu privire la comportamentul infracțional”.
C. Documente internaționale privind situația romilor din România
81. În raportul de țară pe anul 2007 privind România, Amnesty International a prezentat în detaliu incidentul din Apalina, ocazie cu are a făcut comentarii cu privire la atitudinea membrilor poliției față de romi:
„în luna septembrie au avut loc ciocniri violente între membrii poliției și membrii comunității rome din Reghin, cartierul Apalina, care s-ar fi soldat cu vătămarea a doi ofițeri de poliție și a 36 de femei, bărbați și copii de etnie romă. Se pare că incidentul a început atunci când un ofițer de poliție a pretins că fusese agresat de doi bărbați de etnie romă. La scurt timp, a izbucnit o altercație violentă, după sosirea în cartierul Apalina a unor ofițeri de poliție îmbrăcați în haine civile și a unor ofițeri de poliție din cadrul trupelor speciale, care se pare că intenționau să comunice două citații. Ofițerii de poliție au susținut că au fost atacați de mai mulți romi, aceștia folosind pietre, răngi și furci. Romii au pretins că ofițerii trupelor speciale au provocat actele de violență prin folosirea excesivă a forței, inclusiv trăgând cu gloanțe de cauciuc și gaze lacrimogene. Ancheta inițială a poliției i-a achitat pe ofițeri de orice infracțiune. În noiembrie, ca urmare a unei vizite a doi membrii ai Parlamentului European, Inspectoratul General al Poliției Române a deschis o anchetă preliminară privind incidentul. La sfârșitul anului, ancheta era încă în curs.”
Raportul menționa, de asemenea, alt incident similar, concluzionând totodată că persoanele de etnie romă se confruntau în continuare cu o atitudine de intoleranță și discriminare și că acuzațiile de rele tratamente din partea agenților responsabili cu aplicarea legii continuau să fie răspândite pe scară largă în România.
D. Relatări din mass-media privind incidentul
82. Mass-media din România prezintă constant relatări privind raiduri efectuate în cartiere de romi, cu numeroase incidente care implică utilizarea armelor de foc de către polițiști mascați din cadrul trupelor speciale.
Imediat după incident, mai multe ziare naționale și agenții de presă au relatat ciocnirile dintre polițiști și locuitorii cartierului Apalina.
83. Ziare precum Adevărul și Evenimentul Zilei au publicat, în edițiile on-line ale acestora, articolele „Război între romi și polițiști la Reghin” și „Orașul viorilor răsună de împușcături”, în care au fost citate surse ale poliției și au prezentat statistici privind numărul infracțiunilor care ar fi fost săvârșite de romii din cartierul Apalina de-a lungul anilor. Mai multe ziare și agenții de presă au citat surse ale poliției, declarând că s-au folosit arme de foc din cauza faptului că romii au încercat să dezarmeze ofițerii de poliție (Evenimentul Zilei și agenția de presă 9AM.ro). Unele din ele chiar au făcut referire la „incidentul violent” ca fiind un „nou Hădeni” ()
84. Într-un articol publicat pe site-ul său de internet la 19 septembrie 2006, agenția Hotnews a menționat că doi membrii maghiari ai Parlamentul European, Victoria Mohacsi și Katalin Levai, și-au exprimat îngrijorarea cu privire la incidente și au anunțat o vizită în cartierul Apalina.
85. Într-un articol publicat pe site-ul său de internet la 14 septembrie 2006, intitulat „Un nou conflict între romi și poliție”, agenția de presă Divers a relatat că folosirea excesivă a forței de către membrii poliției în comunitățile de romi era o problemă recurentă în România.
ÎN DREPT
I. Cu privire la conexarea cererilor
86. Având în vedere obiectul similar al cererilor, Curtea consideră că este adecvată conexarea acestora într-o singură hotărâre, în temeiul art. 42 § 1 din Regulamentul Curții.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenție
87. Reclamanții Sonia Biga, Augustin Biga, Carol Ciorcan, Sorin Ciorcan, Costel Ciorcan, Edith Csiki (Biga) și Ildiko Kalanyos (Biga), adică fiii și fiicele defunctei Susana Ciorcan, s-au plâns că agenții statului au folosit în mod excesiv forța împotriva mamei lor, ceea ce i-a pus viața în pericol, și că, ulterior, autoritățile naționale nu au efectuat o anchetă efectivă și adecvată. Aceștia au invocat art. 2 din Convenție, redactat după cum urmează:
„1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.”
A. Argumentele părților
1. Reclamanții
88. Reclamanții au susținut în primul rând că, deși forța utilizată împotriva doamnei Ciorcan nu a fost letală, aceasta nu exclude aplicabilitatea art. 2 din Convenție în prezenta cauză. În acest sens, au făcut referire la cauza Makaratzis împotriva Greciei (nr. 50385/99, CEDO 2004‑XI).
89. În al doilea rând, au susținut că, în circumstanțele specifice ale cauzei, folosirea armelor de foc nu a fost „absolut necesară” pentru îndeplinirea scopurilor prevăzute la art. 2 § 2 din Convenție. Aceștia au subliniat că prezența ofițerilor trupelor speciale în Apalina nu a fost legală, deoarece nu au existat factori prealabili care să fi condus la prezumția că locuitorii cartierului vor deveni agresivi față de angajații poliției locale și, potrivit declarațiilor făcute de ofițerii de poliție implicați, oamenii au început să se adune în jurul vehiculelor lor abia după sosirea acestora în cartier. Reclamanții au subliniat că oamenii s-au adunat în stradă la momentul incidentului, inclusiv aceștia, că nu aveau nicio armă și nu i-au atacat pe agenții de poliție și, prin urmare, reacția agenților statului a fost disproporționată, deoarece, în afară de sprayurile și grenade cu gaze lacrimogene, aceștia au folosit, de asemenea, arme cu gloanțe de cauciuc și arme de vânătoare cu gloanțe de metal.
90. Reclamanții au evidențiat că mama lor, care nu era un infractor căutat de poliție și nu atacase ofițerii de poliție, a fost împușcată în spate în timp ce fugea spre casa ei și că, potrivit certificatului medical al acesteia, viața sa a fost pusă în pericol de leziunile suferite.
91. În cele din urmă, reclamanții au susținut că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația procedurală, care le revine în temeiul art. 2, de a desfășura o anchetă efectivă privind recurgerea la o forță potențial letală.
În acest sens, reclamanții au identificat o serie de deficiențe ale anchetei. Aceștia au pretins că ancheta nu a fost imparțială, deoarece persoanele care au efectuat măsurile de cercetare, sub supravegherea procurorului responsabil cu examinarea cauzei, au fost colegi de-ai ofițerilor cercetați, din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Mureș. Aceștia au argumentat, de asemenea, că autoritățile nu au identificat nici ofițerul de poliție care a tras în doamna Ciorcan, nici tipul de glonț care i-a cauzat leziunile. Ținând seama de concluzia raportului medical al acesteia, care a declarat că viața sa fusese pusă în pericol de plăgile împușcate, reclamanții au afirmat că mama lor fusese împușcată cu o armă de foc purtată de ofițeri care erau echipați cu muniție letală, dar că această posibilitate nu a fost analizată de anchetatori.
Reclamanții au mai susținut că ancheta nu a fost adecvată, deoarece nu a reușit să clarifice faptele și a acordat o importanță necorespunzătoare declarațiilor făcute de pretinșii făptași.
2. Guvernul
92. Guvernul a susținut că folosirea forței a fost absolut necesară în sensul art. 2 § 2 lit. a) din Convenție. Acesta a subliniat că folosirea forței a fost justificată de agresivitatea mulțimii. Agenții statului nu au intenționat să ucidă pe nimeni, având în vedere că aceștia au folosit doar arme defensive, precum sprayuri paralizante și grenade, bâte și arme de vânătoare cu gloanțe de cauciuc. Acesta a argumentat că, în cadrul analizei actelor agenților statului, ar trebui să se ia în considerare și contextul operațiunii, și anume că două persoane au fost acuzate că bătuseră un ofițer de poliție și era necesară citarea acestora în scopul anchetei. Chiar și așa, agenții statului și-au îndeplinit obligațiile, reducând totodată, pe cât posibil, riscurile la adresa vieții, folosind avertismente verbale și trăgând focuri de avertisment în aer, înainte de a trage asupra mulțimii. Acesta a subliniat, de asemenea, că ofițerii trupelor speciale au fost, la rândul lor, răniți grav în incident.
93. În plus, Guvernul a susținut că acțiunile întreprinse au fost legale în temeiul dreptului român, care este formulat suficient de precis pentru a fi previzibil pentru cetățenii români.
94. În continuare, Guvernul a susținut că nu au existat deficiențe în anchetă internă, care a fost promptă și temeinică. Acesta a evidențiat că procurorul a inițiat o anchetă la scurt timp după incident. Numeroase declarații au fost luate de la persoanele care au depus plângeri împotriva agenților statului, au fost efectuate o percheziție temeinică a locului faptelor și expertize complete pentru a evalua probele medico-legale de pe hainele predate de victime și armele folosite în timpul ciocnirilor.
95. Guvernul a concluzionat că, spre deosebire de cauza Stoica (citată anterior), în prezenta cauză, autoritățile interne nu au negat că respectivele acte de violență au fost îndreptate asupra reclamanților, dar s-a constatat că leziunile acestora au fost cauzate de către agenții statului în legitimă apărare și, prin urmare, nu au constituit purtare abuzivă.
B. Cu privire la admisibilitate
96. Curtea observă că aplicabilitatea art. 2 din Convenție nu este contestată de părți. Cu toate acestea, trebuie să examineze din oficiu sfera competenței sale ratione materiae.
97. În speță, forța folosită împotriva doamnei Ciorcan nu a fost letală, în acest caz. Totuși, acest lucru nu exclude, în principiu, o examinare a plângerilor formulate de reclamanți în temeiul art. 2, al cărui text, citit în ansamblu, demonstrează că această dispoziție se aplică nu numai în cazul omorului intenționat, ci și situațiilor în care este permisă utilizarea forței, care poate avea ca rezultat neintenționat moartea. În fapt, Curtea a examinat deja plângeri formulate în temeiul acestei dispoziții, în cazul cărora victima nu a decedat ca urmare a comportamentului imputat [a se vedea Ilhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 75, CEDO 2000-VII; Makaratzis, citată anterior, pct. 49; și Soare și alții, citată anterior, pct. 108].
98. Cu toate acestea, jurisprudența stabilește că relele tratamente aplicate de agenții statului, care nu au ca rezultat decesul, pot indica o încălcare a art. 2 din Convenție doar în circumstanțe excepționale. În acest sens, gradul și tipul de forță folosită și intenția sau scopul din spatele folosirii forței pot fi, pe lângă alți factori, aspecte relevante pentru a stabili dacă o anumită cauză intră sub incidența garanției acordate la acest articol (a se vedea Makaratzis, citată anterior, pct. 51).
99. În speță, nu este contestat faptul că doamna Ciorcan a fost împușcată de agenții statului în timpul unei operațiuni de poliție și că un certificat medical a atestat faptul că leziunile i-au pus viața în pericol și au necesitat o intervenție chirurgicală, precum și între patruzeci și patruzeci și cinci de zile de îngrijiri medicale ulterioare (a se vedea supra, pct. 16).
100. Curtea acceptă, de asemenea, argumentul Guvernului potrivit căruia agenții statului nu au intenționat să o ucidă pe doamna Ciorcan. Totuși, Curtea observă că a fost o întâmplare faptul că aceasta nu a fost ucisă, ținând seama de constatările examenului medico-legal, care au enumerat, între alte afecțiuni, șocul hemoragic, peritonită și ruptură la nivelul arterei iliace. Gravitatea acestor leziuni nu este contestată de către părți.
101. În lumina circumstanțelor menționate anterior și în special a gradului și tipului de forță folosită, Curtea concluzionează că, indiferent dacă agenții de poliție au intenționat sau nu să o ucidă pe doamna Ciorcan, aceasta a fost victima unui comportament care, prin însăși natura acestuia, i-a pus viața în pericol, chiar dacă, în acest caz, a supraviețuit (a se vedea Soare și alții, citată anterior, pct. 109).
102. Astfel, art. 2 este aplicabil în speța de față.
103. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
C. Cu privire la fond
1. Cu privire la pretinsa neîndeplinire de către autorități a obligației de a proteja dreptul la viață
a) Principii generale
104. Art. 2, care protejează dreptul la viață și stabilește circumstanțele în care moartea poate fi justificată, este considerat una dintre dispozițiile fundamentale ale Convenției, de la care nu se permite nicio derogare. Împreună cu art. 3, acesta consacră una dintre valorile de bază ale societăților democratice care alcătuiesc Consiliul Europei. Circumstanțele în care moartea poate fi justificată necesită, așadar, o interpretare strictă (a se vedea Makaratzis, citată anterior, pct. 56). Obiectul și scopul Convenției, ca instrument de protecție a persoanelor, impune, de asemenea, ca dispozițiile art. 2 să fie interpretate și aplicate astfel încât garanțiile pe care acesta le prevede să fie practice și eficiente (a se vedea McCann împotriva Regatului Unit, nr. 19009/04, pct. 146-47, CEDO 2008).
105. Prima teză a art. 2 § 1 obligă statul nu numai să se abțină de la luarea unei vieți în mod intenționat și ilegal, ci și să ia măsurile necesare, în ordinea sa juridică internă, pentru a proteja viețile celor aflați sub jurisdicția sa (a se vedea Soare și alții, citată anterior, pct. 127). Această obligație implică o datorie fundamentală din partea statului de a asigura dreptul la viață, prin instituirea unui cadru juridic și administrativ adecvat, pentru a descuraja săvârșirea de infracțiuni împotriva persoanei, susținută de un mecanism de aplicare a legii pentru prevenirea, eliminarea și sancționarea încălcărilor unor astfel de dispoziții.
106. Astfel cum arată însuși textul art. 2, folosirea forței letale de către ofițerii de poliție poate fi justificată în anumite circumstanțe. Cu toate acestea, art. 2 nu acordă libertate deplină de acțiune. Acțiunile nereglementate și arbitrare ale agenților statului sunt incompatibile cu respectarea efectivă a drepturilor omului. Drept urmare, în afara faptului că operațiunile poliției trebuie să fie autorizate în temeiul legislației naționale, acestea trebuie să fie reglementate suficient de legislație, în cadrul unui sistem de garanții adecvate și efective împotriva arbitrarului și folosirii abuzive a forței (a se vedea, Makaratzis, citată anterior, pct. 58), și chiar împotriva accidentelor care pot fi evitate.
107. Având în vedere aspectele menționate anterior și în conformitate cu importanța art. 2 într-o societate democratică, Curtea trebuie să supună acuzațiile privind încălcarea acestei dispoziții unei examinări cât mai atente, luând în considerare nu numai acțiunile agenților statului care au utilizat efectiv forța, ci și toate circumstanțele relevante, inclusiv aspecte precum planificarea și controlul acțiunilor examinate (a se vedea McCann și alții, citată anterior, pct. 150). În ceea ce privește acest ultim aspect, este necesară acoperirea vidului juridic referitor la atribuțiile exercitate de ofițerii de poliție, indiferent dacă este vorba despre o operațiune pregătită sau de o urmărire spontană a unei persoane percepute ca fiind periculoasă: este necesară instituirea unui cadru juridic și administrativ care să definească circumstanțele limitate în care agenții responsabili cu aplicarea legii pot să recurgă la forță și să folosească arme de foc (a se vedea Hamiet Kaplan și alții împotriva Turciei, nr. 36749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
108. În acest context, Curtea trebuie să examineze în speță nu numai dacă recurgerea la o forță potențial letală împotriva mamei reclamanților a fost sau nu legitimă, ci și dacă operațiunea a fost legală și a fost organizată astfel încât să reducă pe cât posibil orice risc la adresa vieții.
109. Curtea reamintește că Susana Ciorcan a fost împușcată la 7 septembrie 2006 în curtea ei, de către un agent al statului, în timpul unei operațiuni polițienești de cercetare a două persoane suspecte de infracțiunea de ultraj, săvârșită într-un bar împotriva unui ofițer de poliție, care nu era de serviciu. Certificatul medico-legal din 11octombrie 2006 a concluzionat că aceasta suferise multiple leziune și că viața ei fusese pusă în pericol prin împușcare. Atunci când s-a tras asupra ei, aceasta nu era nici înarmată și nici nu a atacat în niciun fel niciunul din ofițerii de poliție sau ofițerii trupelor speciale prezenți la fața locului. Curtea subliniază că aceste fapte nu sunt contestate de părți.
110. Pentru a hotărî dacă operațiunea a fost legală și organizată astfel încât să reducă pe cât posibil orice risc la adresa vieții, Curtea va lua în considerare operațiunea în ansamblu și va analiza, în primul rând, dacă prezența trupelor speciale era necesară și justificată la locul incidentului.
111. În acest sens, Curtea observă că, în conformitate cu dispozițiile legale disponibile la momentul faptelor, unitățile speciale de intervenție aveau răspunderea de a-i sprijini pe ofițerii de poliție obișnuiți în situații de luare de ostatici și răpire sau în acele situații care implică infractori deosebit de periculoși sau înarmați cu arme de foc. Totuși, revenind la faptele cauzei, în ordinul privind desfășurarea operațiunii, executat de șeful detașamentului de intervenție și acțiuni speciale (a se vedea supra, pct. 7), nu era menționată nicio justificare privind existența unui pericol iminent. Părțile nu contestă faptul că șeful Inspectoratului de Poliție Județean Mureș este cel care a solicitat asistența acestui detașament, susținând că un număr mare de oameni, înarmați cu bâte, furci, topoare și coase, blocau calea de acces și că autoritățile nu au putut să securizeze zona. Cu toate acestea, conform declarațiilor date de toți agenții statului implicați, locuitorii cartierului au început să se adune în stradă abia la sosirea vehiculelor poliției. În plus, ofițerii de la Inspectoratul de Poliție Județean Mureș au declarat că nu știau că romii din Apalina ar putea săvârși acte de violență (a se vedea supra, pct. 28). În plus, Guvernul nu a prezentat nicio informație referitoare la existența unui motiv pentru care poliția suspecta că oamenii din Apalina ar putea fi înarmați cu arme de foc sau dacă cei doi suspecți erau considerați infractori extrem de periculoși. În această privință, trebuie subliniat faptul că, în cursul anchetei care a urmat, au fost verificate dosarele penale ale unora din victimele de etnie romă și s-a constatat că niciuna dintre ele nu fusese condamnată anterior pentru infracțiuni grave (a se vedea supra, pct. 24).
112. În aceste circumstanțe, afirmația Guvernului, potrivit căreia operațiunea a fost efectuată în contextul citării în fața autorităților a două persoane acuzate că ar fi bătut un ofițer de poliție, trebuie să fie analizată în relație cu declarația lui A.M., ofițerul de poliție care a desfășurat ancheta preliminară ulterior depunerii de către R.O. a plângerii pentru ultraj. A.M. a afirmat în fața Comisia de Disciplină că, atunci când a fost luată decizia de a merge în Apalina, nu era clar dacă fusese săvârșită o infracțiune împotriva lui R.O. (a se vedea supra, pct. 66).
113. În lumina considerentelor anterioare, Curtea apreciază că nu a fost prezentată nicio explicație plauzibilă pentru a justifica solicitarea sprijinului membrilor detașamentului de intervenție și acțiuni speciale și intervenția lor din 7 septembrie 2006. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu este necesar să continue analiza dispozițiilor legale care reglementează operațiunea.
114. În plus, în ceea ce privește organizarea operațiunii, Curtea observă că trebuie exclusă posibilitatea ca agenții statului să fi fost luați prin surprindere de faptul că un număr mare de persoane se adunaseră în stradă, având în vedere că din dosar reiese că autoritățile erau la curent cu faptul că, în cartierele de romi, oamenii obișnuiau să iasă în stradă din curiozitate. Această concluzie rezultă din declarația dată de procurorul A.A. în cadrul procedurii disciplinare îndreptate împotriva lui A.M. (a se vedea supra, pct. 66). În acest context, Curtea subliniază că Guvernul nu a prezentat nicio informație referitoare la vreo reuniune sau vreun plan de pregătire în vederea asigurării succesului operațiunii din 7 septembrie 2006 și a desfășurării acesteia în condiții de siguranță. În plus, nu au fost prezentate argumente care să sugereze că operațiunea era urgentă, ceea ce ar fi putut justifica absența unei pregătiri, din cauza lipsei de timp. În consecință, Curtea consideră că autoritățile ar fi trebuit să prevadă că, atunci când vor vedea mai multe vehicule de poliție și ofițeri mascați ai trupelor speciale, locuitorii cartierului se vor aduna în stradă, având în vedere că acesta ar fi fost un lucru neobișnuit pentru un orășel.
115. În plus, Curtea observă că agenții statului care au fost prezenți în cursul incidentului au făcut declarații contradictorii în ceea ce privește motivele care au justificat folosirea armelor de foc. Toți cei șapte ofițeri ai trupelor speciale au declarat că au fost obligați să intervină, deoarece colegii lor de la Poliția Municipiului Reghin și Inspectoratul de Poliție Județean Mureș erau atacați de mulțime. Ofițerii de la Poliția Municipiului Reghin și de la Inspectoratul de Poliție Județean Mureș au afirmat că nu au fost atacați și au declarat, așa cum se menționează și în rezoluția procurorului din 16 ianuarie 2007, că izbucnise o încăierare între ofițerii trupelor speciale și persoanele adunate în stradă (a se vedea supra, pct. 28-37).
116. În aceste circumstanțe, Curtea apreciază că, chiar dacă cei șapte ofițeri de poliție, care purtau costume speciale și erau echipați cu scuturi, sprayuri cu gaze lacrimogene și pistoale, s-ar fi confruntat cu o situație periculoasă, cauzată de un atac din partea mulțimii, nu s-a stabilit suficient faptul că atacul a fost atât de violent încât să justifice tragerea la întâmplare cu gloanțe letale și punerea în pericol a vieții doamnei Ciorcan.
117. Considerațiile precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că a fost încălcat art. 2 din Convenție sub aspect material. Având în vedere această constatare, nu este necesară examinarea comportamentului agenților statului, care a pus în pericol viețile oamenilor, din perspectiva art. 2 § 2.
2. Pretinsa lipsă a unei anchete efective
a) Principii generale
118. Curtea reiterează faptul că obligația de a proteja dreptul la viață, prevăzută la art. 2 din Convenție, coroborat cu obligația generală a statului, prevăzută la art. 1 din Convenție, de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția [sa] drepturile și libertățile definite în [...] Convenți[e]”, impune, implicit, efectuarea unei anchete oficiale efective în cazul persoanelor ucise ca urmare a folosirii forței (a se vedea McCann și alții, citată anterior, pct. 161).
119. Principalul scop al unei astfel de anchete este de a asigura punerea eficientă în aplicare a legislației interne care protejează dreptul la viață și, în acele cazuri care implică agenți sau organisme ale statului, de a asigura angajarea răspunderii lor pentru decesele care intră sub jurisdicția lor [a se vedea Mastromatteo împotriva Italiei (MC), nr. 37703/97, pct. 89, CEDO 2002‑VIII]. Același raționament se aplică și în cauza aflată în discuție, în care Curtea a constatat că forța folosită de agenții de poliție împotriva doamnei Ciorcan i-a pus viața în pericol (a se vedea supra, pct. 99-102).
120. Ancheta trebuie să fie în măsură, în primul rând, să stabilească împrejurările în care a avut loc incidentul și, în al doilea rând, să conducă la stabilirea faptului dacă folosirea forței în astfel de cazuri a fost sau nu justificată în circumstanțele respective și la identificarea și pedepsirea celor responsabili. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace. Autoritățile ar fi trebuit să ia măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a obține probele referitoare la incident, inclusiv, inter alia, declarații ale martorilor oculari și probe medico-legale. Orice nereguli în desfășurarea anchetei, care subminează posibilitatea de a stabili circumstanțele cauzei sau identitatea persoanei sau a persoanelor responsabile, riscă să contravină normei impuse privind eficiența [a se vedea Giuliani și Gaggio împotriva Italiei (MC), nr. 23458/02, pct. 301, CEDO 2011 (extrase)].
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
121. Curtea subliniază că, pentru a aprecia eficacitatea anchetei privind leziunile suferite de doamna Ciorcan, aceasta trebuie să examineze ancheta privind incidentul din 7 septembrie 2006 în ansamblu.
122. Este adevărat că, ulterior incidentului, procurorul a inițiat prompt o anchetă penală. Au fost audiați toți ofițerii de poliție prezenți în cursul incidentului, precum și treizeci și nouă de victime. Au fost efectuate teste de laborator și a fost solicitată întocmirea unor rapoarte medicale cu scopul de a strânge probe privind leziunile suferite de ambele părți.
123. Cu toate acestea, Curtea observă că au existat omisiuni evidente în desfășurarea anchetei. Aceasta acordă o importanță deosebită faptului că autoritățile interne nu au stabilit identitatea ofițerilor de poliție care au tras cu arma, în special a ofițerului care a tras în doamna Ciorcan. În acest sens, Curtea observă că procurorul nu a analizat contradicția flagrantă dintre declarațiile ofițerilor trupelor speciale privind numărul agenților statului care au folosit armele din dotare. Astfel, ofițerul P.Ș., șeful Detașamentului de intervenție și acțiuni speciale, a menționat, în declarația pe care a făcut-o în fața procurorului de la Parchetul Mureș, că, în afară de V.M., doi dintre colegii săi au tras cu arma (a se vedea supra, pct. 30). Cu toate acestea, ofițerul C.I. a fost singurul care a recunoscut că a tras cu arma (a se vedea supra, pct. 32-36).
124. În plus, este uluitor faptul că nu s-a stabilit, printr-o expertiză, dacă doamna Ciorcan a fost împușcată cu un glonț de cauciuc sau unul de metal. Această omisiune este și mai problematică în contextul în care nu a fost stabilită identitatea persoanei care a tras cu cele două gloanțe de metal găsite la locul incidentului. În plus, conform certificatului medico-legal, doamna Ciorcan a fost împușcată din față, în vreme ce reclamanții au susținut, de asemenea potrivit declarației sale, că aceasta a fost împușcată în spate, în timp ce fugea spre casa ei. În rezoluția din 16 iulie 2007, procurorul a declarat, de asemenea, că aceasta fusese împușcată în spate (a se vedea supra, pct. 55). Guvernul nu a oferit nicio explicație referitoare la aceste versiuni contradictorii.
125. În continuare, Curtea observă că ancheta privind doamna Ciorcan s-a încheiat pe motiv că aceasta fusese rănită ca urmare a unori focuri de armă trase la întâmplare și că ofițerii de poliție, care utilizaseră arme neletale, nu au intenționat să o ucidă. Cu toate acestea, concluzia potrivit căreia au fost utilizate doar arme neletale este contestată de gravitatea leziunilor suferite de doamna Ciorcan și de concluzia raportului medico-legal în privința sa. Curtea subliniază, de asemenea, că, deși procurorul a concluzionat că actele săvârșite de presupușii făptași ar fi putut constitui vătămare corporală gravă împotriva doamnei Ciorcan, ancheta efectuată ulterior privind această infracțiune nu a abordat sau analizat deloc situația acesteia, concentrându-se pe situația de legitimă apărare în care s-a considerat că s-au aflat ofițerii, în comparație cu celelalte victime (a se vedea supra, pct. 49-57). Guvernul nu a oferit niciodată nicio explicație plauzibilă pentru omisiunile menționate anterior.
126. În cele din urmă, Curtea nu poate ignora faptul că organele de urmărire penală nu au abordat problema planificării și controlului operațiunii. În special, acestea nu au cercetat dacă prezența trupelor special la locul incidentului era necesară și prevăzută de lege sau dacă au fost planificate în prealabil măsuri speciale pentru a face față atitudinii binecunoscute de aceștia, specifică persoanelor pe care urmau să le întâlnească (a se vedea supra, pct. 66, și, mutatis mutandis, Shchiborshch și Kuzma împotriva Rusiei, nr. 5269/08, pct. 258, 16 ianuarie 2014).
127. Având în vedere considerentele anterioare și faptul că ancheta nu a abordat astfel de aspecte cruciale, Curtea concluzionează că aceasta nu a îndeplinit obligația de a fi „temeinică”, prevăzută la art. 2.
Prin urmare, a fost încălcat art. 2 din Convenție în această privință.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție
128. Toți reclamanții, în afară de Sonia Biga, Augustin Biga și Sorin Ciorcan, s-au plâns că au fost victime ale unei vătămări corporale grave, care le-a pus viețile în pericol și care le-a fost aplicată de agenți ai statului, cu încălcarea art. 2 și art. 3 din Convenție. În plus, aceștia s-au plâns că autoritățile nu au desfășurat o anchetă efectivă și nu le-au oferit posibilitatea de a beneficia de un proces echitabil privind acuzațiile formulate de aceștia, menționate anterior, încălcând astfel art. 2, art. 3 și art. 6 § 1 din Convenție.
129. Curtea subliniază că a acceptat deja argumentul Guvernului potrivit căruia agenții de poliție nu au intenționat să îi ucidă pe reclamanți. În plus, spre deosebire de cazul Susanei Ciorcan, reclamanții nu au prezentat Curții certificate medicale care să ateste că este posibil ca viața lor să fi fost pusă în pericol de leziunile pe care le-au suferit. Prin urmare, în lumina circumstanțelor menționate anterior și ținând seama de gradul și de tipul forței utilizate împotriva reclamanților, Curtea consideră că este necesară examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanți exclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Acar și alții împotriva Turciei, nr. 36088/97 și 38417/97, pct. 77-79, 24 mai 2005, și Șandru ți alții împotriva României, nr. 22465/03, pct. 51-54, 8 decembrie 2009).
Art. 3 din Convenție prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”Cu privire la admisibilitate
130. Guvernul a susținut că capătul de cerere formulat în temeiul art. 3 din Convenție ar trebui să fie declarat inadmisibil pentru neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce privește paisprezece dintre reclamanți, și anume Ana Maria-Paula Bidi, Denes Biga, Erika Biga, Iosif Biga Snr, Iosif Biga Jr, Ladislau Biga, Rozalia Bucunea, Carol Ciorcan, Edith Csiki (Biga), Ladislau Horvath, Petru Kalanyos Snr, Petru Kalanyos Jr, Ana Lingurar și Lela Potra. Guvernul a afirmat că acești reclamanți nu s-au alăturat celorlalți reclamanți atunci când aceștia au contestat rezoluția din 16 iulie 2007 a procurorului de la Parchetul Reghin, în fața procurorului ierarhic superior și, ulterior, în fața Tribunalului Mureș.
131. Reclamanții menționați anterior au răspuns că, nefiind reprezentați de un avocat, aceștia au afirmat, în declarațiile date inițial în fața Parchetului Mureș, că, prin intermediul declarației respective, depuneau plângere împotriva ofițerilor trupelor speciale, care îi supuseseră unor rele tratamente, și solicitau despăgubiri în această privință. Cu toate acestea, plângerile acestora nu au fost înregistrate și doar cele douăzeci și șapte de victime care depuseseră plângeri prin intermediul reprezentantului lor legal au fost menționate în rezoluția procurorului din 16 ianuarie 2007. Prin urmare, capetele de cerere ale acestora nu au fost examinate de autorități.
132. Curtea observă că reclamanții menționați anterior au fost informați că declarațiile lor au fost transmise Parchetului Reghin și că, după un schimb de scrisori, aceștia nu au încercat să solicite, din nou, informații cu privire la situația plângerilor acestora (a se vedea supra, pct. 63). De asemenea, aceștia nu s-au alăturat celorlalți reclamanți la formularea apelului împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, pronunțată de Parchetul Reghin la16 iulie 2007, apel în cadrul căruia ar fi putut să formuleze capetele de cerere în cauză.
133. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că trebuie să fie respins capătul de cerere formulat în temeiul art. 3, în ceea ce îi privește pe cei paisprezece reclamanți menționați anterior, pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție.
134. În cele din urmă, Curtea apreciază că respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 3, astfel cum a fost formulat de reclamanții Stefan Bidi, Margareta Biga, Liviu Bucunea Jr, Etelka Capo, Costel Ciorcan, Agneta Csiki, Lia Gabor, Ana-Narcisa Gorcs, Ildiko Kalanyos (Biga), Susana Kalanyos, Traian Kovacs, Ancuța Maria Moldovan, Mihai Moldovan Jr, Lajos Panta, Violeta Pusuc, Edith Racz, Cornelia Simion, Ianos Ștefan, Ana Tina Snr și Ana Tina Jr, nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
135. Reclamanții s-au plâns că au fost supuși unor tratamente inumane și degradante, suficient de grave pentru a atinge pragul prevăzut la art. 3, având în vedere că acestea le-ar fi putut pune în pericol viețile. Aceștia au evidențiat că nu au atacat ofițerii de poliție și că, dimpotrivă, aceștia au fost atacați și s-au aflat într-o situație de legitimă apărare.
136. Guvernul nu a contestat faptul că leziunile reclamanților au fost suficient de grave pentru a constitui rele tratamente în sensul art. 3 din Convenție. Cu toate acestea, Guvernul consideră că răspunderea statului nu poate fi angajată în prezenta speță, având în vedere că ancheta internă a concluzionat că folosirea forței fusese justificată și că agenții statului acționaseră în legitimă apărare.
137. În ceea ce privește capătul de cerere legat de lipsa unei anchete efective, atât reclamanții, cât și Guvernul, au reiterat acuzațiile formulate în cadrul capătului de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenție (a se vedea supra, pct. 91-95).
138. În plus, reclamanții au evidențiat faptul că ancheta nu a condus la stabilirea identității ofițerului de poliție care a tras cu arma și a motivului pentru care mai mulți locuitori ai cartierului au fost împușcați în spate, element care, în opinia lor, excludea posibilitatea legitimei apărări din partea agenților statului. Reclamanții au declarat, de asemenea, că organele de urmărire penală nu au luat declarații și nu au solicitat certificate medico-legale de la toate victimele care au depus plângerea penală.
2. Motivarea Curții
139. Astfel cum a declarat Curtea în numeroase ocazii, art. 3 din Convenție consacră una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Acesta interzice în mod absolut tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferent de circumstanțe sau de comportamentul victimei [a se vedea, printre altele, Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, pct. 162, CEDO 2011].
140. Curtea este sensibilă la natura subsidiară a rolului său și recunoaște că trebuie să fie prudentă în asumarea rolului de instanță de prim grad de jurisdicție de facto, atunci când acest lucru nu devine inevitabil având în vedere circumstanțele unei anumite cauze [a se vedea, de exemplu, McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28883/95, CEDO 2001‑III]. Cu toate acestea, în cazul în care se fac acuzații în temeiul art. 3 din Convenție, Curtea trebuie să realizeze o examinare deosebit de riguroasă – chiar și atunci când, pe plan intern, au avut deja loc unele proceduri și cercetări [a se vedea, mutatis mutandis, Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 32, seria A nr. 336; și Avșar împotriva Turciei, nr. 25657/94, pct. 283, CEDO 2001‑VII (extrase)].
141. În continuare, Curtea reiterează faptul că, la evaluarea probelor, a aplicat în general principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Astfel de probe pot rezulta din coexistența unor deducții suficient de puternice, clare și concordante sau a unor prezumții faptice similare, care sunt irefutabile. În plus, Curtea trebuie să adopte o decizie pe baza probelor disponibile, prezentate de părți. Astfel, Curtea va examina problemele ridicate din perspectiva probelor cu înscrisuri furnizate în speță, în special documentele depuse de Guvern, referitoare la ancheta desfășurată în speță, precum și observațiile scrise ale părților (a se vedea, de exemplu, Menteșe și alții împotriva Turciei, nr. 36217/97, pct. 46, 18 ianuarie 2005).
142. În speță, Curtea observă că nu este contestat faptul că reclamanții au fost împușcați de ofițeri de poliție și că tratamentele descrise de reclamanți au fost confirmate de majoritatea dintre ei prin rapoartele medicale întocmite și au atins pragul de gravitate necesar pentru ca evenimentele în cauză să intre sub incidența art. 3 din Convenție. Așadar, rămâne de stabilit dacă autoritățile statului ar trebui sau nu să fie trase la răspundere în temeiul art. 3 din Convenție.
143. Curtea observă că reclamanții au afirmat în fața organelor interne de urmărire penală că au fost atacați de ofițerii trupelor speciale fără să fie provocați. Cu toate acestea, autoritățile au decis să acorde mai multă importanță declarațiilor făcute de ofițerii de poliție, care au afirmat că acționaseră în legitimă apărare, nereușind să clarifice declarațiile contradictorii, să identifice ofițerii de poliție care au folosit armele din dotare sau să strângă suficiente probe cu înscrisuri.
144. Prin urmare, în aceste circumstanțe, Curtea nu poate concluziona „dincolo de orice îndoială rezonabilă” că ofițerii de poliție i-au împușcat pe reclamanți în mod intenționat, fără să fie provocați, și această dificultate se datorează faptului că autoritățile nu au clarificat faptele cauzei. Această constatare împiedică Curtea să facă orice apreciere în ceea ce privește posibilitatea ca autoritățile statului să fie trase la răspundere pentru leziunile suferite de reclamanți.
145. Prin urmare, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material.
146. Astfel, Curtea observă totuși că absența probelor care să justifice acuzațiile de rele tratamente formulate de reclamanți rezultă, într-o mare măsură, din nerespectarea de către Guvernul pârât a obligațiilor procedurale care îi revin în temeiul art. 3 (a se vedea Döndü Erdoðan împotriva Turciei, nr. 32505/02, pct. 50, 23 martie 2010).
147. În această privință, Curtea reiterează că art. 3 din Convenție impune autorităților, de asemenea, obligația de a cerceta acuzațiile de rele tratamente atunci când acestea sunt „întemeiate” și „există o suspiciune rezonabilă”. Normele minime aplicabile, astfel cum sunt definite de jurisprudența Curții, includ cerința ca ancheta să fie independentă și imparțială. În plus, pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, autoritățile trebuie să ia toate măsurile posibile pentru a asigura obținerea probelor referitoare la incident, inclusiv, între altele, o declarație detaliată privind acuzațiile formulate de pretinsa victimă, mărturii ale martorilor oculari, expertize medico-legale și, după caz, rapoarte medicale suplimentare [a se vedea în special Batý și alții împotriva Turciei, nr. 33097/96 și 57834/00, pct. 134, CEDO 2004‑IV (extrase)].
148. Curtea observă că, în speță, ancheta privind acuzațiile de rele tratamente formulate de reclamanți a fost încheiată în faza preliminară, fără să fie clarificate cursul evenimentului sau declarațiile contradictorii ale participanților. Autoritățile nu au reușit nici să identifice care dintre cei șapte ofițeri de poliție au folosit armele din dotare, motivul pentru care unele din victime au fost împușcate în spate și ce tip de glonț i-a rănit pe reclamanții Erika și Ladislau Biga (a se vedea supra, pct. 16).
149. În cursul anchetei, autoritățile au susținut că un grup de aproximativ o sută de persoane i-au atacat pe cei șapte ofițeri ai trupelor speciale cu bâte și pietre. În acest sens, trebuie subliniat faptul că numai douăzeci și nouă de victime au fost audiate de procuror și că niciun alt participant din cele o sută de persoane care ar fi fost prezente la locul incidentului nu a fost identificat sau audiat în cursul anchetei. În plus, nu a fost identificat și audiat niciun martor în cursul anchetei. Prin urmare, numărul de persoane care i-ar fi atacat pe ofițerii de poliție nu a fost stabilit cu certitudine de organele de urmărire penală De asemenea, în timpul percheziției efectuate de organele de urmărire penală, niciunul din obiectele care ar fi fost utilizate ca arme de către locuitorii cartierului Apalina nu a putut fi găsit la locul incidentului.
150. Autoritățile nici nu au solicitat documente medicale și nu au luat declarații pentru a strânge probe privind toate plângerile de rele tratamente cu care au fost sesizate. În acest sens și în ceea ce îi privește pe reclamanții care nu au putut furniza probe privind leziunile lor prin intermediul unor rapoarte medicale, Curtea reiterează că a constatat anterior existența unor încălcări ale aspectului procedural al art. 3 din Convenție în cauze în care reclamanții au fost supuși unor rele tratamente de către agenți ai statului, dar nu au prezentat ei înșiși probe medicale (a se vedea Ghiga Chiujdea împotriva României, nr. 4390/03, pct. 45-49, 5 octombrie 2010). Curtea reiterează că o descriere suficient de detaliată a relelor tratamente despre care se pretinde că au fost aplicate de agenții statului justifică efectuarea unei anchete de către autoritățile interne, care ar trebuie să includă un set de rapoarte medicale ale victimei și să respecte dispozițiile art. 3 din Convenție (ibid., pct. 39 și 45).
151. Așadar, având în vedere elementele menționate anterior și în lumina raționamentului care a condus la constatările acesteia în temeiul aspectului procedural al art. 3 (a se vedea supra, pct. 121-127), Curtea concluzionează că a existat o încălcare a aspectului procedural al art. 3 din Convenție.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenție
152. În cele din urmă, reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 și art. 3, că percepția ofițerilor de poliție și a organelor de urmărire penală asupra lor, în calitate de persoane de etnie romă, a constituit un factor decisiv al atitudinii și acțiunilor acestora.
Art. 14 din Convenție prevede:
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”
A. Cu privire la admisibilitate
153. În ceea ce îi privește pe reclamanții care au formulat capete de cerere în temeiul art. 2 și 3, care au fost considerate admisibile, Curtea apreciază că respectivul capăt de cerere formulat în temeiul art. 14, coroborat cu art. 2 și 3 din Convenție, nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond Argumentele părților
154. Reclamanții au susținut că prejudecățile și atitudinea ostilă împotriva persoanelor de etnie romă au jucat un rol decisiv în evenimentele din 17 septembrie 2006. Aceștia au pretins că operațiunea poliției, care a implicat intervenția unor ofițeri ai trupelor speciale, precum și folosirea lor ulterioară a unor arme de foc, fără să fie necesar și în mod excesiv, s-a datorat faptului că aceștia sunt de etnie romă. Aceștia au susținut că autoritățile nu au demonstrat că aveau vreun motiv pentru a suspecta că locuitorii cartierului Apalina erau violenți sau purtau arme, așadar intervenția ofițerilor trupelor speciale a avut loc doar din cauza originii lor rome. În plus, recurgerea la șapte ofițeri ai trupelor speciale și la alți șase agenți de poliție doar pentru a înmâna o citație, care ar fi putut fi trimisă prin poștă, era o măsură excesivă, caracteristică atitudinii rasiste a poliției din România față de persoanele rome. Aceștia au subliniat că Guvernul nu a demonstrat că astfel de operațiuni sunt planificate, de regulă, în situații similare care implică persoane non-rome. În continuare, aceștia au argumentat că, deși au formulat acuzații potrivit cărora au existat motive rasiste în spatele relelor tratamente la care au fost supuși, autoritățile interne nu au cercetat aceste acuzații.
155. Făcând referire la constatările Curții din cauza Nachova și alții (citată anterior), Guvernul a considerat că respectivele capete de cerere ale reclamanților privind discriminarea sunt neîntemeiate și nefondate. Acesta a susținut că exprimarea îngrijorării chiar de către Comitetul Consultativ al Consiliului Europei privind Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, în ceea ce privește acuzațiile de acte de violență săvârșite împotriva persoanelor rome de către agenții români responsabili cu aplicarea legii și incapacitatea repetată a autorităților naționale de a remedia situația și de a oferi reparații pentru discriminare până în prezent nu este suficientă pentru a se considera că s-a stabilit faptul că atitudinea rasistă a jucat un rol în prezenta speță.
2. Motivarea Curții
a) Principii generale
156. Jurisprudența Curții privind art. 14 stabilește că discriminarea înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații relevante similare (a se vedea Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36042/97, pct. 48, CEDO 2002-IV). Violența rasială constituie un afront deosebit la adresa demnității umane și, având în vedere consecințele sale periculoase, impune o vigilență specială și o reacție fermă din partea autorităților. Din acest motiv, autoritățile trebuie să folosească toate mijloacele de care dispun pentru a combate rasismul și violența rasială, consolidând astfel viziunea democratică a unei societăți în care diversitatea nu este percepută ca fiind o amenințare, ci o sursă de îmbogățire a acesteia (a se vedea Nachova și alții, citată anterior, pct. 145).
157. Curtea reiterează că, pentru aprecierea probelor în această privință, a adoptat principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, scopul său nu a fost niciodată acela de a prelua abordarea sistemelor juridice naționale care folosesc acest principiu. Rolul său nu este de a se pronunța asupra vinovăției în materie penală sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante în temeiul Convenției. În procedura în fața Curții, nu sunt impuse bariere procedurale în calea încuviințării probelor sau formule prestabilite pentru evaluarea acestora. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susținute de evaluarea independentă a tuturor probelor, inclusiv deducțiile care pot decurge din faptele și argumentele părților. Conform jurisprudenței sale consacrate, pot rezulta probe din coexistența unor deducții suficient de solide, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare, care sunt irefutabile. Mai mult, nivelul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie și, în acest context, distribuirea sarcinii probei sunt legate inerent de specificitatea faptelor, de natura acuzației formulate și de dreptul prevăzut de Convenție care a fost invocat. Curtea acordă atenție, de asemenea, importanței aferente unei hotărâri de constatare a încălcării unor drepturi fundamentale de către un stat contractant (ibid, pct. 147)
158. În continuare, Curtea reiterează că, în cazul unei anchete privind incidente violente, autoritățile statului au obligația suplimentară de a lua toate măsurile rezonabile pentru a demasca orice motive rasiste și pentru a stabili dacă este posibil ca ura etnică sau prejudecățile etnice să fi avut vreun rol în desfășurarea evenimentor. Examinarea cazurilor de violență și brutalitate care au o motivație rasială de pe o poziție de egalitate cu cauzele care nu au conotații rasiste ar însemna să fie ignorată natura specifică a unor acte cu efecte deosebit de distructive pentru drepturile fundamentale. A nu face diferența între modul în care sunt abordate situații fundamental diferite poate constitui un tratament nejustificat, care contravine art. 14 din Convenție (ibid, pct. 160).
159. Este adevărat că demonstrarea unei motivații rasiale este adesea extrem de dificilă în practică. Obligația statului pârât de a efectua o anchetă privind existența unor posibile implicații rasiale ale unui act de violență reprezintă obligația de a depune toate eforturile și nu este absolută; autoritățile trebuie să facă ceea ce este rezonabil în circumstanțele respective pentru a strânge și asigura probele, pentru a explora toate metodele practice de descoperire a adevărului și pentru a pronunța decizii temeinic motivate, imparțiale și obiective, fără omiterea unor fapte suspecte, care pot indica acte de violență care au motivație rasială (ibid.).
(b) Aplicarea principiilor menționate anterior în prezenta cauză
160. Confruntată cu plângerea formulată de reclamanți în temeiul art. 14, Curtea are sarcina de a stabili dacă prejudecățile rasiale au fost sau nu un factor determinant pentru focurile de armă trase, care au cauzat leziunile doamnei Ciorcan și care i-au pus viața acesteia în pericol, precum și pentru relele tratamente aplicate reclamanților și ancheta ulterioară, într-o asemenea măsură încât să determine o încălcare a art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 și art. 3.
161. Curtea observă, în primul rând, că reclamanții nu au făcut referire la fapte specifice pentru a-și susține capătul de cerere privind motivația rasială a actelor de violență suferite de aceștia, referindu-se doar la forța excesivă și inutilă folosită de autorități împotriva lor (a se vedea Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 94, 26 iulie 2007).
162. Astfel, din declarația procurorului A.A. (a se vedea supra, pct. 66), coroborată cu ordinul dat la 7 septembrie 2006 de șeful Inspectoratului de Poliție Județean Mureș (a se vedea supra, pct. 7), se poate deduce că motivul pentru intervenția trupelor speciale a fost etnia romă a celor două persoane căutate și a locuitorilor cartierului. În această privință, Curtea observă că, atunci când s-a decis desfășurarea trupelor speciale, autoritățile nu erau sigure că într-adevăr fusese săvârșită o infracțiune și nu aveau niciun motiv să creadă că cei doi suspecți – sau orice alt locuitor al cartierului – erau înarmați sau periculoși, astfel încât să fie necesară intervenția unor trupe ale poliției antrenate special pentru interacțiunea cu teroriști și infractori extrem de periculoși și înarmați. Astfel, autoritățile au recurs la o forță evident excesivă pentru a înmâna citații unor persoane despre care nu se știa că ar fi periculoase sau înarmate, pentru cercetarea unei infracțiuni minore, o operațiune care ar fi putut fi efectuată și prin poștă.
163. Deși planificarea operațiunii și comportamentul agenților statului necesită critici severe, Curtea consideră totuși că aceste elemente sunt în sine un temei insuficient pentru a concluziona că tratamentul aplicat doamnei Ciorcan și reclamanților a avut o motivație rasială. Astfel, nu s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că atitudinile rasiste au jucat un rol în tratamentul aplicat doamnei Ciorcan și reclamanților de către agenții statului.
164. Pe de altă parte, toate elementele menționate anterior, considerate în contextul publicării unui număr mare de relatări privind existența în România a unor prejudecăți și a unei atitudini ostile generalizate față de persoanele de etnie romă și privind continuarea incidentelor constând în abuzuri ale poliției împotriva membrilor acestei comunități (a se vedea supra, pct. 76-81) impuneau o verificare. Într-adevăr, autoritățile aveau obligația de a investiga existența unei posibile legături de cauzalitate între pretinsele atitudini rasiale și abuzurile suferite de doamna Ciorcan și de reclamanți din partea agenților de poliție (se vedea B.S. împotriva Spaniei, nr. 47159/08, pct. 60, 24 iulie 2012).
165. În această privință, Curtea observă că autoritățile care au cercetat incidentul din 7 septembrie 2006 cunoșteau faptul că agenții statului au tras cu armele din dotare, atât cu gloanțe de cauciuc, cât și cu muniție letală, într-o zonă populată – cartierul de romi din oraș – fără să țină seama de siguranța publică, fapt care a condus la rănirea mai multor persoane, inclusiv a doamnei Ciorcan. Cu toate acestea, ancheta nu a acordat deloc atenție acestui lucru și procurorii nu au interogat în legătură cu acest aspect martori sau agenții statului implicați.
166. În plus, șefului Inspectoratului de Poliție Județean Mureș nu i s-a cerut să explice motivul pentru care a considerat necesar să solicite intervenția trupelor speciale și nici nu a fost confruntat cu declarațiile contradictorii făcute de subordonații acestuia (a se compara cu Antayev și alții împotriva Rusiei, nr. 37966/07, pct. 127, 3 iulie 2014, în care Curtea a hotărât că, în lipsa oricărei alte explicații, etnia reclamanților era singurul motiv sau, cel puțin, motivul decisiv pentru implicarea unei unități de poliție speciale într-o percheziție desfășurată în cadrul anchetării unei infracțiuni minore). În plus, nu s-a făcut niciun demers pentru a verifica, de exemplu, dacă șeful poliției sau ofițerii trupelor speciale fuseseră implicați anterior în incidente similare sau dacă fuseseră acuzați în trecut de manifestarea unor resentimente față de persoanele rome (a se vedea Nachova și alții, citată anterior, pct. 167). Aceste deficiențe au fost agravate de comportamentul procurorilor, care, astfel cum a constatat Curtea mai sus, nu au luat în considerare fapte relevante și au încheiat ancheta cu grave carențe.
167. Astfel, Curtea constată că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația prevăzută la art. 14 din Convenție, de a lua toate măsurile necesare pentru a cerceta dacă este posibil ca discriminarea să fi avut un rol în cadrul evenimentelor.
Rezultă că a existat o încălcare a art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 și art. 3 din Convenție, sub aspect material.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
168. Art. 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
1. Cererea nr. 29414/09
169. Reclamanții Sonia Biga, Augustin Biga, Carol Ciorcan, Sorin Ciorcan, Costel Ciorcan, Edith Csiki (Biga) și Ildiko Kalanyos (Biga) au solicitat împreună suma totală de 2 000 000 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și moral, inclusiv rambursarea cheltuielilor de judecată, pentru durerea și suferința cauzate de folosirea excesivă a forței împotriva mamei lor și lipsa unei anchete efective ulterioare.
170. Guvernul a solicitat Curții să respingă pretențiile reclamanților, având în vedere că acestea erau exagerate și nejustificate.
171. Curtea observă că viața mamei reclamanților a fost pusă în pericol de numeroasele leziuni interne pe care le-a suferit din cauza tratamentului aplicat de agenții statului, în cadrul unei operațiuni care nu a fost planificată și organizată în mod corespunzător. De asemenea, trebuie subliniat faptul că reclamanții au furnizat Curții documente medicale care atestă faptul că viața doamnei Ciorcan a fost pusă în pericol.
172. Curtea a constatat că autoritățile statului pârât au încălcat art. 2, considerat separat și coroborat cu art. 14, din cauza tratamentului menționat anterior și ca urmare a incapacității ulterioare a autorităților de a desfășura o anchetă efectivă cu privire la incident. În aceste circumstanțe, ținând seama de jurisprudența sa anterioară (a se vedea Makaratzis, citată anterior; și Nachova și alții, citată anterior) și de legăturile de familie existente între reclamanți și victimă, Curtea consideră că sentimentele de suferință și frustrare ale reclamanților nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei încălcări.
173. Prin urmare, pe baza considerațiilor anterioare și pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamanților menționați anterior, în solidar, suma de 42 000 EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
2. Cererea nr. 44841/09
174. Pentru relele tratamente suferite din partea agenților statului și incapacitatea ulterioară a autorităților de a realiza o anchetă efectivă privind capetele de cerere formulate de reclamanți, aceștia au solicitat următoarele sume, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și moral, inclusiv rambursarea cheltuielilor de judecată: Costel Ciorcan a solicitat 100 000 EUR; Margareta Biga și Mihai Moldovan Jr au solicitat 30 000 EUR; Liviu Bucunea Jr a solicitat 25 000 EUR; Etelka Capo, Edith Racz și Cornelia Simion au solicitat 20 000 EUR; Ștefan Bidi, Lia Gabor, Ildiko Kalanyos (Biga), Susana Kalanyos, Lajos Panta, Violeta Pusuc, Ianos Ștefan, Ana Tina Snr și Ana Tina Jr au solicitat 15 000 EUR; și Agneta Csiki, Ana-Narcisa Gorcs, Traian Kovacs și Ancuța Maria Moldovan au solicitat 10 000 EUR.
175. Guvernul a solicitat Curții să respingă pretențiile reclamanților ca fiind exagerate și nejustificate.
176. Curtea subliniază că încălcările grave constatate în prezenta cauză le-au provocat cu siguranță reclamanților sentimente de suferință și frustrare, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei încălcări. Prin urmare, ținând seama de jurisprudența sa consacrată și pronunțându-se în echitate, Curtea acordă fiecăruia din reclamanții menționați anterior suma de 7 500 EUR, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
177. Reclamanții au solicitat în solidar o sumă pentru cheltuielile de judecată efectuate în privința capetelor de cerere privind prejudiciul material și moral, fără să furnizeze detalii (a se vedea supra, pct. 169 și 174).
178. Guvernul a solicitat Curții să respingă pretențiile reclamanților ca fiind nejustificate.
179. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În prezenta cauză, având în vedere documentele pe care le deține și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
180. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. decide să conexeze cererile;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere formulat în temeiul art. 2 din Convenție de către reclamanții Sonia Biga, Augustin Biga, Carol Ciorcan, Sorin Ciorcan, Costel Ciorcan, Edith Csiki (Biga) și Ildiko Kalanyos (Biga);
3. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenție, în privința reclamanților Ștefan Bidi, Margareta Biga, Liviu Bucunea Jr, Etelka Capo, Costel Ciorcan, Agneta Csiki, Lia Gabor, Ana-Narcisa Gorcs, Ildiko Kalanyos (Biga), Susana Kalanyos, Traian Kovacs, Ancuța Maria Moldovan, Mihai Moldovan Jr, Lajos Panta, Violeta Pusuc, Edith Racz, Cornelia Simion, Ianos Ștefan, Ana Tina Snr și Ana Tina Jr;
4. declară cererea inadmisibilă în ceea ce privește capătul de cerere formulat în temeiul art. 3 din Convenție, în privința reclamanților Ana Maria-Paula Bidi, Denes Biga, Erika Biga, Iosif Biga Snr, Iosif Biga Jr, Ladislau Biga, Rozalia Bucunea, Carol Ciorcan, Edith Csiki (Biga), Ladislau Horvath, Petru Kalanyos Snr, Petru Kalanyos Jr, Ana Lingurar și Lela Potra;
5. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 și art. 3 din Convenție, în privința reclamanților Sonia Biga, Augustin Biga, Carol Ciorcan, Sorin Ciorcan, Costel Ciorcan, Edith Csiki (Biga), Ildiko Kalanyos (Biga), Ștefan Bidi, Margareta Biga, Liviu Bucunea Jr, Etelka Capo, Agneta Csiki, Lia Gabor, Ana-Narcisa Gorcs, Susana Kalanyos, Traian Kovacs, Ancuța Maria Moldovan, Mihai Moldovan Jr, Lajos Panta, Violeta Pusuc, Edith Racz, Cornelia Simion, Ianos Ștefan, Ana Tina Snr and Ana Tina Jr, și inadmisiblă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;
6. hotărăște că a fost încălcat art. 2 din Convenție, atât sub aspect material, cât și procedural, în privința reclamanților Sonia Biga, Augustin Biga, Carol Ciorcan, Sorin Ciorcan, Costel Ciorcan, Edith Csiki (Biga) și Ildiko Kalanyos (Biga);
7. hotărăște că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material;
8. hotărăște că a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenție în ceea ce îi privește pe reclamanții Ștefan Bidi, Margareta Biga, Liviu Bucunea Jr, Etelka Capo, Costel Ciorcan, Agneta Csiki, Lia Gabor, Ana-Narcisa Gorcs, Ildiko Kalanyos (Biga), Susana Kalanyos, Traian Kovacs, Ancuța Maria Moldovan, Mihai Moldovan Jr, Lajos Panta, Violeta Pusuc, Edith Racz, Cornelia Simion, Ianos Ștefan, Ana Tina Snr și Ana Tina Jr;
9. hotărăște că a fost încălcat art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 și art. 3 din Convenție, sub aspectul lor procedural, în privința reclamanților Sonia Biga, Augustin Biga, Carol Ciorcan, Sorin Ciorcan, Costel Ciorcan, Edith Csiki (Biga), Ildiko Kalanyos (Biga), Ștefan Bidi, Margareta Biga, Liviu Bucunea Jr, Etelka Capo, Agneta Csiki, Lia Gabor, Ana-Narcisa Gorcs, Susana Kalanyos, Traian Kovacs, Ancuța Maria Moldovan, Mihai Moldovan Jr, Lajos Panta, Violeta Pusuc, Edith Racz, Cornelia Simion, Ianos Ștefan, Ana Tina Snr și Ana Tina Jr;
10. hotărăște
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit:
(i) 42 000 EUR (patruzeci și două de mii de euro), în solidar, reclamanților Sonia Biga, Augustin Biga, Carol Ciorcan, Costel Ciorcan, Sorin Ciorcan, Edith Csiki (Biga) și Ildiko Kalanyos (Biga);
(ii) 7 500 EUR (șapte mii cinci sute de euro), fiecăruia din reclamanții Ștefan Bidi, Margareta Biga, Liviu Bucunea Jr, Etelka Capo, Costel Ciorcan, Agneta Csiki, Lia Gabor, Ana-Narcisa Gorcs, Ildiko Kalanyos (Biga), Susana Kalanyos, Traian Kovacs, Ancuța Maria Moldovan, Mihai Moldovan Jr, Lajos Panta, Violeta Pusuc, Edith Racz, Cornelia Simion, Ianos Ștefan, Ana Tina Snr și Ana Tina Jr;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
11. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 27 ianuarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunct,Președinte
Nr.
Numele reclamantului,
data nașterii și
domiciliul
Cererea nr.
1.
Costel CIORCAN
2/02/1978, Reghin
29414/09
44841/09
2.
Sorin CIORCAN
21/09/1979, Reghin
29414/09
3.
Carol CIORCAN
2/07/1981, Reghin
29414/09
44841/09
4.
Sonia BIGA
22/12/1974, Reghin
29414/09
5.
Augustin BIGA
14/03/1973, Reghin
29414/09
6.
Ildiko KALANYOS (BIGA)
16/05/1971, Reghin
29414/09
44841/09
7.
Edith CSIKI (BIGA)
16/05/1971, Reghin
29414/09
44841/09
8.
Ana Maria-Paula BIDI (BEICA)
26/05/1987, Reghin
44841/09
9.
Ştefan BIDI
19/05/1981, Reghin
44841/09
10.
Deneş BIGA
15/06/1956, Reghin
44841/09
11.
Erika BIGA
25/02/1975, Reghin
44841/09
12.
Iosif BIGA (Jr)
16/11/1973, Reghin
44841/09
13.
Iosif BIGA (Snr)
10/04/1950, Reghin
44841/09
14.
Ladislau BIGA
30/01/1989, Reghin
44841/09
15.
Margareta BIGA
30/09/1951, Reghin
44841/09
16.
Liviu BUCUNEA (Jr)
8/06/1985, Reghin
44841/09
17.
Rozalia BUCUNEA
28/12/1964, Reghin
44841/09
18.
Etelka CAPO
25/07/1980, Reghin
44841/09
19.
Agneta CSIKI
29/11/1972, Reghin
44841/09
20.
Lia GABOR
14/01/1974, Reghin
44841/09
21.
Ana-Narcisa GORCS
15/09/1978, Orăştie
44841/09
22.
Ladislau HORVATH
25/03/1960, Reghin
44841/09
23.
Petru KALANYOS (Snr)
16/11/1965, Reghin
44841/09
24.
Petru KALANYOS (Jr)
19/02/1990, Reghin
44841/09
25.
Susana KALANYOS
28/04/1937, Reghin
44841/09
26.
Traian KOVACI
20/02/1974, Reghin
44841/09
27.
Ana LINGURAR
18/03/1957, Reghin
44841/09
28.
Ancuţa Maria MOLDOVAN
1/06/1984, Reghin
44841/09
29.
Mihai-Alexandru MOLDOVAN
28/09/1988, Reghin
44841/09
30.
Lajos PANTA
24/04/1976, Reghin
44841/09
31.
Lela POTRA
24/12/1975, Reghin
44841/09
32.
Violeta PUSUC
17/02/1967, Reghin
44841/09
33.
Edith RACZ (BIGA)
24/10/1984, Reghin
44841/09
34.
Cornelia SIMION (BIGA)
4/01/1981, Reghin
44841/09
35.
Janos STEFAN
30/12/1961, Reghin
44841/09
36.
Ana ȚINA (Snr)
21/11/1944, Reghin
44841/09
37.
Ana ȚINA
10/08/1970, Reghin
44841/09
Full & Egal Universal Law Academy