Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA CORNEA c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 22735/07)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
22 iulie 2014
DEFINITIVĂ
22.10.2014
Această hotărîre poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
În cauza Cornea c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită într-o Cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct al Secţiei,
Deliberînd la 1 iulie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 22735/07) depusă la 7 mai 2007 contra Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Gheorghe Cornea („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl M. Bătrîncea, avocat care îşi desfăşoară activitatea în Orhei. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamantul s-a plîns, în particular, că dreptul său de acces la un tribunal a fost încălcat, deoarece nu i s-a permis să intervină într-un proces civil în care drepturile sale au fost lezate.
4. La 16 decembrie 2010 cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1956 și locuieşte în Curchi.
6. La data evenimentelor reclamantul activa în calitate de şef al secţiei psihiatrie femei din cadrul Spitalului Clinic Psihiatrie Orhei. În februarie 2003, medicul-șef al spitalului a fost suspendat din funcţie, ca urmare a intentării unei urmăriri penale împotriva lui, şi reclamantul a fost numit temporar în funcţia de medic-şef. Un alt medic, V.C., a fost numit temporar în funcţia deţinută de reclamant.
7. În octombrie 2005, urmărirea penală intentată împotriva medicului şef al spitalului a fost încetată, iar în baza unei hotărîri judecătoreşti acesta a fost restabilit în funcţia sa. La 27 octombrie 2005, administraţia spitalului a dispus printr-un ordin transferarea reclamantului în funcţia de şef al secţiei psihiatrie femei, iar dl V.C. în funcţia de medic psihiatru. În baza acestui ordin, reclamantul şi-a reluat funcţia de şef al secţiei psihiatrie femei, iar V.C. funcţia deţinută anterior de medic psihiatru.
8. La o dată nespecificată, V.C. a contestat în instanţă ordinul din 27 octombrie 2005, motivînd că el nu a dat consimţămîntul să fie transferat din funcţia de şef al secţiei psihiatrie femei. Procesul a durat pînă în februarie 2006, perioadă în care reclamantul a activat în calitate de şef al secţiei psihiatrie femei. Nimeni nu a informat reclamantul cu privire la procedurile derulate.
9. La 28 februarie 2006, Judecătoria Orhei a examinat cererea depusă de V.C., fără ca să-l atragă pe reclamant în proces, a admis-o integral şi a dispus anularea ordinului spitalului din 27 octombrie 2005. V.C. a fost restabilit în funcţia de şef al secţiei psihiatrie femei. Reclamantul a aflat despre proces după pronunţarea hotărîrii judecătoreşti şi a declarat apel împotriva acesteia. El a susţinut, inter alia, că hotărîrea era ilegală, deoarece el nu a fost atras în procesul civil în care drepturile şi interesele sale legitime au fost în mod vădit lezate, invocînd inter alia, prevederile articolului 360 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 infra). Spitalul nu a declarat apel împotriva hotărîrii, însă a susţinut poziţia reclamantului în cadrul procesului în faţa Curţii de Apel Chişinău.
10. La 8 iunie 2006, Curtea de Apel Chişinău a dispus restituirea cererii de apel reclamantului, pe motiv că el nu era parte şi nici participant la procesul în cauză şi nu avea dreptul să declare apel împotriva hotărîrii din 28 februarie 2006. Curtea de Apel Chişinău, respingînd argumentul reclamantului cu privire la articolul 360 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă, a menţionat: „[...] referirea [reclamantului] la prevederile articolului 360 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă, care îi oferă dreptul să declare apel, în lipsa calităţii de participant la proces [...], prezintă prin sine o interpretare eronată a normei de drept procedural, care nu fi poate ajustată la cazul dat”.
11. Reclamantul a declarat recurs la Curtea Supremă de Justiţie, invocînd iarăşi articolul 360 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 infra).
12. La 15 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul declarat de către reclamant, constatînd că acesta nu avea dreptul de a declara apel împotriva hotărîrii din 28 februarie 2006, deoarece drepturile şi obligaţiile sale nu au fost lezate prin acea hotărîre.
13. După evenimentele de mai sus, reclamantul a activat în calitate de medic psihiatru la spital, primind un salariu mai mic decît cel al şefului secţiei.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
14. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă în vigoare la data evenimentelor prevăd următoarele:
Articolul 360. Persoanele în drept să declare apel
„(1) Sunt în drept să declare apel:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu sînt participante la proces, dar care, prin hotărîre judecătorească, sunt lezate în drepturi;
...”
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
15. Reclamantul s-a plîns, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie, că i-au fost lezate drepturile civile printr-o hotărîre judecătorească pronunţată în cadrul unui proces în care nu i s-a permis să intervină, astfel privîndu-l de dreptul de a fi audiat de către instanţele judecătoreşti. Partea relevantă a articolului 6 § 1 din Convenţie prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil,... de către o instanță ..., care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... ”
A. Admisibilitatea
16. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne la care putea recurge. În opinia Guvernului, reclamantul ar fi putut să depună în instanţă, în mod separat, o cerere de chemare în judecată privind restabilirea sa în funcţie sau o cerere de revizuire (cale de atac extraordinară) a hotărîrilor judecătoreşti irevocabile şi definitive pronunţate în cadrul procesului care s-a finalizat cu hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 15 noiembrie 2006. Reclamantul a susţinut că în prezenta cauză a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.
17. Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 din Convenţie este de a oferi Statelor Contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara încălcările care se pretind că au fost comise de către acestea, înainte de a sesiza Curtea. În consecință, Statele nu au obligația de a răspunde pentru acțiunile lor în fața unui organ internațional înainte de a avea posibilitatea de a soluționa cauza în baza sistemelor lor de drept (a se vedea, de exemplu, Remli c. Franţei, 23 aprilie 1996, § 33, Culegeri ale hotărîrilor și deciziilor 1996-II, şi Selmouni c. Fraţei [MC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V).
18. În prezenta cauză, Curtea constată că problema cu privire la epuizarea căilor de recurs interne este inextricabil legată de fondul plîngerii invocate în temeiul articolului 6 din Convenţie, și anume, în ceea ce priveşte aspectul dacă drepturile reclamantului au fost lezate prin hotărîrea Judecătoriei Orhei din 28 februarie 2006. Prin urmare, Curtea consideră că ambele chestiuni trebuie să fie conexate și examinate împreună (a se vedea Buzilo c. Moldovei, nr. 52643/07, § 24, 21 februarie 2012).
19. Curtea notează, în continuare, că plîngerea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Alte temeiuri pentru a declara cererea inadmisibilă nu au fost stabilite. Prin urmare, cererea trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Fondul
20. Reclamantul a susţinut că drepturile sale au fost lezate prin hotărîrea Judecătoriei Orhei din 28 februarie 2006 şi că refuzul Curţii de Apel Chişinău şi Curţii Supreme de Justiţie de a-i permite să intervină în proces i-a încălcat dreptul său de acces la un tribunal garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.
21. Guvernul a reiterat, că reclamantul ar fi putut să depună, în mod separat, o cerere de chemare în judecată prin care să încerce să combată concluziile la care au ajuns instanţele judecătoreşti în procesul civil intentat de V.C.
22. Dreptul de acces la un tribunal prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenţiei nu este unul absolut, el poate fi supus unor restricţii; acestea sunt implicite din moment ce dreptul de acces, prin însăşi natura lui, implică reglementare din partea statului. În această privinţă Statele Contractante se bucură de o marjă de apreciere, deşi decizia finală cît priveşte respectarea exigenţelor Convenţiei rămîne în sarcina Curţii. Curtea trebuie să se asigure că restricţiile aplicate nu restrîng sau nu reduc accesul oferit unei persoane în aşa fel sau într-o asemenea măsură încît însăşi esenţa dreptului să fie afectată. Mai mult, o restrîngere a dreptului nu va fi compatibilă cu articolul 6 § 1 dacă nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (a se vedea Waite şi Kennedy c. Germaniei [MC], nr. 26083/94, § 59, CEDO 1999‑I). Dreptul de acces la un tribunal este prejudiciat în esenţa sa atunci cînd reglementările nu mai servesc scopurilor securității juridice şi bunei administrări a justiţiei, ci constituie un fel de barieră care împiedică justițiabilul să obţină examinarea în fond a cauzei sale de către o instanţă judecătorească competentă (a se vedea Tsalkitzis c. Greciei, nr. 11801/04, § 44, 16 noiembrie 2006).
23. Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea notează, în primul rînd, că reclamantul a aflat despre proces doar după ce instanţa de fond a pronunţat hotărîrea (a se vedea paragraful 9 supra). Nu există niciun indiciu şi nici Guvernul nu a invocat că reclamantul ar fi cunoscut despre proces pînă la acea dată (a se vedea, a contrario, Cañete de Goñi c. Spaniei, nr. 55782/00, § 40, CEDO 2002‑VIII). Curtea notează, în continuare, că prin hotărîrea din 28 februarie 2006, Judecătoria Orhei a dispus anularea ordinului spitalului prin care reclamantul a fost transferat în funcţia de şef al secţiei psihiatrie femei. În rezultatul acestei hotărîri judecătoreşti, reclamantul a pierdut funcţia de conducere din spital şi a ocupat o funcţie de medic psihiatru, care este mai puţin plătită. În asemenea circumstanţe, Curtea îşi exprimă surprinderea că Curtea Supremă de Justiţie a considerat că drepturile reclamantului nu au fost lezate prin hotărîrea primei instanţe de judecată (a se vedea paragraful 12 supra). În schimb, Curtea consideră că drepturile civile ale reclamantului au fost lezate în mod direct prin hotărîrea judecătorească din 28 februarie 2008 şi că, prin urmare, articolul 6 este aplicabil în prezenta cauză.
24. Avînd în vedere concluziile de mai sus, Curtea nu poate decît să fie de acord cu reclamantul că articolul 360 din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 supra) îi oferea dreptul să declare apel împotriva hotărîrii judecătoreşti din 28 februarie 2006. Într-adevăr, prevederile acestui articol par să fie foarte clare şi Curtea nu cunoaşte de existența unei alte interpretări dată de instanţele judecătoreşti naţionale decît versiunea implicită.
25. Reclamantul şi-a exercitat dreptul prevăzut de articolul 360, însă apelul declarat de către acesta nu a fost examinat în fond, dar a fost restituit pe motiv că a fost depusă de o persoană care nu era în drept să declare apel, fiind, astfel, împiedicat accesul reclamantului la un tribunal într-un mod arbitrar.
26. Curtea reiterează, că nu este necesar ca o persoană să încerce mai multe decît o cale de recurs din cele disponibile (a se vedea, de exemplu, Avram şi alţii c. Moldovei, nr. 41588/05, § 33, 5 iulie 2011). Prin urmare, întrucît reclamantul a încercat să utilizeze calea de recurs prevăzută de articolul 360 din Codul de procedură civilă, el nu era obligat să exploreze alte căi precum cele sugerate de Guvern (a se vedea paragraful 16 supra). Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne şi hotărăşte că a avut loc încălcarea dreptului reclamantului de acces la un tribunal garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
27. Articolul 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciul
28. Reclamantul a solicitat suma de 1800 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
29. Guvernul a obiectat şi a susţinut că suma este excesivă.
30. Ţinînd cont de încălcarea constatată de mai sus, Curtea consideră că acordarea unei reparaţii echitabile pentru prejudiciul moral este motivată. Apreciind în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului întreaga sumă pretinsă.
B. Costuri şi cheltuieli
31. Reclamantul nu a prezentat nici o revendicare cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Penalitate
32. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că Statul pîrît trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, suma de 1800 EUR (o mie opt sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în valuta națională a Statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la reparaţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 22 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy