Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA CORNEA c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 22735/07)
STRASBOURG
STRASBOURG
22 iulie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Cornea c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct al secţiunii,
Deliberând la 1 iulie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22735/07) depusă la Curte la 7 mai 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Gheorghe Cornea („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Batrincea, avocat în Orhei. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, L. Apostol.
3. Reclamantul a invocat, în special, că i s-a adus atingere dreptului de acces la o instanţă prin faptul că nu i s-a permis să ia parte la procesul civil care îi leza drepturile.
4. La 16 decembrie 2010 cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1956. El locuieşte la Curchi.
6. La data evenimentelor reclamantul ocupa funcţia de şef al secţiei de psihiatrie pentru femei din cadrul Spitalului de Psihiatrie Orhei. În februarie 2003, medicul şef al spitalului a fost suspendat din funcţie din cauză că pe numele lui a fost pornită urmărirea penală, reclamantul fiind numit temporar în locul lui. Un alt doctor, V.C., a fost numit temporar în locul reclamantului.
7. În octombrie 2005, urmărirea penală pornită pe numele şefului spitalului a fost încetată, iar pe baza unei încheieri judecătoreşti acesta şi-a reluat funcţia. La 27 octombrie 2005, spitalul a emis un ordin de transfer al reclamantului în funcţia de şef al secţiei de psihiatrie pentru femei şi al lui V.C. în funcţia de medic simplu. Pe baza acestui ordin, reclamantul şi-a reluat funcţia de şef al secţiei pentru femei, iar V.C. pe cea de doctor simplu.
8. La o dată nespecificată V.C. a contestat ordinul din 27 octombrie 2005 motivând că el nu şi-a dat acordul pentru a fi îndepărtat din funcţia de şef al secţiei pentru femei. Procesul a durat până în februarie 2006, timp în care reclamantul a ocupat funcţia de şef al secţiei pentru femei. Reclamantul nu avea cunoştinţă de procesul de judecată.
9. La 28 februarie 2006, Judecătoria Orhei a examinat acţiunea depusă de V.C. fără a-l atrage pe reclamant în proces. Ea a admis acţiunea lui V.C. şi a anulat ordinul spitalului din 17 octombrie 2005. V.C. a fost renumit în funcţia de şef al secţiei psihiatrice pentru femei. Reclamantul a aflat despre proces abia după încheierea acestuia şi a declarat apel, susţinând, inter alia, că hotărârea este ilegală deoarece el nu a participat la procesul care i-a lezat în mod clar drepturile şi interesele. El a invocat inter alia articolul 360 (1) (b) al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 de mai jos). Spitalul nu a contestat hotărârea, dar a susţinut poziţia reclamantului în timpul procedurilor la Curtea de Apel.
10. La 8 iunie 2006, Curtea de Apel Chişinău a declarat inadmisibil apelul reclamantului pe motiv că el nu este parte în proces şi nu are dreptul să conteste hotărârea din 28 februarie 2006. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului bazat pe articolul 360 (1)(b) al Codului de procedură civilă, Curtea de Apel a constatat: „[...] în ceea ce priveşte articolul 360 (1)(b) al Codului, invocat de reclamant, care i-ar da dreptul să conteste o hotărâre fără să fie parte în proces [...], acesta se bazează pe o interpretare greşită a acestei norme procedurale, care nu se poate aplica în prezenta cauză”.
11. Reclamantul a declarat recurs la Curtea Supremă de Justiţie, invocând iarăşi articolul 360 (1)(b) al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 de mai jos).
12. La 15 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului constatând că acesta nu are dreptul de a contesta hotărârea din 28 februarie 2006, întrucât drepturile şi obligaţiile sau nu au fost afectate de hotărâre.
13. Ulterior evenimentelor de mai sus, reclamantul a ocupat funcţia unui doctor simplu la spital, primind un salariu mai mic decât cel de şef de secţie.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
14. Codul de procedură civilă în vigoare la data evenimentelor prevedea următoarele:
Articolul 360. Persoanele în drept să declare apel
„(1) Sunt în drept să declare apel:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu sunt participante la proces, dar care, prin hotărâre judecătorească, sunt lezate în drepturi;;
...”
ÎN DREPT
I. CU PRIVRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
15. Reclamantul a invocat articolul 6 § 1 al Convenţiei în privinţa faptului că i-au fost lezate drepturile civile printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui proces în care el nu a fost admis să participe, astfel privându-l de dreptul de a fi audiat de instanţa de judecată. Articolul 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”
A. Admisibilitatea
16. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, întrucât el ar fi putut institui separat o acţiune de repunere în drepturi ori înainta o cerere de revizuire (recurs extraordinar) a hotărârii judecătoreşti irevocabile şi definitive pronunţate în cadrul procesului sare s-a finalizat cu hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 15 noiembrie 2006. Reclamantul a susţinut că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
17. Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 al Convenţiei este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a repara încălcările reclamante împotriva lor, înainte ca acele acuzaţii să fie invocate în faţa Curţii. Astfel încât, Statul nu răspunde pentru acţiunile sale în faţa unui organ internaţional înainte ca el să fi avut posibilitatea să redreseze lucrurile prin propriul sistem juridic (a se vedea, de exemplu, Remli c. Franţei, 23 aprilie 1996, § 33, Rapoarte ale hotărârilor şi deciziilor 1996-II, şi Selmouni c. Fraţei [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V).
18. Curtea constată în speţă că chestiunea privind epuizarea căilor de recurs interne este indisolubil legată de fondul plângerii întemeiate pe articolul 6 al Convenţiei, şi anume de chestiunea dacă drepturile reclamantului au fost lezate prin hotărârea judecătorească a Judecătoriei Orhei din 28 februarie 2006. Prin urmare, ea consideră că cele două chestiuni trebuie examinate împreună (a se vedea Buzilo c. Moldovei, nr. 52643/07, § 24, 21 februarie 2012).
19. Curtea notează în continuare că plângerea nu este vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Ea notează, în continuare, că cererea nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, ea trebuie decalară admisibilă.
B. În fond
20. Reclamantul susţine că drepturile sale au fost lezate prin hotărârea Judecătoriei Orhei din 28 februarie 2006 şi că refuzul Curţii de Apel şi al Curţii Supreme de Justiţie de a-l admite în proces i-a încălcat dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
21. Guvernul a reiterat că reclamantul ar fi putut iniţia separat un proces prin care să încerce să combată concluziile la care au ajuns instanţele de judecată în cauza iniţiată de V.C.
22. Dreptul de acces la o instanţă, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, nu este absolut, putând face obiectul unor limitări; asemenea limitări sunt permise implicit întrucât dreptul de acces la justiţie, prin natura sa, necesită a fi reglementat de stat. În acest sens, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, deşi Curtea este cea care pronunţă hotărârea definitivă în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor aferente Convenţiei. Totuşi, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justiţiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă. O limitare nu este compatibilă cu articolul 6 § 1 dacă nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există o legătură rezonabilă de proporţionalitate între măsurile angajate şi scopul urmărit (a se vedea Waite and Kennedy c. Germaniei [GC], nr. 26083/94, § 59, ECHR 1999‑I). Dreptul de acces la o instanţă este lezat atunci când reglementările nu mai servesc scopurilor principiului securităţii juridice şi al bunei administrări a justiţiei şi devin un fel de barieră care împiedică justiţiabilul să obţină examinarea pe fond a cauzei sale de către o instanţă de judecată competentă (a se vedea Tsalkitzis c. Greciei, nr. 11801/04, § 44, 16 noiembrie 2006).
23. În ceea ce priveşte faptele din prezenta cauză, Curtea notează de la început că reclamantul a aflat despre proces abia după pronunţarea hotărârii în prima instanţă (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Nu există niciun indiciu că reclamantul avea cunoştinţă de proces înainte de acea dată (a se vedea, a contrario, Cañete de Goñi c. Spaniei, nr. 55782/00, § 40, ECHR 2002‑VIII). Curtea notează în continuare că Judecătoria Orhei prin hotărârea din 28 februarie 2006 a anul ordinul directorului spitalului prin care reclamantul a fost transferat în funcţia de şef al secţiei pentru femei. În rezultatul acestei hotărâri reclamantul a pierdut funcţia de conducere din spital şi a ocupat o funcţie de simplu doctor care este mai o puţin plătită. În asemenea circumstanţei, Curtea este surprinsă de faptul că Curtea Supremă de Justiţie a considerat că drepturile reclamantului nu au fost lezate prin hotărârea primei instanţei de judecată (a se vedea paragraful 12 de mai sus). În schimb, Curtea consideră că drepturile civile ale reclamantului au fost lezat în modul cel mai direct prin hotărârea din 28 februarie 2008 şi, prin urmare, constată că articolul 6 este aplicabil în prezenta cauză.
24. Astfel, Curtea cade de acord cu reclamantul că articolul 360 al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 de mai sus) îi dădea dreptul să declare apel împotriva hotărârii din 28 februarie 2006. Prevederea respectivă este formulată foarte clar şi Curtea nu cunoaşte să existe o altă interpretare dată de instanţele de judecată naţionale.
25. Reclamantul şi-a exercitat dreptul garantat de articolul 360, însă apelul lui nu a fost examinat pe fond, ci a fost scos de pe rolul instanţei de judecată pe motiv că apelantul nu avea dreptul la apel. Astfel, dreptul reclamantului de acces la o instanţă a fost blocat într-un mod arbitrar.
26. Curtea reiterează că o persoană nu este obligată să încerce mai mult de o cale de recurs din cele disponibile (a se vedea, de exemplu, Avram şi alţii c. Moldovei, nr. 41588/05, § 33, 5 iulie 2011). Prin urmare, întrucât reclamantul a încercat să utilizeze recursul pus la dispoziţie de articolul 360 al Codului de procedură civilă, el nu era obligat să exploreze alte căi, inclusiv pe cele sugerate de Guvern (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Curtea respinge obiecţia Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne şi hotărăşte că a avut loc încălcarea dreptului reclamantului de acces la o instanţă, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
27. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
28. Reclamantul a pretins 1 800 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
29. Guvernul a făcut obiecţie, susţinând că suma este excesivă.
30. Ţinând cont de încălcarea constatată mai sus, Curtea consideră că se justifică acordarea unei reparaţii a prejudiciului moral. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea admite integral cererea reclamantului.
B. Costuri şi cheltuieli
31. Reclamantul nu a formulat o cerere în ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile.
C. Dobânda de întârziere
32. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 1 800 EUR (o mie opt sute de euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor cu titlu de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 22 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy