©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A TREIA
CAUZA CORNELIA EUFROSINA RADU împotriva ROMÂNIEI
(Cerere nr. 65402/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 iulie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Cornelia Eufrosina Radu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din
D-niiB.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
D-neleE. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
D-niiE. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
D-naI. Berro-Lefèvre, judecători,
şi d-l S. Quesada, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 21 iunie 2007,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 11116/02) îndreptată împotriva României, a cărei cetăţeană, d-na. Cornelia Eufrosina Radu (« reclamanta»), a sesizat Curtea la 15 decembrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »). Reclamanta a decedat la 24 septembrie 2002. Moştenitorii săi, d-na Mihaela Niculoiu şi dl. Florin Ion Radu şi-au exprimat dorinţa de a continua cererea în faţa Curţii.
2. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să o numească pe d-na Cornelia Eufrosina Radu « reclamanta », deşi ar trebui acum să se atribuie această calitate d-nei Mihaela Niculoiu şi d-lui Florin Ion Radu (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban contra României [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).
3. Reclamanta, căreia i s-a admis beneficierea de asistenţa judiciară, a fost reprezentată mai întâi de dl. C. Radu şi ulterior de maestrul V. Stefănescu, avocat în Târgovişte. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, d-na B. Ramaşcanu şi ulterior de d-na R. Paşoi, co-agent, de la ministerul afacerilor externe.
4. Reclamanta susţinea anume că refuzul exprimat la 9 noiembrie 1999, de curtea de apel din Bucureşti, de a recunoaşte tribunalelor competenţa în a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare era contrar articolului 6 § 1 din Convenţie. În plus, ea se plângea că aceeaşi hotărâre avusese ca efect aducerea de atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale aşa cum acesta a fost recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
5. La 23 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamanta s-a născut în 1927 şi domicilia la Târgovişte.
7. În 1923, părinţii săi au cumpărat două case şi un teren aferent de 680 m² situate la nr. 6 din strada Ştefan Gheorghiu, în Târgovişte. În 1950, Statul aluat în posesie bunurile, invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950. În 1985, Statul a demolat cele două case.
a) Cererea administrativă în restituire
8. La 8 ianuarie 1996, reclamanta, unica moştenitoare, a solicitat Comisiei judeţene de aplicare a legii nr. 112/95 (în continuare « Comisia ») contravaloarea bunurilor sus-menţionate.
9. Prin hotărârea administrativă din 15 octombrie 1996, Comisia a respins cererea, sub motiv că aceste bunuri nu intrau în domeniul de aplicare al legii nr. 112/95 şi că în orice caz, urmau să fie adoptate legi viitoare de restituire sau despăgubire.
b) Acţiunea în revendicare
10. La 16 noiembrie 1998, reclamanta a sesizat judecătoria Târgovişte printr-o acţiune în revendicarea acestor bunuri. Ea arăta că părinţii săi fuseseră proprietarii bunurilor imobiliare în cauză care fuseseră naţionalizate în baza decretului nr. 92/1950. Ea susţinea că acest decret nu era aplicabil în speţă deoarece tatăl ei era în acelaşi timp funcţionar şi comerciant. În subsidiar, reclamanta a cerut o despăgubire corespunzând valorii bunurilor.
11. Prin sentinţa din 27 aprilie 1999, judecătoria Târgovişte, după ce a analizat probele (martori, documente din arhive, raport de expertiză), a conchis că naţionalizarea bunurilor fusese ilegală. Ca urmare, instanţa a admis acţiunea reclamantei şi a ordonat Statului să-i achite contravaloarea celor două case demolat precum şi a terenului aferent, anume 1 204 147 651 lei româneşti (« RON »), adică aproximativ 73 894 euro (« EUR »).
12. La 25 august 1999, tribunalul judeţean din Târgovişte, la apelul Statului, a confirmat sentinţa.
13. Direcţia generală a finanţelor publice (D.G.F.P.C.F.S.), reprezentantă a Statului, a formulat un recurs contra acestei hotărâri susţinând că jurisdicţiile nu erau competente spre a soluţiona un astfel de litigiu, deoarece bunurile imobiliare în cauză fuseseră naţionalizate cu titlu şi ar fi putut face obiectul unei cereri introduse în temeiul legii nr. 112/1995.
14. Printr-o hotărâre din 9 noiembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul Statului, a casat sentinţa favorabilă reclamantei şi, pe fond, a respins acţiunea ca inadmisibilă. Ea a apreciat că reclamanta ar fi putut cere despăgubiri conform procedurii prevăzute de legea nr. 112/95, deoarece bunurile în cauză, deşi nu mai existau în natură, se încadrau în sfera de aplicare a legii, în măsura în care fuseseră naţionalizate cu titlu. În sfârşit, a apreciat că instanţele nu erau competente pentru a soluţiona un astfel de litigiu.
c) Cererea de restituire în temeiul legii nr. 10/2001
15. După adoptarea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 cu privire la restituirea bunurilor naţionalizate abuziv, reclamanta a cerut să fie despăgubită pentru pierderea bunului său, la nivelul valorii de piaţă a bunului, conform prevederilor legii menţionate.
16. Printr-o hotărâre administrativă din 18 aprilie 2005, primăria Târgovişte a stabilit dreptul reclamantei de a fi despăgubită numai pentru o suprafaţă de 735,30 m² de teren, cu o valoare de 985 696 856 lei româneşti (anume aproximativ 27 203 euro « EUR »). Primăria nu a acordat nici o despăgubire pentru cele două case demolate în 1985. Prin aceeaşi hotărâre, primăria a apreciat că această sumă reprezenta titluri de valoare nominală de utilizat exclusiv în procesul de privatizare.
17. La 4 octombrie 2005, o hotărâre a prefecturii a ordonat trimiterea cererii de restituire a celor două case, formulată de reclamantă, către Comisia centrală spre a stabili suma despăgubirii de acordat. Rezultă din dosar că această cauză este încă pe rol.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
18. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu contra României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31, 34-44).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
A. Cu privire la excepţiile Guvernului
1. Cu privire la pierderea calităţii de victimă în privinţa motivelor bazate pe articolul 6 § 1 din Convenţie
19. În ceea ce priveşte motivele bazate pe articolul 6 § 1 din Convenţie, Guvernul invocă pierderea calităţii de victimă a reclamantei, din cauza acordării unei despăgubiri pentru pierderea bunului său, în virtutea legii nr. 10/2001. Guvernul invocă jurisprudenţa Constantinescu contra României (hot. nr. 61767/00, 14 septembrie 2004) şi afirmă că modalitatea de despăgubire poate fi luată în calcul cu ocazia analizei proporţionalităţii.
20. Reclamanta a informat Curtea că nu primise la ora actuală nici o despăgubire şi că în orice caz, faptul că autorităţile i-au acordat acţiuni/titluri de valoare la un fond de investiţii care nu este operaţional nu ar putea determina pierderea calităţii de victimă, în sensul articolului 34 din Convenţie.
21. Curtea observă că motivul reclamantei se referă la lipsa de acces la tribunal prin respingerea acţiunii sale sub motiv că tribunalele nu erau competente pentru a-i soluţiona acţiunea în revendicare. În ceea ce priveşte problema acordării unei despăgubiri pentru pierderea bunurilor, Curtea observă că acest lucru nu are incidenţă asupra motivelor ridicate din punctul de vedere al articolului 6 § 1 din Convenţie dar că aceasta ar putea fi luată în calcul în temeiul articolului 41, în relaţie directă cu eventualele încălcări constatate.
Concluzia este că excepţia trebuie respinsă.
2. Incompatibilitate ratione materiae a motivului întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1
22. Guvernul susţine că motivul reclamantei legat de pretinsa atingere adusă dreptului său de proprietate este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile articolului 1 din Protocolul nr. 1. El se referă la jurisprudenţa de conform căreia Convenţia nu consacră un drept la reconstituirea dreptului de proprietate, articolul 1 din Protocolul nr. 1 neprotejând decât respectarea bunurilor actuale. El afirmă că faptul de a şti dacă naţionalizarea imobilului era sau legală nu poate fi stabilit decât printr-o hotărâre judiciară definitivă.
23. Guvernul evocă diferenţa între prezenta cauză şi cauza Brumărescu, deoarece eventuala ilegalitate a naţionalizării bunului nu a fost stabilită în speţă printr-o hotărâre definitivă, cum a fost cazul în cauza Brumărescu. El consideră că jurisprudenţa Gornescu contra României (nr. 37421/97, 1 iulie 1998) îşi găseşte aplicare în prezenta cauză, situaţia de fapt fiind similară. În sfârşit, conform Guvernului, acţiunea formulată de reclamantă nu dădea naştere în patrimoniul său nici unui drept de creanţă, ci numai eventualităţii de a obţine un asemenea drept (cf. Anagnostopoulos şi alţii contra Greciei, nr. 39374/98, 30 noiembrie 1999).
24. Reclamanta contestă teza Guvernului şi afirmă că a suferit o atingere a dreptului său cu privire la bunurile sale.
25. Curtea trebuie să constate că, la momentul când hotărârea Curţii de apel a fost emisă, anume la 9 noiembrie 1999, reclamanta avea un « bun » sau cel puţin o speranţă legitimă de i se recunoaşte un drept de proprietate asupra bunului imobiliar în cauză.
26. Curtea observă că situaţia de fapt în speţă este similară cu cea existentă în cauza Ban contra României (nr. 46639/99, 7 decembrie 2006). În această din urmă cauză, Curtea a judecat că la epoca la care a fost pronunţată hotărârea Curţii de apel, reclamantul ne avea un « bun » sau cel puţin o speranţă legitimă de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra imobilului revendicat (cf. mutatis mutandis Ban mai sus citat, § 34).
27. Cât despre raţionamentul Curţii de apel pentru a respinge acţiunea reclamantei, Curtea constată că la epoca faptelor exista o jurisprudenţă constantă a curţilor de apel care, statuând în calitate de ultim grad de jurisdicţie, respingeau acţiunile în revendicare ale foştilor proprietari sub motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabil (a se vedea, asupra acestui punct, reglementarea pertinentă referitoare la situaţia anumitor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie descrise în hotărârile Constantinescu contra României, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu contra României, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). Astfel, reclamanta nu avea, în momentul pronunţării hotărârii Curţii de apel, un « bun » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
28. În ce priveşte posibilitatea ca reclamanta să primească o despăgubire pentru pierderea bunului său, Curtea observă că deşi autorităţile administrative au iniţiat unele demersuri în acest sens, reclamantei nu i s-a acordat, până azi, nici o despăgubire definitivă cu acest titlu (a se vedea §§ 16-17 mai sus).
29. Rezultă că acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile din Convenţie în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respins cu aplicarea articolului 35 § 4.
B. Cu privire la admisibilitatea motivului întemeiat pe articolul 6 § 1 din Convenţie
30. Curtea constată că motivul întemeiat pe articolul 6 § 1 din Convenţie referitor la lipsa de acces la un tribunal nu este în mod manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază de altfel că acesta nu se loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarat admisibil.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
31. Reclamanta se plânge de o lipsă de acces la tribunal din cauza respingerii acţiunii sale, la 9 noiembrie 1999, de către Curtea de apel Bucureşti, sub motiv că şi-ar fi putut revendica bunurile pe calea administrativă a legii nr. 112/95 şi că tribunalele nu erau competente pentru a soluţiona litigiul. Ea invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care sună astfel în partea sa pertinentă:
« Orice persoană are dreptul să i se audieze cauza în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) cu privire la contestaţiile legate de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...) »
32. Guvernul apreciază că tribunalele interne s-au pronunţat asupra acţiunii în revendicare a reclamantei apreciind că naţionalizarea se făcuse în temeiul unui text juridic, anume decretul nr. 92/1950, contrar cauzei Brumărescu în care tribunalele motivau absenţa competenţei printr-o competenţă exclusivă a legislatorului.
33. Curtea reaminteşte că în alte cauze similare, a tras concluzia încălcării articolului 6 § 1 din Convenţie sub motiv că refuzul curţilor de apel de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina litigii referitoare, ca şi în cauza de faţă, legată de o revendicare imobiliară încălca articolul 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Buzatu contra României, nr. 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, Dickmann contra României, nr. 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003 şi Ban contra României mai sus citat, §§ 41-44).
34. În speţă, Curtea reţine că raţionamentul utilizat de Curtea de apel pentru a exclude din competenţa tribunalelor acţiunea în revendicare a reclamantei, şi anume posibilitatea de a sesiza autorităţile administrative cu privire la legea nr. 112/1995, ignoră demersurile iniţiale întreprinse de reclamantă pe calea aceleiaşi legi (a se vedea § 9 mai sus).
35. Curtea nu constată nici un motiv pentru a nu reţine aplicarea jurisprudenţei mai sus citate şi apreciază că în speţă, faptul că Curtea de apel a exclus din competenţa tribunalelor examinarea acţiunii în revendicare a reclamantei, este contrar dreptului la un tribunal, şi că în cazul de faţă, sub aspecrul articolului 6 § 1 din Convenţie, are aceleaşi consecinţe juridice ca şi hotărârea Curţii supreme de justiţie în cauza Brumărescu.
36. Pornind de aici, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
37. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară ca a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
38. Moştenitorii reclamantei, d-na Mihaela Niculoiu şi dl. Florin Ion Radu reclamă contravaloarea a două case demolate în 1985 de autorităţi, pe care le apreciază la 274 000 euro (« EUR »). Solicită de asemenea 60 000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţele şi neplăcerile suferite de reclamantă în cursul procedurilor.
39. Guvernul reaminteşte că reclamanta a fost deja despăgubită pentru pierderea bunului său, pe calea legii nr. 10/2001, şi că, drept urmare, o nouă cerere în acest sens ar fi lipsită de temei. Cât despre prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o satisfacţie echitabilă suficientă. În orice caz, el apreciază că suma reclamată este excesivă.
40. Curtea ia notă că în speţă, unicul temei de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile rezidă în faptul c reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la un tribunal conform articolului 6 § 1 din Convenţie.
41. Curtea reaminteşte ca în temeiul jurisprudenţei sale constante, ea poate indemniza prejudiciul moral al unui reclamant decedat în decursul procedurii în faţa Curii, vărsându-l către moştenitori (cf. hotărârea Dalban contra României [GC], nr. 28114/95, § 59, CEDO 1999-VI, Loukanov contra Bulgariei, hotărâre du 20 martie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-II, § 53, şi X contra Franţei, hotărârea din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, §§ 51-54).
42. Curtea consideră c evenimentele în cauză au antrenat ingerinţe în dreptul reclamantei de acces la un tribunal. Pronunţându-se în echitate, cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea apreciază că suma de 7 000 EUR ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă se va plăti d-nei Mihaela Niculoiu şi d-lui Florin Ion Radu conjunctiv, în calitate de moştenitori.
B. Costuri şi cheltuieli
43. D-na Mihaela Niculoiu şi dl. Florin Ion Radu solicită de asemenea 10 000 EUR pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curii. În acest sens, ei au depus la dosar o copie a unei adrese din 18 februarie 2006 din partea avocatului lor, care arată ca valoarea onorariilor de avocat aferente procedurilor interne se ridică la 3000 USD, sau 2 210 EUR. O a doua adresă (« nota de onorarii previzionate pro-forma ») redactata de reprezentantul reclamantei în procedura din faţa Curţii indică o sumă de 5 000 EUR. În fine, o declaraţie depusă la dosar de reprezentantul iniţial al reclamantei în faţa Curţii, indică un total de 3 000 USD, sau 2 210 EUR cu titlul de cheltuieli de expertiza, de deplasare şi taxe judiciare.
44. Guvernul nu se opune plăţii cheltuielilor de procedura cu condiţia ca acestea sa fie susţinute de documente justificative. El subliniază ca nici un document justificativ pentru sumele pretinse nu a fost depus la dosar.
45. Curtea reaminteşte că în privinţa articolului 41 din Convenţie se pot rambursa numai cheltuielile legat de care s-a stabilit că au fost realmente efectuate, ca acestea corespundeau unei necesităţi şi că sunt o suma rezonabilă.
46. În speţă, Curtea constata că unicele documente justificative furnizate de d-na Mihaela Niculoiu şi dl. Florin Ion Radu sunt adresele trimise de avocaţii lor. Cât priveşte costurile de procedura în fata curţii, deşi nu prezintă proba, Curtea apreciază că reclamanta precum moştenitorii săi au suportat în mod necesar cheltuieli cu ocazia acestor proceduri.
47. Ţinând seama de elementele aflate în posesia sa, de circumstanţele specifice cauzei, precum şi de asistenţa judiciara a Consiliului Europei, pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea apreciază ca rezonabil sa aloce d-nei Mihaela Niculoiu şi dlui. Florin Ion Radu conjunctiv 500 EUR care să includ toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
48. Curtea apreciază ca adecvat să bazeze nivelul de dobânzi moratorii pe rata de dobândă a facilităţii de împrumut marginal de la Banca Central Europeană, majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibila în privinţa motivului întemeiat pe articolul 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibila pentru celelalte;
2. Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Afirmă
a) că Statul acuzat trebuie să achite d-nei Mihaela Niculoiu şi d-lui Florin Ion Radu conjunctiv, în termen de trei luni începând cu data la care hotărârea va fi devenit definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare:
i. 7 000 EUR (şapte mii euro) pentru daune morale;
ii. 500 EUR (cinci sute euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată;
iii. orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca începând de la data expirării termenului menţionat şi până la achitare, aceste sume vor fi majorate cu o dobânda simpla cu o rata egala cu aceea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabila pe durata acestei perioade, majorat cu trei puncte procentuale;
c) ca sumele în cauza se vor converti în lei noi (RON) la rata aplicabila la data plăţii;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabila pentru celelalte.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 iulie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Santiago QuesadaBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy