©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Secţia a cincea
HOTĂRÂREA
din 25 iunie 2015
În cauza Couturon împotriva Franţei
(Cererea nr. 24756/10)
Strasbourg
definitivă la 25/09/2015
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Couturon împotriva Franţei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Mark Villiger, preşedinte, Angelika Nußberger, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, Régis de Gouttes, judecător ad-hoc, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 iunie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 24756/04 îndreptată împotriva Republicii Franceze prin care un resortisant al acestui stat, domnul Jean Couturon („reclamantul”), a sesizat Curtea la 1 aprilie 2010 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Christian Huglo, avocat în Paris. Guvernul francez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, François Alabrune, directorul Direcţiei Afaceri Juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Având în vedere faptul că domnul A. Potocki, judecător ales să reprezinte Franţa, s-a abţinut de la examinarea prezentei cauze (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Régis de Gouttes în calitate de judecător ad hoc [art. 29 § 1 lit. b) din Regulament].
4. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor rezultată din neacordarea unei despăgubiri pentru pierderea valorii proprietăţii sale, ca urmare a construirii unei autostrăzi pe o porţiune expropriată a acesteia.
5. La 10 iunie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului în ceea ce priveşte acest capăt de cerere; a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1921 şi locuieşte în Neuilly-Sur-Seine. Este proprietarul unui ansamblu imobiliar situat pe teritoriul comunei Naves, în Corrèze, care cuprinde castelul Bach, dependinţele sale şi un teren a cărui suprafaţă iniţială a fost de 27 ha. Castelul, portalul şi vestigiile unei mănăstiri au fost trecute în inventarul suplimentar al monumentelor istorice din 1993.
7. La 10 ianuarie 1996, proiectul de construcţie a autostrăzii A 89 între Puy-de-Dôme şi Gironde a fost declarat ca fiind de utilitate publică.
8. Guvernul menţionează că, astfel cum a subliniat în concluziile sale comisia de anchetă, obiectivul era de a crea o legătură rapidă între Bordeaux şi Clermont Ferrand. Acesta precizează că, în ceea ce priveşte schema rutieră naţională, este necesară construirea unor „rute transversale structurante”.
9. O parcelă de aproximativ 88 de ari, adiacentă portalului menţionat şi care aparţine reclamantului, a făcut obiectul exproprierii în cadrul derulării acestui proiect.
10. Prin hotărârea din 13 octombrie 2000, Tribunal de Grande Instance Tulle a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru expropriere datorate reclamantului la 118 906 franci [18 127,10 euro (EUR)], dintre care 95 125 franci cu titlu de despăgubire principală şi 23 781 franci cu titlu de despăgubire pentru refolosire (despăgubirea pentru refolosire este de natură să acopere cheltuielile pe care expropriatul ar trebui să le suporte pentru reconstituirea în natură a patrimoniului său). A fost respinsă solicitarea reclamantului pentru acordarea unei despăgubiri pentru deprecierea valorii restului proprietăţii, cu motivarea că „amputarea funciară propriu-zisă a terenului nu va afecta proprietatea domnului Couturon” şi că „singurele daune pe care le-ar putea suferi proprietatea [...] vor fi neplăcerile cauzate de apropierea de autostradă, care vor constitui daune cauzate de lucrări publice a căror despăgubire nu este de competenţa instanţei de expropriere”.
11. Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii în faţa Cour d’appel Limoges, respingând această cerere. A susţinut că autostrada va distruge peisajul din împrejurimile castelului şi că acţiunea de expropriere, care se întinde până în faţa portalului, va situa castelul într-o fundătură. Susţinând că valoarea restului ansamblului imobiliar se va deprecia, reclamantul a cerut acordarea unei despăgubiri în valoare de 231 722,50 EUR. S-a întemeiat, în această privinţă, pe o estimare a diminuării valorii realizată de către un notar, la 17 iunie 2002, pe baza unei expertize a valorii proprietăţii, dispusă la 15 decembrie 1999 de Tribunal administratif din Limoges, la cererea reclamantului. Potrivit acestei estimări:
„ [...] scăderea valorii care rezultă în urma construirii autostrăzii poate fi evaluată, în speţă, între 20 şi 40%, având în vedere proximitatea vecinătăţii şi faptul că exproprierea distruge în totalitate estetica remarcabilă a locului şi a peisajelor înconjurătoare, trebuie luat în considerare că se pierde caracterul excelent al amplasării sale care îi aducea o plusvaloare de 20%. Prin urmare, diminuarea valorii rezultate în urma construcţiei autostrăzii trebuie estimată la valoarea maximă a procentelor indicate, adică la 40%. Având în vedere faptul că valoarea estimată de expertul judiciar este de 579 306,26 franci, diminuarea valorii este de 231 722,50 EUR.”
12. Apelul a fost respins prin hotărârea din 16 decembrie 2002. Instanţa a subliniat că, dacă împrejurimile domeniului reclamantului îşi vor pierde aspectul estetic, acest lucru nu ar fi o consecinţă directă a exproprierii în sine a parcelei menţionate, ci a amenajărilor realizate şi a lucrării construite. Ea a dedus, astfel, că aspectul respectiv nu ţine de procedura legată de acordarea despăgubirilor datorate în urma exproprierii acestei parcele.
13. Autostrada a fost deschisă circulaţiei la 24 februarie 2003. Este situată la aproximativ 250 m de castel, în faţa acestuia.
14. La 8 decembrie 2003, reclamantul a sesizat Tribunal administratif Limoges cu o cerere pentru obligarea statului şi a companiei naţionale mixte care a concesionat autostrada să îi plătească o sumă anuală de 5 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru poluarea sonoră rezultată în urma funcţionării lucrării rutiere, precum şi suma de 231 722,50 EUR, reprezentând despăgubire pentru prejudiciul cauzat de deprecierea valorii proprietăţii sale în urma construirii autostrăzii (pe care a evaluat-o la 40%).
15. Prin hotărârea din 29 iulie 2006, instanţa administrativă a respins prima parte a cererii şi a admis-o parţial pe cea de-a doua, pe baza raportului de expertiză şi a diminuării valorii menţionate, obligând concesionarul să plătească suma de 115 861,25 EUR reclamantului. Aceasta a subliniat faptul că „deşi prezenţa vizibilă şi sonoră a unei autostrăzi în imediata apropiere a unei proprietăţi precum un castel, chiar dacă nu le-ar aduce proprietarilor tulburări de folosinţă anormale şi deosebite, ar putea constitui un element defavorabil pentru o parte dintre potenţialii cumpărători ai unei astfel de reşedinţe care sunt în căutarea unei calităţi aparte a mediului înconjurător”. Ţinând cont de aceste circumstanţe, instanţa a reţinut că amplasarea autostrăzii A 89 a dus la o pierdere a valorii estimate în bani a proprietăţii reclamantului. A evaluat această pierdere de valoare mai degrabă la 20% decât la 40%, pe motiv că „proprietatea nu se afla în imediata apropiere a lucrării litigioase şi că impactul autostrăzii asupra mediului şi, în speţă, asupra priveliştii proprietăţii [reclamantului, era] limitat de optimizarea traseului şi de prezenţa unor panouri vegetale”.
16. La 17 aprilie 2008, hotărârea a fost infirmată de Cour administrative d’appel Bordeaux. Instanţa de apel a considerat că prezenţa autostrăzii, din punct de vedere vizual şi sonor, situată la 250 m de castelul aparţinând reclamantului, nu este ea însăşi de natură să genereze o pierdere din valoarea venală pentru care s-ar putea acorda despăgubiri, pretinsa depreciere nedând dreptul reclamantului la repararea prejudiciului, oricare ar fi particularităţile proprietăţii în cauză, decât în măsura în care se poate considera că deprecierea are un caracter anormal în funcţie de gravitatea tulburărilor de folosinţă determinate de prezenţa lucrării şi de intensitatea traficului rutier. În lipsa unor tulburări de această natură „pe lângă cele care, în interes general, ar putea fi tolerate de proprietarii care trăiesc în imediata apropiere a unei astfel de lucrări”, aceasta a concluzionat că pierderea valorii venale de care s-a plâns reclamantul nu ar putea conduce la acordarea de despăgubiri.
17. Reclamantul a sesizat Conseil d’État, pretinzând că ar fi avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 de către curtea de apel, prin neacordarea unei despăgubiri corespunzătoare pentru pierderea valorii venale a proprietăţii sale. La 2 octombrie 2009, Conseil d’État a concluzionat că „niciunul dintre mijloacele [reclamantului] nu erau de natură să ducă la admiterea recursului”.
ÎN DREPT
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
18. Reclamantul s-a plâns de o încălcare a dreptului de respectare a bunurilor sale rezultată din neacordarea de despăgubiri pentru pierderea valorii proprietăţii sale ca urmare a construcţiei unei autostrăzi pe o porţiune expropriată din aceasta. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, conform căruia:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
19. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
20. Guvernul susţine că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. În această privinţă, arată că art. L. 13-13 din Codul de expropriere pentru cauză de utilitate publică prevede că despăgubirile acordate trebuie să acopere „întregul prejudiciu direct, material şi sigur, cauzat prin expropriere”, ceea ce include şi deprecierea restului proprietăţii bunului expropriat. Acesta mai observă că, deşi reclamantul a formulat o cerere în acest sens în cadrul procedurii referitoare la despăgubirile de expropriere, în faţa Tribunal de grande instance Tulle şi apoi în faţa Cour d’appel Limoges, a omis să declare recurs în casaţie.
21. Reclamantul a replicat că din jurisprudenţa Curţii rezultă că regula epuizării căilor de atac interne trebuie să fie aplicată cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv, precum şi că, în cazul în care reclamantul dispune eventual de mai multe căi de recurs potenţial efective, acesta are obligaţia de a utiliza doar una dintre ele.
22. Curtea reaminteşte că, potrivit art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât după ce au fost epuizate căile interne de atac. Este necesar ca fiecare reclamant să fi oferit instanţelor naţionale ocazia pe care această dispoziţie le-o acordă în principiu statelor contractante: de a evita sau de a repara încălcările pretinse împotriva sa. Această regulă se bazează aşadar pe ipoteza conform căreia dreptul intern prevede o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte încălcarea pretinsă. Cu toate acestea, dispoziţiile art. 35 § 1 din Convenţie nu prescriu decât epuizarea căilor de atac legate de încălcările pretinse, disponibile şi adecvate în acelaşi timp. Acestea trebuie să existe într-un grad de certitudine suficient, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de efectivitatea şi accesibilitatea dorite; este obligaţia statului pârât să demonstreze că aceste cerinţe sunt întrunite [a se vedea, printre numeroase alte hotărâri şi decizii, Mifsud împotriva Franţei (dec.) (MC), 57220/00, pct. 15, CEDO 2002-VIII].
23. Curtea observă, în speţă, că reclamantul a prezentat în faţa instanţei competente de expropriere o cerere pentru despăgubirea deprecierii părţii neexpropriate a bunului său. Cererea a fost respinsă de Tribunal de grande instance Tulle, apoi de Cour d’appel Limoges, cu motivarea că prejudiciul invocat de către reclamant nu rezulta din exproprierea unei parcele din proprietatea sa, ci din lucrările de amenajare şi construcţie a autostrăzii, şi că o asemenea problemă intră sub incidenţa procedurii referitoare la despăgubirile datorate în urma exproprierii. Reclamantul nu a formulat recurs în casaţie. El a folosit totuşi o altă cale: a sesizat instanţele administrative cu o cerere prin care solicita obligarea statului şi a companiei naţionale care a concesionat construcţia autostrăzii, să repare prejudiciul rezultat în urma deprecierii valorii proprietăţii sale prin construcţia acestei infrastructuri. Or, această cale pare să fi fost mai potrivită pentru examinarea capătului său de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr.1 decât procedura referitoare la despăgubirile pentru expropriere (fapt care pare să fie confirmat şi de concluziile Tribunal de grande instance Tulle şi ale Cour d’appel Limoges). Capătul său de cerere vizează într-adevăr neacordarea de despăgubiri pentru scăderea valorii părţii neexpropriate a bunului său, scădere rezultată nu din fragmentarea unei parcele din aceasta, ci de tipul lucrării de amenajare întreprinse în imediata apropiere după expropriere. Caracterul efectiv al acestei căi de atac reiese din exemplele din jurisprudenţă citate de Guvern în memoriul său (este vorba de hotărârile Conseil d’État din 10 octombrie 1984, 9 noiembrie 1984 şi 5 decembrie 1990, respectiv nr. 37192, 40394 şi 60308). De altfel, ceea ce contează este faptul că cererea de acordare de despăgubiri depusă de reclamant a fost examinată în mod efectiv pe fond de instanţele administrative sesizate [a se vedea, de exemplu, Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 43-45, CEDO 2009]. Acest lucru arată că instanţa naţională a fost competentă să se pronunţe în primul rând în legătură cu pretinsa încălcare a Convenţiei, ceea ce corespunde finalităţii art. 35 § 1.
24. În consecinţă, reclamantului nu i se poate reproşa că nu a epuizat căile de atac interne.
25. În acest context, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În plus, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
26. Reclamantul consideră că situaţia sa este asemănătoare cu cea a reclamanţilor din cauzele precedente în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Citează hotărârile Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei (23 septembrie 1982, seria A nr. 52), Allan Jacobsson împotriva Suediei (nr. 1) (25 octombrie 1989, seria A nr. 163), Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei (29 noiembrie 1991, serie A nr. 222), Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (24 iunie 1993, seria A nr. 260‑B), Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei (27 octombrie 1994, seria A nr. 293‑B), Loizidou împotriva Turciei (23 martie 1995, seria A nr. 310) şi Phocas împotriva France (23 aprilie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑II). Acesta atrage atenţia mai ales asupra hotărârii Kozacıoğlu împotriva Turciei (MC) (nr. 2334/03, 19 februarie 2009), în care Curtea a decis că stabilirea despăgubirilor pentru exproprierea unui bun fără a lua în considerare raritatea şi caracteristicile sale arhitecturale şi istorice constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Ţinând cont de faptul că o parte din proprietatea sa este înscrisă în inventarul suplimentar al monumentelor istorice, el se află într-o situaţie asemănătoare. În continuare, susţine că nu exproprierea în sine face obiectul capătului său de cerere, ci pierderea valorii venale rezultată din prezenţa autostrăzii în imediata apropiere a proprietăţii sale. Făcând trimitere la hotărârea Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, acesta reaminteşte că despăgubirea poate fi datorată şi în lipsa unei deposedări. Menţionează că, deşi construcţia autostrăzii era de interes general, autorităţile nu erau scutite de obligaţia de a îl despăgubi pentru pierderea valorii venale şi pentru tulburările de folosinţă cauzate de prezenţa acestei lucrări publice. Făcând referire, în special, la hotărârile Lallement împotriva Franţei (nr. 46044/99, 11 aprilie 2002) şi Motais de Narbonne împotriva. Franţei (nr. 48161/99, 2 iulie 2002), acesta afirmă că, în caz de privare de proprietate, despăgubirea trebuie să acopere în totalitate prejudiciul suferit şi în mod rezonabil proporţională cu valoarea bunului.
27. Guvernul consideră că deciziile la care reclamantul face referire nu pot fi aplicate în acest caz. Într-adevăr, constată că acestea se înscriu în contextul procedurii de expropriere sau vizează consecinţele pe care le au proiectele lucrărilor de amenajare conducând la un risc de expropriere sau la o interdicţie de construcţie, asupra indisponibilizării unui bun ori asupra interdicţiei sau restricţiei de construcţie. Or, Guvernul subliniază că, pe de o parte, reclamantul a beneficiat de o despăgubire pentru expropriere şi are în continuare deplina proprietate a bunurilor rămase, acestea nefiind supuse niciunui risc de expropriere sau unei interdicţii de construcţie. Pe de altă parte, hotărârile pronunţate în această cauză de instanţele administrative franceze au avut ca unic temei răspunderea obiectivă, care impune repararea daunelor rezultate dintr-un „prejudiciu special şi anormal” care pentru persoana în cauză reprezintă o fisură în egalitatea sarcinilor. Or, subliniază acesta, Curtea a decis în cauza Antunes Rodrigues împotriva Portugaliei (nr. 18070/08, pct. 35, 26 aprilie 2011) că un astfel de regim de răspundere permite în mod adecvat punerea în balanţă a intereselor reclamantului şi cele ale comunităţii. Guvernul adaugă că, precizând că stabilirea existenţei unui astfel de prejudiciu este de competenţa instanţelor naţionale şi reţinând că niciun element nu conduce la concluzia că hotărârile instanţelor interne ar fi fost arbitrare sau vădit nerezonabile, Curtea a decis că nu s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. Făcând trimitere la aceeaşi cauză, acesta subliniază că realizarea unei lucrări destinate uzului colectiv – precum autostrada A 89 ‒ este de interes general. În continuare, reaminteşte că din jurisprudenţa Curţii rezultă că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la păstrarea bunurilor într-un mediu agreabil şi că doar existenţa unor neplăceri grave poate constitui o atingere asupra dreptului pe care îl garantează. În cele din urmă, Guvernul constată că instanţele administrative au pus în balanţă în mod corespunzător interesele părţilor: ţinând cont, în primul rând, de localizarea geografică a autostrăzii (lângă proprietatea reclamantului şi la 250 m de castel), de specificul împrejurimilor (un parc având mai multe zeci de hectare), precum şi poluarea fonică şi vizuală cauzate de lucrare, acestea au hotărât că tulburările de folosinţă care aduceau atingere dreptului de proprietate al reclamantului nu erau mai grave decât cele pe care ar trebui să le suporte, în interes general, proprietarii care locuiesc în apropierea unei autostrăzi. El subliniază apoi că deciziile acestora nu erau nici arbitrare, nici vădit nerezonabile.
28. În primul rând, Curtea constată că scăderea valorii venale a părţii neexpropriate din proprietatea reclamantului în vederea construcţiei autostrăzii A 89 este reală. Aceasta reiese din expertiza notarială a pierderii de valoare prezentată de reclamant în faţa instanţelor naţionale şi, apoi, în faţa Curţii, dar şi din hotărârea Tribunal administratif Limoges din 20 iulie 2006 (confirmată de hotărârea Cour administrative d’appel din 17 aprilie 2008). Ea deduce astfel că reclamantul se poate prevala de faptul că s-a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale.
29. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima normă, care apare în prima frază a primului paragraf şi care are un caracter general, enunţă principiul general al respectării dreptului de proprietate; a doua normă, prevăzută în cea de-a doua frază din acelaşi paragraf, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cea de-a treia normă, prevăzută în al doilea paragraf, recunoaşte dreptul statelor de a reglementa, printre altele, folosinţa bunurilor conform interesului general [a se vedea, printre altele, Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, pct. 61, Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 55, CEDO 1999 II, Immobiliare Saffi împotriva. Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 44, CEDO 1999 V, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 134, CEDO 2004 V, şi Vistiņš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012].
30. În speţă, reclamantul nu se plânge de privarea de proprietate pe care a suferit-o. El denunţă neacordarea unei despăgubiri pentru pierderea de valoare a părţii neexpropriate a proprietăţii sale care a rezultat nu din fragmentării unei parcele din aceasta, ci din poluarea sonoră şi vizuală ca urmare a tipului de lucrări de amenajare întreprinse în imediata apropiere după expropriere. Aşa cum afirmă Guvernul, dreptul naţional nu permite acordarea unei astfel de despăgubiri decât dacă există unui prejudiciu special şi anormal care ar însemna pentru reclamant o fisură în egalitatea sarcinilor. Or, Cour administrative d’appel Bordeaux a considerat că reclamantul nu a suferit un prejudiciu atât de grav (supra, pct. 16).
31. Curtea deduce că norma aplicabilă în speţă nu este nici cea enunţată în a doua frază din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, nici cea enunţată în cel de-al doilea paragraf al acestei dispoziţii. Aşadar, va examina faptele cauzei în cadrul primei fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1.
32. Conform acestei dispoziţii, Curtea trebuie să verifice dacă a fost păstrat un just echilibru între cerinţele de interes general al comunităţii şi necesitatea apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong şi Lönnroth, menţionată anterior, pct. 69). Stabilirea unui astfel de echilibru se reflectă, de fapt, în întreaga structură a art. 1 al Protocolului nr. 1: în toate cazurile trebuie se existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (a se vedea Ouzounoglou, pct. 29, citat anterior). Acest echilibru dispare dacă persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină specială şi exorbitantă [a se vedea Perdigăo împotriva. Portugaliei (MC), nr. 24768/06, pct. 67, 16 noiembrie 2010, şi Antunes Rodrigues, citat anterior, pct. 29]. Dacă, în cazul unei privări de proprietate, neacordarea de despăgubiri constituie, în principiu, o sarcină excesivă şi aduce cu sine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31423/96, pct. 48, CEDO 1999-II], situaţia este diferită în cazul în care încălcarea dreptului la respectarea bunurilor intră sub incidenţa celui de-al doilea paragraf al acestei dispoziţii [a se vedea, de exemplu, Depalle împotriva Franţei (MC), nr. 34044/02, pct. 91, CEDO 2010] sau, precum în speţă, a primei fraze a primului paragraf. Aşadar nu reprezintă decât unul dintre factorii ce trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacă justul echilibru a fost respectat.
33. Trebuie reamintit, de asemenea, că exercitarea reală şi eficace a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu depinde doar de obligaţia statului de a se abţine de la orice ingerinţă; pot fi impuse măsuri pozitive de protecţie, mai ales dacă există o legătură directă între măsurile pe care un reclamant le poate pretinde în mod legitim din partea autorităţilor şi folosinţa efectivă a bunurilor sale [Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 134, CEDO 2004‑XII; a se vedea, de asemenea, Bistrović împotriva Croaţiei, nr. 25774/05, pct. 33, 31 mai 2007]. Acest lucru dă naştere în special la obligaţia statului de a prevedea o procedură judiciară care să ofere garanţiile procedurale necesare şi care să permită astfel instanţelor naţionale să soluţioneze în mod eficient şi echitabil orice litigiu referitor la probleme de proprietate (Bistrović, citată anterior, acelaşi paragraf).
34. În speţă, Curtea constată, în primul rând, că faptele denunţate de reclamant se circumscriu punerii în aplicare a unei politici de amenajare a teritoriului. Ea reaminteşte că acest tip de politici, în care primează interesul general al comunităţii, lasă statului o marjă de apreciere mai mare decât în cazul în care ar fi vorba în mod exclusiv de drepturi civile (a se vedea Depalle, citat anterior, pct. 84, CEDO 2010).
35. Apoi, în ceea ce priveşte examinarea proporţionalităţii, consideră că speţa trebuie raportată la cazurile Ouzounoglou împotriva Greciei (nr. 32730/03, 24 noiembrie 2005) şi Athanasiou şi alţii împotriva Greciei (nr. 2531/02, 9 februarie 2006), chiar dacă aceste cauze se întemeiază pe al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat anterior, atât în cazul aplicării acestei dispoziţii, cât şi în cazul aplicării primei fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1, este important să se menţină un just echilibru între cerinţele de interes general şi cele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.
36. Prima dintre aceste cauze se referea la situaţia unei persoane care, în contextul realizării unui proiect rutier, a fost expropriată de o parte (1 076 m2) din terenul de 3 643 m2 pe care se găsea locuinţa sa principală, invocând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a refuzului de i se acorda o despăgubire pentru deprecierea părţii neexpropriate din bunului său din cauza naturii lucrării. În cea de-a doua cauză, reclamanţii au formulat acelaşi tip de capăt de cerere în contextul construcţiei unei linii de cale ferată şi a unui pod feroviar destinate circulaţiei trenurilor de mare viteză.
37. Curtea a reamintit că, în cauzele anterioare în care examinase problema refuzului instanţelor elene de a stabili o despăgubire specială pentru părţile de teren ce au făcut obiectul unei măsuri de expropriere, a decis că, ţinând cont de marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 o lasă autorităţilor naţionale, faptul că instanţele elene nu au ţinut cont de natura lucrărilor efectuate şi nu au analizat dacă acestea erau sau nu în avantajul proprietarilor, ci au judecat doar problema fragmentării proprietăţii, nu a reprezentat o încălcare a dispoziţiei respective (Azas împotriva Greciei, nr. 50824/99, 19 septembrie 2002, Interoliva ABEE împotriva Greciei, nr. 58642/00, 10 iulie 2003, Konstantopoulos AE şi alţii împotriva Greciei, nr. 58634/00, 10 iulie 2003, şi Biozokat A.E. împotriva Greciei, nr. 61582/00, 9 octombrie 2003). A observat, totuşi, că „spre deosebire de aceste cauze, în care, în lipsa clară a unei situaţii arbitrare, s-a bazat pe marja de apreciere de care beneficiază autorităţile naţionale”, în cazul reclamanţilor din cauzele Ouzounoglou şi Athanasiou şi alţii a fost mult mai evident faptul că natura lucrării a dus direct la „deprecierea substanţială” a valorii părţilor neexpropriate. În această privinţă, Curtea a arătat că, în prima cauză, casa familială a reclamantei era localizată acum la intersecţia dintre patru străzii şi la o distanţă de 15 m de un pod suspendat şi că, pe lângă faptul că proprietatea avea vedere spre autostradă, reclamanta era expusă la efectele poluării sonore şi a vibraţiilor constante. În cea de a doua cauză, a constatat că proprietăţile fiecăruia dintre cei patru reclamanţi se aflau la o distanţă mai mică de cinci metri de calea ferată, cu toate neplăcerile pe care le presupune o astfel de situaţie. De asemenea, a observat că trei dintre proprietăţile acestora se aflau în josul podului feroviar, astfel încât priveliştea le-a fost blocată în mod permanent, iar acestea erau expuse la poluare sonoră şi la vibraţii constante. De altfel, a arătat că exploatarea părţii neexpropriate a terenului celuilalt reclamant, care se găsea sub podul feroviar şi pe care nu se putea construi ca urmare a exproprierii, era compromisă în mod semnificativ. Curtea a dedus în cele două cauze că, prin refuzul de a acorda reclamanţilor o despăgubire pentru scăderea valorică a părţii neexpropriate a terenurilor lor, instanţa naţională nu a respectat justul echilibru între apărarea drepturilor individuale şi cerinţele de interes general şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
38. În speţă, aşa cum s-a indicat anterior, pierderea valorii venale a părţii neexpropriate a proprietăţii reclamantului (care include un castel, vestigiile unei mănăstiri şi un portal înscrise în inventarul monumentelor istorice) în urma construirii autostrăzii A 89 este dovedită. Totuşi, fie că pierderea valorii venale este estimată la 20% ‒ aşa cum a reţinut Tribunal administratif Limoges – fie la 40% ‒ conform notarului care a calculat pierderea de valoare în 2002‒, efectele apropierii proprietăţii reclamantului de autostradă nu sunt asemănătoare cu cele din cauzele Ouzounoglou şi Athanasiou şi alţii. În opinia Curţii, în aceste condiţii nu se poate afirma că reclamantul a fost nevoit să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.
39. Întrucât este vorba despre proceduri la care reclamantul a avut acces, prezenta speţă trebuie analizată prin raportare la cauzele Antunes Rodrigues şi Bistrović citate anterior.
40. În prima dintre aceste cauze, Curtea a constatat neîncălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul refuzului de a acorda despăgubiri pe deprecierea unui imobil cauzată prin construirea unei lucrări publice care îi blochează accesul la o şosea pe motiv că nu există un prejudiciu „special şi anormal” care duce la o fisură în egalitatea sarcinilor. Curtea a decis că un sistem de evaluare a unui astfel de prejudiciu era admisibil în contextul unei măsuri de reglementare a utilizării bunurilor. După ce a constatat absenţa unui element care să ducă la concluzia că hotărârile instanţelor portugheze erau arbitrare sau vădit nerezonabile, Curtea a reţinut că scăderea valorii de piaţă a imobilului în cauză nu era suficient de mare, ca atare şi în absenţa altor elemente, pentru a le contesta.
41. În cea de a doua cauză, care privea exproprierea parţială a unui cuplu de agricultori în cadrul construirii unui proiect rutier, Curtea a constatat, de această dată, încălcarea acestei dispoziţii pe motiv că, în timpul procedurii de expropriere, nu s-a luat în considerare pierderea valorii porţiunii neexpropriate a bunului. Pentru a ajunge la această concluzie, a constatat, în special, că, pentru a stabili despăgubirile pentru expropriere, instanţele naţionale nu au luat în considerare faptul că autostrada trecea la doi sau trei metri de casa reclamanţilor şi că proprietatea lor nu mai dispunea de un mediu ambiental plăcut, de o curte foarte spaţioasă, de poluare fonică scăzută şi de o structură specifică adaptată exploatării agricole. De asemenea, Curtea a constatat că instanţele naţionale se bazaseră pe un raport de expertiză întocmit fără ca expertul să se fi aflat la faţa locului şi că nu au verificat declaraţiile reclamanţilor conform cărora respectivul expert consultase o hartă eronată, neputând astfel fixa o despăgubire adecvată.
42. În speţă, spre deosebire de instanţele croate care au judecat cauza Bistrović, instanţele franceze au analizat în mod corespunzător argumentele reclamantului referitoare la deprecierea proprietăţii sale ca urmare a construirii autostrăzii A 89. Astfel, acesta a beneficiat de o procedură asemănătoare cu cea aplicabilă în cauza Antunes Rodrigues. Deşi avusese câştig de cauză în primă instanţă, Cour administrative d’appel Bordeaux, referindu-se la faptul că autostrada era localizată la 250 m de castel, a decis că nu se poate pretinde existenţa unui prejudiciu „anormal şi special” şi că, în cazul în care ar exista tulburări de folosinţă pentru reclamant, acestea nu erau mai mari decât cele pe care le-ar suferi, în interes general, proprietarii care locuiesc în imediata apropiere a unei autostrăzi. Chiar dacă, spre deosebire de Tribunal administratif Limoges, Cour administrative d’appel nu a făcut referire la particularităţile acestui bun, nimic nu indică faptul ca decizia să fie considerată arbitrară sau vădit nerezonabilă.
43. Prin urmare, pe de o parte, având în vedere marja de apreciere de care Franţa dispune în speţă, nu se poate susţine că, prin respingerea cererii reclamantului prin care urmărea repararea prejudiciului cauzat prin deprecierea proprietăţii sale ca urmare a construirii autostrăzii A 89, instanţele naţionale nu au asigurat menţinerea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale reclamantului. Reţinând, pe de altă parte, că nu există motive pentru care să se considere că reclamantul nu a beneficiat de o examinare echitabilă a cauzei deduse judecăţii, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
Curtea:
1. Declară cererea admisibilă în măsura în care priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Claudia WesterdiekMark Villiger
GrefierPreşedinte,
Full & Egal Universal Law Academy