©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 12080/06 formulată de Miron Cozma
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 11 octombrie 2011 într-o cameră compusă din: Ján Šikuta, preşedinte, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 17 martie 2006,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, domnul Miron Cozma, este resortisant român, s-a născut în 1954 şi locuieşte în Timişoara. A fost reprezentat în faţa Curţii de G.P. Ionescu şi apoi de A Roseti, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
1. Originea cauzei
3. Prin hotărârea definitivă din 15 februarie 1999, reclamantul a fost condamnat la 18 ani de închisoare pentru subminarea puterii de stat. Prin hotărârea definitivă din 23 aprilie 2004, acesta a fost condamnat în plus, pentru instigare la nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. În urma contopirii pedepselor şi ţinând seama de partea de pedeapsă executată în aplicarea hotărârii din 15 februarie 1999, reclamantul a fost condamnat la 16 ani şi şase luni de închisoare. Mandatul de executare a pedepsei a fost emis la 27 aprilie 2004.
4. Prin decretul din 15 decembrie 2004, Preşedintele României a acordat graţierea reclamantului în temeiul art. 94 lit. (d) din Constituţie. În ziua următoare, persoana în cauză a fost pusă în libertate.
5. La 17 decembrie 2004, preşedintele a revocat decretul de graţiere, ceea ce a avut ca efect reîncarcerarea reclamantului în aceeaşi zi.
2. Contestarea reîncarcerării
6. La 24 decembrie 2004, reclamantul a contestat în faţa instanţelor reîncarcerarea sa, susţinând că prin aceasta se încălca art. 5 din convenţie.
7. Prin hotărârea definitivă din 14 iunie 2005, Judecătoria Craiova, considerându-se competentă ratione materiae pentru a examina cauza în temeiul art. 13 din convenţie care prevalează asupra oricărei dispoziţii contrare din legislaţia românească, a admis contestaţia. Aceasta a considerat apoi că decretul de graţiere în cauză era un act de clemenţă pe care Preşedintele României nu îl putea revoca în absenţa unei dispoziţii constituţionale care să permită o astfel de revocare. Prin urmare, aceasta a concluzionat că detenţia era ilegală şi, deci, s-a încălcat art. 5 § 1 lit. a) din convenţie şi a dispus repunerea în libertate a reclamantului.
3. Acţiunea vizând anularea decretului de revocare şi acordarea de despăgubiri
8. La 15 februarie 2005, reclamantul a introdus în faţa Curţii de Apel Bucureşti o acţiune în contencios administrativ în anularea decretului de revocare a graţierii prezidenţiale şi acordarea de despăgubiri. Invocând art. 94 lit. d) din Constituţie şi Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, acesta a susţinut că Preşedintele României avea puterea să acorde o graţiere dar nu să o revoce. S-a referit, de asemenea, la principiul irevocabilităţii actelor administrative stabilit la art. 1 alin. (6) din Legea a contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cele din urmă, a pretins că revocarea Decretului din 15 decembrie 2004 constituia un abuz de putere şi o încălcare a art. 5 din convenţie. De altfel, acesta a solicitat amânarea executării Decretului din 17 decembrie 2004.
9. Curtea de Apel Bucureşti, după ce a analizat natura juridică a actului graţierii prezidenţiale şi a actului de revocare, a considerat că decretul prin care fusese acordată graţierea era un act atipic de o natură juridică triplă: în primul rând, era un act administrativ, din moment ce fusese emis de Preşedintele României, care este o autoritate publică; era, de asemenea, un act de drept penal, graţierea acordată modificând raportul juridic de drept penal prin dispensa de executare a pedepsei; în cele din urmă era un act de clemenţă, exercitat de Preşedintele României, care acţionase nu numai în calitatea sa de conducător al puterii executive, ci şi în calitatea sa de „suveran”. Curtea de apel a considerat, prin urmare, că decretul de graţiere şi decretul de revocare nu constituiau acte administrative obişnuite care creează între beneficiarul graţierii şi Preşedintele României un raport juridic care ar acorda reclamantului dreptul de a beneficia de graţiere şi preşedintelui obligaţia de a acorda graţierea. Prin urmare, curtea de apel a considerat că reclamantul nu avea dreptul să solicite anularea Decretului din 17 decembrie 2004 prin intermediul unei acţiuni în contenciosul administrativ. Prin hotărârea din 15 martie 2005 aceasta a respins acţiunea ca inadmisibilă.
10. Prin hotărârea definitivă din 20 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel Bucureşti.
4. Acţiunea în despăgubiri pentru detenţie ilegală
11. Prin hotărârea din 16 aprilie 2007, rămasă definitivă ca urmare a respingerii, la 18 martie 2009, a recursurilor introduse de părţi, Tribunalul Bucureşti a admis parţial acţiunea reclamantului îndreptată împotriva statului român (reprezentat de Ministerul Finanţelor). După ce a constatat că partea în cauză a fost deţinută în mod ilegal de la 17 decembrie 2004 până la 14 iunie 2005, tribunalul a obligat statul, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. şi a art. 5 § 5 din convenţie, să îi plătească reclamantului suma de 10 000 euro (EUR), pentru prejudiciul moral suferit. În schimb, instanţa a respins ca nefondate celelalte capete de cerere ale reclamantului privind acordarea de despăgubiri, care se ridicau la 4 000 000 EUR, inclusiv cele referitoare la remuneraţiile pe care le primea înainte de încarcerarea sa în 1999 şi cele pe care le-ar fi putut primi dacă nu ar fi fost reîncarcerat la 17 decembrie 2004.
B. Dreptul intern relevant
12. Art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., care reglementează acţiunea împotriva statului pentru privarea nelegală de libertate, sunt descrise în cauza Degeratu împotriva României (nr. 35104/02, pct. 29, 6 iulie 2010).
Capete de cerere
13. Reclamantul denunţă, din perspectiva art. 3 din convenţie, tortura psihică la care ar fi fost supus datorită punerii sale în libertate urmată, după câteva ore, de reîncarcerarea sa, în decembrie 2004.
14. Invocând art. 5 § 1 din convenţie, reclamantul se plânge că a fost pus în detenţie ilegal după revocarea Decretului de graţiere prezidenţială din 15 decembrie 2004.
15. Invocând art. 5 § 4 şi 13 din convenţie, acesta se plânge, de asemenea, că nu a dispus în legislaţia românească de o cale de atac care i-ar fi permis să denunţe ilegalitatea detenţiei sale.
16. Invocând art. 5 § 5 din convenţie, acesta susţine că nu a fost reparat prejudiciul suportat în urma detenţiei sale de după 17 decembrie 2004, pe care o consideră ilegală.
17. Invocând art. 6 din convenţie, acesta denunţă o lipsă de imparţialitate a judecătorilor care au soluţionat acţiunea sa în anularea Decretului din 17 decembrie 2004 şi acordarea de despăgubiri. Acesta susţine că judecătorii menţionaţi anterior sunt numiţi de către Preşedintele României prin acelaşi tip de act ca acela a cărei anulare a solicitat-o şi că aveau, prin urmare, un interes real în a declara acţiunea lui inadmisibilă. Acesta se plânge, de asemenea, de refuzul instanţelor de a-i acorda prejudiciul integral solicitat pentru detenţia ilegală.
În drept
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 5 din convenţie
18. În cererea sa iniţială, reclamantul se plânge de lipsa reparaţiei pentru detenţia sa ilegală ulterioară reîncarcerării sale din 17 decembrie 2004. Acesta invocă art. 5 § 5 din convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
[...]
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”
19. În scrisoarea sa, din 17 septembrie 2009, reclamantul denunţă, de asemenea, refuzul instanţelor de a-i acorda prejudiciul integral solicitat care se ridica la suma de 4 000 000 EUR. Acesta invocă art. 6 din convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
20. Guvernul evidenţiază faptul că, prin hotărârea definitivă din 16 aprilie 2007, reclamantului i s-a acordat o sumă pentru repararea prejudiciului suportat datorită detenţiei sale dintre 17 decembrie 2004 şi 14 iunie 2005 care face obiectul cererii sale. Prin urmare, acesta consideră că partea interesată şi-a pierdut calitatea de „victimă”, deoarece, prin hotărârile definitive din 14 iunie 2005 şi din 16 aprilie 2007, autorităţile naţionale au recunoscut încălcarea art. 5 § 1 din convenţie şi au reparat prejudiciul generat de aceasta. Guvernul aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, referitoare la art. 5 § 5 din convenţie, autorităţile nu au transformat dreptul garantat la acest articol într-un drept „teoretic şi iluzoriu”, prin acordarea în speţă a unei sume de 10 000 EUR.
21. Reclamantul estimează că faptul că instanţele naţionale i-au admis contestaţia cu privire la detenţia sa după 17 decembrie 2004 nu ar putea compensa refuzul lor de a anula decretul de revocare a graţierii prezidenţiale. În scrisoarea sa din 17 septembrie 2009, acesta adaugă că instanţele care s-au pronunţat cu privire la cererea sa de despăgubiri nu au luat în considerare punerea lui în detenţie din motive politice şi suferinţele suportate în timpul privării sale de libertate.
22. Curtea, având în vedere observaţiile părţilor, consideră că acest capăt de cerere al reclamantului poate fi examinat doar din perspectiva art. 5 § 5 din convenţie.
23. Aceasta reaminteşte că art. 5 § 5 din convenţie este respectat din momentul când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art. 5 § 1-4 (a se vedea Wassink împotriva Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, pct. 28, seria A nr. 185‑A). Art. 5 prevede, în speţă, o veritabilă normă substanţială [Neumeister împotriva Austriei (art. 50), 7 mai 1974, pct. 30, seria A nr. 17]. Dreptul la reparaţii enunţat la § 5 presupune, deci, că o încălcare a unuia dintre celelalte puncte a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile convenţiei [N.C. împotriva Italiei (MC), nr. 24952/94, pct. 49, CEDO 2002‑X].
24. De altfel, Curtea aminteşte că, în primul rând, autorităţile naţionale au datoria de a remedia o pretinsă încălcare a convenţiei. În această privinţă, Curtea reaminteşte că problema dacă un reclamant poate susţine că este victima pretinsei încălcări se pune în toate etapele procedurii în ceea ce priveşte convenţia [Sediri împotriva Franţei (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007]. În plus, Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage acestuia calitatea de victimă, cu excepţia cazului în care autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, apoi au reparat în mod corespunzător şi suficient încălcarea convenţiei [Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 179-180 şi 193, CEDO 2006-V].
25. În speţă, Curtea observă că perioada de detenţie care face obiectul capătului de cerere al reclamantului este cea cuprinsă între 17 decembrie 2004 şi 14 iunie 2005, în privinţa căreia instanţele interne au constatat – prin hotărârile definitive din 14 iunie 2005 şi 16 aprilie 2007 – că a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie. De altfel, prin această ultimă hotărâre, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. şi al art. 5 § 5 din convenţie, reclamantului i s-a acordat suma de 10 000 EUR pentru prejudiciul moral suportat.
26. Prin urmare, ţinând seama de faptul că, prin intermediul hotărârilor definitive citate anterior, autorităţile naţionale au recunoscut încălcarea în cauză şi apoi au reparat-o într-o manieră comparabilă cu reparaţia echitabilă despre care se vorbeşte la art. 41 din convenţie [Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 72, CEDO 2006-V, şi Stan împotriva României (dec.), nr. 6936/03, 20 mai 2008], Curtea consideră că reclamantul nu poate susţine că este victima unei încălcări a art. 5 § 5 din convenţie [a se vedea, pentru o situaţie similară, Isac împotriva României (dec.), nr. 10523/05, 22 februarie 2011].
27. Prin urmare, este necesar să fie admisă excepţia ridicată de Guvern şi să se concluzioneze că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 a) şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 4.
B. Cu privire la celelalte capete de cerere
28. Întemeindu-se pe art. 3, art. 5 § 1 şi 4, art. 6 şi art. 13 din convenţie, reclamantul denunţă şi alte încălcări ale drepturilor sale garantate prin convenţie (a se vedea pct. 13-15 şi 17, supra).
29. Ţinând cont de totalitatea elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a evidenţiat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie. Reiese că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliJán Šikuta
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy