©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA CRISTIAN TEODORESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 22883/05)
Hotărâre
Strasbourg
19 iunie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Cristian Teodorescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 mai 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22883/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Cristian Teodorescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 iunie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde că a făcut obiectul unei deţineri contrare art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie într-un spital de psihiatrie din Brăila. El pretinde, de asemenea, încălcarea dreptului său la respectarea domiciliului şi a corespondenţei contrar art. 8 din Convenţie.
4. La 19 martie 2010, capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie a fost comunicat Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5 . În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1948 şi locuieşte în Brăila.
A. Internarea reclamantului într-un spital de psihiatre
7. Reclamantul este profesor de fizică într-un liceu din Brăila şi preşedintele organizaţiei locale a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL). În opinia lui, tatăl său a făcut obiectul unei supravegheri a Securităţii sub fostul regim comunist. Considerându-se persecutat din cauza activităţii sale în cadrul UMRL, a făcut, în special după decesul tatălui său din 2002, mai multe plângeri la poliţie şi la parchetul din Brăila, reclamând tăierea reţelei de distribuire de gaz deşi îşi plătise facturile şi defecţiuni ale propriei maşini, pe care la califica ca fiind acte de sabotaj. În noiembrie 2004 a depus alte două plângeri penale la Poliţia Brăila, susţinând că, în special după lucrările efectuate pe pardoseala apartamentului de deasupra, locuit de un nepot al fostului secretar şef al partidului comunist român, a fost obiectul unei supravegheri audio şi video şi că se simţeau radiaţii, vibraţii de frecvenţă joacă şi mirosuri chimice. Reclamantul a cerut poliţiei să facă o expertiză tehnică în apartamentul respectiv.
8. După ce, la 6 decembrie 2004, a fost lăsată la o vecină o convocare prin care reclamantul era invitat să se prezinte la poliţie, convocare de care cel în cauză nu a fost informat, în dimineaţa zilei de 8 decembrie 2004, un agent de poliţie a venit să îl caute pe reclamant la ora 7:30 la domiciliul său şi l-a dus la sediul poliţiei locale. În opinia reclamantului, faptele s-au desfăşurat în continuare astfel: Colonelul H., comandantul Poliţiei din Brăila, l-a interogat pe scurt cu privire la una din plângerile sale penale menţionate anterior şi la viaţa lui privată în prezenţa a doi poliţişti. Atunci când reclamantul şi-a repetat cererea de expertiză tehnică pentru evaluarea nivelului neplăcerilor cauzate de vecinul său, colonelul H. l-a făcut „nebun”, l-a contactat telefonic pe medicul L. de la spitalul de psihiatrie şi a ordonat celor doi poliţişti să îl ducă pe reclamant la spitalul de psihiatrie. La ora 10:50, neavând un comportament violent şi fără antecedente psihiatrice, reclamantul a fost forţat de cei trei poliţişti să urce într-o maşină de poliţie destinată transportului delincvenţilor şi a fost dus împotriva voinţei sale, de cei trei poliţişti, la spitalul de psihiatrie „Sf. Pantelimon” din Brăila. Asistentele medicale responsabile cu internarea lui i-au cerut să le dea toate obiectele personale, ceea ce a şi făcut. Apoi, fără să fi fost consultat, medicul L. a completat o fişă medicală de internare în spital în care i-a prescris sedative.
9. Dintr-o declaraţie ulterioară a medicului L., reclamantul nu cunoştea motivul pentru care a fost adus la spital şi era şocat. Poliţiştii i-au explicat medicului că persoana în cauză s-a prezentat la poliţie şi a solicitat, protestând, ca poliţia să răspundă plângerilor sale.
10. În opinia reclamantului, atunci când fişa de internare în spital i-a fost dată pentru a fi semnată, a văzut un text imprimat dinainte care indica, în colţul paginii, că pacientul era de acord cu internarea şi cu tratamentul administrat. Asistenta medicală care i-a cerut să semneze fişa a căutat să ascundă cu palma această menţiune, dar el a văzut-o şi a scris repede că a fost adus de poliţie şi că nu era de acord cu internarea. Fără să primească alte informaţii, reclamantul a fost apoi închis până a doua zi într-o încăpere cu ferestre cu grilaj şi o uşă metalică încuiată şi i s-au administrat, fără acordul său, sedative, după ce a fost ameninţat că va fi legat şi internat pe o perioadă nedeterminată.
11. A doua zi dimineaţă, 9 decembrie 2004, medicul L. a aflat de la personalul medical ce a supravegheat bolnavii după-amiaza şi noaptea că reclamantul nu a creat probleme. Efectuând un examen psihiatric, medicul a constatat că cel în cauză avea o stare de depresie şi oboseală din cauza pierderii tatălui său şi a insomniei provocate de zgomotele ce veneau din apartamentul vecin. În opinia medicului, reclamantului i-a fost administrat în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 un singur sedativ (diazepam), celelalte medicamente pe care i le prescrisese nu trebuiau administrate decât în cazul în care cel în cauză prezenta insomnie şi agitaţie sau dacă ar fi încercat să evadeze din spital, ceea ce nu a fost cazul.
12. Singura examinare medicală la care a fost supus reclamantul a fost examenul psihiatric din dimineaţa zilei de 9 decembrie 2004.
13. În fişa sa medicală era menţionat că a fost „internat după ce a fost adus de poliţie pentru mai multe plângeri împotriva unui vecin”. La data internării şi la data ieşirii din spital figura acelaşi diagnostic, adică „tulburare depresivă reactivă pe fond interpretativ”. Acest diagnostic a fost stabilit în urma examenului psihiatric menţionat anterior şi reclamantul a putut pleca din spital la 9 decembrie 2004, ora 10:15. Pe un colţ al paginii fişei lui medicale era următoarea menţiune scrisă de mâna reclamatului: „am fost adus de poliţie şi nu sunt de acord”, urmată de semnătura sa. Această menţiune era făcută sub textul imprimat dinainte care arăta următoarele: „sunt de acord cu internarea şi cu tratamentul administrat”. Fişa reclamantului de „ieşire din spital” menţiona că starea sa era „identică” cu cea de la internare şi că acesta nu a acceptat nici internarea, nici tratamentul psihiatric.
B. Proceduri iniţiate de reclamant cu privire la internarea sa într-o unitate psihiatrică
1. Plângerea penală împotriva internării considerată ilegală
14. La 16 decembrie 2004, reclamantul, fără să citeze vreun temei legal, a depus o plângere la parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Galaţi împotriva colonelului H., pe care îl acuza că a ordonat internarea sa într-o unitate psihiatrică în mod ilegal şi împotriva voinţei sale. I-a acuzat şi pe poliţiştii B. şi O. care l-au bruscat pentru a-l obliga să urce în maşina poliţiei şi l-au transportat la spital împotriva voinţei sale. S-a plâns, de asemenea, de medicul L. care, fără să-l examineze, i-a prescris trei injecţii şi l-a reţinut ilegal în spital timp de 24 ore în pofida opunerii sale.
a) Procedura în faţa parchetului
15. La 19 ianuarie 2005, un procuror-şef din cadrul Parchetului Brăila a trimis plângerea reclamantului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi pentru a fi examinată în privinţa infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, pedepsită de art. 266 din Codul penal.
16. Parchetul competent l-a audiat pe colonelul H. în calitate de acuzat, iar pe poliţiştii B. şi O. şi pe medicul L. numai în calitate de martori.
17. În declaraţia sa în faţa parchetului, colonelul H. a arătat că a telefonat medicului L., în timp ce îl interoga pe reclamant cu privire la cele două plângeri penale neobişnuite împotriva vecinului său şi că medicul i-a sugerat să îl trimită pe cel în cauză la spital pentru un control medical. A notat că însuşi reclamantul care, mulţumit de propunerea ce i-a fost făcută de evaluare a consecinţelor medicale ale neplăcerilor pe care le-a denunţat în plângerile sale depuse la Poliţia Brăila în noiembrie 2004 (supra, pct. 7), i-ar fi cerut să îl ducă la spital cu o maşină a poliţiei. A arătat că, având în vedere că o maşină a poliţiei mergea aproape de spitalul respectiv, a cerut poliţiştilor care au asistat la interogatoriu să îl însoţească pe reclamant şi să îl lase acolo. Colonelul a arătat că, odată ajuns la spital, nu mai ştie ce i s-a întâmplat reclamantului. Medicul L. l-ar fi informat mai târziu că reclamantul suferea de schizofrenie paranoidă.
18. Cei doi poliţişti B. şi O. au declarat că reclamantul şi-a dat acordul pentru a fi dus la spital şi că nu a fost necesară forţa, cel în cauză nefiind violent.
19. Medicul L. a declarat că reclamantul a fost dus la spital de poliţie pentru tulburări de comportament, că ea a decis să îl interneze preventiv, pentru a evita să se întoarcă la poliţie sau la vecinul său împotriva căruia a depus o plângere şi să nu devină agresiv; ea a spus, de asemenea, că i-a prescris un sedativ pentru a-l ajuta să se liniştească şi pentru a suporta mai uşor mediul spitalului, că l-a consultat a doua zi dimineaţă şi că acesta a plecat apoi din spital deoarece nu reprezenta un pericol public. Aceasta a arătat că internarea reclamantului împotriva voinţei lui a fost necesară, în opinia sa, atâta timp cât existau întrebări cu privire la starea lui de sănătate. Ea a subliniat că administrarea unui singur sedativ împotriva voinţei pacientului nu putea constitui un tratament psihiatric de care ar fi putut fi considerată răspunzătoare.
20. Prin rezoluţia din 20 aprilie 2005, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa colonelului H. pentru infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 din Codul penal. A constatat că în urma verificărilor efectuate, nicio conduită contrară legii nu i se putea reproşa. A subliniat că reclamantul a acceptat să fie consultat de un medic şi însoţit pentru asta la spital, astfel cum reieşea din declaraţiile poliţiştilor B. şi O. audiaţi ca martori.
21. Reclamantul a contestat această decizie arătând că era mincinoasă în măsura în care transportul său la spital şi internarea au avut loc în pofida comportamentului său politicos şi calm şi împotriva voinţei sale, aşa cum rezultă din nota scrisă de mână pe fişa sa medicală de internare în spital şi pe fişa de ieşire din spital, care menţiona că nu a acceptat nici internarea, nici tratamentul psihiatric. Acesta a subliniat că personalul medical a încercat prin fraudă să obţină consimţământul său la internare ascunzându-i colţul de pagină unde era un text imprimat dinainte menţionând că pacientul este de acord cu internarea şi cu tratamentul administrat. A arătat, de asemenea, că cei doi poliţişti B. şi O. nu puteau fi martori, deoarece şi pe ei i-a acuzat în procedura deschisă împotriva colonelului H. că l-au bruscat şi l-au dus la spital împotriva voinţei sale.
22. La 16 mai 2005, procurorul general adjunct din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a respins plângerea reclamantului. A constatat că din declaraţiile poliţiştilor B. şi O. reiese că reclamantul a acceptat să meargă să fie consultat de un medic pentru evaluarea impactului neplăcerilor reclamate prin plângerile sale penale, să fie însoţit pentru aceasta la spital, că nu a fost bruscat, că internarea lui s-a datorat stării sale de sănătate şi că a fost făcută în interesul lui. Reclamantul a contestat această decizie a Curţii de Apel Galaţi.
b) Procedura în faţa instanţelor
23. La 13 septembrie 2005, reclamantul a arătat în faţa Curţii de Apel Galaţi că a fost internat forţat în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004, pentru acest lucru neacordându-şi consimţământul nici el nici un alt membru al familiei sale, deşi nu prezenta niciun pericol pentru el însuşi sau pentru altcineva. Reclamantul a subliniat în această privinţă că reiese din fişa medicală de ieşire din spital că a primit acelaşi diagnostic atâta la internare cât şi la ieşire. A cerut Curţii de Apel să îi examineze plângerea în privinţa cerinţelor prevăzute de Legea sănătăţii mintale nr. 487/2002 şi să constate că condiţiile internării obligatorii prevăzute de această lege nu au fost respectate în speţă. Reclamantul a reiterat că plângerea sa îi viza şi pe poliţiştii care l-au dus împotriva voinţei lui la spitalul de psihiatrie şi pe medicul L. care l-a internat şi i-a administrat medicamente împotriva voinţei sale. A subliniat, în cele din urmă, că personalul medical a căutat să îi obţină consimţământul prin fraudă, ascunzându-i textul imprimat dinainte pe fişa medicală care arăta că pacientul şi-a dat consimţământul pentru internare.
24. Prin hotărârea din 13 septembrie 2005, Curtea de Apel Galaţi a confirmat neînceperea urmăririi penale de către parchet. Bazându-se pe declaraţiile făcute în faţa parchetului de către martorii B. şi O., poliţiştii care l-au însoţit pe cel în cauză la spital, şi de către colonelul H., Curtea de Apel a concluzionat că reclamantul şi-a dat acordul pentru un consult medical în vederea evaluării impactului tulburărilor incriminate în plângerile sale penale şi că nu a dovedit că internarea sa, considerată necesară de colonelul H., a fost făcută împotriva voinţei sale. Curtea de Apel nu a făcut nicio precizare cu privire la respectarea, în speţă, a cerinţelor Legii nr. 484/2002 în materie de internare nevoluntară şi nici nu a răspuns celorlalte întrebări adresate acesteia de către reclamant la 13 septembrie 2005.
25. Această hotărâre a fost confirmată în urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Înalta Curte a considerat că decizia Curţii de Apel din 13 septembrie 2005 era conformă legii, pentru motivul că din declaraţiile depuse la dosar reiese că reclamantul a fost supus unui control medical cu consimţământul acestuia.
2. Alte proceduri şi plângeri ale reclamantului
26. După cum afirmă reclamantul, în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004, câţiva necunoscuţi au pătruns în apartamentul său care era şi sediul UMRL, şi ar fi luat „echipamentul de supraveghere” audio şi video, ceea ce el a denunţat în plângerile sale depuse în noiembrie 2004 la Poliţia Brăila.
27. La 9 decembrie 2004, Poliţia Brăila a închis, fără a lua măsuri, dosarul întemeiat pe plângerile penale depuse în noiembrie 2004 de către reclamant, pe motiv că acesta suferă de tulburări mentale, fiind internat şi stabilindu-i-se un diagnostic de „schizofrenie paranoidă”. Acest diagnostic a fost, de altfel, menţionat în mai multe scrisori trimise de Poliţia Brăila mai multor autorităţi administrative şi judiciare cu privire la reclamant. În scrisoarea din 15 martie 2005 adresată de Poliţia Brăila inspectoratului de poliţie din cadrul aceluiaşi departament care a cerut verificarea afirmaţiilor reclamantului şi deciziilor care au fost luate în privinţa acestora, poliţia a făcut menţiunea că reclamantul a fost internat într-un spital de psihiatrie cu diagnosticul de „schizofrenie paranoidă” în urma comportamentului său violent faţă de vecini, care au cerut poliţiei să intervină, şi a propus să închidă dosarul întemeiat pe plângerile reclamantului fără a se lua măsuri. Reiese dintr-o scrisoare adresată de spitalul de psihiatrie Poliţiei Brăila că reclamantul nu a fost internat decât o singură dată, în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 (supra, pct. 7 – 13) pentru „tulburare depresivă reactivă pe fond interpretativ” şi nu pentru „schizofrenie paranoidă”.
28. În 2005, reclamantul a făcut reclamaţie la Poşta Română, pretinzând încălcarea corespondenţei sale având în vedere absenţa confirmării de primire a unei scrisori pe care a trimis-o în străinătate. Poşta a răspuns că va face verificări şi va propune, dacă este cazul, o despăgubire a reclamantului. Nu reiese din elementele dosarului dacă reclamantul a dat poşta în judecată pentru violarea secretului corespondenţei sale.
29. La 17 noiembrie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la o altă plângere penală a reclamantului, formulată împotriva directorului spitalului de psihiatrie în care a fost internat în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 şi împotriva consilierului juridic al spitalului, care i-au refuzat accesul la dosarul său medical şi i-au respins cererea de a obţine copii ale fişei sale medicale şi a cererii poliţiei cu privire la internarea sa. Parchetul a considerat un asemenea refuz justificat, arătând că documentele medicale a căror copie o cerea reclamantul erau redactate de un medic specialist, că nu erau destinate pacienţilor, dar că puteau fi puse la dispoziţia organelor judiciare care le-ar fi cerut aceasta în cadrul unei anchete penale. Reclamantul nu a arătat dacă a făcut recurs împotriva acestei neînceperi a urmăririlor penale.
II. Dreptul intern relevant
A. Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 cu privire la sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice („Legea nr. 487/2002”)
30. Art. 12 şi 13 din această lege, intrată în vigoare la 8 august 2002, prevăd că evaluarea stării de sănătate mintală a unei persoane, cu scopul de a stabili un diagnostic sau de a determina dacă persoana în cauză are discernământ, are loc prin intermediul unei examinări directe, de către un medic psihiatru, la cererea persoanei respective în cadrul unei internări voluntare sau la cererea unei autorităţi sau a unei persoane abilitate în cazul unei internări nevoluntare.
31. Fiind vorba de internare voluntară, orice pacient are dreptul să plece din spitalul psihiatric la simpla cerere şi în orice moment (art. 43 din lege).
32. Internarea nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările de internare voluntară au fost epuizate (art. 44). Aceasta este permisă numai în cazul în care un medic psihiatru decide că o persoană suferă de tulburări psihice şi constată că poate prezenta un pericol pentru sine sau pentru alte persoane, sau în ipoteza în care riscă să îşi vadă starea de sănătate degradându-se în lipsa tratamentului (art. 45). Familia sau medicul care tratează o persoană, precum şi poliţia poate cere parchetului şi pompierilor, care sunt obligaţi să certifice, cu semnătură, motivele ce le justifică cererea, adăugându-şi propriile date de identitate, o descriere a circumstanţelor care au dus la cererea de internare nevoluntară, precum şi datele de identitate ale persoanei respective şi informaţii privind antecedentele sale medicale cunoscute (art. 47). Transportul persoanei respective la spitalul de psihiatrie se face de obicei cu ambulanţa. În cazul în care comportamentul persoanei în cauză este periculos pentru sine sau pentru altcineva, transportul se face cu ajutorul poliţiei, a jandarmilor sau pompierilor, respectând integritatea fizică şi demnitatea persoanei respective (art. 48).
33. Dacă medicul psihiatru consideră că nu există motive de internare, nu reţine persoana respectivă sub observaţie împotriva voinţei sale şi precizează motivul pe fişa medicală. Dacă medicul psihiatru decide că există motive de internare a persoanei respective împotriva voinţei sale, trebuie să o informeze imediat pe aceasta şi pe reprezentantul său legal cu privire la această decizie (art. 49). În temeiul art. 52 din legea citată anterior, decizia de internare nevoluntară trebuie confirmată în termen de 72 de ore de către o comisie medicală formată din doi medici psihiatri, alţii decât cel care a decis internarea, şi de către un medic de altă specialitate sau de un membru al societăţii civile. Comisia trebuie să facă menţiunea deciziei luate în dosarul medical al persoanei în cauză şi aceasta trebuie informată. De asemenea, comisia trebuie să îşi anunţe decizia la parchet în termen de 24 ore.
Decizia de internare este supusă revizuirii parchetului, după cum se indică în art. 53 din legea respectivă.
În temeiul art. 54, persoana în cauză sau reprezentantul acesteia pot formula o plângere împotriva deciziei de internare nevoluntară la instanţa competentă prin lege, care va trebui să decidă, după audierea persoanei internate, dacă starea acesteia o permite, sau după ce s-a deplasat la spitalul de psihiatrie.
34. Legea nu preciza modurile în care să se facă obligarea informării pacientului de către medicul care ia o decizie de internare nevoluntară sau de către comisia care validează (oral sau în scris). Legea nu acorda niciun termen comisiei de control pentru a informa persoana în cauză şi reprezentantul său cu privire la decizia luată. Aceasta nu prevedea obligaţia parchetului de a notifica decizia medicului sau cea a comisiei de control persoanei respective şi/sau reprezentantului său.
35. Procedura citată anterior cu privire la internarea nevoluntară într-un spital de psihiatrie se aplică şi în cazul în care o persoană care şi-a dat iniţial acordul pentru internare îl retrage apoi (art. 55).
B. Ordinul ministrului sănătăţii din 10 aprilie 2006 privind aplicarea Legii sănătăţii mintale nr. 487/2002
36. Acest ordin, intrat în vigoare la 2 mai 2006, reglementează procedura de aplicare a Legii sănătăţii mintale nr. 487/2002. Art. 29 prevede ca cererea de internare nevoluntară să fie făcută de una dintre persoanele sau autorităţile abilitate prin art. 47 din Legea nr. 487/2002 în momentul în care se prezintă la spital; această cerere trebuie formulată în scris şi semnată de solicitant, care trebuie să arate motivele care, în opinia lui, o justifică.
37. Art. 28 arată că psihiatrul care consideră că sunt îndeplinite condiţiile internării nevoluntare este obligat să informeze persoana în cauză cu privire la dreptul său de a contesta decizia luată în privinţa sa, arătându-i demersurile ce trebuie urmate.
38. Art. 31 arată că transportul la spital al persoanei care face obiectul unei cereri de internare nevoluntară nu poate avea loc decât dacă persoana refuză să meargă şi dacă există un pericol iminent pentru aceasta şi pentru cei din jurul ei. Personalul serviciilor care asigură transportul este obligat să menţioneze, în raportul său către psihiatru, lipsa consimţământului persoanei respective şi la măsurile luate pentru efectuarea transportului.
39. Art. 33 prevede obligaţia spitalelor de psihiatrie de a ţine un registru destinat exclusiv informaţiilor cu privire la persoanele internate împotriva voinţei lor, registru care trebuie să conţină toate deciziile luate în privinţa lor. Art. 34 prevede condiţiile de formă pe care medicul care ia o decizie de internare nevoluntară şi comisia care o validează trebuie să le respecte pentru notificarea deciziilor către parchet.
C. Raportul Amnesty International
40. În memorandumul din 4 mai 2004 adresat Guvernului României cu privire la tratamentul persoanelor internate în secţii şi spitale de psihiatrie (Memorandum to the government concerning inpatient psychiatric treatment, EUR 39/003/2004) Amnesty International arăta că drepturile persoanelor internate în secţii şi spitale de psihiatrie din România erau deseori încălcate şi că aceste persoane erau ţinute într-o situaţie deplorabilă. În raportul său, care se baza pe cercetările sale realizate în România şi pe vizitele sale făcute în spitalele de psihiatrie din România, Amnesty International scotea în evidenţă mai ales practica anumitor spitale de psihiatrie din România care consta în internarea persoanelor în unităţi de psihiatrie fără consimţământul lor sau pentru altfel de motive decât medicale.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
41. Reclamantul pretinde că a făcut obiectul unei internări ilegale şi nejustificate în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 la spitalul de psihiatrie din Brăila. Acesta citează art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
e) dacă este vorba despre detenţia legală [...] a unui alienat [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
42. Guvernul susţine că reclamantul a omis să introducă o plângere întemeiată pe art. 54 din Legea nr. 487/2002 împotriva deciziei de internare nevoluntară luată în privinţa sa, o acţiune care i-ar fi fost accesibilă şi care le-ar fi permis instanţelor naţionale să analizeze legalitatea măsurii de internare şi să o infirme, dacă este cazul, după care cel în cauză ar fi putut pleca din spital. Referindu-se la răspunsurile numeroaselor instanţe naţionale cărora Consiliul Superior al Magistraturii s-a adresat în septembrie 2010, şi care a arătat că nu au fost încă sesizate cu plângeri împotriva deciziilor de internare nevoluntară întemeiate pe art. 54 din Legea nr. 487/2002, acesta subliniază că nu a putut aduce exemple din practica naţională în situaţii similare celor din speţă.
43. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. El susţine că procedura de internare nevoluntară prevăzută de Legea nr. 487/2002 nu a fost respectată în speţă şi că, în orice caz, el a introdus o plângere la autorităţi, pretinzând nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege în materie de reţinere şi de internare nevoluntară. El arată în această privinţă că, deşi i-a acuzat pe cei doi poliţişti care l-au dus cu forţa la spital, precum şi pe medicul L. care l-a internat împotriva voinţei lui timp de 24 ore, autorităţile nu au făcut investigaţii în privinţa acestora şi nici nu i-au arătat o cale de recurs diferită la care ar fi putut să recurgă.
44. Curtea reaminteşte că scopul art. 35 este de a le oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau repara pretinsele încălcări împotriva lor înainte ca aceste acuzaţii să fie prezentate organelor Convenţiei (a se vedea, de exemplu, hotărârile Selmouni împotriva Franţei [MC], no 25803/94, pct. 74, CEDO 1999‑V; Kudła împotriva Poloniei [MC], nr. 30210/96, pct. 152, CEDO 2000‑XI; Hentrich împotriva Franţei din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 18, pct. 33). Astfel, capătul de cerere cu care un reclamant înţelege să sesizeze Curtea trebuie ridicat, în primul rând, cel puţin pe fond, în faţa instanţelor naţionale corespunzătoare, în forma şi termenele stabilite de dreptul intern (Cardot împotriva Franţei, 19 martie 1991, seria A nr. 200, pct. 34).
45. Dispoziţiile art. 35 din Convenţie nu prevăd totuşi decât epuizarea căilor de recurs în acelaşi timp eficiente sau suficiente, adică în măsură să remedieze situaţia denunţată. Dacă dreptul naţional prevede mai multe acţiuni paralele din diferite domenii de drept, reclamantul care a încercat să obţină o reparaţie a pretinsei încălcări a Convenţiei printr-una din aceste acţiuni nu trebuie să mai folosească altele neapărat care au în esenţă acelaşi scop [Jasinskis împotriva Letoniei, nr. 45744/08, pct. 50 şi 53-54, 21 decembrie 2010; Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (dec.), nr. 65681/01, CEDO 2004‑V (extrase) şi Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25642/94, CEDO 1999-III § 39).
46. În speţă, Curtea consideră că, prin sesizarea parchetului cu o plângere penală în care denunţa lipsa de legalitate a internării sale într-un spital de psihiatrie şi contestând, în faţa instanţelor naţionale, decizia parchetului de neîncepere a urmăririi penale (a contrario, Parascineti împotriva României, nr. 32060/05, pct. 60, 13 martie 2012), reclamantul a dat autorităţilor naţionale o ocazie adecvată şi suficientă pentru a le permite să examineze acuzaţiile de reţinere ilegală şi să le remedieze.
47. Curtea arată, de asemenea, că reclamantul a cerut în mod expres Curţii de Apel Galaţi să îi examineze plângerea cu privire la Legea sănătăţii mintale nr. 478/2002 invocată de Guvern, susţinând că a considerat că condiţiile internării nevoluntare cerute de aceasta nu erau îndeplinite în cazul său. Ori, această instanţă nu a răspuns deloc acestei cereri, examinând cauza sub aspectul calificării juridice pe care a dat-o parchetul acuzaţiilor reclamantului.
48. Curtea constată, de asemenea, că în ciuda acuzaţiilor clar formulate de persoana în cauză în plângerea sa şi reiterate în faţa instanţelor naţionale împotriva poliţiştilor B. şi O., care l-au dus, în opinia lui, la spitalul de psihiatrie împotriva voinţei lui, şi împotriva medicului L., care l-ar fi internat împotriva voinţei lui, autorităţile nu au examinat deloc dacă persoanele astfel acuzate au respectat cerinţele Legii nr. 478/2002.
49. În sfârşit, Curtea arată că Guvernul nu a elaborat niciun document din care să reiasă că o decizie de internare nevoluntară a fost luată în privinţa reclamantului în temeiul art. 49 din Legea din 487/2002 şi comunicată celui în cauză în timpul internării sau ulterior, pentru ca cel în cauză să o poată contesta în instanţă în temeiul art. 54 din Legea 487/2002.
50. În aceste condiţii, Curtea consideră că nu i s-ar fi reproşat reclamantului că nu a încercat să dea autorităţilor naţionale o ocazie adecvată şi suficientă de prevenire sau reparare a pretinselor încălcări, după cum prevede art. 35 § 1 din Convenţie. Aceasta respinge, prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere al reclamantului nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
51. Guvernul constată că din declaraţiile poliţiştilor şi ale medicului L. reiese că reclamantul a fost de acord să meargă la spital, că nu a fost bruscat pe drum şi că nu prezenta, la sosirea sa la spital, urme de violenţă. Guvernul consideră că măsura de internare a fost luată în interesul reclamantului, de către un medic care l-a supus pe reclamant unui examen psihiatric imediat ce a considerat că cel în cauză este pregătit. Guvernul arată că internarea reclamantului, pe care o califică „voluntară”, a luat sfârşit la cererea acestuia, în conformitate cu art. 43 din Legea nr. 487/2002.
52. Reclamantul constată că în ciuda comportamentului său politicos şi calm şi fără să prezinte antecedente psihiatrice a fost internat împotriva voinţei sale într-un spital de psihiatrie pentru 24 ore. Acesta subliniază că personalul medical a căutat să îi obţină consimţământul la internarea prin fraudă, ascunzându-i colţul fişei de internarea în care era un text tipărit dinainte care prevedea că pacientul era de acord cu internarea şi cu tratamentul administrat, dar că a putut contracara această manevră notând pe fişă că nu a fost de acord nici cu internarea nici cu tratamentul psihiatric. El consideră că condiţiile excepţiei autorizate de art. 5 § 1 lit. e) citat anterior nu sunt îndeplinite deoarece, întrucât nu a fost supus unui control psihiatric la momentul internării sale în spitalul de psihiatrie sau înainte, necesitatea internării sale nu a fost stabilită în mod neechivoc. El subliniază că singura examinare a stării sale fizice a avut loc a doua zi de la internare, după o noapte petrecută într-o celulă cu grilaje metalice, şi că a fost lăsat să plece din spital în aceeaşi stare în care era la internare. El constată în cele din urmă că internarea sa din noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 a avut repercusiuni negative asupra vieţii sale ulterioare, având în vedere că poliţia a folosit acest incident pentru a-l discredita faţă de diverse autorităţi administrative, cărora le-a arătat că el suferă de schizofrenie paranoidă, neprimind niciodată acest diagnostic.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la problema de a şti dacă reclamantul a suferit o lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1
53. Curtea arată în speţă că reclamantul a fost internat în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 într-un spital de psihiatrie, unde a fost transportat de o maşină a poliţiei, de către poliţişti care au executat ordinul comandantului lor. Curtea trebuie să examineze dacă restricţiile ce decurg din această măsură de internare se analizează ca o „lipsire de libertate” în sensul art. 5.
54. Curtea reaminteşte că, pentru a determina dacă un individ este „lipsit de libertate” în sensul art. 5, se pleacă de la situaţia concretă şi se ia în considerare un ansamblu de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare ale măsurii în cauză [Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A. nr. 39 şi Mogoş împotriva României (decizie), nr. 20420/02, 6 mai 2004]. Fără îndoială, adesea este necesar, pentru a se pronunţa asupra existenţei unei încălcări a drepturilor apărate de Convenţie, să se consacre atenţie discernerii realităţii dincolo de aparenţe şi de vocabularul folosit (a se vedea, de exemplu, referitor la art. 5 § 1, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, 24 iunie 1982, pct. 38, seria A nr. 50). Calificarea sau absenţa calificării de către stat a unei situaţii de fapt nu poate avea o influenţă decisivă asupra concluziei Curţii privind existenţa unei lipsiri de libertate [Creangă împotriva României (MC), nr. 29226/03, pct. 92, 23 februarie 2012).
55. În domeniul internării persoanelor cu tulburări psihice, noţiunea de „lipsire de libertate” cuprinde în acelaşi timp un aspect obiectiv, adică internarea unei persoane într-un spaţiu restrâns pentru o perioadă de timp deloc neglijabilă, şi un aspect subiectiv, care implică faptul că persoana în cauză nu şi-a dat consimţământul în mod valabil la internare [Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 117, 17 ianuarie 2012 şi Stork împotriva Germaniei, nr. 38033/02, pct. 74, 13 iulie 2006).
56. Cu privire la aspectul obiectiv, Curtea constată în speţă că reclamantul a petrecut în jur de 48 de ore într-un spital de psihiatrie, după ce i-au fost luate obiectele personale pe care le avea asupra lui. A fost închis într-o încăpere cu ferestre cu grilaje şi i s-au administrat sedative împotriva voinţei sale. Curtea consideră că timpul petrecut de reclamant în aceste condiţii era suficient de lung pentru a resimţi pe deplin efectele negative ale restricţiilor la care era supus. Curtea reaminteşte în această privinţă că aplicabilitatea art. 5 § 1 din Convenţie nu a fost respinsă în trecut în alte cauze care priveau o ţinere sub observaţie psihiatrică timp de 48 de ore solicitată de poliţie pentru comportament neobişnuit care poate indica tulburări psihice [G. B. împotriva Franţei, nr. 10179/82, (decizia) Culegere de hotărâri şi rapoarte nr. 52, p. 111, 13 mai 1987), sau internare într-o unitate de psihiatrie pentru o durată de aproximativ 12 ore (R.L. şi M.-J.D. împotriva Franţei, nr. 44568/98, pct. 123-129, 19 mai 2004).
57. Cu privire la aspectul subiectiv, Curtea arată că Guvernul pledează că transportul reclamantului la spital şi internarea sa au avut loc cu acordul său, în vreme ce reclamantul neagă existenţa unui asemenea consimţământ. Curtea observă că elementele dosarului la care face trimitere Guvernul în sprijinul poziţiei sale atestând că reclamantul a consimţit cel mult să fie supus, în urma unei propuneri a comandantului H., unei expertize pentru evaluarea impactului asupra lui a neplăcerilor incriminate în plângerile sale împotriva vecinului său. Este vorba aici, după cum se pare, de un mijloc folosit de organul de anchetă ca urmare a plângerilor sale pentru a obţine consimţământul reclamantului de a merge la spital unde, în realitate, sănătatea lui mintală trebuia să facă obiectul unui control. În aceste condiţii, în lipsa unei informaţii clare furnizate reclamantului cu privire la scopul transferului său la spitalul de psihiatrie „Sf. Pantelimon”, Curtea nu poate spune că cel în cauză şi-a dat consimţământul în mod valabil. Trebuie constatat de altfel că toate documentele medicale întocmite la sosirea reclamantului la spital şi la ieşirea sa din spital indicau faptul că, odată ajuns în spital, cel în cauză nu a fost de acord cu internarea, nici cu tratamentul psihiatric care i-a fost prescris. Curtea arată în special că reclamantul a scris pe un colţ al fişei sale medicale că a fost adus cu poliţia şi că nu a fost de acord cu internarea (supra, pct. 13). Acest lucru contrazice poziţia Guvernului, care nu este de altfel susţinută de niciun document semnat de reclamant prin care acesta din urmă să îşi fi exprimat acordul (a se vedea, mutatis mutandis, C.B. împotriva României, nr. 21207/03, pct. 52, 20 aprilie 2010).
58. Având în vedere circumstanţele deosebite din speţă şi, în special, implicarea autorităţilor în impunerea şi luarea măsurii de internare a reclamantului, care a fost închis timp de 48 de ore într-un spital de psihiatrie fără să-şi fi dat în mod valabil consimţământul, Curtea concluzionează că situaţia examinată se analizează într-o lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. Prin urmare, această dispoziţie este aplicabilă.
b) Cu privire la compatibilitatea lipsirii de libertate a reclamantului cu cerinţele art. 5 § 1 din Convenţie
59. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 garantează în primul rând „legalitatea” detenţiei contestate, inclusiv respectarea căilor legale. În domeniu, Convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi enunţă obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia, însă impune, de asemenea, conformitatea oricărei lipsiri de libertate în scopul art. 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (Herczegfalvy împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, pct. 63, seria A nr. 244). De asemenea, lipsirea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât dacă alte măsuri, mai puţin severe, se iau în considerare şi sunt catalogate ca insuficiente pentru apărarea interesului personal sau public care impune detenţia. Prin urmare, nu ajunge ca lipsirea de libertate să fie conformă cu dreptul naţional, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele cazului de faţă (Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, pct. 78, CEDO 2000-III).
60. De altfel, alin. a) - f) din art. 5 § 1 conţin o listă exhaustivă de motive ce autorizează lipsirea de libertate; o asemenea măsură nu este reglementată şi nu rezultă din unul din aceste motive [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 43, 29 ianuarie 2008, şi Jendrowiak împotriva Germanieie, nr. 30060/04, pct. 31, 14 aprilie 2011).
61. În ceea ce priveşte lipsirea de libertate a persoanelor cu tulburări psihice, un individ nu poate fi considerat „alienat” şi nu poate suferi o lipsire de libertate decât dacă sunt îndeplinite cel puţin următoarele trei condiţii: prima, alienarea sa trebuie să fi fost stabilită în mod justificat; a doua, tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea; a treia, internarea nu se poate prelungi valabil fără persistenţa acestei tulburări (Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 39, seria A nr. 33, Chtoukatourov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, pct. 114, CEDO 2008, şi Varbanov împotriva Bulgariei, nr. 31365/96, pct. 45, CEDO 2000‑X).
62. Aplicând aceste principii în cazul de faţă, Curtea consideră că, pentru a examina dacă internarea reclamantului în spitalul de psihiatrie în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 era compatibilă cu cerinţele art. 5 § 1, trebuie să verifice dacă această măsură era conformă cu dreptul intern şi dacă intra sub incidenţa vreunei excepţii de la libertatea individuală autorizate de alin. a) – f) din această dispoziţie.
i) respectarea „căilor legale”
63. La data la care reclamantul a fost condus la sediul poliţiei şi apoi transportat la spitalul de psihiatrie, nu era sub incidenţa unei acuzaţii penale justificând că poate fi supus unei expertize psihiatrice (a contrario, C.B. citată anterior, pct. 49). Pe de altă parte, în lipsa consimţământului valabil exprimat de persoana în cauză cu privire la internare (supra, pct. 57), dispoziţiile privind internarea voluntară a persoanelor care prezintă tulburări psihice din Legea nr. 487/2002 nu mai sunt relevante în speţă.
64. Întrucât din cele indicate în fişa de internare a reclamantului în spitalul de psihiatrie la rubrica „tipul internării” reiese că a fost adus de poliţistul O., Curtea arată că poliţia face parte din autorităţile abilitate de Legea nr. 487/2002 cu privire la sănătatea mintală să ceară internarea nevoluntară a unei persoane. Totuşi, legea impune ca o asemenea cerere să conţină motivele care o justifică în opinia solicitantului, precum şi datele de identitate ale acestuia şi semnătura (supra, pct. 32). Ori, documentele elaborate de părţi fac să reiasă că aceste cerinţe nu au fost respectate în speţă. În special, Guvernul nu a elaborat niciun document care să aibă semnătura vreunui poliţist care l-a condus pe reclamant la spital şi care să conţină motivele care, în opinia poliţiei, ar fi justificat o cerere de internare. Pe de altă parte, în vreme ce Legea nr. 487/2002 prevede că decizia de internare trebuie confirmată de o comisie medicală formată din trei medici diferiţi de cel care a decis internarea şi apoi transmisă parchetului, persoanei în cauză şi reprezentantului său, niciun element nu a fost prezentat de părţi atestând că această procedură a avut loc într-adevăr în speţă. Lipsa oricărui element care ar putea indica că o decizie de internare a fost luată în privinţa reclamantului şi comunicată celui în cauză sau unui membru din anturajul său, denotă incertitudinea referitoare la lipsirea sa de libertate şi caracterul său ambiguu, la care lacunele legii respective au contribuit, fără îndoială, foarte mult.
65. În această privinţă, Curtea reaminteşte că prima propoziţie din art. 5 § 1 trebuie înţeleasă ca impunând statului obligaţia pozitivă de a proteja libertatea persoanelor din jurisdicţia sa şi că expresiile „prevăzută de lege” şi „conform căilor legale” vizează şi calitatea legii care constituie baza legală a măsurilor privative de libertate care le pot privi (Varbanov citată anterior, pct. 51). Ori, Curtea arată că Legea nr. 487/2002 nu conţinea la momentul comiterii faptelor nicio cerinţă cu privire la forma – scrisă sau orală – pe care trebuia să o aibă notificarea unei decizii de internare nevoluntară luate în temeiul art. 49 din lege, persoanei respective sau reprezentantului său. Legea nu acorda niciun termen comisiei de control pentru a informa persoana în cauză şi reprezentantul său despre decizia luată, nici nu obliga parchetul să le notifice decizia luată de comisia respectivă (supra, pct. 34). Asemenea lacune prezintă pentru cel în privinţa căruia a fost luată o decizie de internare nevoluntară un risc real de a fi împiedicat să beneficieze de căile de recurs totuşi eficiente şi suficiente prevăzute de Legea nr. 487/2002, asemenea unui recurs întemeiat pe art. 54 din lege. De altfel, nu este surprinzător, având în vedere modul în care această lege este redactată, că niciun recurs întemeiat pe această dispoziţie nu a fost încă introdus în faţa instanţelor naţionale de la 8 august 2002, data intrării în vigoare a legii (pct. 42 in fine). Curta notează de altfel că aceste lacune nu au fost în întregime acoperite de Ordinul ministrului sănătăţii din 10 aprilie 2006 privind aplicarea Legii nr. 487/2002 (pct. 37-39).
66. Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să constate că lipsirea de libertate a reclamantului nu a avut loc conform căilor legale.
ii) cu privire la justificarea lipsirii de libertate a reclamantului
67. Dacă este adevărat că art. 5 § 1 lit. e) autorizează internarea unei persoane cu tulburări psihice, o asemenea măsură trebuie să fie în mod corespunzător justificată de gravitatea stării de sănătate a persoanei în cauză în scopul asigurării protecţiei sale sau a altor persoane (Stanev, citată anterior, pct. 157). Nicio lipsire de libertate a unei persoane considerate alienate nu poate fi judecată conform art. 5 § 1 lit. e) dacă aceasta s-a stabilit fără consultarea unui medic specialist. Având în vedere libertatea de apreciere crescută de care dispun statele contractante în astfel de cazuri în materie de internare cu titlu de urgenţă, se acceptă, în cazurile urgente, cu risc ridicat sau atunci când o persoană este arestată pe baza comportamentului violent, ca un astfel de aviz să fie obţinut imediat după arestare, însă în toate celelalte situaţii, consultarea prealabilă este indispensabilă. În absenţa altor posibilităţi, de exemplu în cazul în care persoana în cauză refuză să se prezinte la consult, trebuie cel puţin să se ceară evaluarea dosarului de către un medic specialist, altfel nu se poate susţine că starea de alienare a persoanei în cauză a fost dovedită (Varbanov citată anterior, pct. 47).
68. În speţă, nimic nu arată că lipsirea de libertate a reclamantului era indispensabilă în privinţa circumstanţelor din speţă şi că alte măsuri, mai puţin severe, nu ar fi putut fi suficiente pentru protejarea interesului său sau a interesului public.
69. În această privinţă, Curtea constată în special că reclamantul nu a făcut obiectul niciunui consult prealabil internării sale în spitalul de psihiatrie: autorităţile nici nu l-au convocat să se prezinte la o examinare, nici nu au cerut evaluarea sănătăţii acestuia de către un medic specialist pe baza dosarului. În opinia Curţii, o asemenea evaluare prealabilă era indispensabilă, în ciuda conţinutului neobişnuit al plângerilor sale, având în vedere în special faptul că reclamantul nu avea antecedente de tulburări psihice şi nu a manifestat violenţă în privinţa sa sau a unor terţi. În cele din urmă, faptul că a fost lăsat să plece din spital într-o stare identică cu cea din ziua precedentă pune la îndoială necesitatea măsurii în cauză în privinţa alin. e) din art. 5 § 1. Nicio explicaţie convingătoare nu a fost oferită de altfel de către Guvern care ar justifica că în loc să îl lipsească pe reclamant de libertate, medicul L. nu l-ar fi putut examina imediat.
iii) concluzie
70. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea constată că lipsirea de libertate a reclamantului nu era justificată în privinţa alin. e) din art. 5 § 1 şi nu era conformă cerinţelor dreptului intern. Guvernul nu a arătat de altfel niciun alt motiv din cele enumerate în art. 5 § 1 alin. a) – f) care, în speţă, ar fi putut autoriza respectiva lipsire de libertate. Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
71. Reclamantul se plânge de asemenea de încălcarea dreptului său la respectarea domiciliului şi corespondenţei proprii. În această privinţă, face referire la intruziunea unor terţi în apartamentul său în noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 (supra, pct. 27) şi la pretinsul control al corespondenţei sale, de care Poşta Română ar fi responsabilă (supra, pct. 30).
72. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispunea şi în măsura în care era competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia invocate de reclamant. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi 4 art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie
73. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
74. Reclamantul lasă la aprecierea Curţii suma despăgubirii pe care ar putea-o acorda pentru compensarea prejudiciului moral suferit. Arată că, de la internarea sa nevoluntară din noaptea de 8 spre 9 decembrie 2004 în spitalul de psihiatrie, se teme că îşi va pierde locul de muncă din învăţământ şi trăieşte constant cu ameninţarea că va fi din nou internat şi supus unei expertize psihiatrice.
75. Guvernul consideră că nicio sumă nu ar fi acordată persoanei în cauză care nu şi-a cuantificat nici justificat cererea. Guvernul consideră că o asemenea hotărâre a Curţii de constatare a unei încălcări a Convenţiei ar putea constitui, ca atare, o reparaţie satisfăcătoare a unui eventual prejudiciu moral suferit de reclamant.
76. Curtea consideră că persoana în cauză a suferit un anumit prejudiciu moral din cauza încălcării, de către autorităţi, a art. 5 § 1 din Convenţie, că doar constatarea încălcării nu ar fi suficientă pentru a-l despăgubi. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă persoanei în cauză suma de 4.500 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
77. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată în termenul care i-a fost alocat. Prin urmare, Curtea nu acordă nimic persoanei în cauză.
C. Dobânzi moratorii
78. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe articolul 5 § 1 lit. e) din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4.500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 iunie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy