©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA CRISTESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 13589/07)
Hotărâre
Strasbourg
10 ianuarie 2012
Definitivă
10/04/2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Cristescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecător ad hoc, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 noiembrie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 13589/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Ioan Cristescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 28 februarie 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna M.-N. Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde, în special, că autorităţile române nu au asigurat executarea unei hotărâri judecătoreşti care îi acordă dreptul de vizitare a fiului său minor, Th.N.
4. La 21 septembrie 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. S‑a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
5. Având în vedere că judecătorul ales să reprezinte România, Corneliu Bîrsan, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28), preşedintele Camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut la 30 ianuarie 1959 şi locuieşte în Bucureşti, România.
A. Contextul cauzei
7. Reclamantul a fost căsătorit cu I.R., iar cuplul a avut doi copii, C.I., născut la 19 decembrie 1992, şi Th.N., născut la 13 august 1996.
8. După divorţ şi procedura de încredinţare a copilului iniţiată de I.R. la 21 martie 2001, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a decis, la 9 octombrie 2001, încredinţarea copiilor mamei lor. Reclamantul a primit drept de vizitare a copiilor după următorul program: în primul şi al treilea week-end din lună, de la ora 18, vineri, până la ora 18, sâmbătă; două săptămâni în vacanţele de vară; şi o săptămână în vacanţele de iarnă.
În timpul acţiunii, s-au realizat două cercetări la domiciliul reclamantului şi, respectiv, al I.R. Cercetările au concluzionat că minorii erau bine îngrijiţi şi că se dezvoltau conform vârstei. S-a notat că C.I., copilul mai mare, a început să locuiască cu reclamantul la 24 septembrie 2001 şi că relaţia lor se baza pe o bună comunicare. Reclamantul şi-a exprimat dorinţa ca C.I. să fie lăsat să locuiască cu el, având în vedere strânsa lor relaţie.
Instanţa nu i-a audiat pe cei doi copii, dat fiind vârsta lor.
La pronunţarea hotărârii, instanţa a luat în considerare probele prezentate, inclusiv cele două cercetări efectuate la domiciliu; a decis că mama a petrecut mai mult timp cu cei doi copii, dar a subliniat, de asemenea, că era în interesul superior al copiilor să fie încredinţaţi mamei, în special având în vedere vârsta lor.
9. Reclamantul a introdus recurs împotriva hotărârii, reiterându-şi dorinţa de a-i fi încredinţat fiul său mai mare, C.I., cu care a avut o relaţie foarte apropiată.
La 21 mai 2001, Tribunalul Bucureşti a modificat hotărârea primei instanţe cu privire la încredinţarea lui C.I., care a fost încredinţat astfel reclamantului, având în vedere alegerea copilului în această privinţă. Raţionamentul primei instanţe cu privire la Th.N. a fost susţinut fără să fie reevaluat, văzând că niciuna din părţi nu a contestat partea respectivă din hotărâre. Raţionamentul instanţei a arătat că:
„În cazul de faţă, dincolo de orice îndoială, ambii părinţi le oferă copiilor lor un mediu foarte bun de dezvoltare, atât financiar, cât şi moral.
Faptul că în timpul căsniciei mama şi-a dedicat mai mult timp copiilor a fost deoarece ea avea mai mult timp liber la dispoziţie şi deoarece, în mod tradiţional, în orice familie, mama este cea care are grijă permanentă de copii, în special în primii ani de viaţă.
Rezultă că nu putem considera că tatăl nu şi-a arătat interesul în creşterea şi educarea copiilor.”
10. I.R. a introdus recurs împotriva hotărârii, argumentând, în special, că nu era în interesul superior al copiilor să fie separaţi. În susţinerea cererii ei, aceasta a prezentat mai multe declaraţii date de cadrele didactice ale copiilor, şi de psihologul E.I.V., care i-a examinat pe ambii copii; rapoartele au arătat, în special, că cei doi copii erau extrem de fericiţi când se întâlneau, după cum era evident că aveau o relaţie foarte afectuoasă şi că separarea lor i-a afectat pe amândoi:
„Conduita celor doi fraţi arată o relaţie foarte afectuoasă, iar despărţirea lor a generat o cădere nervoasă a lui C.I. [...]; separarea lor a fost foarte traumatizantă pentru ambii copii”.
În alt raport întocmit de E.I.V., era notat că Th.N. a suferit în urma relaţiei conflictuale dintre părinţi, şi că:
„Starea conflictuală care a marcat divorţul părinţilor l-a afectat în mod evident pe copil. Copilul mai mic este stabil în prezent, chiar dacă resimte intens lipsa fratelui său mai mare.
Contactul rar pe care l-a avut cu tatăl său după separarea acestuia de mama sa a perturbat evident starea psihologică a copilului mai mic, din cauza încercărilor de a-i insufla o atitudine ostilă faţă de mamă şi de a-i submina încrederea şi afecţiunea faţă de ea.”
Cât despre reclamant, a prezentat o copie a raportul psihologic din 11 septembrie 2002, precum şi un certificat medical emis la 16 septembrie 2002 cu privire la C.I., declarând că: băiatul era dezvoltat normal, prezenta un nivel de maturitate corespunzător vârstei şi nu avea dificultăţi de adaptare în urma separării părinţilor săi; tristeţea văzută pe chipul său pentru câteva minute după ce şi-a revăzut fratele mai mic dovedea faptul că avea reacţii normale în cazul unor fraţi separaţi; şi că C.I. şi-a exprimat dorinţa de a locui cu tatăl său, chiar dacă îşi iubea fratele şi mama.
11. Prin hotărârea definitivă din 25 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut hotărârea tribunalului. Curtea a reţinut că, având în vedere vârsta lui C.I., alegerea sa de a locui cu tatăl este relevantă şi nu putea fi ignorată. Curtea a reţinut, de asemenea, că era în interesul superior al copiilor ca părinţii lor să facă tot posibilul ca cei doi fraţi să se vadă şi să-şi petreacă timpul împreună, fie la domiciliul mamei, fie la domiciliul reclamantului.
12. După refuzul lui I.R. de a-l lăsa pe reclamant să-l ia pe Th.N. din casa ei, cu motivul că nu voia „să plece din casa mamei lui”, reclamantul a cerut instanţelor să precizeze exact modul în care dreptul său de vizitare urma să fie pus în aplicare.
În hotărârea definitivă din 21 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti a declarat că reclamantul avea dreptul să-l ia pe Th.N. din casa I.R. conform programului de vizită care a fost aprobat anterior de instanţe.
E. Procedura de executare
13. La 24 mai 2002 reclamantul a solicitat executarea silită împotriva I.R.; la 31 mai 2002, cererea sa a fost admisă de instanţă.
14. Prima citare a fost, prin urmare, făcută de executorul judecătoresc pentru data de 28 iunie 2002; raportul oficial întocmit a notat absenţa I.R. de la domiciliu.
La 9 iulie 2002, executorul a cerut informaţii autorităţilor competente privind actuala reşedinţă a I.R.
O altă citaţie a fost emisă la 23 august 2002; raportul întocmit la 4 octombrie 2002 în prezenţa executorului, a reclamantului şi a unui poliţist, a indicat că nimeni nu le-a deschis să intre să clădire, chiar dacă înăuntru s-au auzit zgomote şi o voce.
15. Într-un alt raport emis la 16 mai 2003 executorul a notat că I.R. şi Th.N. nu erau acasă.
Raportul oficial întocmit la 30 mai 2003 a notat afirmaţiile I.R., conform cărora nu ea s-a opus vizitării de către reclamant a lui Th.N., ci, mai degrabă, copilul a fost cel care a refuzat orice contact cu tatăl său. Pentru ca relaţia tată-copil să ajungă la un nivel normal, I.R. a declarat că a făcut eforturi să-l încurajeze pe copil să crească mai aproape de tatăl lui. Părţile au convenit să le permită celor doi copii să se întâlnească într-un loc public mai întâi la 1 iunie 2003, în intervalul 18:00-21:00, şi apoi în săptămânile care au urmat, sâmbăta şi duminica, în intervalul 17:00-19:00, după care părinţii au convenit noul program de vizite reciproce, astfel încât copiii să-şi petreacă week-end-urile împreună, cu fiecare părinte în parte, în mod alternativ.
16. La 17 iunie 2003, I.R. a contestat raportul din 30 mai 2003, cerând, în special, suspendarea executării, din cauza pretinsului refuz al copilului de a pleca cu tatăl său. În susţinerea contestaţiei, a invocat două rapoarte întocmite de psihologul E.I.V. la 2 aprilie şi 16 iunie 2003 (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 33).
La 14 iulie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins contestaţia I.R., susţinând că anularea raportului întocmit de executor nu era justificată, în măsura în care motivele pe care se baza priveau chestiuni de fond ale disputei privind dreptul de vizitare.
Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare.
17. La 4 iulie 2003 părinţii s-au întâlnit la biroul executorului şi au convenit ca, în timpul vacanţei de vară, copiii să locuiască în mod alternativ, câte două săptămâni, cu fiecare părinte. Cu toate acestea, I.R. nu a fost de acord cu perioada respectivă şi s-a opus, astfel, cererii reclamantului ca Th.N. să stea cu el începând cu cel mai târziu 15 august 2003.
18. La 19 decembrie 2003, în prezenţa executorului, reclamantul a mers la domiciliul cunoscut al I.R., unde a vorbit cu mama I.R., care i-a spus că I.R. şi Th.N. au plecat în vacanţă cu o zi înainte.
19. La 19 martie 2004 reclamantul şi executorul au mers la reşedinţa cunoscută a I.R., unde l-au găsit pe tatăl I.R. Acesta i-a spus că I.R. şi Th.N. nu erau acasă şi le-a cerut să plece.
La 30 aprilie 2004, un alt raport a fost întocmit de către executor, notând refuzul lui Th.N. de a merge cu tatăl său la domiciliul acestuia.
20. La 6 iulie 2004, I.R. a contestat din nou executarea hotărârii din 2002, căutând să dovedească că executarea sa devenise imposibilă, având în vedere starea precară a sănătăţii lui Th.N., după cele două vizite la domiciliul tatălui din week-end-urile din 6 şi 20 iunie 2004. La datele respective, copilul s-a întors la domiciliului I.R. bolnav şi confuz. După efectuarea unor teste de urină, s-a descoperit că Th.N. a fost intoxicat cu benzodiazepină (prima dată) şi cu nicotină (a doua oară).
Cu privire la pretinsele incidente, I.R. a făcut o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l că a pus în pericol integritatea fizică a lui Th.N. (a se vedea infra, pct. 30).
La 20 septembrie 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea I.R., susţinând că, în cadrul contestaţiei la executarea silită, părţile nu pot prezenta probe privind fondul hotărârii ce se execută. Mai mult, instanţa a susţinut că I.R. nu şi-a dovedit în nici un fel acuzaţiile împotriva reclamantului.
21. I.R. a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, reiterându-şi susţinerile că reclamantul a pus în pericol starea de sănătate a lui Th.N., făcând astfel imposibilă continuarea executării hotărârii contestate care-i permitea acestuia dreptul de vizitare.
La 12 aprilie 2006, Tribunalul Bucureşti a respins recursul. În hotărârea definitivă, tribunalul a reţinut că:
„Într-adevăr, au fost depuse la dosar documente medicale care dovedeau că, într-o anumită perioadă de timp, minorul a avut în corp substanţe toxice; totuşi, nu poate fi imputată vreo vină sau neglijenţă tatălui în această privinţă; prin urmare, nu există nici un impediment pentru punerea în aplicare a drepturilor sale de vizitare.”
22. Între timp, la 30 noiembrie 2005, reclamantul, în prezenţa executorului, a mers la reşedinţa cunoscută a I.R., unde a aflat că I.R. se mutase într-un loc necunoscut. În consecinţă, la 6 decembrie 2005, executorul a cerut autorităţilor competente să îl informeze despre noua reşedinţă a I.R. Răspunsul autorităţilor din 22 decembrie 2005 a indicat reşedinţa I.R., aşa cum este notată în registrele oficiale.
La 20 ianuarie 2006 reclamantul şi executorul au mers la acea adresă, unde au aflat că imobilul fusese vândut unor terţi în iunie 2005.
La 23 ianuarie 2006, executorul a cerut informaţii actualizate autorităţilor competente privind reşedinţa actuală a I.R.; totuşi, între timp, la 19 ianuarie 2006, I.R. a trimis o scrisoare executorului, anunţându-i lui şi reclamantului noua reşedinţă. A informat, de asemenea, executorul că acţiunea de suspendare a executării hotărârii din 2002 care îi acordă reclamantului drept de vizitare încă era pendinte (a se vedea infra, pct. 31-38) şi astfel a cerut executorului să evite orice tip de hărţuire a lui Th.N. până la soluţionarea cererii.
23. La 30 noiembrie 2006, I.R. l-a anunţat oficial pe reclamant că poate veni să-l viziteze pe Th.N. În răspunsul său trimis la 15 decembrie 2006, prin intermediul biroului executorului, reclamantul şi-a exprimat mulţumirea că, după atâta timp, I.R. a înţeles în sfârşit că încercările ei persistente de a-i obstrucţiona dreptul de vizitare erau dăunătoare pentru copii.
24. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că încercările sale de a obţine informaţii despre activitatea copilului la şcoală au fost fără succes. El a pretins că conducerea şcolii private pe care o frecventa Th.N. i-a refuzat în mod consecvent dreptul de a-şi vizita copilul la şcoală, având în vedere conţinutul hotărârii din 2002, care-i acorda drept de vizitare ce putea fi exercitat numai conform programului prevăzut în hotărâre.
25. Reclamantul a făcut plângere primului ministru, la 11 martie 2004, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a drepturilor sale părinteşti de către şcoală (plângerile fiind apoi trimise parchetului pentru o nouă investigaţie) şi inspectoratului şcolar, la 7 aprilie 2004. Reclamantul nu a furnizat alte detalii în această privinţă.
C. Plângerile penale făcute de părţi
1. Plângerile formulate de reclamant
26. Reclamantul a formulat o plângere penală împotriva I.R., acuzând-o că nu a respectat prevederile unei hotărâri judecătoreşti definitive executorii. La 10 septembrie 2003, reclamantului i s-a comunicat că, la 27 mai 2003, procurorul a finalizat ancheta, stabilind că acţiunile respective nu atrăgeau răspunderea penală, şi i-a aplicat lui I.R. o amendă administrativă de 5 000 000 lei româneşti – aproximativ 130 EUR.
27. La 16 septembrie 2003 reclamantul a formulat a doua plângere penală, cu pretenţii similare. Au fost audiate mai multe persoane, procurorul hotărând în final, la 30 iunie 2004, să nu mai continue urmărirea penală, reieşind din dosarul cauzei că nu vina mamei, ci mai degrabă lipsa dorinţei copilului de a-şi vedea tatăl a împiedicat executarea hotărârii în litigiu.
28. La 3 decembrie 2003, reclamantul a formulat o altă plângere similară. Procurorul a decis, la 17 martie 2004, să nu o trimită în judecată pe I.R., având în vedere că probele prezentate au demonstrat că Th.N. nu a vrut să-şi vadă tatăl, deoarece fusese traumatizat de separarea părinţilor lui. Acea decizie a fost menţinută de procurorul-şef la 30 iunie 2004.
29. La 13 iunie 2004, reclamantul a formulat o altă plângere penală, acuzând-o pe mama copiilor că ar fi pus în pericol dezvoltarea morală şi fizică a lui Th.N. şi că l-ar fi acuzat în mod calomnios când a pretins că i-ar fi dat medicamente lui Th.N. în cele două săptămâni în care copilul a stat la el (a se vedea infra, pct. 30).
La 24 octombrie 2005, reclamantul a formulat o altă plângere penală împotriva I.R., acuzând-o din nou că nu i-ar fi permis să-şi vadă copilul, pe Th.N., nerespectând astfel hotărârea din 2002 care i-a acordat drept de vizitare. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că, în urma indicaţiilor date de I.R., directoarea şcolii urmate de Th.N. nu i-a permis să intre în clădire şi a refuzat să vorbească cu el despre activitatea fiului său la şcoală, spunându-i să se adreseze şcolii numai în scris.
În declaraţia dată în faţa procurorului la 24 noiembrie 2006, I.R. a declarat că motivul pentru care reclamantul nu-l putea vedea pe Th.N. era că acesta nu dorea să-şi vadă tatăl şi ori de câte ori era anunţat că urma să se întâlnească cu el „se panica şi era afectat”. De asemenea, ea şi-a exprimat bunăvoinţa de a comunica cu reclamantul, pentru a preveni orice neînţelegere, care ar fi rănit ambii copii.
Cele două plângeri penale menţionate au fost conexate la 26 martie 2009; la 31 martie 2009, procurorul a emis o rezoluţie de neîncepere a urmării penale faţă de I.R., reţinând că probele prezentate arătau că I.R. a dat întotdeauna dovadă de bunăvoinţă, făcând eforturi pentru a facilita contactul dintre reclamant şi Th.N., dar că acesta din urmă a refuzat să se vadă cu tatăl său deoarece se simţea ameninţat în prezenţa lui.
Procurorul a respins şi plângerile cu privire la pretinsa acuzare calomnioasă, considerând că I.R. nu a avut intenţia de a-l defăima pe reclamant, actele ei fiind motivate numai de dorinţa de a apăra interesul superior al copilului Th.N., căruia atunci i-au fost găsite substanţe toxice în organism, conform examinărilor medicale la care a fost supus copilul (a se vedea infra, pct. 30).
2. Plângerile formulate de I.R.
30. La o dată neprecizată din iunie 2004, I.R. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului. Ea a susţinut că, după ce a petrecut week-end-ul din 4-6 iunie 2004 cu tatăl său, Th.N. s-a întors acasă cu o stare generală de confuzie şi oboseală. Examinarea medicală realizată a doua zi a arătat că Th.N. fusese intoxicat cu benzodiazepină.
La 20 iunie 2004, când a luat copilul de la tatăl său, cu care Th.N. a stat un week-end, copilul era din nou obosit. Examinarea medicală făcută în acea seară nu a indicat semne de benzodiazepină; totuşi, o examinare făcută a doua zi dimineaţă a indicat nicotină în organismul copilului.
Autorităţile de anchetă au cerut Institutului de Medicină Legală întocmirea unui raport de expertiză. La 24 august 2004, I.R. a mers la institut şi a declarat că refuză examinarea lui Th.N. Raportul a fost întocmit pe baza documentelor medicale existente, notând că sursa şi contextul ambelor intoxicaţii nu puteau fi stabilite. Deoarece minorul nu a fost examinat, nu s-a putut formula nicio concluzie cu privire la posibile acte violente asupra lui sau urmări ale vreunui tratament medical.
Decizia de neîncepere a urmării penale emisă de procuror la 15 februarie 2006 s-a întemeiat pe faptul că probele prezentate nu au arătat dincolo de orice îndoială semne de neglijenţă sau omisiune gravă imputabile reclamantului în exercitarea drepturilor sale părinteşti în ceea ce priveşte incidentele din iunie 2004.
I.R. a contestat decizia în faţa instanţelor. Cererea a fost respinsă ca tardivă la 8 februarie 2007 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
D. Acţiuni civile introduse de I.R. pentru redefinirea drepturilor părinteşti
1. Acţiunile introduse în 2002
31. La 7 noiembrie 2002, I.R. a cerut în instanţă să i se acorde dreptul de vizitare a lui C.I.; a cerut, de asemenea, modificarea condiţiilor de vizită ale reclamantului în privinţa lui Th.N., pentru a se stabili în zilele de sâmbătă ale lunii, în intervalul 14:00-18:00. Ea a susţinut că această schimbare era necesară având în vedere „influenţa negativă” pe care o avea reclamantul asupra copilului, care se temea că va fi luat de lângă mama lui şi care, de fiecare dată când i se spunea că va pleca cu tatăl său, avea coşmaruri, stări de anxietate şi plânsete.
32. La 3 martie 2003, după vizita unui asistent social la domiciliul ambilor părinţi, a fost întocmit un raport în care se menţiona că:
„Mama este preocupată de creşterea şi educarea lui Th.N.; amândoi au o relaţie bună, bazată pe afecţiune şi comunicare. În opinia mamei, tatăl poate să-l viziteze pe Th.N. la ea acasă şi în prezenţa ei, de teamă că, dacă l-ar lăsa pe copil singur la domiciliul tatălui, acesta ar putea avea o influenţă nefastă asupra copilului.
Mama a declarat că a încercat să aibă relaţii persoanele cu minorul C.I., dar a fost împiedicată de tată, care nu i-a permis să intre la el în casă şi care a creat o proastă imagine despre ea în mintea copilului.”
Observând că C.I. se bucura de „condiţii de trai optime” la domiciliul tatălui, asistentul social a notat că cei doi aveau o relaţie armonioasă, bazată pe afecţiune şi înţelegere reciprocă. Reclamantul a declarat că dorea să aibă o relaţie mai apropriată cu celălalt copil al său, Th.N., dar din cauza atitudinii mamei lui, acest ţel a devenit de neatins. C.I. îşi exprimase dorinţa de a petrece mai mult timp cu fratele lui, pe care îl iubea cu adevărat.
Asistentul social a notat, de asemenea, că directorul grădiniţei urmate de Th.N. l-a informat că reclamantul era interesat de activitatea fiului său şi că „i se permitea uneori să vorbească cu copilul, dar numai în prezenţa altei persoane”.
Concluzia raportului sublinia faptul că cei doi fraţi aveau o relaţie foarte apropiată şi că ambii părinţi arătau afecţiune şi grijă faţă de cei doi copii, ambii exprimându-şi deplina receptivitate de a dezvolta o relaţie mai apropiată cu copilul care locuia cu celălalt părinte.
Cererea I.R. de întocmire a unui raport psihologic al lui Th.N. a fost refuzată de instanţă la 6 martie 2003 ca nefiind necesară.
33. Ulterior, I.R. a depus la dosar două avize psihologice emise de psihologul E.I.V., care l-a văzut şi examinat pe Th.N. începând cu noiembrie 2001, imediat după ce a fost separat de fratele lui. În raportul din 2 aprilie 2003, psihologul declara:
„Minorul (Th.N.) este un copil inteligent, care încearcă să înţeleagă situaţia, dar frica de a fi separat de mama lui, aşa cum s-a întâmplat cu celălalt frate, îi cauzează stări de anxietate, plânsete, coşmaruri şi urinări nocturne.
Starea lui actuală este provocată şi de vizitele neprogramate ale tatălui, copilul simţindu-se ameninţat de o posibilă răpire, având în minte experienţa fratelui său. Relaţia lui cu tatăl s-a deteriorat şi din cauza cuvintelor jignitoare folosite în relaţia cu I.R. şi a comportamentului său agresiv faţă de mamă în prezenţa copilului.
Minorul nu vrea să fie vizitat de tată, nici chiar în prezenţa fratelui său, din cauza faptului că fratele (C.I.) a încercat de mai multe ori să îl convingă că este bine să locuiască cu tatăl deoarece „la tati nu trebuie să respecţi regulile mamei: nu trebuie să te speli pe dinţi, nu trebuie să înveţi, nu trebuie să iei lecţii de pian”; fratele lui l-a pus să jure, de asemenea, că la vârsta de 10 ani se va muta cu ei.”
Într-un alt raport emis la 16 iunie 2003, acelaşi psiholog a notat următoarele:
„L-am reexaminat pe Th.N., văzând că au apărut noi atacuri de anxietate, episoade de urinare nocturnă şi scrâşniri din dinţi.
Am observat că aceste simptome au apărut după ce copilul a fost vizitat de tatăl său, care era însoţit de fratele lui (C.I.), împreună cu executorul şi avocatul tatălui. Copilul avea dificultăţi în relatarea incidentului, deoarece se teme de „domnii care îl forţează să meargă la tatăl său”.
Simptomele prezentate sunt cauzate, pe de o parte, de faptul că relaţia sa cu tatăl s-a deteriorat şi, pe de altă parte, de brutalitatea folosită la executarea condiţiilor de vizită [ale tatălui].
Se observă o stare pronunţată de anxietate din partea copilului când se află în prezenţa tatălui şi o schimbarea majoră în relaţia lor.”
34. Reclamantul a contestat argumentele I.R., afirmând, în special, că era imposibil ca el să fi exercitat o influenţă negativă asupra copilului Th.N., de vreme ce nu era niciodată în jurul lui pentru că nu era lăsat să-l vadă. Mai mult, în puţinele dăţi când s-au întâlnit au fost în prezenţa executorului sau a personalului şcolii copilului. Încercările sale constante de a-l vedea pe Th.N. au fost subminate de schimbările repetate de către I.R. ale domiciliului şi grădiniţei copilului, apoi a şcolii, schimbări de care nu a fost niciodată anunţat.
35. La 22 mai 2003, C.I. a fost audiat de instanţă în camera de consiliu, unde a declarat că ar vrea să fie vizitat la domiciliul său numai de fratele lui Th.N., şi nu de mamă.
36. La 9 octombrie 2003, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis parţial cererea I.R. de a-l vizita pe C.I. în fiecare week-end, în intervalul de vineri ora 18:00 până sâmbătă ora 18:00, timp de două săptămâni în vacanţa de vară şi o săptămână în vacanţa de iarnă. Instanţa a respins cererea I.R. de modificare a condiţiilor de vizită ale reclamantului în privinţa lui Th.N. ca nefondată, reţinând că circumstanţele care au fost luate în considerare de instanţe în acţiunile anterioare cu privire la dreptul de vizitare nu s-au schimbat.
37. I.R. a introdus recurs împotriva hotărârii, reiterându-şi cererea de a i se permite reclamantului să-l viziteze pe Th.N. numai o zi pe lună, sâmbăta, în intervalul 14:00-18:00.
La 25 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul I.R., susţinând că programul de vizite propus de ea nu este corect, având în vedere că şi ea are dreptul să-l viziteze pe celălalt copil, C.I., mai mult de câteva ore pe lună. Mai mult, I.R. nu a dovedit că circumstanţele evaluate de instanţe în 2002, când s-a stabilit dreptul de vizitare al reclamantului, s-ar fi schimbat în asemenea mod încât să-i fie modificat acest drept.
Într-o opinie separată, judecătorul M.R. a declarat că trebuie reduse condiţiile de vizită în ceea ce-l priveşte pe Th.N. I.R. a adus suficiente dovezi că Th.N. a fost traumatizat psihologic de separarea de fratele lui şi că era convins că această separare a fost cauzată de tată, care voia să-l separe şi pe el de mama sa; în acelaşi timp, în procedura de executare a dreptului său de vizitare cu ajutorul executorului, tatăl l-a ameninţat pe copil că îl va lua cu ajutorul poliţiei dacă nu venea de bună voie cu el; există probe la dosar (declaraţii ale martorilor şi ale psihologului) care arată că Th.N. avea atacuri de anxietate, coşmaruri şi urinări nocturne, din cauza fricii de a nu fi separat de mama lui şi din cauza ameninţării că va fi răpit. Din această perspectivă, judecătorul a considerat că copilul avea nevoie de un mediu mai stabil şi că se dezvolta bine în ambianţa creată de mama şi bunicii săi materni.
38. I.R. a formulat recurs. La 9 martie 2009, recursul a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti ca nesusţinut.
2. Acţiunile introduse în 2006
39. La 22 decembrie 2006, I.R. a depus o cerere pentru a i se acorda statutul de părinte rezident în privinţa fiului ei C.I.
A declarat că, la 20 decembrie 2006, C.I. a plecat de la domiciliul tatălui şi s-a mutat la ea şi, implicit, la fratele său Th.N. şi noua ei familie (soţul ei şi gemenii lor de câteva luni).
I.R. a pretins că, în urma relaţiei ei tensionate cu reclamantul, astfel cum reiese din mai multe plângeri penale pe care acesta le-a formulat împotriva ei, i-a fost foarte greu să păstreze legătura cu C.I., ceea ce i-a împiedicat şi pe cei doi copii să petreacă mai mult timp împreună. În toamna anului 2006, fiul ei mai mare i-a spus că vrea să se mute cu ea, să locuiască cu ea şi cu fratele ei mai mic. Dorinţa lui a fost, se pare, motivată de relaţia puternică şi plină de afecţiune pe care o avea cu fratele său, dar şi de faptul că se simţea neglijat şi prost tratat acasă, de la venirea în casă a noii prietene a tatălui său şi a fiului acesteia în vârstă de unsprezece ani.
40. Reclamantul a negat aceste afirmaţii. El a repetat că I.R. a fost cea care a împiedicat dezvoltarea unei relaţii normale între fraţi nepermiţându-i să-l ia pe Th.N. conform programului aprobat în 2002 de către instanţe.
Reclamantul a formulat o cerere reconvenţională, cerând ca Th.N. să-i fie încredinţat, argumentând, în special, că I.R. nu poate avea grijă de toţi cei patru copii ai ei, având în vedere faptul că avea multe alte responsabilităţi (I.R. este medic, profesor, mamă şi soţie). Mai mult, era important pentru copii să fie crescuţi de tatăl lor adevărat, şi nu de un „tată surogat”, noul soţ al I.R.
41. La 5 februarie 2007 un raport a fost întocmit de asistentul social care a vizitat domiciliile ambilor părinţi şi a interogat părţile.
Raportul repeta faptul că trecutul intens, cu dispute al părţilor a agravat în mod decisiv şi a tensionat relaţia dintre părţi, pe de o parte, şi dintre ele şi copii, pe de altă parte. Aceste incidente au contribuit, de asemenea, la faptul că cei doi fraţi nu s-au putut vedea atât de des cât ar fi vrut.
Asistentul social l-a audiat şi pe C.I., care a spus că:
„a decis în disperare să fugă din casa tatălui său cu taxiul, deoarece se simţea neglijat, izolat, ofensat; nu avea voie să vorbească cu mama şi cu fratelui lui Th.N., nu avea voie să cheme prietenii la el, nu avea o relaţie bună cu prietena tatălui său, nici cu fiul acesteia, care a locuit cu ei în ultimii trei ani; mai mult, el (C.I.) era nerăbdător să-i vadă pe fraţii lui gemeni şi să petreacă mai mult timp cu bunicii materni, pe care nu-i mai văzuse în ultimii cinci ani.”
Raportul a notat că, în timpul vizitei asistentului social, C.I. părea foarte fericit că locuieşte în casa mamei lui, împreună cu toţi fraţii săi, pe care îi iubea, şi cu soţul mamei lui, care era foarte deschis şi ataşat de copii. Şi-a exprimat în termeni categorici intenţia de a rămâne cu mama sa. A declarat că tatăl său a venit de trei ori să-l vadă la şcoală şi l-a făcut să înţeleagă că nu se opune dorinţei lui de a rămâne cu mama.
În concluzie, raportul a recomandat acordarea statutului de părinte rezident I.R. în privinţa lui C.I., nu numai pentru că aceasta era dorinţa cea mai puternică a copilului, ci şi pentru că, în noua familie, copilul a fost primit cu multă dragoste, făcându-l să simtă că face parte din ea şi că este protejat.
42. La 8 martie 2007, cei doi copii, de zece şi paisprezece ani la vremea aceea, au fost audiaţi de instanţă, separat şi în camera de consiliu. Judecătorul a notat declaraţiile lui Th.N., conform cărora:
„locuia cu mama lui şi cu soţul ei, pe care îl iubea mai mult decât pe tatăl lui; tatăl lui a venit de mai multe ori să-l ia;
- cu doi sau trei ani în urmă, şi-a petrecut week-end-ul cu tatăl lui şi nu a fost lăsat să doarmă cu fratele lui, C.I., ci a dormit cu tatăl său; a doua zi, îi era rău şi când a fost dus la spital de mama lui, s-a arătat că fusese intoxicat cu nicotină; înainte de acel week-end, a mai petrecut două week-end-uri cu tatăl său, dar nu i s-a întâmplat nimic;
- anul trecut, pe 6 decembrie, a mers la poliţie cu mama sa, pentru a se întâlni cu tatăl său; a spus că nu vrea să locuiască cu acesta, deşi poliţistul a insistat să o facă;
- de multe ori tatăl său a vorbit urât despre mama lui, spunându-i să nu mai stea cu ea;
- înainte de separarea părinţilor, l-a văzut pe tatăl său strângând-o de gât pe mama sa.”
La rândul său, C.I., a declarat că:
„- când părinţii lui s-au separat, a decis să plece cu tatăl său, pentru că i s-a spus că mama lui fura bani şi că nu avea grijă de el şi îl va maltrata; a asistat la câteva scene violente în care tatăl său o forţa pe mama lui să-i spună unde sunt banii;
- fratele lui s-a simţit rău după ce l-a vizitat pe tată, apoi tatăl său i-a arătat o hârtie, spunând că era dovada că mama lui îi dăduse droguri fratelui său;
- la domiciliul tatălui său s-a simţit ca o povară; tatăl său nu era interesat de el, nu-l ajuta la teme, nu îl întreba niciodată cum se descurca la şcoală, nu a fost niciodată ţinut în braţe cât timp a stat la tatăl lui;
- mama avea grijă de el, îl ajuta la teme, îi cumpăra haine, îl îmbrăţişa şi săruta;
- simţea că nu se poate plânge nimănui în privinţa acestor lucruri; îşi vedea mama numai la şcoală, iar tatăl său îi spunea lucruri urâte despre ea; îi era frică să spună cuiva de teamă ca tatăl său să nu audă şi să nu-l bată;
- tatăl său l-a bătut când a luat o parte din porţia lui de mâncarea [a tatălui]; de atunci, respecta toate regulile, de teamă să nu fie bătut;
- înainte să plece la domiciliul mamei lui, şi-a avertizat tatăl că pleacă dacă continuă să se poarte în felul acesta, şi tatăl său i-a spus că dacă pleacă să nu se mai întoarcă;
- după ce s-a mutat la mama lui, tatăl său îl vizita la şcoală în fiecare săptămână, promiţând că se schimbă, dând vina pe stresul de la muncă pentru comportamentul său;
- dacă se poate, ar vrea să nu-l mai vadă pe tatăl său.”
Mai mulţi martori au fost audiaţi, spunând în principal că cei doi fraţi erau foarte bine îngrijiţi de mama lor şi că amândoi erau fericiţi împreună.
43. La 5 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis cererea I.R. de a i se acorda statutul de părinte rezident în privinţa lui C.I.; în acelaşi timp, instanţa i-a permis reclamantului să-şi exercite dreptul de vizitare în primul şi al treilea week-end din lună, de vineri ora 18:00 până sâmbătă ora 18:00, dar şi timp de două săptămâni în vacanţa de vară şi o săptămână în vacanţa de iarnă.
Astfel, instanţa a susţinut că era în interesul superior al minorului să locuiască cu părintele de care se simţea mai apropiat:
„Chiar presupunând că minorul C.I. doar şi-a imaginat un scenariu complet de abuz şi neglijenţă din partea tatălui, faptul că a reprodus acelaşi scenariu mai multor persoane, după cum reiese din probe, a dovedit existenţa unei alterări grave a comunicării dintre el şi tată.”
Luând în considerare alegerea copilului, dar şi interesul superior al acestuia, în baza dosarului, instanţa a reţinut că C.I. trebuie să rămână cu mama, permiţând reclamantului să-l vadă conform programului identic cu cel stabilit în privinţa lui Th.N. Instanţa a susţinut, de asemenea, că eforturile concurente din partea ambilor părinţi erau esenţiale pentru îmbunătăţirea relaţiei tatălui cu cei doi copii ai săi.
Refuzând cererea reclamantului de încredinţare a lui Th.N., instanţa a reţinut:
„Disputele dintre părţi cu privire la executarea hotărârii care acordă tatălui drept de vizitare nu sunt un motiv rezonabil pentru a justifica o schimbare cu privire la încredinţarea lui Th.N.; tatăl are la dispoziţie mai multe mijloace procedurale pentru abordarea neexecutării unei hotărâri, dar trebuie să găsească şi mijloacele potrivite care să-i permită să se apropie de copil, în vreme ce datoria mamei este să explice copilului importanţa de a păstra legătura cu tatăl său.”
44. Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare.
E. Alte acţiuni judiciare
45. La 16 martie 2006, reclamantul a formulat o acţiune civilă, solicitând executarea hotărârii definitive şi aplicarea unei amenzi în cazul nerespectării acesteia.
46. La 26 septembrie 2006, instanţa l-a audiat pe Th.N. în camera de consiliu. Th.N. a spus că îi era teamă de tatăl său şi că nu voia să-l vadă. A declarat, de asemenea, că tatăl său nu a fost niciodată violent cu el.
47. Prin hotărârea definitivă din 28 septembrie 2006, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis pretenţiile reclamantului.
Instanţa a reţinut că relaţia profund conflictuală dintre părţi, dovedită şi de numeroasele plângeri penale formulate de una împotriva celeilalte, a avut grave repercusiuni negative asupra ambilor copii, care au fost folosiţi de părinţi ca arme ale unuia împotriva celuilalt şi, în această privinţă, ambii părinţi sunt vinovaţi. Totuşi, proasta impresie a lui Th.N. despre tatăl său şi teama lui constantă au fost cauzate, cel puţin parţial, de I.R., deoarece copilul locuia cu aceasta şi avea o puternică autoritate morală asupra lui. Instanţa a susţinut astfel că I.R. trebuie să plătească statului amenda de 20 Lei (aproximativ 0.75 euro) pe zi, pentru fiecare zi în care nu respectă hotărârea contestată.
La 20 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti a respins recursul introdus de I.R. ca inadmisibil.
II. Dreptul intern relevant
48. Dispoziţiile legale interne relevante sunt stabilite în hotărârile Curţii în cauzele Lafargue împotriva României (nr. 37284/02, pct. 64-69, 13 iulie 2006) şi Costreie împotriva României (nr. 31703/05, pct. 55-58, 13 octombrie 2009). Rolul şi atribuţiile autorităţilor publice locale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi dispoziţiile relevante din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, sunt descrise în hotărârea Amanalachioai împotriva României (nr. 4023/04, pct. 56 şi 59, 26 mai 2009).
În drept
I. Sfera de aplicare
49. În temeiul art. 8, dar şi a art. 6 § 1 şi a art. 13 din convenţie, reclamantul s-a plâns că autorităţile naţionale nu şi-au respectat obligaţia de a asigura executarea hotărârii definitive care îi acordă dreptul de vizitare lui Th.N. şi că legea naţională nu prevedea nicio cale de atac eficientă în acest caz.
50. În circumstanţele acestei speţe şi având în vedere modul în care reclamantul şi-a formulat pretenţiile, Curtea consideră că principala problemă juridică ridicată de această cerere priveşte dreptul reclamantului de respectare a vieţii de familie, astfel cum este protejat de art. 8 din convenţie. Prin urmare, Curtea consideră că examinarea trebuie să vizeze exclusiv problema ridicată în temeiul art. 8 din convenţie şi că, prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă a fost încălcat art. 6 § 1 şi art. 13 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007; Raban împotriva României, nr. 25437/08, pct. 23, 26 octombrie 2010; şi Macready împotriva Republicii Cehe, nr. 4824/06 şi 15512/08, pct. 41, 22 aprilie 2010).
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
51. Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale de familie ca urmare a neexecutării hotărârii definitive care îi acorda dreptul de vizitare a copilului său minor, Th.N. Art. 8 din convenţie este redactat în felul următor:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
52. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din convenţie. În continuare, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
53. Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale de familie ca urmare a neexecutării hotărârii definitive care îi acorda dreptul de vizitare a copilului său minor, Th.N. şi că autorităţile naţionale competente nu au reuşit să-l asiste în mod eficient la executarea drepturilor sale părinteşti.
Reclamantul a argumentat în continuare că instanţele naţionale, civile şi penale, nu au reuşit să soluţioneze imediat şi fără întârziere numeroasele cereri şi plângeri depuse de ambii părinţi, permiţând astfel amânări considerabile ale acţiunii. Încercările de executare, în care reclamantul a fost asistat de executor, s-au dovedit ineficace. Conducerea şcolii lui Th.N. a refuzat orice dialog sau sprijin al reclamantului în vederea îmbunătăţirii relaţiei sale cu Th.N. Serviciile sociale nu s-au implicat în încercarea de a facilita executarea hotărârii respective.
În acelaşi timp, autorităţile nu au reuşit să ia măsuri eficiente împotriva I.R. pentru repetatele încercări de a împiedica exercitarea dreptului reclamantului de vizitare, astfel cum era stabilit prin hotărârea definitivă.
Contestând argumentele Guvernului cum că I.R. a arătat o dorinţă adevărată de a facilita relaţia dintre reclamant şi Th.N., reclamantul a enumerat pretinsele încercări ale mamei de a împiedica executarea hotărârii, inclusiv acţiunea acesteia pentru restricţionarea dreptului lui de vizitare, schimbările ei succesive ale domiciliului şi şcolii urmate de copil şi înţelegerea la care ea a ajuns cu conducerea şcolii de a-l ţine pe reclamant departe de fiul său. Şi-a reiterat convingerea că I.R. l-a influenţat negativ pe Th.N., făcându-l pe copil să aibă o proastă impresie despre el, tatăl lui.
Reclamantul nu a fost de acord cu opinia Guvernului, în sensul că nu a fost destul de diligent în realizarea procedurii de executare. În acest sens, a menţinut că nu se putea presupune că este posibil să întrerupă toate activităţile profesionale – în spitalul în care muncea sau la universitatea la care preda, precum şi participarea la conferinţele internaţionale – pentru a face cereri zilnice executorului, fiind sarcina acestuia din urmă să se ocupe de executare.
Reclamantul a argumentat, de asemenea, că modul în care relaţia lui cu celălalt copil, C.I., a evoluat nu a avut nici un impact asupra sarcinii autorităţilor statului de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive prevăzute de art. 8 din convenţie. În ultimii zece ani şi-a văzut fiul Th.N. numai de trei ori. De asemenea, autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a le oferi îndrumare celor doi părinţi în relaţia lor şi de a-i ajuta să coopereze de dragul copiilor.
2. Guvernul
54. Admiţând că neexecutarea unei hotărâri care îi acordă unui părinte dreptul de vizitare poate, în general, să constituie o încălcare a drepturilor garantate de art. 8 din convenţie, Guvernul a susţinut că, în speţă, era necesar ca obligaţiile pozitive ale statului să fie apreciate ţinând seama de interesul superior al lui Th.N., luându-se totodată în considerare circumstanţele speciale ale cauzei, şi anume faptul că nu numai părinţii s-au separat după procedura de divorţ şi încredinţare, ci şi cei doi copii.
Hotărârea judecătorească de separare a celor doi fraţi a fost luată pe baza probelor disponibile în cauză, care au demonstrat că Th.N. era mai ataşat de mamă, fiindu-i teamă de tatăl său. Cerând încredinţarea numai a lui C.I., reclamantul a agravat de fapt separarea dintre cei doi copii, care a avut, în schimb, un efect negativ asupra impresiei lui Th.N. despre tatăl său.
Încercările reclamantului de executare a hotărârii care-i acordă drept de vizitare au fost sprijinite pe deplin de executor, care a depus eforturi continue în acest scop. Reacţia executorului la fiecare cerere de executare a reclamantului a fost imediată. Mai mult, reclamantul nu a contestat niciodată în faţa instanţelor acţiunile şi/sau pretinsele omisiuni ale executorului.
După 23 ianuarie 2006, reclamantul nu a mai formulat nicio altă cerere către executor de executare a hotărârii respective.
În acelaşi timp, în încercările sale de a-l vizita pe Th.N., reclamantul nu a cerut niciodată asistenţa serviciilor sociale sau a unui psiholog, nici nu a considerat util sau benefic să-l ia pe C.I. cu el când mergea să-l viziteze pe Th.N., deşi a fost pe deplin conştient că cei doi copii aveau o relaţie foarte apropriată. Atitudinea reclamantului a rămas aceeaşi, în ciuda faptului că instanţele interne, susţinându-i drepturile părinteşti, au subliniat că era nevoie de o abordare delicată, perseverentă şi grijulie în aceste cazuri, împreună cu o bună cooperare între părinţi.
Guvernul a argumentat, în continuare, că numai conduita inadecvată a reclamantului şi a fostei sale soţii a cauzat deteriorarea relaţiei acestuia cu Th.N. Mai mult, în urma modului lipsit de tact în care reclamantul i-a abordat pe ambii săi copii, nu numai că nu s-a îmbunătăţit relaţia cu Th.N, dar până şi C.I., care la început a fost ataşat mai mult de el, a ajuns să plece din casa lui pentru a locui cu mama şi cu fraţii săi mai mici.
În acest context delicat şi având în vedere atitudinea constantă a lui Th.N. de respingere a tatălui său, autorităţile statului şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive prevăzute de art. 8, recunoscând că uneori interesul superior al copilului ar putea prevala asupra interesului părintelui.
Guvernul a concluzionat referindu-se la jurisprudenţa Curţii, unde s-a subliniat că acolo unde relaţia cu părintele pare să ameninţe interesul superior al copilului sau să aducă atingere acelor drepturi, este de datoria autorităţilor naţionale să echilibreze relaţia dintre ei [s-a citat Sylvester împotriva Austriei, nr. 36812/97 şi 40104/98, 24 aprilie 2003; Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, Seria A nr. 299‑A; şi Kallo împotriva Ungariei, (dec.), nr. 70558/01, 14 octombrie 2003]. Asta a fost, de fapt, ceea ce autorităţile naţionale au făcut în acest caz, ţinând seama de refuzul constant al lui Th.N. de a-l vedea pe tatăl său.
B. Motivarea Curţii
1. Principii generale
55. Curtea reiterează, pentru început, faptul că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” în sensul art. 8 din convenţie (a se vedea, printre alte autorităţi, Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005).
56. De asemenea, Curtea reiterează faptul că scopul esenţial al art. 8 este de a proteja persoanele particulare împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice. În plus, există obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. În ambele contexte, trebuie avut în vedere echilibrul just ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei şi cele ale comunităţii, iar în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290).
57. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a hotărât că, în cauzele care privesc punerea în aplicare a dreptului de vizitare al unuia dintre părinţi, art. 8 include dreptul părintelui de a lua măsuri cu scopul de a-şi vedea copilul şi obligaţia autorităţilor naţionale de a facilita întâlnirea acestora, în măsura în care interesul copilului impune să se facă tot posibilul pentru a fi păstrate relaţiile personale şi, după caz, pentru a „reîntregi” familia; statul are o obligaţie de mijloace, nu una de rezultat (a se vedea, printre alte autorităţi, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94; CEDO 2000-I; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000‑VIII; Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299‑A; Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX; şi Nistor împotriva României, nr. 14565/05, pct. 70, 109, 2 noiembrie 2010).
58. În cauzele care privesc executarea unor hotărâri din sfera dreptului familiei, Curtea a hotărât, în repetate rânduri, că esenţial este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita executarea, atât cât se poate cere în mod rezonabil în circumstanţele specifice fiecărei cauze (a se vedea Hokkanen, citată anterior, pct. 53; Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 96; Nuutinen, citată anterior, pct. 128; şi Sylvester, citată anterior, pct. 59). Caracterul adecvat al măsurilor luate trebuie să fie apreciat în funcţie de rapiditatea punerii acestora în aplicare, având în vedere că trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţia dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el; în acelaşi timp, nu trebuie exclusă aplicarea unor sancţiuni în cazul unui comportament necorespunzător din partea părintelui cu care locuieşte copilul, deşi nu este de dorit aplicarea unor măsuri coercitive împotriva copiilor în acest domeniu delicat (a se vedea, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102 şi 106).
59. În continuare, Curtea reiterează faptul că participarea activă a părinţilor în acţiunile care îi privesc pe copii este obligatorie în temeiul art. 8 din convenţie pentru a asigura protecţia intereselor acestora şi că, în cazul în care un reclamant solicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul acestuia, cât şi cel al instanţelor, reprezintă un factor relevant ce trebuie luat în considerare (a se vedea Glaser împotriva Regatului Unit, nr. 32346/96, pct. 70, 19 septembrie 2000).
60. În cele din urmă, astfel cum a hotărât Curtea în repetate rânduri, în cauze privind încredinţarea lor, interesele copiilor sunt extrem de importante. Interesul superior al copilului trebuie să fie considerentul primordial [a se vedea, în acest sens, Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei (MC), nr. 41615/07, pct. 134, 6 iulie 2010, şi Płaza împotriva Poloniei, nr. 18830/07, pct. 71, 25 ianuarie 2011] şi poate prevala, în funcţie de natura şi importanţa lui, asupra intereselor părinţilor [a se vedea Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96, pct. 66, CEDO 2003-VIII].
2. Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
61. Curtea remarcă faptul că procedura de executare în cauză priveşte în mod evident „viaţa de familie” a reclamantului în sensul art. 8 (a se vedea H. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 90, seria A nr. 120).
Prin urmare, în speţă, Curtea trebuie să aprecieze, în primul rând, dacă, în cadrul principiilor relevante din jurisprudenţa sa, măsurile luate de autorităţile române au fost suficient de adecvate şi eficiente, atât cât se putea aştepta în mod rezonabil în circumstanţele cauzei, pentru a facilita reunirea reclamantului cu copilul său, Th.N., astfel încât să respecte prevederile hotărârii definitive care i-a acordat reclamantului dreptul de vizitare. De asemenea, pentru a stabili dacă neexecutarea condiţiilor de vizită stabilite constituia o nerespectare a vieţii de familie a reclamantului, Curtea trebuie să examineze dacă a fost realizat un echilibru just între diversele interese implicate, şi anume interesul copilului Th.N. şi al mamei şi fratelui acestuia, cel al reclamantului şi interesul general de a asigura respectarea statului de drept [a se vedea, de asemenea, D. împotriva Poloniei (dec.), nr. 8215/02, 14 martie 2006].
62. În ceea ce priveşte istoricul prezentei cauze, Curtea observă, mai întâi, că decizia instanţelor interne de a-i separa pe cei doi fraţi prin încredinţarea pe Th.N. mamei şi pe C.I. reclamantului a avut un impact semnificativ asupra copiilor şi asupra relaţiei lor viitoare cu fiecare dintre părinţi. În acest sens, Curtea subliniază faptul că însuşi reclamantul considera la vremea aceea că era mai bine pentru Th.N. să rămână cu mama sa, deoarece era mai ataşat de ea, şi astfel a cerut numai încredinţarea lui C.I., care la acea vreme era apropiat de reclamant.
Curtea notează în acest context că, chiar dacă s-a dovedit în cele din urmă că separarea celor doi fraţi a avut un efect negativ asupra continuării relaţiilor în cadrul familiei, concluziile autorităţilor interne sesizate cu cererea de încredinţare s-au întemeiat pe suficiente elemente de probă (inclusiv declaraţii date de martori, psiholog şi alte evaluări făcute de experţi, precum şi dorinţele părţilor – ale copiilor şi ale părinţilor), pentru a aprecia dacă acţiunea respecta cerinţele art. 8 (a se vedea, a contrario, Mustafa şi Armağan Akın împotriva Turciei, nr. 4694/03, pct. 22-23, 6 aprilie 2010).
63. Curtea notează, în continuare, că, în ciuda faptului că reclamantului i s-a acordat prin hotărâri judecătoreşti dreptul de a-şi vizita regulat fiul care locuia cu mama sa, au apărut probleme privind punerea în executare a dreptului de vizitare imediat după ce instanţele naţionale au stabilit dreptul respectiv; reclamantul a trebuit astfel să apeleze la un executor judecătoresc pentru executarea dreptului său de vizitare.
În aprecierea sa privind comportamentul autorităţilor interne în ceea ce priveşte executarea hotărârii definitive care i-a acordat reclamantului dreptul de vizitare, Curtea remarcă faptul că instanţele interne au admis cererile de executare ale reclamantului fără întârziere; de exemplu, cererea depusă la 24 mai 2002 a fost admisă la 31 mai 2002.
Executorul judecătoresc a acţionat imediat pentru a pune în executare hotărârile, prin emiterea primei somaţii la 28 iunie 2002; ulterior, a emis alte câteva somaţii (în urma fiecărei cereri depuse de reclamant) şi a însoţit reclamantul la domiciliile succesive ale copilului la fiecare dată stabilită pentru vizită.
Mai mult, reclamantul nu a contestat niciodată în faţa instanţelor interne acţiunile şi/sau posibilele omisiuni ale executorului.
64. Deşi este adevărat că încercările de executare nu au avut întotdeauna succes, Curtea observă că atitudinea mamei, deşi este un factor decisiv în ceea ce priveşte imposibilitatea reclamantului de a-l vedea pe Th.N., a fost cauzată şi de faptul că băiatul nu dorea să îşi vadă tatăl. Într-adevăr, acesta a şi fost răspunsul autorităţilor de urmărire penală în urma plângerilor succesive ale reclamantului cu privire la comportamentul mamei (a se vedea supra, pct. 26-29); în deciziile de neîncepere a urmăririi penale faţă de I.R., acestea şi-au bazat raţionamentului pe faptul că acţiunile şi atitudinea mamei au fost motivate de dorinţa ei de a-l proteja pe Th.N., întrucât copilul şovăia şi se temea să meargă cu tatăl său.
În această privinţă, Curtea nu constată existenţa unui caracter arbitrar al deciziilor procurorilor şi instanţelor de a nu declanşa urmărirea penală faţă de I.R, iar raţionamentul lor care punea accentul pe nevoia unei cooperări mai intense între ambii părinţi pare întemeiat (a se vedea, mutatis mutandis, Sbârnea împotriva României, nr. 2040/06, pct. 119, 21 iunie 2011).
65. Mai mult, Curtea notează că, în 2003, procurorul a aplicat o amendă administrativă mamei ca răspuns la plângerile reclamantului că nu este lăsat să-l vadă pe Th.N. (supra, pct. 26); în 2006, instanţa civilă a amendat-o, de asemenea, pe mamă pentru fiecare zi în care nu respecta hotărârea contestată (a se vedea supra, pct. 47).
Curtea consideră că, din cauza conflictului dintre reclamant şi I.R., autorităţile interne au avut dificultăţi în a acţiona cu scopul de a executa pe deplin dreptul de vizitare al reclamantului. În acest sens, Curtea constată că autorităţile au examinat prompt plângerile succesive ale reclamantului împotriva I.R. şi că amenzile aplicate nu puteau fi considerate nerezonabil de scăzute, ţinând seama de faptul că amenzi cu o valoare mai ridicată ar fi putut ameninţa bunăstarea copiilor (a se vedea D. împotriva Poloniei, citată anterior, şi Fuşcă împotriva României, nr. 34630/07, pct. 48, 13 iulie 2010).
66. Curtea reţine, în continuare, că împotrivirea copilului de a-şi vedea tatăl a fost un element constant de-a lungul anilor, astfel cum reiese din rapoartele executorului dar şi din diverse declaraţii ale martorilor, din comentariile făcute de fratele lui Th.N., C.I., şi, nu în ultimul rând, din numeroasele declaraţii date de copil în această privinţă în faţa mai multor autorităţi (cum ar fi psihologi, instanţe, poliţişti, reprezentanţi ai şcolii şi asistenţi sociali).
Această împotrivire a fost recunoscută chiar de reclamant, care a considerat totuşi că mama este singura responsabilă de comportamentul copilului. Cu toate acestea, Curtea reţine că afirmaţiile reclamantului cum că mama avea o influenţă negativă asupra copilului Th.N. au fost luate în considerare de instanţe, care au susţinut totuşi, în repetate rânduri, că era responsabilitatea ambilor părinţi să îmbunătăţească relaţia de familie şi, prin urmare, au considerat că ambii trebuie să coopereze şi să acorde mai multă importanţă interesului superior al copiilor lor (a se vedea supra, pct. 11, 43 şi 47).
Mai mult, în 2007 chiar reclamantul a consimţit în mod indirect concluzia instanţei cum că era în interesul superior al ambilor copii să rămână cu mama lor, încredinţând astfel ambii copii I.R., el necontestând niciodată acest aranjament.
67. În această privinţă, Curtea remarcă, de asemenea, că după 20 ianuarie 2006 reclamantul a renunţat să mai ceară asistenţa executorului în executarea hotărârii din 2002 care i-a acordat dreptul de vizitare şi, conform afirmaţiilor sale, nu a mai mers să-l vadă pe Th.N.
Curtea apreciază frustrarea reclamantului provocată de procedura de executare nesatisfăcătoare, în ciuda numeroaselor sale eforturi din perioada 2002–2006. Totuşi, natura obligaţiei ce trebuia executată necesita prezenţa reclamantului în încercările de executare, indiferent de cât de activă sau solicitantă era viaţa profesională pe care acesta pretindea că o are. Nu era posibil ca executorul judecătoresc, persoană necunoscută pentru copil, să meargă singur la domiciliul copilului, să îl ia pe acesta şi să îl ducă apoi la domiciliul reclamantului (a se vedea Fuşcă împotriva României, citată anterior, pct. 46).
68. Mai mult, având în vedere situaţia familială delicată din prezenta cauză, Curtea consideră că este foarte dificil de acceptat ca o executare silită ordinară ar fi putut, în sine, să îmbunătăţească situaţia. Curtea consideră că faptele cauzei au indicat în mod clar că, pentru punerea în executare cu succes a dreptului de vizitare al reclamantului, era necesară o abordare mai sensibilă în ceea ce priveşte copilul (idem, pct. 41-43).
În acest sens, Curtea constată că reclamantul nu a cerut asistenţa serviciilor sociale sau a unui psiholog pentru a explora alte posibilităţi de a se apropia de fiul său de care era tot mai străin (a se vedea, a contrario, Nistor, citată anterior, pct. 105).
69. Curtea este conştientă că, în situaţii dificile precum cea în speţă, care implică probleme nerezolvate între părinţi, trebuie să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca părinţii să poată să depăşească dificultăţile emoţionale şi să stabilească o relaţie matură bazată pe interesul superior al copilului (a se vedea Trdan şi Ć. împotriva Sloveniei, nr. 28708/06, pct. 96, 7 decembrie 2010).
Cu toate acestea, restabilirea unei relaţii cu un copil în astfel de circumstanţe delicate necesită eforturi pe termen lung din partea tuturor celor implicaţi, inclusiv a reclamantului (a se vedea Sbârnea împotriva României, citată anterior, pct. 136), în ciuda obligaţiilor pozitive ale autorităţilor publice de a asigura executarea dreptului de vizitare, protejând astfel dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. În această privinţă, Curtea reiterează obligaţia de a lua măsuri pentru a facilita contactul nu este absolută; în plus, este o obligaţie de mijloace, nu de rezultat.
În acest context, Curtea reţine rolul reclamantului în procedura de executare atacată şi, reiterând că, în asemenea cazuri, este necesară participarea activă a părinţilor în temeiul art. 8 din convenţie, consideră că reclamantul s-ar fi putut aştepta ca pentru restabilirea relaţiei cu copilul său să fie nevoie de un angajament şi efort pe termen lung, şi asta indiferent de comportamentul mamei, sancţionat ca atare de instanţele interne (a se vedea supra, pct. 26, 47 şi 65). Este ceea ce instanţele naţionale au sugerat şi implicat în raţionamentul lor (a se vedea supra, pct. 11, 29, 43, 47), autorităţile naţionale fiind în principiu mai bine plasate să facă o asemenea evaluare, în special pentru motivul că, în mod direct, cunosc contextul fiecărui caz şi părţile implicate (a se vedea, mutatis mutandis, Gnahoré împotriva Franţei, citată anterior, pct. 63).
Deşi comportamentul părintelui nu poate fi considerat un factor absolut decisiv deoarece nu scuteşte autorităţile de datoria de punere în aplicare a acestor măsuri după cum va fi capabil să permită menţinerea relaţiei de familie, Curtea constată totuşi că, în circumstanţe diferite ale acestei cauze, autorităţile interne au reuşit să apere dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie.
70. În ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantului cum că instanţele interne au soluţionat cererile cu care au fost sesizate cu o întârziere nejustificată, obstrucţionându-i astfel drepturile părinteşti cu privire la Th.N., Curtea remarcă că, în ciuda numeroaselor acţiuni de natură civilă şi penală privind relaţia reclamantului cu copilul său, Th.N., procedura de executare actuală privind hotărârea atacată nu a fost niciodată întârziată de nicio instanţă şi, astfel, nu se poate considera că această procedură a obstrucţionat per se exercitarea dreptului de vizitare al reclamantului.
71. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte durata procedurii de divorţ şi încredinţare, care a fost de aproximativ optsprezece luni şi parcurgând trei grade de jurisdicţie, Curtea nu o consideră exagerată, ţinând seama de natura drepturilor în joc şi probele care trebuie prezentate într-un caz atât de complex (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Rumpf împotriva Germaniei, nr. 46344/06, pct. 41, 2 septembrie 2010).
72. Mai mult, reiterând că nu este datoria Curţii să definească conţinutul drepturilor părinteşti prevăzute de legislaţia din România, referitor la plângerile reclamantului privind refuzul şcolii de a-i permite exercitarea drepturilor părinteşti, Curtea constată că reclamantul s-a limitat să ceară instanţelor să i se acorde exclusiv dreptul de vizitare a lui Th.N. [a se vedea, de asemenea, R.R. împotriva României (nr. 1), nr. 1188/05, pct. 150, 10 noiembrie 2009), cererea sa fiind admisă în anumite condiţii (a se vedea supra, pct. 8 şi 12]. În această privinţă, răspunsul conducerii şcolii la cererile reclamantului (a se vedea supra, pct. 24) de a fi informat despre situaţia şcolară a fiului său şi de a-l vizita nu pare a fi arbitrar sau în mod vădit nerezonabil, ţinând seama şi de faptul că conducerea şcolii cunoştea conţinutul hotărârii atacate, dar şi de relaţia profund conflictuală dintre părinţi cu privire la cei doi copii.
73. În cadrul elementelor menţionate şi având în vedere marja de apreciere acordată autorităţilor naţionale, Curtea consideră că acestea au soluţionat cauza reclamantului ţinând seama în mod corespunzător de interesul superior al copilului respectiv şi al familiei în ansamblu, luând totodată toate măsurile necesare pentru a pune în executare dreptul de vizitare al reclamantului, măsuri care se impuneau în mod rezonabil în situaţia foarte dificilă în cauză.
În consecinţă, în circumstanţele din prezenta cauză, nu a fost încălcat art. 8 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din convenţie.
3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 6 şi art. 13 din convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 10 ianuarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, se anexează la prezenta hotărâre opinia separată a judecătorilor Myjer şi López Guerra.
J.C.M.
S.Q.
Opinia concordantă a judecătorului López Guerra
susţinută de judecătorul Myjer
Sunt întru totul de acord cu constatarea neîncălcării art. 8 din convenţie în acest caz. Autorităţile din România au adresat în mod corespunzător cererea formulată de reclamant pentru executarea hotărârilor cu privire la programul de vizită a copilului său şi au luate toate măsurile rezonabile pentru atingerea acestui scop, inclusiv aplicarea unei amenzi mamei copilului. Era obligaţia instanţelor din România să stabilească măsurile ce trebuie luate în interesul superior al copilului şi mijloacele de executare şi nu există dovezi ale neîndeplinirii acestei sarcini în mod corespunzător. Într-un caz delicat ca acesta, este dificil (şi, cu siguranţă, nu este rolul acestei Curţi să o facă) de imaginat ce alte măsuri ar fi putut lua instanţele din România fără să afecteze negativ un copil cu o vârstă atât de fragedă.
Nu pot fi de acord, totuşi, cu raţionamentul hotărârii, care merge dincolo de examinarea comportamentului autorităţilor din România şi cenzurează comportamentul părţilor la conflict. În opinia mea, o astfel de evaluare este nefondată (deoarece fusese deja efectuată de instanţele din România, care au cunoscut în mod direct faptele şi erau în contact cu părţile din cauză) şi este în mod inevitabil conjuncturală şi speculativă, dat fiind faptul că această Curte nu a avut astfel de cunoştinţe şi contact. În special nu sunt de acord cu conţinutul criticii privind comportamentul reclamantului.
Se afirmă la pct. 67 din hotărâre că reclamantul trebuia să fi fost prezent la încercările de executare a hotărârilor instanţelor, însoţindu-l pe executor la domiciliul mamei pentru a lua copilul, iar la pct. 68 că tatăl trebuia să aibă o „abordare mai delicată”. La fel, Camera reproşează reclamantului că nu a cerut asistenţa serviciilor sociale sau a unui psiholog. Arată în continuare că eforturile pe termen lung erau cerute din partea tuturor persoanelor implicate, „inclusiv a reclamantului” (a se vedea pct. 69) şi că s-ar fi putut aştepta să fie necesar angajamentul pe termen lung şi un efort mai mare (idem).
În circumstanţele din această cauză, nu am considerat că este rolul acestei Curţi de a determina sau cenzura comportamentul reclamantului faţă de copilul său. În plus, am îndoieli serioase despre afirmaţia din hotărâre că tatăl ar fi trebuit să fie prezent când copilul a fost luat din casa mamei de către executor. Mai mult, nu pot aproba ca reclamantul să fie criticat din cauza lipsei eforturilor sau sensibilităţii într-o situaţie în care i s-a permis să-şi vadă fiul numai de trei ori în zece ani, în ciuda numeroaselor sale încercări prin acţiuni introduse la instanţele din România.
Full & Egal Universal Law Academy