Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA CRISTINA BOICENCO c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 25688/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 septembrie 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Cristina Boicenco c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), întrunită în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al SECŢIei,
Deliberând la 6 septembrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25688/09) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Cristina Boicenco („reclamantul”), la 25 aprilie 2009.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl G. Păduraru, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul s-a plâns, în special, de încălcarea dreptului său la libertate şi la siguranţă, garantat de articolul 5 § 1 al Convenţiei, precum şi a dreptului său la reparaţii prevăzut de articolul 5 § 5 al Convenţiei.
4. La 25 mai 2009, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, în conformitate cu articolul 29 § 1 al Convenţiei s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1985 şi locuieşte în Vulcăneşti.
A. Detenţia reclamantului şi procesul penal pornit împotriva sa
6. La 31 mai 2004, reclamantul s-a angajat la muncă într-un restaurant.
7. Fiind suspectată de comiterea unui furt de la restaurant, la 1 iunie 2004, ea a fost reţinută şi plasată în detenţie provizorie de către un ofiţer de urmărire penală.
8. Ofiţerii de poliţie nu au întocmit nici un proces-verbal de reţinere. Reclamantul nu a fost adus în faţa unui judecător. Ea nu a avut acces la un avocat din oficiu.
9. La 2 iunie 2004, reclamantul a semnat documentul de recunoaştere a vinovăţiei sale.
10. La 11 iunie 2004, ea a fost eliberată.
11. La 5 iulie 2004, ea fost pusă sub acuzare. În aceeaşi zi, procuratura a emis o ordonanţă de nepărăsire a ţării.
12. La 16 februarie 2005, Judecătoria Buiucani l-a achitat pe reclamant. Instanţa a constatat că în perioada 1 - 6 iunie 2004, aceasta a fost deţinută ilegal la sediul comisariatului de poliţie din sectorul Buiucani din Chişinău, şi la sediul comisariatului general de poliţie din Chişinău.
13. De asemenea, instanţa a constatat că ofiţerii de poliţie nu au întocmit un proces-verbal de reţinere şi că detenţia sa nu a fost dispusă de vreun judecător de instrucţie. Ea a conchis că detenţia reclamantului, care nu a fost asistat de un avocat, a avut loc cu încălcarea dreptului naţional şi că toate actele procedurale efectuate în timpul urmăririi penale sunt nule. Procurorul a atacat sentinţa.
14. Printr-o decizie din 5 aprilie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul procurorului. La aceeaşi data, ea a emis o încheiere interlocutorie în care a constatat în mod expres o violare a articolului 5 al Convenţiei în privinţa reclamantului.
15. Procurorul nu a depus recurs împotriva sentinţei instanţei de apel, care a rămas definitivă.
B. Acţiunea înaintată de către reclamant privind repararea prejudiciului
16. La 9 iunie 2006, reclamantul a înaintat o acţiune la Judecătoria Vulcăneşti împotriva Ministerului Finanţelor privind repararea prejudiciului moral şi material suferit. Ea a pretins 12,220 lei moldoveneşti (MDL) (733 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu material şi 100,000 MDL (EUR 5,973) cu titlu de prejudiciu moral.
17. La 26 octombrie 2006, Judecătoria Vulcăneşti a admis parţial acţiunea reclamantului privind repararea prejudiciului material. Judecătorii instanţei de fond au obligat Ministerul Finanţelor să plătească reclamantului 6,645 MDL (EUR 404) cu acest titlu.
18. La 27 octombrie 2006, Judecătoria Vulcăneşti a admis parţial acţiunea reclamantului privind repararea prejudiciului moral şi a obligat Ministerul Finanţelor să-i plătească 8,000 MDL (EUR 478) cu acest titlu.
19. La 13 mai 2007, Curtea de Apel Comrat a admis parţial apelul reclamantului în partea ce ţine de rambursarea cheltuielilor de judecată. Ministerul Finanţelor a fost obligat să-i plătească suplimentar 1,124 MDL (EUR 68) pentru cheltuielile legate de efectuarea expertizei medico-legale şi 300 MDL (EUR 18) pentru cheltuielile de reprezentare.
20. În aceeaşi zi, Curtea de Apel a pronunţat o altă decizie prin care a respins cererile de apel depuse de către părţi în privinţa mărimii prejudiciului moral.
21. La 29 octombrie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursurile părţilor, astfel lăsând în vigoare deciziile instanţelor inferioare.
II.DREPTUL INTERN RELEVANT
22. Dreptul intern relevant a fost expus de către Curte în hotărârea Ganea c. Moldova (nr. 2474/06, § 13, 17 mai 2011). În conformitate cu articolul 1405 al Codului civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002, statul este obligat, printre altele, să repare integral prejudiciul cauzat persoanei fizice prin aplicare ilegala a măsurii preventive sub forma arestului preventiv. În conformitate cu articolul 1422 al aceluiaşi Cod, prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului material. În cele din urmă, articolul 1423 obligă instanţele de judecată să determine mărimea compensaţiei pentru prejudiciul moral în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, şi de măsura în care aceasta compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 §§ 1 ŞI 5 AL CONVENŢIEI
23. Reclamantul s-a plâns de caracterul ilegal al detenţiei sale, precum şi de caracterul inadecvat şi insuficient al reparaţiei acordate de instanţele naţionale. Ea a invocat violarea articolului 6 şi a articolului 13 al Convenţiei, precum şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
24. Având în vedere calificarea juridică a faptelor cauzei şi în lumina jurisprudenţei sale (Ganea c. Moldova, citată mai sus), Curtea consideră că este necesar de a examina aceste pretenţii în temeiul articolului 5 §§ 1 şi 5 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...)
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri in condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”
A. Cu privire la admisibilitate
25. Guvernul consideră că, în general, suma acordată în calitate de compensaţie de către instanţele judecătoreşti naţionale corespunde cu sumele alocate de către instanţele naţionale în cazurile similare şi că reclamantul nu poate pretinde statutul de victimă a violărilor pretinsele.
26. În opinia reclamantului, mărimea compensaţiei acordate de către instanţele judecătoreşti naţionale pentru detenţia sa ilegală nu îl poate priva de statutul său de victimă.
27. În primul rând, Curtea reiterează că autorităţile naţionale trebuie să redreseze pretinsele violări ale Convenţiei.
28. De asemenea, Curtea reiterează că o decizie pronunţată în favoarea reclamantului în principiu nu este suficientă pentru a-l priva de statutul de „victimă”, cu excepţia situaţiei în care autorităţile naţionale au recunoscut, în mod expres sau în substanţă, şi apoi au reparat violarea Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, hotărârea Ganea c. Moldova, citată mai sus, cu trimiteri citate).
29. Din cele sus-menţionate, rezultă că ţine de competenţa Curţii să stabilească, cel puţin în substanţă, dacă autorităţile au recunoscut încălcarea unui drept protejat de Convenţie, şi, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată adecvată şi suficientă (a se vedea, în special, Normann c. Danemark (déc.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001; Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), nr. 52620/99, 20 martie 2003; şi Nardone c. Italie (déc.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004). În final, ea reiterează că statutul de victimă al reclamantului poate depinde de mărimea compensaţiei care i-a fost acordată la nivel naţional pentru situaţia de care el s-a plâns în faţa Curţii (Normann et Jensen et Rasmussen, deciziile citate mai sus).
30. În primul rând, având în vedere recunoaşterea expresă a caracterului ilegal al detenţiei reclamantului, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Chişinău din 6 mai 2005, Curtea observă că instanţele naţionale au constatat că în această cauză a avut loc o violare.
31. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, şi anume în ceea ce ţine de redresarea adecvată şi suficientă, şi în speical compensarea prejudiciului moral şi material cauzat, Curtea observă că Judecătoria Vulcăneşti a acordat reclamantului suma totală de 14,645 MDL (aproximativ EUR 882). Totuşi, instanţa civilă a alocat o compensaţie pentru detenţia şi procedurile ilegale.
32. Curtea reiterează că nu ţine de competenţa sa să hotărască asupra erorilor de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanţă naţională, cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea ar putea încălca drepturile şi libertăţile protejate de către Convenţie. Respectarea Convenţiei de către Statele Contractante duce la obligaţia de a asigura repararea prejudiciului cauzat de pretinsa violare. În cazul în care caracterul violării permite restitutio in integrum, statul pârât are sarcina de a realiza aceasta, iar Curtea nu are nici competenţa şi nici posibilitatea practică de a asigura această restituire. Dacă, totuşi, legislaţia naţională nu permite repararea consecinţelor violării sau permite doar o reparare parţială, articolul 41 al Convenţiei împuterniceşte Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie pe care o consideră adecvată (a se vedea Ganea citată mai sus, § 22).
33. Curtea observă că, în această cauză, reclamantul a primit o anumită compensaţie de la instanţele naţionale, care au aplicat prevederile relevante ale Codului civil. Curtea trebuie să stabilească dacă această compensaţie corespunde principiilor relevante din jurisprudenţa sa cu privire la articolul 41 al Convenţiei, şi anume, dacă o asemenea compensaţie este echitabilă şi dacă aceasta reprezintă un remediu adecvat pentru repararea consecinţelor violării constatate. Pentru a evalua mărimea compensaţiei acordate reclamantului în această cauză, Curtea va examina ce sumă ar fi acordat aceasta într-o situaţie similară în vederea aplicării articolului 41 al Convenţie în baza informaţiei de care dispune. În opinia Curţii, există o disproporţie nerezonabilă între suma acordată pentru daune morale de către Curtea Supremă de Justiţie (478 EUR) şi sumele acordate, de obicei, de către Curte în temeiul acestui articol în cazurile similare (Hyde Park et autres c. Moldova (nr. 4), nr. 18491/07, § 70, 7 aprilie 2009 ; Leva c. Moldova, nr. 12444/05, § 79, 15 decembrie 2009; şi Ganea citată mai sus, § 35). În aceste circumstanţe, Curtea nu a acceptat poziţia, potrivit căreia reclamantul a primit o compensaţie adecvată şi suficientă pentru prejudiciul suferit ca urmare a violării articolului 5 § 1 al Convenţiei.
34. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că reclamantul poate pretinde în continuare statutul de victimă a violării articolului 5 al Convenţiei. Prin urmare, ea respinge obiecţia Guvernului formulată în acest sens. În acelaşi timp, Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. În continuare, ea constată că acesta nu corespunde nici unui alt temei de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la perioada de detenţie care urmează să fie luată în consideraţie
35. Guvernul consideră că această pretenţie trebuie analizată pentru perioada 1 – 11 iunie 2010. De asemenea, acesta consideră că reclamantul a fost deţinut timp de unsprezece zile.
36. Reclamantul a contestat această afirmaţie. Ea susţine că a fost victima unei detenţii arbitrare care a durat douăzeci de zile.
37. Curtea observă că în hotărârea sa din 16 februarie 2005, Judecătoria Buiucani a constatat că reclamantul a fost deţinut ilegal în perioada 1 – 11 iunie 2004 (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Având în vedere acest argument, precum şi faptul că nu există alte dovezi ale detenţiei reclamantului în afara perioadei menţionate mai-sus, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul a fost deţinut timp de unsprezece zile.
2. Aprecierea Curţii
38. Curtea reiterează de la bun început că dreptul la reparaţii, în sensul articolului 5 § 5 al Convenţiei, necesită o determinare prealabilă de către instanţele judecătoreşti naţionale sau de către Curte a faptului dacă a avut loc o violare a unuia din paragrafele 1 – 4 ale acestui articol (a se vedea, printre altele, N.C. c. Italie [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDH 2002‑X şi Georgiev c. Bulgarie, nr. 47823/99, § 107, 15 decembrie 2005).
39. În opinia Curţii, nu a fost contestat faptul că a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la libertate şi siguranţă, garantat de articolul 5 § 1 al Convenţiei, fapt recunoscut prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 5 aprilie 2005 (paragraful 14 de mai sus).
40. În continuare, Curtea reiterează că paragraful 5 din articolul 5 al Convenţiei este respectat atunci când există posibilitatea de a înainta o cerere privind repararea daunelor cauzate în rezultatul privării de libertate în condiţiile contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 ale acestui articol (Wassink c. Pays-Bas, 27 septembrie 1990, § 38, seria A nr. 185-A).
41. În această cauză, Curtea observă că, în conformitate cu articolul 1405 al Codului civil al Republicii Moldova (a se vedea mai sus, § 22), orice persoană are posibilitatea să înainteze o cerere de reparare a daunelor cauzate în rezultatul privării ilegale de libertate şi că reclamantul putea în mod efectiv să înainteze o asemenea cerere. Prin urmare, sistemul de drept din Republica Moldova a acordat reclamantului, cu un grad suficient de certitudine, dreptul la reparaţii pentru arestul său preventiv. Cu toate acestea, Curtea nu are competenţa de a examina in abstracto legislaţia şi practica relevantă, ci să determine faptul dacă modul în care acestea au fost aplicate în privinţa reclamantului a reprezentat o violare a Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italie, 26 februarie 1993, § 24, seria A nr. 257-B).
42. Curtea notează că reclamantul a făcut uz de posibilităţile oferite de Codul civil pentru a obţine reparaţii pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenţiei sale şi că, în conformitate cu această procedură, reclamantul a obţinut recunoaşterea ilegalităţii detenţiei sale în conformitate cu legislaţia naţională şi recunoaşterea implicită a violării articolului 5 § 1 al Convenţiei (paragrafele 16-19 de mai sus).
43. Curtea observă că singura chestiune care mai rămâne problematică în această cauză este mărimea compensaţiei acordate reclamantului cu titlu de prejudiciu moral de către Judecătoria Vulcăneşti ca urmare a detenţiei sale ilegale, şi anume suma echivalentă cu 478 EUR. Chiar dacă perioada de detenţie – unsprezece zile – poate părea scurtă, această sumă este considerabil mai mică decât cea acordată de către Curte în cauzele similare de violare a articolului 5 al Convenţiei (Hyde Park et autres (nr. 4), Leva şi Ganea citate mai sus). Ea reiterează faptul că detenţia ilegală a unei persoane reprezintă o negare totală a garanţiilor fundamentale prevăzute de articolul 5 al Convenţiei şi o violare extrem de gravă a acestei prevederi. Neînregistrarea unor date, cum ar fi data şi ora arestului, locul detenţiei, numele persoanei deţinute şi motivele detenţiei, precum şi identitatea persoanei oficiale responsabile reprezintă o încălcare a cerinţelor privind legalitatea detenţiei şi a însuşi scopului articolului 5 al Convenţiei (Kurt c. Turquie, hotărârea din 25 mai 1998, § 125, şi Çakıcı c. Turquie [GC], nr. 23657/94, §§ 104 şi 105, CEDH 1999‑IV).
44. Având în vedere constatările de mai-sus, potrivit cărora reclamantul nu şi-a pierdut statutul de victimă în special din cauza mărimii mici a compensaţiei, Curtea conchide că a avut loc o violare a articolului 5 §§ 1 şi 5 al Convenţiei.
II.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
45. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A.Prejudiciul
46. Reclamantul a pretins EUR 7,532 pentru rambursarea salariului său ratat pentru perioada iulie 2004 – iulie 2010, perioadă în care ea nu a lucrat. De asemenea, ea a pretins EUR 8,000 cu titlu de prejudiciu moral.
47. Guvernul consideră că nu există o legătură cauzală între prejudiciul material pretins şi violările constatate ale Convenţiei. Pe de altă parte, acesta consideră că suma pretinsă cu titlu de prejudiciu moral este excesivă, având în vedere durata relativ scurtă a detenţiei reclamantului.
48. Curtea constată că singurul temei pentru neacordarea satisfacţiei echitabile în această cauză constă în violarea articolului 5 §§ 1 şi 5 al Convenţiei. În ceea ce priveşte pretenţia cu privire la prejudiciul material, Curtea nu vede nicio legătură cauzală între prejudiciul material pretins şi violările constatate ale Convenţiei.
49. Totuşi, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Hotărând în mod echitabil, în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, ea acordă reclamantului 6,000 EUR cu acest titlu.
B.Costuri şi cheltuieli
50. Reclamantul a mai pretins EUR 2,635 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În acest sens, ea a prezentat facturi privind plata onorariilor avocatului său în suma de aproximativ 870 EUR, precum şi alte documente în suma totală de aproximativ 200 EUR.
51. Guvernul a indicat că reclamantul nu a prezentat toate documentele necesare în sprijinul cererii sale şi a solicitat Curţii să nu-i acorde nici o sumă cu acest titlu.
52. Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru ca costurile şi cheltuielile reclamantului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această cauză, luând în consideraţie documentele de care dispune şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C.Dobânda de întârziere
53. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 §§ 1 şi 5 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
i. EUR 6,000 (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;
ii. EUR 1.000 EUR (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 27 septembrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy