©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
CAUZA CÎRSTOIU împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 22281/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 martie 2008
DEFINITIVĂ
04/06/2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Cîrstoiu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 12 februarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22281/05) îndreptată contra României prin care un cetăţean al acestui Stat, dl. Mihail Cîrstoiu (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 9 iunie 2005, în virtutea articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).
2. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 17 mai 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1946 şi domiciliază în Pucioasa.
5. În 1950, în virtutea decretului nr. 92/1950, bunul imobiliar (format dintr-o casă şi terenul aferent) situate la nr. 67, str. Johannes Kepler, la Bucureşti, care aparţinuseră lui S.S. şi V.S., a făcut obiectul unei naţionalizări.
6. La 16 noiembrie 1993, urmare a unei acţiuni în revendicare imobiliară, S.S. şi V.S. au obţinut o decizie definitivă care constata ilegalitatea naţionalizării imobilului sus menţionat şi care ordona autorităţilor să ăl restituie acestora.
7. La 11 ianuarie 1994, reclamantul a cumpărat imobilul în litigiu. Totuşi, s-a văzut în imposibilitatea de a intra în posesia bunului integral căci, în virtutea legii nr. 112/1995, Statul vânduse, la 5 septembrie 1996, apartament nr. 1 din acest imobil locatarului care îl ocupa.
8. La 20 iunie 1996, urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general, Curtea supremă de justiţie a anulat hotărârea din 16 noiembrie 1993, apreciind că tribunalele îşi depăşiseră competenţele examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.
9. La 3 martie 1997, reclamantul a sesizat tribunalele printr-o acţiune în revendicare îndreptată contra consiliului local Bucureşti, cerând restituirea bunului imobil sus menţionat.
10. Printr-o hotărâre definitivă din 4 aprilie 1997, judecătoria Bucureşti a ordonat restituirea imobilului reclamantului, constatând că acesta din urmă îl cumpărase în deplină legalitate de la adevăraţii proprietari.
11. În 1997, reclamantul a cerut tribunalelor să constate nulitatea contractului de vânzare din 5 septembrie 1996 şi să ordone restituirea bunului imobil. El susţinea că naţionalizarea fusese abuzivă şi ilegală, că Statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, ca urmare, nu putea legal să-l vândă, şi că el era proprietarul său în virtutea contractului de vânzare din 11 ianuarie 1994. Ulterior, el a renunţat la partea de acţiune care se referea la anularea contractului de vânzare din 5 septembrie 1996.
12. La soluţionarea procedurii, printr-o hotărâre din 9 decembre 2004, Curtea de Apel Bucureşti, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantului, i-a respins acţiunea sub motiv că locatarul era cumpărător de bună credinţă. Curtea de Apel nu a acordat nici o despăgubire reclamantului.
13. La 14 februarie şi 10 august 2001, în baza legii nr. 10/2001, V.S. şi reclamantul au depus la primăria Bucureşti două cereri de restituire a imobilului situat la nr. 67, str. Johannes Kepler, în Bucureşti. Până astăzi nu s-a emis nici o decizie.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
14. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, alin. 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDO 2005-VII, alin. 19‑26) şi Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, alin.38‑53, 1 decembrie 2005).
15. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 cu privire la regimul juridic al bunurilor imobiliare preluate abuziv de Stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege a extins formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire pecuniară echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.
16. Dispoziţiile pertinente din legea nr. 10/2001 (republicată) aşa cum au fost modificate prin legea nr. 247/2005 au următorul conţinut:
Articolul 1
« 1. Imobilele preluate in mod abuziv de stat, (...) in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regula in natura.
2. In cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri ori servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau de despăgubiri băneşti acordate conform dispoziţiilor speciale referitoare la stabilirea şi plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare dobândite abuziv. »
Articolul 10
« 1) In situaţia imobilelor preluate in mod abuziv si demolate total sau parţial restituirea in natura se dispune pentru terenul liber si pentru construcţiile ramase nedemolate, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcţiile demolate si terenurile ocupate masurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(...)
8) Valoarea construcţiilor pe care Statul şi le-a însuşit abuziv şi care au fost demolate este determinată în funcţie de valoarea lor bănească la data la care administraţia statuează asupra cererii, realizate conform normelor internaţionale de evaluare pornind de la informaţiile aflate la dispoziţia evaluatorilor.
9) Valoarea construcţiilor care nu au fost demolate şi a terenurilor aferente acestora pe care Statul şi le-a însuşit abuziv şi care nu pot fi restituite în natură este stabilită în funcţie de valoarea lor bănească la data la care administraţia statuează asupra cererii, realizate conform normelor internaţionale de evaluare. »
Articolul 20
« 1) Persoanele cărora li s-au acordat despăgubiri în virtutea legii nr. 112/1995 pot, cu excepţia cazului când imobilul a fost vândut [unor terţi] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, să solicite restituirea în natură, fiind în sarcina lor să ramburseze suma primită cu titlu de despăgubiri, corectată în funcţie de rata inflaţiei.
2) În cazul când imobilul a fost vândut [unor terţi] în condiţiile prevăzute de legea nr. 112/1995 (...), solicitantul are dreptul la măsuri de reparaţii prin echivalenţă, la nivelul valorii băneşti a imobilului, incluzând terenul şi construcţiile, stabilită conform normelor internaţionale de evaluare. Dacă solicitantul a primit despăgubiri în virtutea legii nr. 112/1995, el are dreptul la diferenţa între valoarea bănească a bunului şi suma primită cu titlu de despăgubiri menţionate, corectată în funcţie de rata inflaţiei. (...) »
17. Articolele 13 şi 16 din titlul VII din legea nr. 247/2005, de asemenea pertinente în prezenta cauză, au următorul conţinut:
Article 13
« 1) În vederea hotărârii sumei finale a despăgubirilor de acordat conform prezentei legi, se va crea o Comisie centrală de despăgubiri, numită în continuare Comisia centrală, plasată sub autoritatea Primului ministru (...) »
Articolul 16
« 1) Hotărârile luate de autorităţile competente de a restitui bunul menţionând sumele cu titlu de despăgubire (...) vor fi trimise secretariatului Comisiei centrale cel târziu 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
2) Cererile de restituire depuse în virtutea legii nr. 10/2001 (...) care nu primiseră răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...)secretariatului Comisiei centrale (...) în termen de 10 zile începând de la data emiterii deciziilor autorităţilor competente de a restitui bunul.
5) Secretariatul Comisiei centrale va redacta lista de dosare menţionate în paragrafele 1 şi 2 în care cererea de restituire în natură a fost respinsă. Aceste dosare vor fi ulterior transmise autorităţii însărcinate cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare.
6) (...) Autoritatea însărcinată cu evaluarea va redacta raportul de evaluare conform procedurii prevăzute în acest scop şi o va transmite Comisiei centrale. Raportul va conţine suma despăgubirii de acordat.
7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia centrală va pronunţa decizia de acordare de despăgubiri sau va retrimite dosarul spre reevaluare. »
18. Funcţionarea societăţii pe acţiuni « Proprietatea » este descrisă în cauza Radu împotriva României nr. 13309/03, alin. 18‑20, 20 iulie 2006).
19. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima data prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din 29 iunie 2007 şi cu privire la accelerarea procedurii de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de Stat.
Conform articolului 181 din titlul I din ordonanţă, când Comisia centrală a decis acordarea de despăgubiri a căror sumă nu depăşeşte 500 000 lei noi româneşti (« RON »), beneficiarii pot opta între acţiuni la « Proprietatea » şi acordarea de despăgubiri pecuniare. Pentru sumele mai mare 500 000 RON, părţile interesate pot reclama despăgubiri pecuniare în sumă de 500 000 RON, şi li se vor acorda acţiuni la « Proprietatea » pentru diferenţă.
Conform articolului 7 din titlul II al ordonanţei, în termen de şase luni începând cu intrarea în vigoare a ordonanţei, guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii ce va administra « Proprietatea ».
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 1 din PROTOCOLUL Nr. 1 LA CONVENŢIE
20. Reclamantul susţine că imposibilitatea de a recupera proprietatea apartamentului nr. 1 din casa situată la nr. 67, str. Johannes Kepler, în Bucureşti, a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale, aşaş cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr. 1, cu următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. »
A. Cu privire la admisibilitate
21. Curtea constate că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul articolul 35 alin. 3 din Convenţie. Curtea subliniază de altfel că aceasta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
22. Guvernul nu contestă existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. El susţine că reclamantul s-a adresat autorităţilor competente pentru acere o despăgubire în virtutea legii nr. 10/2001. El apreciază că ultima reformă în materie, anume legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului stabilite prin expertiză. Guvernul conchide că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în despăgubirea interesaţilor nu întrerupe justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele prezente.
23. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El susţine că legea nr. 10/2001 nu îi este aplicabilă din moment ce este posterioară procedurii prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
24. Curtea observă că reclamantul deţine o hotărâre definitivă şi irevocabilă care a ordonat autorităţilor să îi restituie bunul în litigiu. După cum Curtea constatat deja (vezi cauza Străin şi alţii, mai sus citată, alin. 38) existenţa dreptului său de proprietate în virtutea acestei sentinţe definitive nu era condiţionată de alte formalităţi.
25. Curtea reaminteşte că a statuat deja că vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrarie articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii, mai sus citată, alin. 39, 43 şi 59).
26. Mai mult, în cauza Păduraru mai sus citată, Curtea a constatat că Statul nu îşi respectase obligaţia pozitivă de reacţiona în timp util şi coerent în faţa chestiunii interesului general pe care îl constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitate de a recupera ansamblul bunului său deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie (Păduraru, mai sus citată, alin. 112).
27. În speţă, Curtea nu întrevede nici un motiv de a se abate de la cauzele citate mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Ea observă că vânzarea de Stat a bunului cumpărat de reclamant l-a împiedicat să se bucure de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
28. Având în vedere că guvernul susţine că are posibilitatea de a obţine titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) în baza legii nr. 10/2001, la valoarea bunului stabilită de expertiză, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia Proprietatea nu funcţionează actualmente într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri părţii reclamante (vezi, printre altele, cauzele Radu mai sus citată şi Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). Mai mult, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu ţin seama de prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirilor de persoanele care, ca reclamantul, s-au văzut în imposibilitatea de a dispune de bunurile lor restituite în virturtea unei sentinţe definitive (vezi, mutatis mutandis, Porteanu mai sus citată, alin. 34).
29. Ca atare, Curtea consideră că blocarea dreptului de proprietate a reclamantului asupra apartamentului său vândut de Stat terţei persoane care îl ocupa în calitate de locatar, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor de peste zece ani, l-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
30. Ca urmare, a existat o încălcare a acestei prevederi.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE
31. Reclamantul denunţă caracterul inechitabil al procedurii care s-a încheiat prin hotărârea din 20 iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, ţinând seama de nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, absenţa accesului la un tribunal din cauza refuzului tribunalelor de a se declara competente în a soluţiona litigiul şi a nerespectării termenului rezonabil. El invocă articolul 6 alin. 1 din Convenţie, care are următorul conţinut în părţile sale pertinente:
« Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »
32. Curtea ia notă că plângerea reclamantului se referă la o procedură care s-a încheiat prin hotărârea din 20 iunie 1996 a Curtea supreme de justiţie şi la care el nu era parte (vezi mai sus paragraful nr. 8). Rezultă că acest capăt de plângere este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile din Convenţie în sensul articolului 35 alin. 3 şi trebuie respins cu aplicarea articolului 35 alin. 4.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
33. Conform articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daunele
34. Reclamantul reclamă, cu titlu de daune materiale, restituirea apartamentului nr. 1 situat la nr. 67, str. Johannes Kepler, în Bucureşti. În scrisoarea sa din 22 august 2006, el a apreciat valoarea bănească a bunului în litigiu la 150 000 EUR, deşi a trimis un raport de expertiză referitor la apartament şi la terenul aferent care le apreciază la 170 047 EUR.
35. În sfârşit, reclamantul reclamă 30 000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţele cauzate de încălcarea de către Stat a dreptului său de proprietate.
36. în ce priveşte prejudiciul material, guvernul consideră că valoarea bănească a bunului în litigiu este de 90 707 EUR, şi prezintă un raport de expertiză în acest sens. Fiind vorba de daune morale, guvernul apreciază în primul rând că nu există o legătură de cauzalitate între daunele morale pretinse şi pretinsa încălcare a Convenţiei. El susţine de asemenea că eventualele daune morale ar fi suficient compensate de o constatare a încălcării. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că pretenţiile reclamantului sunt excesive.
37. Curtea reaminteşte că a pus concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza imposibilităţii reclamantului de a dispune de bunul său, din cauza vânzării acestuia de Stat, asociată cu absenţa despăgubirilor.
38. Curtea apreciază că, în circumstanţele din speţă, restituirea bunului în litigiu ar situa reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
39. Dacă Statul pârât nu va proceda la această restituire, Curtea decide că va trebui să achite reclamantului, pentru daune materiale, o sumă ce corespunde valorii actuale a bunului în litigiu. În acest sens, ţinând seama de cele precedente şi de informaţiile de care dispune legat de preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea bănească actuală a bunului la 120 000 EUR.
40. Curtea consideră de asemenea că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantului o stare de incertitudine care nu poate fi compensată prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamant.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
41. Reclamantul nu a formulat nici o cerere sub acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
42. Curtea judecă adecvat să îşi bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobânzi a facilităţii de credit marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerea bazată pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1 (inclusiv terenul aferent) situat la nr. 67, str. Johannes Kepler, în Bucureşti, în termen de trei luni începând de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să achite reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 120 000 EUR (o sută douăzeci de mii de euro) ca daune materiale;
c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să achite reclamantului 2 000 EUR (două mii euro) pentru daune morale;
d) că se cuvine să se adauge la sumele sus menţionate orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit şi că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii;
e) că începând cu expirarea termenului menţionat şi până la achitare, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă având rata egală cu cea a facilităţii de credit marginal a Băncii centrale europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 4 martie 2008 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy