©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 15 ianuarie 2013
În Cauza Csoma împotriva României
(Cererea nr. 8759/05)
Strasbourg
Definitivă
15/04/2013
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Csoma împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 11 decembrie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 8759/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Julia Kinga Csoma („reclamanta”), a sesizat Curtea la 24 februarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul Laczkó-Dávid Geza, avocat în Târgu Secuiesc. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta susţinea că deficienţele tratamentului său au condus la complicaţii medicale care i-au pus în pericol viaţa şi au lăsat-o în incapacitate permanentă de a avea copii.
4. La 7 iulie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S‑a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
5. Întrucât domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanta s-a născut în 1972 şi locuieşte în Covasna.
A. Contextul cauzei
7. Reclamanta, de profesie asistentă medicală, a rămas însărcinată în ianuarie 2002. Evoluţia sarcinii a fost supravegheată de Dr. P.C., medic ginecolog care lucra, ca şi reclamanta, la Spitalul Orăşenesc Covasna.
8. În a 16-a săptămână de sarcină, fătul a fost diagnosticat cu hidrocefalie.
9. În urma consultării cu medicul său, s-a optat pentru întreruperea sarcinii.
10. La 13 mai 2002, reclamanta a fost internată la Spitalul Orăşenesc Covasna. În prima zi de internare, i s-a conectat o perfuzie intravenoasă şi i s-au administrat medicamente pentru provocarea avortului, însă fără succes. A doua zi, i s-a injectat glucoză concentrată în stomac, tot în scopul provocării avortului. În urma injecţiei, fătul nu a mai mişcat. În data de 15 mai 2002, pe la miezul nopţii, reclamanta a dezvoltat febră (39 de grade) şi frisoane, care s-au menţinut până dimineaţa. Nu a fost examinată de un medic în acest interval. I s-au administrat doar analgezice.
Dimineaţa, când încă se afla în patul din salon, fără să fie dusă în sala de operaţii, reclamanta a expulzat fătul. Ulterior i s-a declanşat o hemoragie abundentă. Deşi i s-au efectuat două chiuretaje, hemoragia nu s-a oprit, iar reclamanta a fost diagnosticată cu coagulare intravasculară diseminată (CID). Medicul a decis apoi transferul acesteia de urgenţă la Spitalul Judeţean Sfântu Gheorghe, situat la circa 30 km depărtare. Deşi se afla în stare gravă, în timpul transferului reclamanta a fost însoţită doar de o asistentă medicală.
11. Când a ajuns la Spitalul Judeţean, medicii au fost nevoiţi să efectueze o histerectomie totală cu anexectomie bilaterală pentru a-i salva viaţa.
B. Plângerea adresată Colegiului Medicilor
12. După ce s-a consultat cu câţiva medici specialişti, reclamanta a ajuns la convingerea că Dr. P.C. a comis erori medicale grave în tratamentul său.
13. Prin urmare, a depus o plângere la Colegiul Medicilor Covasna. Colegiul Judeţean din cadrul Colegiului Medicilor a delegat evaluarea situaţiei unui medic din cadrul Spitalului Judeţean Sfântu Gheorghe.
14. La 18 septembrie 2002, Colegiul Medicilor a ajuns la următoarele concluzii:
i) întreruperea sarcinii a fost indicată corect;
ii) referitor la injecţia cu soluţie glucoză hiperbarică, s-a constatat că aceasta se putea efectua pe două căi: vaginală sau abdominală. Această din urmă procedură garanta condiţii de igienă sporite, însă necesita o localizare foarte exactă a placentei prin ecografii; nu s-a găsit imagistica ecografică în dosarul medical al reclamantei. De asemenea, se recomanda ca injecţia cu respectiva substanţă să fie monitorizată prin ecografie. Această metodă necesita consimţământul scris al pacientei, în urma informării prealabile asupra riscurilor şi complicaţiilor posibile. Dosarul medical nu a inclus consimţământul semnat şi nici informaţii privind examenul clinic al unor malformaţii de către laboratorul de ecografie;
iii) CID nu a fost consecinţa directă a injecţiei abdominale, ci o complicaţie rară şi foarte gravă determinată de această metodă;
iv) luând în considerare faptul că diagnosticul de CID a fost stabilit corect şi în timp util pentru a permite transferul reclamantei la spitalul judeţean, rezultatul fiind salvarea vieţii acesteia, nu s-a putut identifica vreo neglijenţă în actul medical.
S-a reţinut că au existat unele deficienţe procedurale în abordarea cazului: lipsea semnătura pacientei de pe formularul de consimţământ; lipsea descrierea imagisticii ecografice a localizării placentei; lipsea, de asemenea, sumarul rezultatelor analizelor de laborator.
Ţinând seama de echipamentul şi personalul spitalului orăşenesc, s-a făcut recomandarea ca eventualele cazuri riscante să fie tratate în instituţii medicale dotate cu echipamentele necesare pentru a se ocupa de complicaţii.
C. Plângerea penală împotriva Dr. P.C.
15. La o dată neprecizată din 2002, reclamanta a formulat o plângere penală împotriva Dr. P.C, formulând două acuzaţii: vătămare corporală din culpă şi neglijenţă în serviciu. În declaraţia din 19 noiembrie 2002, reclamanta a alăturat pretenţii civile la plângerea penală.
La 25 noiembrie 2002, ofiţerul însărcinat cu ancheta a dispus întocmirea unei expertize medicale de către medicii specialişti experţi din cadrul Serviciului Judeţean de Medicină Legală Covasna şi din cadrul spitalului judeţean.
16. La 4 decembrie 2002, Serviciului Judeţean de Medicină Legală din Sfântu Gheorghe a emis o expertiză medico-legală. În expertiză se concluziona că nu fusese comisă nicio neglijenţă în actul medical, precizându-se că metoda aleasă pentru provocarea avortului se putea aplica în orice secţie de ginecologie dintr-un spital. Chiar dacă dosarul medical nu cuprindea rezultatele analizelor de laborator, nu era exclusă posibilitatea să se fi efectuat o analiză dar să nu se fi consemnat în scris rezultatele. De asemenea, s-a subliniat că diagnosticul de CID a fost stabilit rapid şi că orice întârziere la stabilirea diagnosticului ar fi putut face aproape imposibilă salvarea vieţii reclamantei.
17. La 15 ianuarie 2003, reclamanta a depus la organele de cercetare contestaţiile sale la raportul de expertiză medicală. Aceasta a precizat că nu a fost consultată cu privire la obiectivele raportului şi că - în orice caz - acesta era incomplet, chiar şi în comparaţie cu întrebările formulate de poliţie. Reclamanta dorea ca raportul de expertiză medicală să răspundă la următoarele întrebări:
(i) dacă existau alte metode medicale disponibile pentru întreruperea sarcinii care reprezentau un risc mai mic şi care nu implicau punerea vieţii sale în pericol;
(ii) dacă metoda aleasă prezenta riscuri şi, în caz de răspuns afirmativ, care erau obligaţiile medicului curant înainte de aplicarea metodei şi dacă medicul şi-a respectat obligaţiile;
(iii) dacă procedura medicală era urgentă sau dacă aveau timp să o transfere la o altă secţie de spital, mai bine dotată;
(iv) dacă folosirea ecografului ar fi avut vreo influenţă asupra rezultatului procedurii; şi
(v) dacă supunerea sa la o histerectomie totală cu anexectomie bilaterală ar fi fost evitabilă dacă ar fi fost internată într-o instituţie medicală dotată cu echipamentele necesare pentru a trata diagnosticul de CID imediat ce a fost depistat.
18. La 27 martie 2003, Institutul de Medicină Legală Târgu Mureş a emis un aviz în această cauză. Concluziile erau următoarele:
(i) dosarul nu includea informaţii medicale de natură să confirme cu certitudine diagnosticul de hidrocefalie;
(ii) în cazul procedurilor medicale de întrerupere a unei sarcini care a depăşit cea de-a paisprezecea săptămână, procedura standard a spitalului prevedea completarea unui formular medical şi semnarea lui de către doi medici specialişti şi de către directorul spitalului. Documentul nu a fost găsit în dosarul medical;
(iii) informarea pacientei înaintea începerii tratamentului era obligatorie. Pentru procedurile care implică un grad de risc, consimţământul scris al pacientului era necesar. Documentul nu a fost găsit în dosarul medical;
(iv) înaintea efectuării procedurii, se impunea efectuarea unor analize de laborator. Rezultatele analizelor nu au fost găsite în dosarul medical;
(v) hemoragia ulterioară procedurii ar fi putut fi cauzată, de asemenea, de perforarea unuia sau mai multor vase de sânge în timpul chiuretajului, mai ales dacă se ia în considerare faptul că raportul postoperator menţionase o infiltraţie hemoragică. Dosarul medical nu includea o descriere ultrasonografică a localizării placentei;
(vi) diagnosticul de CID nu a fost confirmat de analizele de laborator deoarece rezultatele acestora nu au fost incluse în actele medicale înaintate institutului.
19. La 16 aprilie 2003, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, observând că pe baza celor două rapoarte medicale nu se putea stabili exact dacă existase vreo neglijenţă în activitatea medicală care să angajeze răspunderea penală a Dr. P.C., a solicitat Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” (în continuare „Institutul de Medicină Legală”) să verifice toate rapoartele medicale şi să emită un aviz din punct de vedere ştiinţific privind actele medicale efectuate în acest caz.
20. Institutul de Medicină Legală a emis raportul la 26 ianuarie 2004. Acesta confirma concluziile raportului din 4 decembrie 2002 şi excludea astfel neglijenţa în actul medical. Se constata totuşi că medicul a omis să discute cu reclamanta şi familia sa despre procedura propusă şi posibilele complicaţii, precum şi să obţină semnătura acesteia pe formularul de consimţământ scris la procedura propusă.
21. La 17 februarie 2003, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale împotriva medicului în cauză. Ordonanţa a fost confirmată de procurorul ierarhic superior şi prin decizia definitivă a Tribunalului Covasna din 29 septembrie 2004.
II. Dreptul şi practica interne relevante
22. Diverse legi privind sistemul public de sănătate şi drepturile pacienţilor prevăd obligaţia de a informa pacientul despre orice procedură chirurgicală propusă, riscurile pe care le implică procedura, tratamentul alternativ, precum şi diagnosticul şi prognosticul: Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei; Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România; Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România; Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 („Legea nr. 46/2003”); şi Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii („Legea nr. 95/2006”).
23. Conform art. 37 din Legea nr. 46/2003, nerespectarea de către personalul medicosanitar a confidenţialităţii datelor despre pacient şi a confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.
24. Hotărârea pronunţată în cauza Eugenia Lazăr împotriva României (nr. 32146/05, pct. 41-54, 16 februarie 2010) descrie amănunţit jurisprudenţa şi practica interne relevante privind întocmirea rapoartelor de expertiză medico-legală şi autorităţile emitente competente, precum şi jurisprudenţa şi practica interne relevante privind răspunderea civilă a personalului medical.
25. În hotărârea pronunţată în cauza Codarcea împotriva României, Curtea a descris detaliat practica internă relevantă privind răspunderea civilă a medicilor şi spitalelor pentru greşeli în activitatea profesională (a se vedea Codarcea împotriva României, nr. 31675/04, pct. 69-74, 2 iunie 2009).
26. Legea nr. 95/2006 a introdus noţiunea de malpraxis ca temei al răspunderii civile a personalului medical şi a instituit asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională (a se vedea Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 54).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
27. Invocând art. 2, 6 şi 13 din Convenţie, reclamanta s-a plâns că nu a fost informată corespunzător despre riscurile procedurii şi că din cauza neglijenţei medicului viaţa sa a fost pusă în pericol şi a ajuns în incapacitate permanentă de a avea copii. Aceasta a considerat că cercetarea cazului a fost superficială şi că autorităţile medico-legale nu au dat dovadă de imparţialitate la emiterea rapoartelor de expertiză medico-legală, determinând o situaţie în care nu a obţinut recunoaşterea vătămării corporale grave suferite şi în care o persoană vinovată a beneficiat de protecţie.
28. Curtea are competenţa de a încadra juridic faptele cauzei şi poate decide să examineze plângerile care i-au fost adresate în temeiul altui articol decât cel invocat de un reclamant (a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I). Prin urmare, va examina plângerea din perspectiva art. 8 din Convenţie (a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61 şi pct. 63, CEDO 2002-III, precum şi Codarcea, citată anterior, pct. 101), redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
29. Guvernul a ridicat excepţia neepuizării căilor de atac interne, susţinând că reclamanta ar fi trebuit să depună plângere împotriva medicului şi spitalului în temeiul dreptului general privind răspunderea civilă delictuală [art. 998–999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.]. Guvernul a folosit aceleaşi argumente invocate în cauza Stihi-Boos împotriva României [(dec.), nr. 7823/06, pct. 46-48, 11 octombrie 2011].
30. De asemenea, Guvernul a făcut referire la hotărâri ale instanţelor interne, prin care răspunderea civilă a medicilor a fost angajată în temeiul Legii nr. 95/2006 pentru malpraxis şi la alte hotărâri judecătoreşti prin care spitalele erau trase la răspundere pentru prejudiciul suferit de victimele malpraxisului.
31. Reclamanta a contestat poziţia Guvernului. Aceasta a afirmat că acţiunile Dr. P.C. constituiau infracţiuni grave şi, în consecinţă, a declarat că urmărirea penală era cea mai bună formă de reparaţie. Aceasta a subliniat că plângerea sa se referea la deficienţele anchetelor efectuate de către autorităţile interne şi că declanşarea unui alt set de proceduri (respectiv o acţiune în despăgubire) nu ar fi putut remedia deficienţele respective. De asemenea, aceasta a remarcat că instanţele au stabilit că procedura fusese legală şi, prin urmare, au declarat pretenţiile sale ca nefondate.
32. În ultimul rând, reclamanta a remarcat că jurisprudenţa internă invocată de Guvern arăta că unii medici au fost condamnaţi penal pentru infracţiuni mai puţin grave decât cea suferită de ea şi că victimelor li s-au acordat sume considerabile drept despăgubire.
33. Curtea consideră că argumentele invocate de Guvern sunt strâns legate de fondul cererii. Prin urmare, conexează examinarea acestora cu fondul.
34. De asemenea, Curtea observă că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
35. Reclamanta a reamintit că nu a fost informată despre natura şi posibilele consecinţe ale procedurii şi a subliniat că faptul că era asistentă medicală în acelaşi spital nu îl scutea pe medic de obligaţia de a-i oferi informaţii suficiente ca să-i permită să ia o decizie informată în legătură cu tratamentul propus.
36. De asemenea, aceasta a reamintit că procedura nu era urgentă. Prin urmare, nu era justificată efectuarea procedurii fără o pregătire corespunzătoare, în special controale preoperatorii. Mai mult, medicul ar fi trebuit să fie în măsură să evalueze riscurile, pentru reclamantă, ale efectuării procedurii în cadrul spitalului orăşenesc, care s-a dovedit a fi un spital nepotrivit pentru rezolvarea complicaţiilor survenite. Acesta ar fi trebuit să o trimită direct la spitalul judeţean. În ultimul rând, aceasta a afirmat că medicul nu se pregătise corespunzător pentru rezolvarea complicaţiilor, şi în special omisese să pregătească din timp ambulanţa ori să trimită un medic, nu doar o asistentă, să o însoţească la spitalul judeţean.
37. Guvernul a afirmat că reclamanta era cât se poate de informată despre natura procedurii la care a fost supusă. Aceasta cunoştea starea fătului şi avea cunoştinţe medicale avansate, deoarece ea însăşi era asistentă medicală. De asemenea, Guvernul a subliniat că internarea acesteia în spital se făcuse de bunăvoie.
Guvernul a afirmat că reclamanta a adresat plângerea şi obiecţiile sale autorităţilor, respectiv Colegiului Medicilor şi parchetului, şi a participat în totalitate la procedurile ulterioare. Deciziile luate se bazau, printre altele, pe rapoartele de expertiză medicală şi erau justificate în totalitate.
38. Guvernul a reamintit că autorităţile nu au constatat malpraxis comis de medicul din acest caz. Complicaţiile survenite erau foarte rare şi imprevizibile. Singura eroare a medicului a fost că nu a încercat să obţină consimţământul scris al reclamantei pentru procedură. Totuşi, această omisiune nu putea conduce la deducţia că reclamanta nu fusese informată despre natura procedurii sau riscurile aferente ori că nu îşi dăduse consimţământul.
39. Guvernul a considerat că prezenta cauză diferă semnificativ faţă de Eugenia Lazăr, citată anterior. Nu au existat probleme de comunicare între organele de cercetare şi Institutul de Medicină Legală. În plus, rapoartele de expertiză medico-legală nu au constituit singurele probe în cauză.
40. Pentru motivele de mai sus, Guvernul a concluzionat că răspunderea statului nu putea fi angajată în temeiul art. 8 din Convenţie.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
41. Curtea face referire la principiile generale pe care le-a stabilit cu privire la răspunderea statului în legătură cu malpraxisul medicilor în temeiul art. 2 şi 8 din Convenţie. În special, Curtea reaminteşte obligaţia statelor contractante de a introduce reglementări care să oblige spitalele publice şi private să adopte măsurile potrivite pentru a proteja viaţa pacienţilor lor [a se vedea Trocellier împotriva Franţei (dec.), nr. 75725/01, pct. 4, CEDO 2006-XIV].
42. Mai mult, Curtea a subliniat că este important pentru persoanele care întâmpină riscuri pentru sănătatea lor să aibă acces la informaţii care să le permită evaluarea riscurilor respective. Curtea a considerat rezonabil să deducă de aici faptul că statele contractante trebuie, în virtutea acestei obligaţii, să adopte măsurile normative necesare pentru a garanta că medicii iau în considerare consecinţele previzibile ale unei proceduri medicale planificate asupra integrităţii corporale a pacienţilor şi să îi informeze din timp pe pacienţii respectivi despre consecinţele respective, astfel încât aceştia din urmă să fie în măsură să ia o decizie informată. În special, ca un corolar la aceasta, dacă un risc previzibil de acest tip se concretizează fără ca pacientul să fi fost informat corespunzător şi în prealabil de către medici, statul contractant respectiv poate fi răspunzător direct, în temeiul art. 8, pentru omiterea acestei informaţii [a se vedea Trocellier, citată anterior, pct. 4; Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53924/00, pct. 89, CEDO 2004‑VIII; Codarcea, citată anterior, pct. 105; şi Pretty, citată anterior, pct. 63].
43. În ultimul rând, Curtea reaminteşte că în domeniul specific malpraxisului în activitatea medicală, dacă sistemul juridic acordă victimelor acces complet la acţiuni civile sau măsuri disciplinare care pot conduce la stabilirea răspunderii civile pentru malpraxis în activitatea medicală şi acordarea corespunzătoare a unei despăgubiri, acest fapt ar fi suficient în principiu să elibereze obligaţia pozitivă a statului de a asigura un sistem juridic efectiv [a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 48-51, CEDO 2002-I, şi Codarcea, citată anterior, pct. 102].
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
44. Revenind la faptele cauzei în curs de examinare, Curtea constată că în urma unei proceduri medicale efectuate de Dr. P.C. într-un spital public, viaţa reclamantei a fost pusă în pericol şi, în consecinţă, reclamanta a ajuns în incapacitate permanentă de a avea copii.
45. Prin urmare, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private.
46. Reclamanta nu a susţinut că pierderea sa a fost cauzată cu intenţie de către medic. Plângerea sa se referă mai degrabă la neglijenţa medicului în efectuarea procedurii medicale şi reacţia inadecvată a autorităţilor.
Prin urmare, rămâne de evaluat dacă statul şi-a respectat obligaţiile pozitive prevăzute la art. 8 din Convenţie.
47. În primul rând, Curtea observă că toate rapoartele de expertiză medicală întocmite în această cauză concordau că medicul omisese, înainte de efectuarea procedurii, fie să obţină, în scris, consimţământul informat al reclamantei, fie să efectueze controalele preoperatorii necesare.
48. Curtea acordă importanţă existenţei unui consimţământ prealabil în contextul dreptului oricărui pacient la respectarea integrităţii sale corporale (a se vedea Codarcea, citată anterior, pct. 104). Nerespectarea de către personalul medical a dreptului pacientului la o informare corespunzătoare poate angaja răspunderea statului în materie (idem, pct. 105).
49. De asemenea, Curtea observă că legislaţia internă prevede expres dreptul pacientului de a primi informaţii suficiente care să-i ofere pacientului posibilitatea de a-şi da în prealabil consimţământul informat faţă de o procedură riscantă, corolarul fiind obligaţia medicului de a obţine acest consimţământ.
50. Curtea nu găseşte nicio explicaţie rezonabilă pentru faptul că, în prezenta cauză, nu s-a obţinut consimţământul respectiv. Curtea nu poate accepta poziţia Guvernului, conform căruia faptul că reclamanta era asistentă medicală de profesie îl scutea pe medic de urmarea procedurilor stabilite şi de informarea acesteia despre riscurile inerente procedurii.
51. Mai mult, din fapte reiese că, deşi nu s-a contestat necesitatea avortării fătului, nu era un caz de urgenţă extremă pentru efectuarea procedurii. Prin urmare, medicul nu se confrunta cu constrângeri de timp care să justifice faptul că nu a efectuat analizele preliminare asupra pacientei sale ori faptul că nu a evaluat în mod adecvat dacă spitalul orăşenesc era dotat corespunzător pentru a rezolva posibilele complicaţii.
Expertiza emisă de Colegiul Medicilor întăreşte acest argument.
52. Curtea observă că rapoartele de expertiză medicală întocmite în cadrul urmăririi penale nu au abordat problema urgenţei, în pofida solicitărilor şi contestaţiilor reclamantei în acest sens. Întrebările formulate de reclamantă erau relevante, iar răspunsurile oferite de autorităţile medico-legale la acestea ar fi putut clarifica împrejurările nefericite care au cauzat pierderea suferită de reclamantă.
53. Rămâne de stabilit dacă reclamanta avea la dispoziţie căi de atac suficiente să-i ofere o reparaţie pentru pierderea suferită ca urmare a procedurii medicale (a se vedea supra, pct. 43).
54. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamanta a anexat pretenţii civile la plângerea sa penală împotriva medicului [a se vedea supra, pct. 15, precum şi Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 70, CEDO 2004-I]. Teoretic, cel puţin, reclamanta ar fi putut obţine la finalul procedurii o evaluare a prejudiciului suferit şi o despăgubire pentru acesta. Prin urmare, această cale de atac a fost adecvată în prezenta cauză, iar Curtea va examina în consecinţă modul în care s-a efectuat ancheta penală.
55. Curtea observă că rapoartele medicale întocmite au stabilit că, în pofida greşelilor vădite în gestionarea cazului, medicului nu i se poate imputa malpraxis în actul medical (a se vedea paragrafele de mai sus şi a contrario, Stihi Boos, citată anterior, pct. 60). Cercetând documentele care i-au fost prezentate, Curtea observă însă că procurorul nu a evaluat faptele divergente din această cauză.
56. În special, procurorul şi-a întemeiat ordonanţa pe rapoartele medico-legale emise la cererea sa. Acesta nu a luat în considerare raportul de expertiză medicală întocmit de Colegiul Medicilor, deşi acesta era complet şi indica deficienţe procedurale. De asemenea, procurorul nu a luat în considerare avizul Institutului de Medicină Legală – autoritatea medico-legală superioară – cu privire la raportul respectiv. Astfel, acesta a examinat doar cele două rapoarte întocmite de serviciile medico-legale. De asemenea, procurorul nu a răspuns la întrebările formulate de reclamantă. Curtea reaminteşte constatarea sa că respectivele întrebări erau relevante şi importante pentru clarificarea evenimentelor (a se vedea supra, pct. 52).
57. Curtea nu este în măsură să contrazică constatările instanţelor interne cu privire la lipsa răspunderii penale a medicului în această cauză. Cu toate acestea, având în vedere efectele grave ale procedurii, precum şi faptul că reclamanta a trebuit să o suporte fără să fie informată corespunzător despre riscurile inerente, Curtea consideră inadmisibil faptul că a fost posibilă efectuarea unei operaţii fără respectarea normelor şi mecanismelor de protecţie instituite chiar de sistemul intern.
58. În continuare, Curtea va examina dacă, aşa cum susţinea Guvernul, o acţiune civilă împotriva medicului şi spitalului ar fi constituit o cale de atac efectivă.
59. Curtea reaminteşte că existenţa unor simple îndoieli privind şansele de reuşită ale unei anumite căi de atac care în mod evident nu este inutilă nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea căilor de atac interne [a se vedea Stihi Boos, citată anterior, pct. 64).
60. Pentru început, Curtea observă că, deşi experţii au recunoscut existenţa unor deficienţe procedurale din partea Dr. P.C., aceştia au exclus existenţa malpraxisului în actul medical (a se vedea supra, pct. 14, 16, 18, 20 şi 55). Din contră, rapoartele medicale întocmite în cauza Stihi Boos au stabilit că nu existase niciun malpraxis în actul medical deoarece deciziile luate de personalul medical corespundeau diagnosticului şi stării generale de sănătate a victimei (a se vedea Stihi Boos, citată anterior, pct. 21 şi pct. 29-31).
61. Trebuie remarcat că, atunci când au avut loc faptele din prezenta cauză, sistemul nu permitea dispunerea unui nou raport medico-legal, deoarece Institutul de Medicină Legală emisese deja un aviz în această cauză (a se vedea Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 90; şi Baldovin împotriva României, nr. 11385/05, pct. 22, 7 iunie 2011). Prin urmare, reclamantei i-ar fi fost imposibil să ridice din nou problema malpraxisului în actul medical într-o acţiune nouă, în pofida importanţei pe care clarificarea problemei ar fi putut-o avea pentru soluţionarea acţiunii. Acest lucru ridică îndoieli asupra argumentului că o acţiune civilă a reclamantei împotriva medicului ar fi constituit o cale de atac efectivă, mai ales că un raport de expertiză ar fi constituit proba fundamentală în susţinerea cauzei sale în faţa instanţelor civile.
62. Curtea a identificat deja deficienţe ale sistemului românesc în materie de limitare a răspunderii medicilor la cazurile de malpraxis în actul medical stabilit (a se vedea supra, pct. 26 şi Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 90). Ţinând seama de consecvenţa cu care rapoartele de expertiză au exclus existenţa malpraxisului în actul medical în acest caz, Curţii îi este şi mai greu să îşi dea seama cum această cale de atac ar putea fi efectivă în practică în situaţia specială a reclamantei.
63. Curtea va evalua, de asemenea, posibilitatea ca reclamanta să obţină despăgubiri direct de la spital. Pentru început, Curtea observă că reclamanta nu a scos în evidenţă lipsa de coordonare dintre cele două spitale implicate. Aceasta şi-a limitat plângerea la deciziile luate de un medic.
64. Curtea observă că jurisprudenţa internă în materie este în curs de dezvoltare, dar că instanţele interne nu au stabilit în mod consecvent răspunderea spitalelor în cazurile de malpraxis în actul medical (a se vedea Codarcea, citată anterior, pct. 71 şi 108; precum şi Stihi Boos, citată anterior, pct. 64).
65. În prezenta cauză aflată în curs de examinare, reiese că spitalele s-au ocupat rapid de cazul reclamantei. Intervenţia lor rapidă a făcut posibilă limitarea efectelor negative ale procedurii iniţiale şi salvarea vieţii reclamantei (a se vedea, a contrario, Csiki împotriva României, nr. 11273/05, pct. 78, 5 iulie 2011, şi Floarea Pop împotriva României, nr. 63101/00, pct. 22, 24 şi 37, 6 aprilie 2010). Lipsa oricărei greşeli în gestionarea cazului de către spital, conexată cu jurisprudenţa internă în curs de dezvoltare în materie de răspundere a spitalelor pentru actele medicale (a se vedea supra, pct. 64) atenuează prea mult acţiunea în despăgubiri împotriva spitalului ca să mai fie considerată efectivă.
66. De asemenea, Curtea observă modificările determinate de Legea nr. 95/2006 care - în principiu – ar facilita în prezent posibilitatea victimelor de malpraxis în actul medical de a cere despăgubiri în absenţa stabilirii vinovăţiei (a se vedea Eugenia Lazăr, pct. 54, şi Baldovin, pct. 27, hotărâri citate anterior). Cu toate acestea, Guvernul nu a afirmat că reclamanta încă putea face uz de noile prevederi legale.
67. În ultimul rând, Curtea consideră relevant în prezenta cauză faptul că reclamanta nu a rămas pasivă şi nici nu a urmărit doar sancţionarea penală a medicului (a se vedea, a contrario, Stihi Boos, citată anterior, pct. 51 şi 65). Aceasta a sesizat Colegiul Medicilor şi a alăturat pretenţii civile la acţiunea penală. Însă aceasta nu a obţinut nicio reparaţie pe nicio cale.
În aceste împrejurări, ar fi disproporţionată obligarea acesteia la declanşarea unei alte acţiuni în faţa instanţelor civile.
68. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a conduce Curtea la concluzia că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viaţa privată prin faptul că nu a fost implicată în alegerea tratamentului medical şi nu a fost informată corespunzător cu privire la riscurile inerente procedurii medicale.
Mai mult, sistemul existent la data faptelor prezentei cauze o punea pe reclamantă în imposibilitatea de a obţine o reparaţie pentru încălcarea dreptului său la viaţă privată. Prin urmare, statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive prevăzute la art. 8 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern şi concluzionează că a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
69. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
70. Reclamanta a solicitat 75 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
71. Guvernul a afirmat că nu exista nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suma cerută şi că suma solicitată cu acest titlu era în orice caz excesivă. Guvernul a considerat că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă în prezenta cauză.
72. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea dreptului reclamantei la viaţă privată. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Prin urmare, acordă reclamantei 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
73. Reclamanta nu a formulat nicio pretenţie în această privinţă.
C. Dobânzi moratorii
74. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. uneşte cu fondul obiecţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
4. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 6 000 EUR (şase mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 15 ianuarie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
JOSEP CASADEVALLMarialena Tsirli
Full & Egal Universal Law Academy