Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 32816/07
depusă de Gheorghe CIUBUC şi Alţii
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 10 ianuarie 2012, în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 19 iulie 2007,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate ca răspuns de către reclamanţi,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamanţii, dl Gheorghe Ciubuc, Petru Ciubuc şi Victor Lipovoi, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova născuţi în anul 1958, 1953 şi, respectiv, 1946, care locuiesc în Chişinău. Ei au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către dl F. Nagacevschi, de la „Juriştii pentru Drepturile Omului”, o organizaţie non-guvernamentală din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Contextul cauzei
3. În anul 1942, A. Lipovoi, mama unuia dintre reclamanţi, a procurat o parte din casă în Chişinău, împreună cu terenul aferent (2.5 de hectare). La 19 iunie 1950, statul sovietic a naţionalizat o mare parte din teren, şi a lăsat în folosinţa familiei 17.02 ari de teren aferent casei, care de atunci a fost folosit respectiv de către familie. În cele din urmă, reclamanţii au devenit co-proprietarii casei, care este în prezent înregistrată pe numele lor.
4. La 19 martie 1973, Guvernul a decis să creeze parcul dendrologic denumit „Dendrarium” şi a alocat în acest scop 69 de hectare de teren în Chişinău („decizia din anul 1973”). Terenul includea, inter alia, douăzeci şi una de case private care se aflau pe acest teren. Potrivit deciziei, locatarilor acestor case urma să le fie alocate locuinţe alternative şi casele urmau a fi demolate. De asemenea, proiectantul parcului a fost obligat să plătească familiilor care locuiau în cele douăzeci şi una de case compensaţii pentru livezile lor şi pentru munca efectuată pe loturile de pe acest teren care urmau a fi expropriate.
5. Printr-o decizie din 14 noiembrie 1978, Guvernul a decis că parcul Dendrarium urma să devină o instituţie separată administrată de către autorităţile locale din Chişinău. De asemenea, acesta a obligat autorităţile locale din Chişinău să ofere locatarilor caselor vizate de decizia anterioară locuinţe alternative şi să le demoleze casele situate pe teritoriul rezervat în anii 1979-1980. De asemenea, Guvernul a decis să interzică orice lucrări private de construcţie în perimetrul parcului Dendrarium şi să asigure executarea strictă a prevederilor privind ocrotirea parcului. Cu toate acestea, reclamanţilor şi altor câtorva familii nu le-a fost oferită o locuinţă alternativă şi ei au rămas în casele lor.
6. La 23 mai 1990, autorităţile locale din Chişinău au decis să aloce Parcului-Teatru de Stat de Cultură Naţională un teren de 74.4 de hectare, inclusiv terenul pe care se aflau casele reclamanţilor. De asemenea, s-a decis că persoanele care locuiau în casele ce urmau a fi demolate, inclusiv reclamanţii, urmau să primească locuinţe alternative.
7. La 14 iulie 2000, statul a fost înregistrat în calitate de proprietar al teritoriului parcului Dendrarium, care includea de asemenea terenul aflat sub casa reclamanţilor şi terenul aferent. La 8 iulie 2005, autorităţile municipiului Chişinău au fost înregistrate în calitate de proprietar al acelui teren. Potrivit biroului cadastral, terenul aferent casei reclamanţilor este înregistrat pe numele reclamanţilor. Portivit unui extras cadastral eliberat reclamanţilor la 11 aprilie 2005, casa în cauză se află pe un teren de 17.02 ari şi aparţine reclamanţilor cu drept de proprietate.
2. Procedurile cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului
8. La 31 octombrie 2005, reclamanţii au cerut autorităţilor municipiului Chişinău să le transmită în proprietate terenul aferent casei lor cu titlu gratuit (ca parte a procesului de privatizare). La 18 ianuarie 2006, autorităţile municipale au respins cererea reclamanţilor.
9. La o dată nespecificată, reclamanţii au depus o acţiune judiciară în care au invocat dreptul lor de proprietate asupra terenului aferent casei lor, în temeiul articolului 11 al Codului Funciar (a se vedea paragraful 15 de mai jos). Ei au observat, inter alia, că nu a fost adoptată nicio o decizie privind exproprierea terenului pe care familia lor l-a deţinut din anul 1942 şi că aceasta era o problemă continuă, pe care autorităţile o examinau cu o întârziere considerabilă, cauzând astfel reclamanţilor un prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat instanţei de judecată să oblige autorităţile municipiului Chişinău să înregistreze terenul aferent casei reclamanţilor pe numele lor şi să le ofere o compensaţie pentru prejudiciul moral cau zat.
10. În răspunsul său prezentat în scris instanţei, administraţia parcului Dendrarium a notat, inter alia, că reclamanţii nu aveau acces la casa lor şi ei nu puteau ajunge la aceasta fără a încălca proprietatea parcului.
11. La 23 octombrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a decis în favoarea reclamanţilor. Ea a constatat, inter alia, că dreptul reclamanţilor de a folosi şi utiliza terenul în litigiu nu a fost perturbat din anul 1942. De asemenea, instanţa a constatat că reclamanţii au devenit proprietarii terenului în litigiu înainte de crearea parcului Dendrarium şi că nu a fost adoptată nicio decizie privind retragerea terenului din proprietatea reclamanţilor.
12. La 24 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia instanţei inferioare şi a pronunţat o nouă decizie, prin care a respins pretenţiile reclamanţilor drept nefondate. Instanţa a constatat că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra casei a fost înregistrat de către organul cadastral. Cu toate acestea, terenul pe care se află casa reclamanţilor a fost folosit pentru crearea rezervaţiei naturale în anul 1973. Potrivit Legii cu privire la rezervaţiile naturale (inclusiv articolul 7 al Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat, a se vedea paragraful 15 de mai jos), un asemenea teren face parte din proprietatea publică, nu poate fi privatizat, arendat, sau utilizat în alt scop decât în scopurile ocrotirii şi administrării rezervaţiei naturale. În conformitate cu decizia din anul 1973, locuitorii tuturor caselor aflate în perimetrul parcului, inclusiv cei din casa care aparţinea reclamanţilor, urmau să fie evacuaţi, urmau să primească locuinţe alternative şi casele lor urmau să fie demolate. Prin urmare, cererea lor de a obţine drept de proprietate asupra terenului aferent casei lor era contrară prevederilor legale.
13. La 6 iunie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamanţilor privind reexaminarea cauzei, care se baza pe dovezi noi potrivit cărora unii din vecinii reclamanţilor, care se aflau într-o situaţie similară, au obţinut drept de proprietate asupra terenului aferent caselor lor. Instanţa a constatat, inter alia, că documentul prezentat de către reclamanţi în sprijinul cererii lor nu avea număr şi dată şi, prin urmare, nu era un document valabil.
14. La 11 februarie 2008, autorităţile municipiului Chişinău i-au informat pe reclamanţi că la momentul întocmirii acelei scrisori, hotarele parcului Dendrarium nu au fost încă stabilite şi nu a fost eliberat niciun titlu de proprietate asupra terenului care aparţinea parcului. De asemenea, reclamanţii au fost informaţi că departamentul competent din cadrul autorităţilor municipale era la etapa elaborării propunerii privind reexaminarea hotarelor parcului Dendrarium, inclusiv posibilitatea excluderii sectorului de teren aferent casei reclamantului din terenul rezervat şi crearea unui drum de acces la casa lor.
B. Dreptul intern relevant
15. Partea relevantă a articolului 11 al Codului Funciar (în vigoare din 4 septembrie 2001) prevede următoarele:
„Articolul 11. Atribuirea sectoarelor de teren din intravilan pentru case, anexe gospodăreşti şi grădini
Autorităţile administraţiei publice locale atribuie cetăţenilor terenuri fără plată, eliberându-le titluri de proprietate:
- trec în proprietatea cetăţenilor sectoarele de teren ocupate de case, anexe gospodăreşti şi grădini care li s-au atribuit [acestor cetăţeni] în conformitate cu legislaţia; ...
Articolul 56. Terenurile destinate ocrotirii naturii.
Din terenurile destinate ocrotirii naturii fac parte terenurile ..., parcurilor dendrologice, ...
...
Terenurile destinate ocrotirii naturii sînt prin exclusivitate proprietate a statului.
Pe terenurile destinate ocrotirii naturii este interzisă activitatea ce vine în contradicţie cu destinaţia lor specială. Ele sînt retrase din folosinţă, dacă această destinaţie nu corespunde regimului de protecţie, stabilit pentru aceste terenuri.”
Partea relevantă a articolului 7 al Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat (nr. 1538, în vigoare din 16 iulie 1998) prevede următoarele:
„Articolul 7.
...
2. Terenurile obiectelor şi complexelor din fondul ariilor protejate sînt destinate ocrotirii naturii, fac parte din proprietatea publică, nu pot fi privatizate şi nici arendate, au un regim de protecţie şi gospodărire conform legislaţiei în vigoare.”
PRETENŢII
16. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că Curtea Supremă de Justiţie nu şi-a motivat suficient decizia sa.
De asemenea, ei s-au plâns, în temeiul aceluiaşi articol, că prin decizia Curţii Supreme de Justiţie a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
17. În continuare, ei s-au plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, de ingerinţa dispropoţională în dreptul lor de proprietate, ca urmare a incertitudinii continue cu privire la faptul dacă şi când va fi executată decizia de 34 de ani privind exproprierea.
18. În final, reclamanţii s-au plâns de violarea articolului 14 al Convenţiei, ca urmare a faptului că altor persoane li s-a permis să privatizeze terenul aferent caselor lor.
ÎN DREPT
I.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE CA URMARE A ÎNCĂLCĂRII PRINCIPIULUI SECURITĂŢII RAPORTURILOR JURIDICE
19. Reclamanţii s-au plâns că perioada foarte lungă de neexecutare a deciziei din anul 1973 a cauzat o incertitudine în privinţa statutului juridic al terenului aferent casei lor, şi a reprezentat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
20. Guvernul a subliniat caracterul clar şi imperativ al legislaţiei care interzice privatizarea terenului destinat pentru ocrotirea naturii.
21. În primul rând, Curtea notează că această cauză se referă doar la statutul juridic al terenului aferent casei reclamanţilor şi nu la statutul juridic al casei sau dreptul de acces la aceasta, în privinţa cărora reclamanţii nu au iniţiat niciun proces. Mai mult, aceasta nu se referă la contestarea legalităţii deciziei din anul 1973, şi nici la încercarea reclamanţilor de a obţine executarea în întregime a acestei decizii prin alocarea unei locuinţe alternative.
22. Chiar dacă presupunem că reclamanţii au avut un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, articolul 56 al aceluiaşi Cod, precum şi articolul 7 al Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat,
au rezervat expres statului dreptul de proprietate asupra terenului destinat ocrotirii naturii (precum ar fi parcurile dendrologice) şi au exclus posibilitatea privatizării acestuia (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
23. Curtea consideră că, chiar dacă presupunem că a existat o incertitudine în ceea ce priveşte statutul juridic al acestui teren la etapa iniţială – chiar dacă această etapă a fost îndelungată – asemenea incertitudine a dispărut odată cu intrarea în vigoare la 16 iulie 1998 a Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat. Această lege a interzis în mod expres posibilitatea de a deţine în proprietatea privată ariile naturale protejate. Astfel, începând cu anul 1973, terenul aferent casei reclamanţilor a fost declarat ca aria naturală protejată. Prin urmare, după intrarea în vigoare a noii legi în anul 1998, reclamanţii nu mai puteau susţine că acest teren avea statut juridic discutabil, chiar dacă în practică li s-a permis – şi li se permite şi astăzi – să-l folosească.
24. Prin urmare, tentativele reclamanţilor de a-şi atribui terenul în proprietatea privată nu avea nicio şansă de reuşită în lumina prevederilor imperative ale legii, pe care ei nu le puteau contesta.
25. Este clar că în perioada între anii 1973 şi 2001, au fost adoptate trei hotărâri guvernamentale şi două acte legislative, fiecare dintre care nu a lăsat nicio urmă de îndoială în privinţa statutului terenului în cauză, care a fost rezervat drept proprietatea exclusivă a statului, ca parte a ariei naturale protejate. Prin urmare, în absenţa unor căi de recurs la nivel naţional, încălcarea pretinsă a drepturilor reclamanţilor a avut loc cel târziu la 4 septembrie 2001, când a intrat în vigoare Codul Funciar. Aceasta a fost un eveniment singular, care nu a creat o situaţie continuă (a se vedea, mutatis mutandis, Malhous v. the Czech Republic (dec.) [GC], nr. 33071/96, ECHR 2000-XII şi Kopecký v. Slovakia [GC], nr. 44912/98, § 35, ECHR 2004‑IX). Prin urmare, termenul limită de şase luni pentru depunerea cererii la Curte a început să curgă la acea dată. Totuşi, reclamanţii au depus cererea lor la 19 iulie 2007, aproape peste şase ani.
26. Prin urmare, această cerere a fost depusă cu expirarea termenului limită şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
Această constatare nu este afectată de iniţierea ulterioară de către reclamanţi a acţiunii civile, deoarece această acţiune judiciară nu avea nicio şansă de succes, având în vedere prevederile imperative ale legii privind interzicerea atribuirii terenului din aria naturală protejată în proprietatea privată.
27. Din acelaşi motiv, Curtea constată că pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei privind securitatea raporturilor juridice a fost de asemenea depusă cu depăşirea termenului limită de şase luni, luând în consideraţie faptul că statutul juridic al terenului a devenit clar cel puţin începând cu 16 iulie 1998.
Prin urmare, această pretenţie a fost formulată cu depăşirea termenului limită şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
II. ALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE ALE DREPTURILOR RECLAMANŢILOR
28. Curtea a examinat celelalte pretenţii ale reclamanţilor. Având în vedere toate materialele de care dispune, ea constată că acestea nu dezvăluie nicio aparenţă a vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, potrivit articolului 35 §§ 3 (a) şi 4 al Convenţiei, această parte din cerere trebuie respinsă ca vădit nefondată.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy