Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.
La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA I.D. v. MOLDOVA
(Cererea nr. 47203/06)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
30 noiembrie 2010
Definitivă la
11/04/2011
Această hotărîre a devenit definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
În cauza I. D. v. Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd într-o Cameră compusă din următorii judecători:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier,
Deliberînd în secret la 9 noiembrie 2010,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 47203/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de către dl I.D. („reclamantul”), cetăţean al Republicii Moldova, la 12 noiembrie 2006. Preşedintele Camerei a acceptat solicitarea reclamantului de a-i păstra anonimatul. (Regula 47 § 3 din Regulamentul Curţii)
2. Reclamantul a fost reprezentat de dna T. Petrusin, jurist ce activează în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în particular, că el a fost maltratat de către poliţie, deţinut în condiţii de detenţie inumane şi degradante, precum şi că nu i s-a acordat asistenţa medicală adecvată, cu încălcarea articolului 3 din Convenţie. De asemenea, el s-a plîns potrivit articolului 13 din Convenţie luat în conexiune cu articolul 3 din Convenţie, de faptul că nu a dispus de un remediu naţional efectiv privind condiţiile precare de detenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 13 iulie 2009, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul dispoziţiilor articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
5. Reclamantul şi Guvernul au prezentat observaţii scrise (Regula 59 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul, dl I. D., este cetăţean al Republicii Moldova, născut în 1977 şi care la moment este deţinut într-un penitenciar din Cricova.
7. La 13 octombrie 2003, reclamantul a fost reţinut fiind bănuit de săvîrşirea unei sustrageri. În ziua următoare, un judecător de instrucţie a dispus detenţia sa pentru o perioadă de zece zile.
8. Reclamantul a pretins că, în timpul detenţiei, a fost bătut în mod regulat de către colaboratorii de poliţie cu scopul de a-l determina să recunoască săvîrşirea infracţiunii. Potrivit reclamantului, el a fost bătut pe tot corpul cu bastoane de cauciuc, supus electrocutărilor, suspendat de o bară de metal şi sufocat.
9. Pe parcursul celei de-a şaptea zile de detenţie, el a fost dus la biroul lui B.R. şi L.C. unde a fost încătuşat şi abuzat sexual cu o sticlă. Unul dintre colaboratorii de poliţie îl fotografia în acest timp.
10. La 24 octombrie 2003, reclamantul a fost adus în faţa unui judecător pentru prelungirea detenţiei sale. Judecătorul a dispus examinarea reclamantului de un medic.
11. În aceeaşi zi, reclamantul a fost examinat vizual de către un medic legist, care a constatat numeroase echimoze pe corpul său şi pe membre şi a concluzionat că acestea puteau fi cauzate de un obiect contondent cu suprafaţă limitată, posibil în circumstanţele indicate de reclamant.
12. La o dată nespecificată, reclamantul s-a plîns Procuraturii privind maltratarea sa de către poliţie.
13. La 2 mai 2006, Procuratura Generală a respins plîngerea reclamantului. Contestarea sa a fost respinsă de Procuratura Generală la 27 februarie 2007.
14. Între timp, reclamantul a fost deţinut în patru instituţii de detenţie ale Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Justiţiei.
15. Între data reţinerii sale şi 23 octombrie 2004, reclamantul a fost deţinut în detenţie Izolatorul de detenţie provizorie al DGCCO. El a fost apoi transferat la Comisariatul de poliţie al sectorului Botanica, unde a fost deţinut timp de douăzeci şi trei zile. Între noiembrie 2004 şi decembrie 2005, reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul nr. 13. Ulterior, el a fost transferat în Penitenciarul din Soroca, unde a fost deţinut pînă la 6 februarie 2006. Între 6 februarie şi octombrie 2006, reclamantul a fost din nou deţinut în Penitenciarul nr. 13 din Chişinău. După aceea, el a fost transferat în Penitenciarul din Cricova, unde este deţinut pînă în prezent.
16. Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie din toate instituţiile de detenţie au atins nivelul unui tratament inuman şi degradant. În ceea ce priveşte Izolatorul de detenţie provizorie al DGCCO, reclamantul nu a descris condiţiile de detenţie, ci doar a făcut referinţă la hotărîrea Curţii Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, 13 septembrie 2005), în care au fost descrise aceste condiţii. În ceea ce priveşte Comisariatul de poliţie al sectorului Botanica, reclamantul a susţinut că condiţiile au fost similare cu cele din Izolatorul de detenţie provizorie al DGCCO, cu excepţia faptului că celulele erau în subsol şi nu au fost echipate cu ferestre. În ceea ce priveşte prima perioadă de detenţie în Penitenciarul nr. 13, reclamantul a susţinut că un aspect important au constituit transferurile sale frecvente dintr-o celulă în alta, care, în opinia sa, au atins prin ele însele nivelul unui tratament inuman şi degradant. Mai mult, celulele au fost suprapopulate, luminat insuficient şi umede. Deţinuţii nu au fost aprovizionaţi cu lenjerie de pat şi nu au beneficiat de condiţii necesare pentru a-şi spăla hainele. În ceea ce priveşte condiţiile din Penitenciarul din Soroca, reclamantul a susţinut că celulele erau suprapopulate şi umede. În ceea ce priveşte Penitenciarul din Cricova, reclamantul sa plîns cu privire la condiţiile din această instituţie pentru prima dată în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei în ianuarie 2010, şi numai cu privire la perioada octombrie -decembrie 2006, cînd el ar fi fost deţinut într-o celulă suprapopulată în care nu era încălzire. Guvernul a contestat descrierea reclamantului privind condiţiile sale de detenţie.
17. În timpul celei de-a doua perioade de detenţie în Penitenciarul nr. 13, reclamantul a suferit de hemoroizi şi de o tulburare a căilor urinare. La 13 septembrie 2006, el a suferit o intervenţie chirurgicală la anus, petrecută de către un medic independent ales de dînsul. Potrivit reclamantului, el a fost nevoit să suporte costurile intervenţiei chirurgicale şi a tratamentului. După aproximativ două săptămîni, el a fost transferat din spital înapoi în Penitenciarul nr. 13, unde celula sa nu era echipată corespunzător pentru o persoană care avea probleme de sănătate ca ale sale. El era nevoit să urce de mai multe ori o zi în patul său aflat la nivelul superior, fapt ce ar fi contribuit la complicaţii postoperaţionale. Reclamantului nu i s-ar fi administrat clismă, toaletă din celulă nu era echipat corespunzător cu o jantă şi el nu avea posibilitatea să se îngrijească de igiena personală.
18. Potrivit documentelor medicale prezentate de părţi, se pare că în urma plîngerilor reclamantului cu privire la dureri în regiunea vezicii şi dificultate în urinare, el a fost văzut de doi urologi independenţi în octombrie 2006, care au recomandat un examen medical al rinichilor, prostatei şi ale căilor urinare. Investigaţia a fost efectuată într-un spital penitenciar în decembrie 2006 şi, în conformitate cu documentele medicale aflate în posesia Curţii, reclamantul a fost considerat ca fiind sănătos.
II. DREPT INTERN PERTINENT
Remediile naţionale invocate de Guvern
19. În Drugalev c. Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Finanţelor (hotărîrea definitivă a Curţii de Apel Chişinău din 26 octombrie 2004), după trei ani de la eliberarea din detenţie preventivă, reclamantul a pretins şi a obţinut o compensaţie în mărime de 15,000 lei moldoveneşti (MDL) (aproximativ 950 euro (EUR)) pentru faptul că a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante aproximativ şase luni. Cauza a fost examinată doar de două instanţe, iar hotărîrea Curţii de Apel Chişinău nu a fost atacată în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi durata totală a procedurilor a constituit aproximativ 1 an şi 5 luni. Instanţa şi-a bazat decizia de a acorda compensaţia pe articolele 2 şi 3 din Convenţie.
20. În Ciorap c. Ministerului Finanţelor, reclamantul a iniţiat o acţiune civilă în care a pretins compensaţii pentru daunele cauzate lui în rezultatul maltratării sale la momentul reţinerii, omisiunea de a investiga plîngerea sa privind maltratarea, omisiunea de a-i acorda asistenţa medicală în detenţie, precum şi deţinerii sale în condiţii inumane. La 19 ianuarie 2007, Judecătoria Buiucani a emis o hotărîre în favoarea reclamantului şi a acordat acestuia 30,000 MDL cu titlu de prejudiciu moral. La 21 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul Ministerului Finanţelor şi a redus suma compensaţiei pînă la 3,000 MDL.
21. În Ipate c. Ministerului Finanţelor, reclamantul a iniţiat o acţiune civilă în care a pretins compensaţii pentru deţinerea sa în condiţii inumane şi degradante în Penitenciarul nr. 13 în 2006 şi pentru omisiunea administraţiei penitenciare de a-i înregistra declaraţia privind greva foamei. La 16 decembrie 2008, Judecătoria Centru a respins plîngerea reclamantului însă a admis celălalt capăt de plîngere. Reclamantul a primit 350 MDL cu titlu de prejudiciu moral.
22. În Gristiuc c. Ministerului Finanţelor, reclamantul a iniţiat o acţiune civilă în care a pretins compensaţii pentru deţinerea sa în condiţii inumane şi degradante în Penitenciarul nr. 13 între 2000 şi 2003. La 19 noiembrie 2008, acţiunea a fost admisă de către Curtea Supremă de Justiţie şi reclamantul a primit 10,000 MDL cu titlu de prejudiciu moral.
ÎN DREPT
23. Reclamantul s-a plîns conform articolului 3 din Convenţie prin faptul că a fost maltratat de colaboratorii de poliţie la reţinere şi pe parcursul detenţiei. De asemenea, el s-a plîns precum că, începînd cu momentul reţinerii sale şi pînă în octombrie 2006, condiţiile sale de detenţie au atins nivelul unui tratament inuman şi degradant, precum şi de omisiunea autorităţilor de a-i oferi tratamentul medical corespunzător în detenţie. Articolul 3 din Convenţie prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
24. Reclamantul a invocat lipsa unui remediu eficient la nivel naţional vizavi de condiţiile necorespunzătoare ale detenţiei sale şi a pretins o violarea a articolului 13 din Convenţie, care prevede următoarele:
“Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale ....”
I. ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR
A. Plîngerea adresată conform articolului 3 din Convenţie privind condiţiile necorespunzătoare de detenţie
25. Reclamantul a considerat că condiţiile de detenţie din Izolatorul de detenţie provizorie al DGCCO şi Comisariatul de poliţie al sectorului Botanica, precum şi în Penitenciarul nr. 13 şi în Penitenciarul din Soroca, au atins nivelul unui tratament inuman şi degradant.
26. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat remediile naţionale aflate la dispoziţia acestuia. În particular, Statul pîrît a menţionat că reclamantul nu a făcut uz de prevederile Constituţiei şi cele ale Codului civil pentru a pretinde compensaţii pentru pretinsele condiţii precare ale detenţiei. Mai mult, reclamantul ar fi putut invoca în faţa instanţelor naţionale aplicarea directă a articolului 3 din Convenţie. În susţinerea poziţiei sale, Guvernul s-a bazat pe jurisprudenţa instanţelor naţionale. (a se vedea paragrafele 19-22 de mai sus)
27. Curtea aminteşte că scopul termenului de şase luni stabilit în articolul 35 este de a promova certitudinea legală prin asigurarea faptului că cauzele ce ridică chestiuni în conformitate cu Convenţia trebuie examinate într-o perioadă rezonabilă şi că deciziile adoptate în trecut nu pot fi deschise contestării în mod continuu. În cauzele în care există o situaţie continuă, termenul de şase luni decurge din momentul încetării acesteia. (B. şi D. v. Regatul Unit, nr. 9303/81, decizia Comisiei din 13 octombrie 1986, Decizii şi Rapoarte (DR) 49, p. 44) Conceptul unei „situaţii continui” se referă la o stare de lucruri ce decurge din activităţi continui ale sau din numele Statului în stare să menţină calitatea de victimă a reclamantului (a se vedea, Montion v. Franţa, nr. 11192/84, decizia Comisiei din 14 mai 1987, DR 52, p. 227, şi Hilton v. Regatul Unit, nr. 12015/86, decizia Comisiei din 6 iulie 1988, DR 57, p. 108). În mod normal, termenul de şase luni decurge din momentul epuizării remediilor naţionale. În cazul cînd este clar de la început că nici un remediu efectiv nu a fost disponibil reclamantului, termenul decurge din data acţiunilor sau măsurilor de care acesta se plînge (a se vedea, D.P. şi J.C. v. Regatul Unit (dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).
28. În Koval v. Ukraina ((dec.), nr. 65550/01, 30 martie 2004) şi Mikhaniv v. Ukraina ((dec.), nr. 75522/01, 20 mai 2008), reclamanţii de asemenea au fost deţinuţi în cîteva instituţii de detenţie diferite, Curtea a statuat că fiecare perioadă de detenţie se referea la evenimente specifice, care au avut loc la date ce puteau fi identificate şi prin urmare ele nu puteau fi interpretate ca o „situaţie continuă”. Curtea a concluzionat că termenul de şase luni prevăzut de articolul 35 § 1 din Convenţie urmează a fi calculat din momentul în care fiecare perioadă de detenţie a încetat.
29. O abordare diferită a fost efectuată de Curte în Guliyev v. Rusia (nr. 24650/02, 19 iunie 2008), unde aceasta a considerat că două perioade de detenţie diferite au constituit o „situaţie continuă”, deoarece caracteristica principală a ambelor perioade de detenţie era suprapopularea celulelor.
30. În prezenta cauză Curtea notează că în descrierea făcută de reclamant cu privire la condiţiile de detenţie pe parcursul întregii perioade de detenţie sînt elemente caracteristice comune, cum ar fi condiţiile materiale precare. În acelaşi timp, Curtea notează că principala caracteristică negativă a fiecărei perioade de detenţie era diferită. În special, atunci cînd descrie prima perioadă de detenţie în Penitenciarul nr. 13, reclamantul a pus accentul pe transferurile sale foarte frecvente dintr-o celulă în alta şi a susţinut că acest fapt în sine a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 3 din Convenţie. Referindu-se la a doua perioadă de detenţie în Penitenciarul nr. 13, reclamantul s-a axat pe pretinsa asistenţă medicală insuficientă. În astfel de circumstanţe, Curtea conchide că fiecare perioadă de detenţie se referă la evenimente specifice care au avut loc la date ce pot fi identificate şi, prin urmare, perioadele respective nu pot fi interpretate ca o “situaţie continuă”.
31. Curtea notează că cererea a fost depusă la Curte în noiembrie 2006. Nu a fost identificată vreo circumstanţă care să sugereze că reclamantul a fost în careva mod împiedicat de către autorităţi să se plîngă înainte de data respectivă cu privire la detenţia sa în Izolatorul de detenţie provizorie al DGCCO, Comisariatul de poliţie al sectorului Botanica, prima perioadă de detenţie în Penitenciarul nr. 13 şi detenţia în Penitenciarul din Soroca. În consecinţă, în măsura în care plîngerile se referă la aceste perioade, ele urmează a fi considerate ca fiind depuse într-un termen mai mare de şase luni de cînd pretinsa încălcare a avut loc şi trebuie să fie declarate inadmisibile în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. O abordare similară trebuie să fie aplicată în ceea ce priveşte plîngerile referitoare la condiţiile în Penitenciarul din Cricova, deoarece acestea au fost introduse după mai mult de patru ani de la pretinsa încălcare (a se vedea paragraful 16 de mai sus).
32. În măsura în care plîngerile se referă la a doua perioadă de detenţie a reclamantului în Penitenciarul nr. 13, Curtea va examina dacă reclamantul a avut la dispoziţie remediile naţionale care ar fi trebuit epuizate înainte de a se plînge în faţa Curţii.
33. Curtea aminteşte că potrivit articolului 35 § 1 din Convenţie, în mod normal, reclamantul trebuie să recurgă la remediile care sunt disponibile şi suficiente pentru a oferi posibilitatea redresării pretinselor violări. Existenţa remediilor în cauză trebuie să fie suficient de certă nu doar în teorie, ci şi în practică, iar în caz contrar, acestea ar fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesară (a se vedea, printre alte autorităţi, Akdivar şi alţii v. Turcia, hotărîrea din 16 septembrie 1996, § 66, Rapoarte ale Hotărîrilor şi Deciziilor 1996-IV)
34. În mod normal, aprecierea faptului dacă remediile naţionale au fost sau nu epuizate, se efectuează în raport cu data cînd cererea a fost depusă la Curte (Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 39, ECHR 2004 III (extrase)).
35. După ce a examinat jurisprudenţa instanţelor naţionale invocată de către Guvern, Curtea notează că, la momentul depunerii cererii reclamantului, doar hotărârea în cauza Drugalev a fost adoptată de către instanţele judecătoreşti naţionale. Curtea nu s-a lăsat convinsă că cauza Drugalev a fost parte a unei politici coerente a instanţelor de judecată naţionale în ceea ce priveşte acordarea de remedii reale împotriva încălcărilor articolului 3 al Convenţiei, izvorîte din condiţii precare de detenţie. În special, Curtea nu a observat ca instanţele naţionale să fi fost în stare să pună capăt acestor încălcări cu caracter continuu. Prin urmare, Curtea consideră că Guvernul nu a demonstrat că un remediu efectiv, atît teoretic, cît şi practic, a fost disponibil la momentul respectiv. În consecinţă, plîngerea în temeiul articolului 3 din Convenţie nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac şi obiecţia Guvernului trebuie respinsă.
B. Plîngerea adresată conform articolului 3 din Convenţie privind pretinsa asistenţă medicală inadecvată în detenţie
36. Reclamantul a susţinut că nu i-a fost oferit tratamentul medical corespunzător. Guvernul a contestat acest fapt.
37. Curtea notează că reclamantului i s-a permisă efectuarea unei intervenţii chirurgicale de către un chirurg independent ales de dînsul. Mai tîrziu i s-a permis să fie examinat de doi urologi independenţi şi a fost supus unui examen medical într-un spital penitenciar, în conformitate cu recomandarea acestora. Reclamantul nu a prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiei sale precum că ar fi avut nevoie de un tratament medical ce nu i-a fost acordat sau că a trebuit să suporte costul tratamentului său. În lipsa unor documente justificative, simplele declaraţii ale reclamantului nu sunt suficiente pentru Curte să accepte afirmaţia invocată. În măsura în care susţinerile reclamantului, conform cărora celula în care a fost deţinut după operaţie nu era potrivită pentru starea lui, Curtea va examina această alegaţie împreună cu capătul de plîngere privind condiţiile de detenţie din Penitenciarul nr. 13.
38. În concluzie, Curtea conchide că capătul de plîngere privind pretinsa asistenţă medicală inadecvată este vădit neîntemeiat şi respectiv inadmisibil în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
C. Restul plîngerilor
39. Cu privire la restul plîngerilor, Curtea consideră că acestea ridică chestiuni de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase pentru ca aprecierea lor să depindă de examinarea fondului şi că nu au fost stabilite alte temeiuri care ar permite de a le declara inadmisibile. Prin urmare, Curtea declară admisibile restul plîngerilor din cerere. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor plîngeri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE PRIVIND MALTRATAREA RECLAMANTULUI DE POLIŢIE
40. Guvernul a declarat că nu era în stare să ofere o explicaţie plauzibilă pentru leziunile cauzate reclamantului aflîndu-se în detenţie şi că admitea faptul că a existat o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 3 din Convenţie.
41. Curtea se referă la jurisprudenţa sa, inclusiv cauza Buzilov v. Moldova (nr. 28653/05, 23 iunie 2009), unde, în circumstanţe de fapt similare, aceasta a constatat violări ale articolului 3 din Convenţie. În lumina jurisprudenţei menţionate, precum şi în sensul recunoaşterii clare a violării din partea Guvernului, Curtea conchide că a existat o violare a articolului 3 din Convenţie.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE PRIVIND CONDIŢIILE NECORESPUNZĂTOARE DE DETENŢIE
42. Guvernul a susţinut că, în Penitenciarul nr. 13, toate celulele erau echipate cu electricitate, toalete şi chiuvete. Echipamentul şi sistemul de canalizare erau în stare de funcţionare bună. Potrivit Guvernului, condiţiile de detenţie în acest penitenciar nu au atins pragul minim de severitate pentru a constitui o încălcare a articolului 3 din Convenţie
43. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul şi a susţinut că condiţiile materiale în Penitenciarul nr. 13 erau foarte precare. Celulele erau suprapopulate, iluminarea naturală era foarte slabă, nu existat ventilaţie, pereţii şi aerul erau umezi. Deţinuţii nu erau aprovizionaţi cu lenjerie de pat. Energia electrică în celule era disponibilă doar timp de patru ore pe zi, iar deţinuţii erau nevoiţi să petreacă în celulele lor douăzeci şi trei de ore pe zi.
44. Curtea reiterează că principiile generale privind condiţiile de detenţie au fost stabilite în speţa Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, §§ 76-79, 13 septembrie 2005).
45. Cu privire la condiţiile de detenţie în Penitenciarul nr. 13 în perioada februarie-octombrie 2006, Curtea aminteşte că, în Ţurcan v. Moldova (nr. 10809/06, §§ 35-39, 27 noiembrie 2007), aceasta a constatat violarea articolului 3 din Convenţie privind condiţiile necorespunzătoare de detenţie a reclamantului în aceeaşi instituţie între februarie şi septembrie 2006.
46. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că suferinţele cauzate reclamantului în timpul detenţiei sale au trecut de pragul minim al suferinţelor inerente detenţiei şi au atins un nivel contrar articolului 3 din Convenţie.
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
47. Reclamantul a susţinut că nu a existat un remediu eficient ce ar fi putut fi utilizat la nivel naţional vizavi de condiţiile necorespunzătoare ale detenţiei sale.
48. Guvernul a reiterat argumentele referitoare la neepuizarea căilor interne de atac (a se vedea paragraful 26 de mai sus).
49. După cum Curtea a statuat de mai multe ori, articolul 13 din Convenţie garantează disponibilitatea la nivel naţional a unui remediu, indiferent de forma acestuia, pentru implementarea esenţei drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, disponibilitate ce trebuie să fie asigurată în ordinea juridică internă. Efectul articolului 13 din Convenţie este astfel încît să impună acordarea unei căi de atac interne pentru a putea remedia substanţa unei „plîngeri disputabile”, în conformitate cu prevederile Convenţiei şi să ofere o redresare corespunzătoare.
50. Curtea notează că Guvernul a omis să prezinte dovezi privind existenţa unui remediu naţional efectiv (a se vedea paragraful În mod normal, aprecierea faptului dacă remediile naţionale au fost sau nu epuizate, se efectuează în raport cu data cînd cererea a fost depusă la Curte (Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 39, ECHR 2004 III (extrase)).
35 de mai sus). Respectiv, Curtea consideră că nu a fost arătat faptul că remedii efective pentru plîngerea reclamantului au existat. Astfel a existat o violare a articolului 13 din Convenţie cu privire la condiţiile de detenţie ale reclamantului în Penitenciarul nr. 13.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
51. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu material
52. Reclamantul a pretins 116,350 EUR cu titlu de prejudiciu material, suma reprezentînd cheltuielile sale pentru tratament, costurile pierderii locuinţei, pierderea parţială a capacităţii de muncă, inflaţia şi costul tratamentului pentru reabilitare şi adaptare psihologică. Reclamantul a susţinut că el a contractat diferite boli în timpul detenţiei şi că mama sa a fost nevoită să gajeze apartamentul pentru a achita intervenţia chirurgicală a reclamantului. Acesta a pretins că ea nu a putut onora datoriile şi astfel a pierdut apartamentul.
53. Guvernul a susţinut că reclamantul nu era îndreptăţit la careva compensaţii deoarece nu exista o legătură cauzală dintre violarea constatată în cauză şi pretinsul prejudiciu material solicitat de reclamant.
54. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă pentru a demonstra existenţa legăturii cauzale dintre pretenţiile sale sub acest capăt a satisfacţiei echitabile şi violările constatate mai sus. Prin urmare, această pretenţie trebuie respinsă ca neîntemeiată.
B. Prejudiciu moral
55. Reclamantul a pretins 200,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, argumentînd că el trăieşte sentimente de anxietate şi că va fi necesară trecerea unui timp îndelungat pentru ca sănătatea şi viaţa sa socială să se refacă.
56. Guvernul nu a fost de acord şi a argumentat că suma pretinsă era excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii în cauze similare.
57. Avînd în vedere violările constatate mai sus şi gravitatea acestora, Curtea consideră că acordarea unei sume pentru prejudiciul moral cauzat este justificată în această cauză. Evaluînd pe principii echitabile, Curtea acordă reclamantului 15,000 EUR.
C. Costuri şi cheltuieli
58. Reclamantul a pretins de asemenea 2,000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.
59. Guvernul a contestat această sumă şi a argumentat că ea era excesivă şi nefundamentată.
60. În conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea trebuie să determine dacă costurile şi cheltuielile solicitate au fost suportate efectiv şi în mod necesar de către reclamant şi dacă sînt rezonabile ca cuantum (a se vedea Nilsen şi Johnsen v. Norvegia [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII)
În prezenta cauză totuşi, reclamantul nu a prezentat vreo probă pentru susţinerea pretenţiilor sale. Prin urmare, Curtea decide de a nu acorda careva sume sub acest capăt.
D. Penalităţi
61. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adauge trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA
1. Declară prin majoritate de voturi că plîngerea reclamantului privind condiţiile de detenţie pînă la a doua perioadă a detenţiei sale în Penitenciarul nr. 13 este inadmisibilă;
2. Declară unanim că plîngerile reclamantului privind condiţiile de detenţie din a doua perioadă a detenţiei în Penitenciarul nr. 13, lipsa unui remediu efectiv în acest sens şi maltratarea lui de către poliţie este admisibilă şi restul cererii inadmisibil;
3. Hotărăşte unanim că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie cu privire la maltratarea reclamantului de către poliţie;
4. Hotărăşte unanim că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie cu privire la condiţiile de detenţie din a doua perioadă a detenţiei în Penitenciarul nr. 13;
5. Hotărăşte unanim că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie luat în conexiune cu articolul 3 cu privire la lipsa remediilor efective naţionale pentru condiţiile de detenţie din a doua perioadă a detenţiei în Penitenciarul nr. 13;
6. Hotărăşte unanim
(a) că Statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 15,000 EUR (cincisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, sumă de bani care urmează a fi convertită în valuta naţională a Statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data efectuării plăţii, plus orice taxă care ar putea fi încasată;
(b) că din momentul expirării celor trei luni menţionate mai sus, o penalitate de întîrziere va fi plătită, reieşind din suma de mai sus, la rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de penalizare plus trei procente;
7. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 30 noiembrie 2010 potrivit articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy