©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA I.D. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 3271/04)
Hotărâre
Strasbourg
23 martie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza I.D. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 martie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 3271/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul I.D. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 27 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Preşedintele camerei a admis cererea de nedivulgare a identităţii formulată de reclamant (art. 47 § 3 din regulament).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 23 aprilie 2008, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1950 şi locuieşte în Târgu-Jiu.
A. Procedura pe fond pentru a obţine plata drepturilor de autor
5. La 6 decembrie 1993, bazându-se pe Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, reclamantul a introdus în faţa instanţei o acţiune pentru a obliga societatea M. cu capital majoritar de stat să îi plătească 75 de milioane lei româneşti (ROL) reprezentând valoarea drepturilor de autor pe care această societate, deşi recunoscuse dreptul acestuia, refuza să o plătească pentru invenţia pe care o utilizase.
6. După ce a dispus efectuarea unei prime expertize tehnice, instanţa, în pofida contestaţiei reclamantului, a admis, la şedinţa din 30 iunie 1994, cererea societăţii M. de efectuare a unei a doua expertize.
7. La şedinţa din 16 martie 1995, această nouă expertiză a fost depusă la dosar. La aceeaşi dată, instanţa a admis cererea societăţii M. pentru suspendarea procedurii până la încheierea unei alte proceduri în anularea brevetului reclamantului. În această ultimă procedură, în cursul căreia reclamantul s-a plâns de manevrele dilatorii ale societăţii M., acţiunea acestei societăţi a fost respinsă ca fiind nefondată prin hotărârea din 1 octombrie 1998, confirmată în ultimă instanţă la 26 ianuarie 2000.
8. În 1999, statul a vândut majoritatea capitalului societăţii M. către societatea MEI.
9. După derularea unei proceduri peremptorii în instanţe declanşată din greşeală de instanţe între decembrie 1998 şi mai 1999, dosarul privind drepturile de autor a fost repus pe rol la 26 mai 2000, dată la care Tribunalul Gorj a dispus, la cererea reclamantului, efectuarea unei expertize care urmărea în principal actualizarea sumei datorate în conformitate cu dispoziţiile legale relevante.
10. Prin hotărârea din 6 aprilie 2001, pe baza expertizei citate anterior, tribunalul a admis acţiunea reclamantului şi a obligat societatea M. să plătească acestuia aproximativ 15 milioane ROL.
11. Prin hotărârea din 3 iunie 2002, după ce a dispus o expertiză contabilă, Curtea de Apel Craiova a admis apelul introdus de către reclamant. Aceasta a constatat că, înainte de procedura în cauză, societatea M. recunoscuse reclamantului dreptul de a fi plătit pentru invenţia sa, astfel încât litigiul nu se referea decât la suma respectivă. În baza ultimei expertize, a obligat societatea M. să plătească reclamantului suma de 3 515 264 188 ROL pentru drepturile de folosinţă a brevetului acestuia şi 18 105 000 ROL pentru cheltuielile de judecată.
12. Prin hotărârea definitivă din 30 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul formulat de societatea M. şi a confirmat hotărârea citată anterior.
B. Proceduri de executare silită a hotărârii din 30 octombrie 2002
13. După trimiterea dosarului la Tribunalul Gorj, la 10 aprilie 2003, şi învestirea hotărârii cu formulă executorie, instanţa, prin hotărârea din 12 mai 2003, a autorizat poprirea conturilor bancare ale societăţii M. Executorul judecătoresc însărcinat de reclamant cu executarea silită a hotărârii din 30 octombrie 2002 a poprit, la 14 mai 2003, conturile societăţii M deschise la cinci bănci.
14. La 16 mai 2003, societatea M. a sesizat instanţa, pe baza unor motive similare, cu două proceduri, o procedură a ordonanţei preşedinţiale pentru deblocarea conturilor sale bancare poprite şi o procedură pentru contestarea şi suspendarea executării silite. În prima procedură, prin două încheieri pronunţate la 16 şi 22 mai 2003, fără să citeze părţile sau să asigure participarea reclamantului, instanţa s-a bazat pe art. 581 C. proc. civ., a reţinut motivele invocate – şi anume că societatea debitoare avea o situaţie financiară precară, că avea mai multe sute de persoane angajate şi că blocarea putea genera probleme sociale -, şi a deblocat conturile bancare poprite. În urma recursului reclamantului, aceste hotărâri au fost considerate contrare legii prin hotărârea din 30 septembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova, care a reţinut că procedura ordonanţei preşedinţiale nu era o cale de atac aplicabilă executării silite a unei hotărâri definitive, ci o contestaţie la executare, care fusese între timp respinsă (a se vedea în continuare).
În a doua procedură, prin încheierea din 4 iulie 2003, instanţa a respins contestaţia la executare introdusă de societatea debitoare, constatând că nu existau motive să se admită cererea de suspendare întrucât societatea debitoare nu contesta niciun act de executare silită. Între timp, societatea M. închisese conturile bancare deblocate, astfel încât demersurile ulterioare ale executorului judecătoresc pentru identificarea altor conturi în vederea efectuării unei noi popriri au rămas zadarnice.
15. În comunicarea din 23 septembrie 2004, una din cele cinci bănci în cauză a precizat reclamantului că, la momentul procedurilor de poprire citate anterior (supra, pct. 14), conturile bancare ale societăţii M. făceau deja obiectul unei popriri iniţiate de autorităţi pentru creanţe fiscale şi că aceste creanţe erau prioritare în conformitate cu art. 563 C. proc. civ.
16. În paralel cu acordurile de plată eşalonată a sumelor datorate de societatea M., încheiate între 2004 şi 2006 cu asistenţa executorului judecătoresc şi, în cele din urmă, nerespectate de această societate, reclamantul a sesizat instanţele, la 3 noiembrie 2003, cu o contestaţie la executare; acesta pretindea că societatea tergiversa executarea hotărârii din 30 octombrie 2002 şi că era de rea-credinţă. A solicitat informaţii cu privire la băncile în care societatea M. deţinea conturi, anularea popririi de către autorităţile fiscale a bunurilor societăţii care nu fuseseră încă vândute şi, în subsidiar, deschiderea procedurii falimentului. După două casări cu trimitere motivate prin vicii de procedură, reclamantul, la şedinţa din 15 martie 2006, a informat instanţa cu privire la dorinţa sa de a renunţa la procedură, pe motiv că încheiase un nou acord de plată eşalonat cu societatea M. Prin hotărârea pronunţată în aceeaşi zi, instanţa a respins acţiunea, dar a reţinut cu prioritate motivul legat de neplata taxelor de timbru datorate.
17. Din dosar reiese că, în iunie 2004 şi februarie 2005, autorităţile au pus sechestru pe bunurile mobile şi imobile ale societăţii M., fapt pe care l-au confirmat la 10 mai 2005 executorului judecătoresc care, la cererea reclamantului, intenţiona să încerce această cale de executare. În afară de aceasta, societatea M. a plătit reclamantului, în 2006 şi 2007, o sumă totală de 30 000 lei româneşti noi (RON), şi anume aproximativ 3,5% din creanţa sa actualizată în 2008 de executorul judecătoresc la aproximativ 847 811 RON. În cele din urmă, la 27 mai 2008, ca răspuns la cererea executorului judecătoresc care dorea să iniţieze procedura falimentului, societatea M. a confirmat că toate bunurile sale erau în continuare sub sechestrul autorităţilor fiscale.
18. Potrivit informaţiilor oferite de părţi, executarea silită a hotărârii din 30 octombrie 2002 de către executorul judecătoresc este în continuare pendinte, iar dosarul de executare nu a fost încă închis. Din octombrie 2009, societatea M. face obiectul procedurii falimentului.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
19. În ceea ce priveşte neexecutarea hotărârilor definitive pronunţate în litigiile dintre persoanele particulare, esenţialul din prevederile interne relevante, şi anume extrasele din Codul de procedură civilă şi din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, este descris în decizia Topciov împotriva României [(dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006]. Art. 49 şi 53 din legea citată anterior prevăd că executarea silită şi celelalte acte de executare sunt efectuate de executorul judecătoresc la cererea creditorului, dacă legea nu dispune altfel, şi că în cazul refuzului executorului de a îndeplini un act de executare, reclamantul poate sesiza instanţele.
20. Codul de procedură civilă conţine dispoziţii distincte privind procedurile de executare silită referitoare la creanţe (conturi bancare şi altele) şi la bunurile mobile sau imobile ale debitorului. Aceste dispoziţii reglementează sechestrul, vânzarea la licitaţie şi distribuirea între creditori a sumelor obţinute. Art. 3715 C. proc. civ. prevede că executarea silită încetează dacă: a) s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii; în acest caz, executorul va preda debitorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a obligaţiilor; b) nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri; în aceste cazuri, executorul va remite personal creditorului sau reprezentantului acestuia titlul executoriu, menţionând pe acesta cauza restituirii şi partea de obligaţie ce a fost executată; c) creditorul a renunţat la executare; d) a fost desfiinţat titlul executoriu.
21. Art. 457 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, în cazul popririi sumelor de bani dintr-un cont bancar, acestea sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. De la modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459/2006, art. 452 alin. (2) prevede că sumele necesare plăţii drepturilor salariale pentru şase luni nu pot fi supuse executării silite prin poprire.
22. În afară de aceasta, art. 581 şi 582 C. proc. civ. privind ordonanţele preşedinţiale prevăd că instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. În primă instanţă, procedura se poate derula de urgenţă, fără citarea părţilor, şi chiar atunci când există judecată asupra fondului. Recursul este contradictoriu şi trebuie judecat de urgenţă.
23. Art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 277/2009, prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
24. Reclamantul pretinde că s-a adus atingere dreptului său de acces la instanţă şi dreptului său la respectarea bunurilor sale ca urmare a deciziilor Tribunalului Gorj, care, în opinia sa, au împiedicat sau au întârziat executarea hotărârii din 30 octombrie 2002 prin care s-a dispus poprirea conturilor bancare ale societăţii debitoare. De asemenea, acesta se plânge de durata excesivă a procedurii privind plata drepturilor sale de autor. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenţie, a cărui parte relevantă în speţă este redactată după cum urmează:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
25. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la neexecutarea hotărârii definitive din 30 octombrie 2002
1. Cu privire la admisibilitate
26. Guvernul invocă neepuizarea de către reclamant a căilor de atac interne, reproşându-i acestuia că nu a introdus o contestaţie la executare (art. 399 C. proc. civ.) sau o acţiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc (art. 45 şi 57 din Legea nr. 188/2000) pentru a se plânge de un eventual refuz, întârziere sau neglijenţă a acestuia din urmă în îndeplinirea unui act de executare.
27. Reclamantul precizează că plângerea sa nu se referă la activitatea executorului judecătoresc, care, în opinia sa, a acţionat cu diligenţă, ci la activitatea instanţelor interne cărora le reproşează că au făcut să fie ineficiente recursurile pe care le-a formulat în vederea executării silite.
28. Curtea consideră că excepţia Guvernului este legată de examinarea fondului capătului de cerere al reclamantului, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
29. Guvernul este de părere că autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive, şi anume – în ceea ce priveşte un debitor privat – asistarea cu diligenţă şi în mod rezonabil a reclamantului în demersurile sale de executare silită. Acesta constată că executorul judecătoresc a îndeplinit, la cererea reclamantului, numeroase acte de executare privind în special poprirea conturilor bancare ale societăţii M., dar că instanţele au anulat aceste acte şi că societatea şi-a închis ulterior conturile. Acesta consideră că reclamantul ar fi putut solicita executorului să pună sechestru pe bunurile societăţii înainte ca autorităţile să pună sechestru pe acestea pentru creanţe bugetare privilegiate, în iunie 2004 şi februarie 2005. În cele din urmă, observă că au fost încheiate mai multe acorduri între societate şi reclamant, precum şi că acesta din urmă a recuperat o parte din suma datorată şi că a persistat în urmărirea prin executor a procedurii, care este în continuare pendinte.
30. Reclamantul reiterează că se plânge de lipsa de asistenţă a instanţelor interne sesizate cu executarea silită, în special în procedurile în care au anulat, în mod nelegal potrivit acestuia, poprirea conturilor bancare ale societăţii M. şi au trimis de mai multe ori cererea sa de contestaţie la executare (supra, pct. 13 şi 16). Cu privire la sechestrul asupra bunurilor mobile şi imobile, reclamantul consideră că această procedură ar fi fost mai complicată şi mai costisitoare decât procedura de poprire a conturilor societăţii M., care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie eficientă în temeiul dispoziţiilor interne. În cele din urmă, el susţine că societatea în cauză era solvabilă.
31. În prezenta cauză, Curtea observă că era vorba despre executarea unei hotărâri judecătoreşti care impunea o obligaţie de plată unei persoane particulare, întrucât societatea M. fusese privatizată chiar înainte ca cererea reclamantului privind drepturile sale patrimoniale de autor să fi fost judecată în primă instanţă. În această privinţă, statul era obligat să pună la dispoziţia reclamantului un sistem juridic adecvat şi suficient care să îi permită să obţină de la debitor plata sumelor acordate prin hotărârea definitivă din 30 octombrie 2002 [a se vedea, mutatis mutandis, Dachar împotriva Franţei (dec.), nr. 42338/98, 6 iunie 2000, şi Topciov, decizie citată anterior).
32. Curtea observă mai întâi că executorul judecătoresc nu a închis executarea silită pe motivul insolvenţei debitorului, astfel cum avea posibilitatea să o facă în baza art. 3715 C. proc. civ., că reclamantului i s-a plătit o parte din creanţa sa în 2006-2007 şi că procedura falimentului nu a fost deschisă în privinţa societăţii M. decât în octombrie 2009. Prin urmare, Curtea apreciază că, în pofida anumitor dificultăţi financiare pe care societatea debitoare ar fi putut să le aibă, nu există probe care să permită să se ajungă la constatarea că aceasta era insolvabilă, înainte de octombrie 2009, ceea ce ar fi avut ca efect exonerarea statului de orice răspundere pentru neplata creanţei executorii a reclamantului [a se vedea, a contrario, Ciprova împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 33273/03, 22 martie 2005]. În această privinţă, ţinând seama de capătul de cerere al reclamantului şi de poziţia părţilor care convin asupra faptului că executorul judecătoresc şi-a îndeplinit obligaţiile, rămâne să se examineze dacă instanţele interne sesizate de reclamant au luat măsuri adecvate şi suficiente în vederea asigurării executării. Reiese că excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac, excepţie care se referă la activitatea executorului judecătoresc, nu poate fi reţinută.
33. Curtea observă că, imediat după învestirea cu formulă executorie a hotărârii, reclamantul a obţinut, la 12 şi 14 mai 2003, autorizaţia de poprire a conturilor bancare ale societăţii M. Cu toate acestea, chiar înainte ca acesta să poată obţine plata cel puţin a unei părţi din creanţa sa, tribunalul a deblocat, la 16 mai 2003, conturile bancare poprite, prin procedura ordonanţei preşedinţiale, care nu era contradictorie, pe motiv că poprirea risca să genereze probleme sociale în cadrul societăţii. Curtea subliniază nu numai că aceste motive au fost considerate irelevante din cauza lipsei unei contestaţii a unui act de executare din partea instanţei competente să se pronunţe cu privire la orice incident legat de executare (hotărârea din 4 iulie 2003), ci mai ales că hotărârea din 16 mai 2003 a fost considerată ca fiind contrară legii în măsura în care procedura ordonanţei preşedinţiale era în sine inaplicabilă procedurilor de executare silită privind o hotărâre definitivă (hotărârea din 30 septembrie 2003, supra, pct. 14). Trebuie să se observe că, în timp ce hotărârea din 16 mai 2003 a dispus deblocarea conturilor societăţii M. în aceeaşi zi în care aceasta a sesizat instanţa, au trecut mai mult de patru luni până la anularea acestei hotărâri într-un recurs care ar fi trebuit judecat „de urgenţă” (supra, pct. 14 şi 22 in fine). Între timp, societatea M. îşi golise şi închisese conturile bancare, făcând să fie zadarnice demersurile ulterioare ale reclamantului şi ale executorului judecătoresc pentru reînnoirea procedurii de poprire a conturilor societăţii.
34. De asemenea, Curtea observă că procedura de contestare la executare iniţiată la 3 noiembrie 2003, prin care reclamantul şi executorul judecătoresc încercau să obţină informaţii privind conturile bancare utilizate de societatea M. şi anularea sechestrului pus de autorităţile fiscale pe bunurile societăţii care nu fuseseră încă vândute, a fost retrimisă de două ori în primă instanţă pentru erori de procedură înainte de a fi anulată la 15 martie 2006 pentru neplata taxei de timbru datorate.
35. Având în vedere cele de mai sus şi reamintind că autorităţile competente au sarcina de a acţiona în mod eficient şi prompt pentru a nu favoriza organizarea insolvenţei de către debitori (a se vedea, mutatis mutandis, Schrepler împotriva României, nr. 22626/02, pct. 32 in fine, 15 martie 2007), Curtea apreciază că instanţele interne sesizate cu executarea hotărârii din 30 octombrie 2002 nu au luat măsurile adecvate şi suficiente pentru a-l asista pe reclamant în demersurile sale de executare silită. Aplicarea contrară legii a unei ordonanţe preşedinţiale în cazul executării silite şi erorile de procedură care au întârziat procedura pentru clarificarea situaţiei bunurilor societăţii M., erori de care sunt responsabile autorităţile, au permis societăţii debitoare să închidă conturile bancare având ca efect pierderea unei şanse reale a reclamantului de a-şi recupera creanţa (a se vedea, mutatis mutandis, Deordiev şi Deordiev împotriva Moldovei, nr. 33276/03, pct. 32, 16 octombrie 2007).
36. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi putut recurge la sechestrul bunurilor societăţii M. înaintea autorităţilor, în iunie 2004 şi februarie 2005, Curtea consideră că – printr-o examinare a faptelor a posteriori – reclamantul nu poate fi acuzat că şi-a început demersurile, cu executorul judecătoresc, prin poprirea conturilor bancare, cale care ar fi trebuit să fie mai rapidă şi mai puţin costisitoare. În plus, în perioada în care procedurile judiciare citate anterior pentru poprirea conturilor bancare s-au dovedit ineficiente prin rezultatul sau durata lor, autorităţile puseseră deja sechestru pe bunurile respective.
37. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că trebuie să se respingă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern şi să se constate că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive în această privinţă.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
B. Cu privire la durata procedurii
1. Cu privire la admisibilitate
38. În primul rând, Curtea consideră necesar să se pronunţe cu privire la perioada care trebuie luată în considerare. Aceasta ia act, în observaţiile părţilor, că Guvernul nu a invocat în mod explicit această chestiune, examinând succesiv procedura pe fond şi procedura de executare silită, în timp ce reclamantul a susţinut că procedura iniţiată la 6 decembrie 1993 este şi în prezent pendinte din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie.
39. În continuare, Curtea observă că procedura pe fond în cadrul căreia a fost pronunţată hotărârea din 30 octombrie 2002 a fost urmată de o procedură de executare silită a acestei hotărâri, procedură care este şi în prezent pendinte potrivit informaţiilor oferite de către părţi. Aceasta reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, procedura nu este considerată terminată decât la executarea completă a deciziei în cauză sau, după caz, la încheierea executării din alt motiv, precum insolvenţa debitorului, ţinând seama de faptul că – în cauzele de durată de procedură civilă – executarea este a doua fază a procedurii pe fond [a se vedea, mutatis mutandis, Cocchiarella împotriva Italiei (GC), nr. 64886/01, pct. 88, CEDO 2006-V, şi Kocsis împotriva României, nr. 10395/02, pct. 74, 20 decembrie 2007]. Rezultă că procedura de executare silită trebuie să fie, de asemenea, luată în considerare la examinarea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri (Pinto de Oliveira împotriva Portugaliei, nr. 39297/98, pct. 26, 8 martie 2001). Deşi, din cauza competenţei sale ratione temporis, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada posterioară datei de intrare în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză - în speţă, la 20 iunie 1994 -, ea va ţine totuşi seama de stadiul pe care îl atinsese procedura la această dată [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 123, CEDO 2000-XI]. Reiese că durata procedurii, luată în ansamblul său, ajunge în prezent la aproximativ cincisprezece ani şi şase luni.
40. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
41. Guvernul este de părere că durata procedurii pe fond nu este excesivă, având în vedere în special caracterul, în opinia sa, complex al cauzei şi perioadele în timpul cărora procedura a fost suspendată până la încheierea procedurii de anulare a brevetului de invenţie (din martie 1995 până în decembrie 1998 şi din septembrie 1999 până în mai 2000). Cu privire la procedura de executare silită, acesta consideră că nu au existat perioade de inactivitate imputabile executorului judecătoresc şi instanţelor.
42. Reclamantul contestă argumentele Guvernului şi, făcând trimitere la considerentele hotărârii din 30 octombrie 2002, afirmă că procedura nu avea un caracter complex şi că durata sa este excesivă.
43. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor, precum şi miza litigiului pentru persoana în cauză [Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].
44. Curtea apreciază că nici comportamentul reclamantului, nici complexitatea pretinsă a cauzei nu pot explica durata procedurii respective. Cu acest titlu, este suficient să se observe că s-a constatat în ultimă instanţă de curtea de apel că litigiul nu se referea în principal decât la valoarea sumei datorate reclamantului de societatea M. (supra, pct. 11).
45. Curtea consideră că, dincolo de termenul cauzat de mai multe expertize dispuse de instanţe pentru calcularea acestei sume, durata respectivă se datorează în principal suspendării procedurii pe fond, în vederea examinării procedurii de anulare a brevetului de invenţie, şi derulării procedurii de executare silită. Cu privire la suspendarea procedurii de către tribunal, pronunţată la cererea societăţii M., Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja că, deşi instanţele responsabile pentru cauză sunt cele care trebuie să aprecieze necesitatea de a suspenda o procedură până la încheierea unei alte proceduri, este sarcina autorităţilor de a supraveghea îndeaproape derularea unei astfel de proceduri, conştiente de faptul că şi-au asumat riscul ca procedura principală să fie întârziată în mod semnificativ (a se vedea, mutatis mutandis, Ciovica împotriva României, nr. 3076/02, pct. 74‑75, 31 martie 2009). Or, în speţă, aceasta observă că, pe lângă faptul că procedura în anulare a întârziat cu aproximativ cinci ani procedura principală, în ciuda demersurilor întreprinse de reclamant pentru a denunţa atitudinea dilatorie a societăţii M., instanţele în cauză au declanşat printr-o eroare o procedură peremptorii în instanţă.
46. În orice caz, întârzierea acumulată prin suspendarea cauzei a crescut ca urmare a procedurii de executare silită. Cu acest titlu este suficient să se observe că a doua procedură de contestaţie la executare a fost prelungită în mod nejustificat din cauza viciilor de procedură comise de instanţe şi că, în ciuda atitudinii prompte a reclamantului pe lângă executorul judecătoresc şi instanţe pentru clarificarea situaţiei conturilor bancare şi a altor bunuri ale societăţii M., procedura de executare nu este nici în prezent finalizată prin executarea creanţei sau prin încheierea procedurii din motive, de exemplu, de insolvenţă a debitorului.
47. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că procedura în litigiu nu respectă cerinţa „termenului rezonabil”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
48. Reclamantul pretinde că s-a adus atingere dreptului său la respectarea propriilor bunuri ca urmare a neexecutării hotărârii din 30 octombrie 2002. Guvernul contestă acest argument.
49. Având în vedere concluziile sale de la pct. 31‑37 de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie, de asemenea, să fie declarat admisibil, dar că nu este necesar să se pronunţe cu privire la fond (a se vedea, mutatis mutandis, Elena Negulescu împotriva României, nr. 25111/02, pct. 51, 1 iulie 2008).
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
50. În cele din urmă, reclamantul pretinde că eforturile depuse şi stresul acumulat în cursul procedurii reprezintă atingeri aduse dreptului său de a nu executa o muncă forţată sau obligatorie şi dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, în sensul art. 4 şi al art. 8 din Convenţie. De asemenea, reclamantul acuză autorităţile că i-au încălcat dreptul de proprietate industrială şi i-au utilizat brevetul în mod ilegal, susţinând că ele au adus astfel atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
51. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei sau de protocoalele sale.
Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
52. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
53. Reclamantul solicită pentru prejudiciul material o sumă totală de 386 445,49 euro (EUR), care corespunde valorii creanţei sale în temeiul hotărârii din 30 octombrie 2002, întemeindu‑se pe neexecutarea pentru care ar fi responsabile autorităţile şi pe o durată excesivă a procedurii. În afară de aceasta, el solicită o sumă totală de 40 000 EUR pentru prejudiciul moral.
54. Guvernul contestă plata unei sume pentru prejudiciu material, pe motiv că este vorba de o creanţă faţă de un debitor privat, şi susţine că suma reclamată pentru prejudiciul moral este excesivă.
55. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanţiile art. 6 § 1 din Convenţie ţinând seama de durata excesivă a procedurii şi de faptul că autorităţile nu au luat măsurile adecvate şi suficiente pentru a-l asista în mod efectiv în demersurile sale pentru executarea hotărârii din 30 octombrie 2002. Desigur, Curtea nu poate face speculaţii asupra eventualului rezultat al procedurii de executare în caz contrar, dar nu consideră nerezonabil să considere că persoana în cauză a suferit nu numai un prejudiciu moral, ci şi o pierdere a unei şanse reale (a se vedea, mutatis mutandis, Kocsis, citată anterior, pct. 149).
56. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului pentru toate prejudiciile 12 000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
57. De asemenea, reclamantul solicită 4 402,83 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, sumă constituită în principal din sumele actualizate ale cheltuielilor de judecată acordate de instanţele interne în procedura pe fond, din onorariul în valoare de 2 000 lei româneşti plătit executorului judecătoresc – pentru care prezintă un document justificativ – şi alte cheltuieli diverse.
58. Guvernul nu contestă acordarea, pentru cheltuieli de judecată, a sumelor alocate de instanţele interne, dar consideră în esenţă că persoana în cauză ar putea recupera onorariul executorului judecătoresc în procedura de executare silită; cu privire la restul sumei reclamate, cererea îi pare excesivă şi nejustificată.
59. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 700 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în procedura naţională.
C. Dobânzi moratorii
60. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară invocată de Guvern privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 privind durata procedurii şi neexecutarea hotărârii definitive din 30 octombrie 2002 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a neexecutării hotărârii din 30 octombrie 2002;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a duratei excesive a procedurii în cauză;
5. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 privind neexecutarea hotărârii din 30 octombrie 2002;
6. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii. 700 EUR (şapte sute de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 23 martie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy