©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA DIACENCO ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 124/04)
Hotărâre
Strasbourg
7 februarie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Diacenco împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 ianuarie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 124/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Victor Diacenco („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 noiembrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna Angela-Simona Bosovici, avocată în Botoşani. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. Reclamantul a argumentat, în special, că hotărârea din 9 iulie 2003 a Curţii de Apel Suceava, în a cărei motivare se reţinea răspunderea sa penală pentru pretinsa infracţiune, fiind obligat la plata de despăgubiri civile lui S.I., constituia o încălcare a dreptului său la prezumţia de nevinovăţie până la dovedirea vinovăţiei, contrară art. 6 § 2 din convenţie.
5. La 31 mai 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. S‑a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1944 şi locuieşte în Botoşani.
7. În seara zilei de 5 noiembrie 1998, reclamantul (inginer), însoţit de P.H., conducea pe drumul naţional ce leagă Iaşi de Botoşani un autovehicul aflat în proprietatea societăţii cu răspundere limitată C. şi a fost implicat într-un accident rutier. Un autovehicul care venea din sens opus l-a orbit pe reclamant cu farurile, obligându-l pe acesta să încetinească şi să vireze către partea dreaptă a carosabilului. Dintr-odată, o căruţă trasă de un cal („căruţa”) care circula pe marginea carosabilului a apărut în faţa reclamantului şi l-a obligat să frâneze brusc. Nu a reuşit totuşi să evite coliziunea. Căruţaşul, N.Z., a scăpat nevătămat, însă pasagera sa, S.I., a suferit leziuni care au necesitat tratament medical.
Faza urmăririi penale din cadrul procesului penal
8. La 9 noiembrie 1998, Serviciul Judeţean de Medicină Legală Botoşani a efectuat o examinare medico-legală a leziunilor suferite de S.I. şi a constatat că acestea puteau fi cauzate de un accident rutier în data de 5 noiembrie 1998 şi că necesitau 58-59 de zile de îngrijiri medicale.
9. La 3 februarie 1999, Serviciul Judeţean de Medicină Legală Botoşani a efectuat o a doua examinare medico-legală a leziunilor suferite de S.I. S-a constatat că leziunile puteau fi cauzate de un accident rutier în data de 5 noiembrie 1998 şi necesitau 102-103 zile de îngrijiri medicale.
10. La 24 februarie 1999, Procuratura Botoşani a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru vătămare corporală din culpă şi lovire şi alte violenţe.
11. Prin ordonanţa procurorului din cadrul Parchetului Botoşani din 15 iunie 1999, urmărirea penală împotriva reclamantului a fost suspendată pe motiv că acesta nu comisese nicio faptă contrară legii. În ordonanţă se concluziona că acea căruţă cu care s-a ciocnit reclamantul nu era echipată cu luminile de semnalizare prevăzute de lege, reclamantul fiind împiedicat să observe căruţa la momentul respectiv din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile. În consecinţă, reclamantul nu ar fi putut să anticipeze pericolul şi să ia măsuri pentru evitarea acestuia. S.I. a formulat plângere împotriva ordonanţei.
12. Printr-o dispoziţie definitivă din 10 iunie 2000, Parchetul Suceava a admis plângerea lui S.I., a anulat ordonanţa din 15 iunie 1999 şi a dispus reînceperea urmăririi penale împotriva reclamantului.
13. La o dată neprecizată, S.I. s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal împotriva reclamantului şi a solicitat 50 000 000 de lei româneşti (ROL) [aproximativ 2 100 de euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral.
14. Prin rezoluţia definitivă din 19 martie 2001, Parchetul Botoşani a consemnat că S.I. s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal împotriva reclamantului, l-a pus pe reclamant sub învinuire şi a înaintat dosarul Judecătoriei Botoşani.
Faza de judecată din cadrul procesului penal
15. La o dată neprecizată, reclamantul a depus la dosar, la solicitarea sa, o expertiză tehnică din data de 4 iunie 2001 referitoare la accidentul din 5 noiembrie 1998. Concluzia raportului indica, inter alia, că reclamantul condusese autovehiculul în mod regulamentar, la o viteză de 43 km/h, că autovehiculul lovise căruţa la o viteză de 33 km/h şi că persoana responsabilă pentru accident era N.Z.
16. La 29 octombrie 2001 şi 16 aprilie 2002, Judecătoria Botoşani a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto şi, respectiv, a unui supliment de expertiză la raportul tehnic cu privire la accidentul din 5 noiembrie 1998.
17. La 29 ianuarie şi 16 septembrie 2002, Institutul de Medicină Legală Iaşi de pe lângă Ministerul de Interne a efectuat o expertiză tehnică şi a constatat că reclamantul avusese o viteză cuprinsă între 28 şi 36 km/h şi ar fi putut evita accidentul dacă ar fi avut o viteză de 11-12 km/h. Cu toate acestea, nu avea niciun motiv să circule la o viteză atât de mică. Viteza a fost suficient de mare încât să cauzeze ruperea unei părţi din căruţă. De asemenea, accidentul ar fi putut fi evitat dacă N.Z. şi-ar fi dotat căruţa cu luminile de semnalizare prevăzute de lege. În consecinţă, lipsa luminilor de semnalizare prevăzute de lege de la căruţa lui N.Z. au constituit cauza accidentului.
18. La 15 martie 2002, în concluziile scrise prezentate în primă instanţă, reclamantul a contestat, inter alia, rezultatele expertizelor medico-legale din 9 noiembrie 1998 şi 3 februarie 1999. Acesta a afirmat că S.I. suferea deja de unele dintre afecţiunile care au fost consemnate în expertize pentru a stabili numărul de zile de îngrijiri medicale de care avea nevoie ca urmare a accidentului. Mai mult, expertizele menţionate nu au stabilit cu certitudine că starea acesteia fusese cauzată de accidentul rutier în litigiu.
19. Prin hotărârea din 16 decembrie 2002, Judecătoria Botoşani l-a achitat pe reclamant în baza prevederilor art. 47 din Codul penal al României şi a respins acţiunea civilă în despăgubiri formulată de S.I. În baza declaraţiilor martorilor, victimei şi învinuitului, precum şi a expertizelor medico-legale şi tehnice depuse la dosar, instanţa a reţinut că, în lipsa luminilor de semnalizare, reclamantul nu ar fi putut anticipa prezenţa căruţei pe carosabil şi că, prin urmare, accidentul nu ar fi putut fi evitat.
20. Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii şi a argumentat că temeiul legal pentru achitarea lui ar fi trebuit să fie faptul că nu a săvârşit pretinsa infracţiune şi că N.Z. a fost singura parte responsabilă pentru accident. S.I. de asemenea a formulat apel împotriva hotărârii, solicitând acordarea unor despăgubiri civile.
21. Prin hotărârea din 8 mai 2003, Tribunalul Botoşani, în prezenţa reclamantului şi a reprezentantului său legal ales, a respins ambele apeluri şi a menţinut hotărârea din 16 decembrie 2002. În motivarea respingerii cererii lui S.I. de acordare de despăgubiri civile, instanţa a reţinut că, în contextul achitării apelantului-intimat, cererea pentru acordarea unei reparaţii echitabile formulată de apelanta-intimată nu avea niciun temei legal.
22. Reclamantul şi S.I. au formulat recurs împotriva hotărârii respective. S.I. şi-a modificat cererea de despăgubiri civile, solicitând reclamantului 100 000 000 ROL cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral.
23. La 3 iunie 2003, părţile au fost citate să compară în faţa Curţii de Apel Suceava în data de 9 iulie 2003. Citaţia adresată reclamantului a fost afişată la uşa de la intrare în casa acestuia deoarece nu se afla acasă atunci când agentul procedural a încercat să îi înmâneze citaţia.
24. La 9 iulie 2003, în absenţa reclamantului şi a reprezentantului său legal ales şi înainte de a pronunţa hotărârea, Curtea de Apel Suceava a ascultat susţinerile orale ale părţilor prezente în legătură cu recursul.
25. Prin hotărârea definitivă din 9 iulie 2003, Curtea de Apel Suceava a respins în dispozitivul hotărârii recursul reclamantului şi a menţinut hotărârile din 16 decembrie 2002 şi 8 mai 2003. În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că reclamantul nu a fost în măsură să prezinte instanţei motivarea, în scris sau oral, pentru recursul său, aşa cum prevăd normele de procedură penală în vigoare, precum şi că instanţa nu a putut găsi niciun motiv care să oblige curtea de apel să caseze hotărârile instanţelor inferioare. Totodată, instanţa a admis recursul formulat de S.I. şi a obligat reclamantul să plătească 100 000 000 ROL (circa 2 600 EUR) lui S.I. cu titlu de daune pentru prejudiciul material şi moral, din care 30 000 000 ROL (circa 800 EUR) urmau să fie plătiţi în solidar cu societatea de asigurări A., pentru suferinţa psihică şi fizică îndurată de S.I. şi cheltuielile tratamentului medical suportate de aceasta. Instanţa a reţinut că instanţele inferioare au aplicat greşit legea în legătură cu latura civilă a acţiunii şi a considerat că acestea au comis o eroare achitându-l pe reclamant pe motiv că acesta nu ar fi putut anticipa prezenţa căruţei pe carosabil. Conform probelor de la dosar, reclamantul a comis fapta nelegală de care fusese învinuit şi ar fi putut anticipa pericolul respectiv. Reclamantul era vinovat de vătămare corporală din culpă şi de lovire şi alte violenţe deoarece nu a controlat viteza autovehiculului său şi nu a adaptat-o la condiţiile de drum astfel încât să fie în măsură să oprească în eventualitatea unui obstacol previzibil. De asemenea, instanţa a respins concluzia expertizelor tehnice auto referitoare la viteza autovehiculului reclamantului, motivând că impactul a cauzat ruperea unei părţi din căruţă. Mai mult, dacă ar fi condus prudent, reclamantul ar fi oprit atunci când a fost orbit de farurile autovehiculului care circula din sens opus. În consecinţă, instanţa a constatat:
„Pentru motivele sus-menţionate, [instanţa] consideră că reclamantul este vinovat de infracţiunea de care în mod corect a fost învinuit şi trimis în judecată, faptul că instanţele [inferioare] l-au achitat în baza prevederilor art. 47 C. proc. pen. (care este inaplicabil) nu are relevanţă pentru acţiunea civilă.”
Căile extraordinare de atac formulate de reclamant
26. La 2 octombrie 2003, reclamantul a formulat o contestaţie în anulare împotriva hotărârii definitive din 9 iulie 2003. Acesta a argumentat că nu a fost citat conform legii pentru a se înfăţişa în şedinţa din 9 iulie 2003 în faţa Curţii de Apel Suceava. Prin urmare, nu a avut cunoştinţă despre data şedinţei. În consecinţă, nu a avut posibilitatea de a prezenta concluzii scrise sau orale în cadrul recursului, de a-şi formula apărarea ori de a informa instanţa despre absenţa sa.
27. Prin hotărârea definitivă din 28 septembrie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins contestaţia în anulare formulată de reclamant motivând că, în absenţa reclamantului de la domiciliu, citaţia a fost afişată la intrarea principală, în conformitate cu normele de procedură penală în vigoare. Reclamantul a atacat hotărârea respectivă.
28. La 2 decembrie 2004, reclamantul a solicitat revizuirea hotărârii definitive din 9 iulie 2003, argumentând, printre altele, că nu fusese citat conform legii pentru a se prezenta în şedinţa care a avut loc la acea dată.
29. Prin hotărârea definitivă din 14 decembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a hotărârii definitive din 28 septembrie 2004 formulată de reclamant, motivând că hotărârea respectivă era definitivă şi nu putea fi atacată pe cu recurs.
30. Prin hotărârea din 5 octombrie 2006, Judecătoria Botoşani a respins cererea reclamantului de revizuire a hotărârii definitive din 9 iulie 2003, motivând că acesta fusese citat conform legii şi că, în orice caz, prezenţa sa în şedinţă nu ar fi schimbat rezultatul procesului, dat fiind că Curtea de Apel Suceava s-a bazat pe probele existente la dosar şi nu pe argumentele părţilor. Reclamantul a atacat hotărârea respectivă.
31. Prin hotărârea din 16 ianuarie 2007, Tribunalul Botoşani a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva hotărârii din 5 octombrie 2006. Reclamantul a atacat hotărârea respectivă.
32. Prin hotărârea definitivă din 22 octombrie 2007, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat recursul formulat de reclamant împotriva hotărârii din 16 ianuarie 2007.
II. Dreptul intern relevant
33. Dispoziţiile relevante din Constituţia României, în vigoare la vremea respectivă, sunt următoarele:
Articolul 23
„[...]
(8) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
34. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală al României, în vigoare la vremea respectivă, sunt următoarele:
Art. 14
„(1) Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului [...]
(2) Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
[...]”
Art. 15
„[...]
(2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată [...]
...”
Art. 19
„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune.
(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
...”
Art. 22
„(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
(2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Art. 66
„(1) Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.
(2) În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.”
35. Art. 998 şi 999 din Codul civil al României prevăd că orice persoană care a suferit vreun prejudiciu poate solicita despăgubiri introducând o acţiune civilă împotriva persoanei care i-a cauzat prejudiciul prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
36. Art. 47 din Codul penal al României prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 şi 7 din convenţie
37. Invocând art. 6 şi 7 din convenţie, reclamantul s-a plâns că hotărârea din 9 iulie 2003 a Curţii de Apel Suceava, în a cărei motivare se reţinea răspunderea sa penală pentru pretinsa infracţiune, fiind obligat la plata de despăgubiri civile lui S.I., constituia o încălcare a dreptului său la prezumţia de nevinovăţie până la dovedirea vinovăţiei. Acesta s-a plâns totodată de soluţia pronunţată în cauză, de pretinsa lipsă de legalitate a dispoziţiei de a-i plăti lui S.I. despăgubiri civile şi de caracterul inechitabil al procedurii, în măsura în care nu fusese citat conform legii pentru a se înfăţişa în faţa Curţii de Apel Suceava în şedinţa din 9 iulie 2003, iar ca urmare a neprezentării sale în şedinţă, de imposibilitatea de a-şi pregăti şi prezenta apărarea în faţa instanţei naţionale ori de a-şi prezenta motivele pentru recurs.
38. Articolele relevante din convenţie sunt redactate după cum urmează:
Art. 6
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”
Art. 7
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care în momentul săvârşirii era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Niciun prejudiciu important
39. Guvernul a susţinut, pentru început, că dispozitivul hotărârii curţii de apel, singura parte din hotărâre care este executorie, menţinea expres decizia instanţelor inferioare de a-l achita pe reclamant. În consecinţă, nu se poate considera că reclamantul a suferit un prejudiciu important în sensul convenţiei în ceea ce priveşte achitarea lui în raport cu latura penală a procesului, ţinând seama de suma mică a despăgubirii civile pe care a fost obligat să o plătească.
40. Reclamantul a contestat acest argument.
41. Curtea observă că elementul principal al criteriului prevăzut de art. 35 § 3 lit. b. din convenţie este dacă reclamantul a suferit vreun prejudiciu important [a se vedea Adrian Mihai Ionescu împotriva României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010, şi Korolev împotriva Rusiei (dec.), nr. 25551/05, 1 iulie 2010].
42. Inspirat de principiul general de minimis non curat praetor, acest criteriu de admisibilitate depinde de ideea că încălcarea unui drept, oricât de reală din perspectivă pur juridică, ar trebui să atingă un nivel minim de gravitate pentru a garanta luarea în considerare de către o instanţă internaţională. Aprecierea acestui nivel minim este, în mod normal, relativă şi depinde de toate circumstanţele cauzei. Gravitatea încălcării ar trebui apreciată ţinând seama atât de percepţiile subiective ale reclamantului, cât şi de miza obiectivă a unei anumite cauze (a se vedea Korolev, citată anterior). Cu alte cuvinte, absenţa unui prejudiciu important se poate baza pe criterii precum impactul financiar al chestiunii în litigiu sau importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea Adrian Mihai Ionescu, citată anterior).
43. În această privinţă, Curtea reaminteşte că în cauze anterioare a considerat a fi nesemnificativă o pierdere financiară de 90 EUR, pe care reclamantul din cauza Adrian Mihai Ionescu (citată anterior) pretindea că a suferit-o şi a constatat a fi neglijabilă o pierdere financiară de 0,50 EUR, pe care reclamantul din cauza Korolev (citată anterior) pretindea că a suferit-o.
44. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a fost implicat într-un proces penal şi că împotriva lui au fost formulate pretenţii civile ca urmare a producerii unui accident rutier. În cadrul procesului penal, printr-o hotărâre definitivă, Curtea de Apel Suceava a menţinut în dispozitivul hotărârii achitarea reclamantului de către instanţele inferioare, dar totodată a pus la îndoială, în motivarea aceleiaşi hotărâri, corectitudinea achitării acestuia. Totodată, a obligat reclamantul să îi plătească lui S.I. 1 800 EUR în nume propriu şi 800 EUR în solidar cu societatea de asigurare A. pentru prejudiciul material şi moral.
45. Curtea observă că niciuna dintre părţi nu a prezentat informaţii clare privind situaţia financiară a reclamantului. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul era angajat ca inginer la vremea respectivă, iar conform Institutului Naţional de Statistică din România, nivelul salariului mediu în România în 2003, când reclamantul a fost obligat să îi plătească despăgubiri materiale şi morale lui S.I., era de 8 183 317 ROL (aproximativ 220 EUR).
46. De asemenea, Curtea ia act de faptul că procesul pe plan intern care face obiectul cererii care i-a fost adresată avea ca obiectiv înlăturarea răspunderii reclamantului în legătură cu infracţiunea pe care se presupune că ar fi săvârşit-o. Prin urmare, pe lângă natura financiară a despăgubirii pe care a fost obligat să o plătească, este necesar să se ia în considerare faptul că procesul avea ca obiect o chestiune de principiu pentru reclamant, şi anume dreptul său la prezumţia de nevinovăţie până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
47. În aceste împrejurări, în opinia Curţii, nu se poate considera că reclamantul nu a suferit un prejudiciu important şi, în consecinţă, Curtea respinge obiecţia Guvernului.
2. Incompatibilitatea rationae materiae
48. Invocând cauza Ringvold împotriva Norvegiei (nr. 34964/97, CEDO 2003-II), Guvernul a susţinut totodată că art. 6 § 2 nu era aplicabil în prezenta cauză, deoarece nimic din jurisprudenţa Curţii nu sugera că dreptul la prezumţia de nevinovăţie se aplică în domeniul răspunderii civile, chiar dacă instanţele naţionale s-au bazat în hotărârile lor privind despăgubirea civilă pe aceleaşi fapte care au constituit temeiul învinuirii penale îndreptate împotriva reclamantului. Reclamantul a fost obligat să plătească despăgubiri civile unei părţi civile după ce a fost achitat în raport cu latura penală a procesului, iar latura civilă a procesului penal nu era incompatibilă cu achitarea şi nu anula achitarea.
49. Reclamantul a argumentat că art. 6 § 2 era aplicabil în prezenta cauză prin prisma procesului penal declanşat împotriva lui.
50. Potrivit Curţii, chestiunea aplicabilităţii art. 6 § 2 din convenţie este strâns legată de fondul cererii reclamantului referitoare la încălcarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie şi, prin urmare, uneşte această obiecţie cu fondul cererii sus-menţionate.
51. De asemenea, Curtea constată că această cerere şi celelalte nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Nu au fost identificate alte motive pentru a le declara inadmisibile. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
52. Reclamantul a argumentat că hotărârea Curţii de Apel Suceava i-a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie, punându-l într-o poziţie semnificativ dezavantajoasă din punct de vedere atât financiar, cât şi moral.
b) Guvernul
53. Guvernul a afirmat că hotărârea curţii de apel a fost pronunţată ca parte a unei proceduri penale declanşate împotriva reclamantului de către judecători cu pregătire de specialitate şi că, prin urmare, motivarea curţii de apel, urmată de achitarea reclamantului în cuprinsul dispozitivului hotărârii, nu ar fi putut să influenţeze opinia publică ori să aibă impact asupra dreptului său la prezumţia de nevinovăţie. Instanţele naţionale au examinat toate probele prezentate de părţi în cursul procedurii contradictorii şi au amânat în repetate rânduri şedinţele pentru a admite probele solicitate de părţi şi pentru a examina vinovăţia reclamantului. Faptul că reclamantul nu a participat la şedinţa din 9 iulie 2003 este imputabil în exclusivitate acestuia deoarece fusese citat potrivit legii.
54. În ultimul rând, potrivit Guvernului, faptul că instanţele naţionale au obligat reclamantul să plătească despăgubiri civile, chiar şi după ce a fost achitat în raport cu latura penală a procesului, nu a constituit o încălcare a dreptului său la prezumţia de nevinovăţie, având în vedere normele procedurale în vigoare cu privire la răspunderea civilă.
2. Motivarea Curţii
55. Curtea reaminteşte că noţiunea de „învinuire” (acuzaţie în materie penală) de la art. 6 este una autonomă. Conform jurisprudenţei consacrate, există trei criterii care trebuie luate în considerare atunci când se stabileşte dacă o persoană a fost „învinuită de săvârşirea unei infracţiuni” în sensul art. 6, şi anume clasificarea procedurii conform dreptului naţional, caracterul esenţial al acesteia, precum şi tipul şi gravitatea sancţiunii pe care reclamantul o poate primi (a se vedea Phillips împotriva Regatului Unit, nr. 41087/98, pct. 31, CEDO 2001‑VII şi A.P., M.P. şi T.P. împotriva Elveţiei, 29 august 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑V, pct. 39). De asemenea, sfera de aplicare a art. 6 § 2 nu este limitată la procese penale care sunt pendinte (a se vedea Allenet de Ribemont împotriva Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pct. 35). În unele cazuri, Curtea a constatat totodată că dispoziţia respectivă este aplicabilă hotărârilor judecătoreşti pronunţate în urma întreruperii procesului (a se vedea, în special, Minelli împotriva Elveţiei, 25 martie 1983, seria A nr. 62, şi Lutz, Englert şi Nölkenbockhoff împotriva Germaniei, 25 august 1987, seria A nr. 123), ori ca urmare a achitării (a se vedea Sekanina împotriva Austriei, 25 august 1993, seria A nr. 266‑A; Rushiti împotriva Austriei, nr. 28389/95, 21 martie 2000; şi Lamanna împotriva Austriei, nr. 28923/95, 10 iulie 2001). Hotărârile respective priveau procese legate de chestiuni precum obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile de judecată, o cerere de rambursare a cheltuielilor obligatorii ale acestuia (sau ale moştenitorilor săi) sau despăgubirea pentru arestarea preventivă, chestiuni în privinţa cărora s-a constatat că reprezentau o consecinţă a procesului penal şi că totodată erau inerente acestuia. În consecinţă, Curtea va examina dacă acţiunea în despăgubire din prezenta cauză a condus la apariţia unei „învinuiri” (acuzaţie în materie penală) împotriva reclamantului şi, în eventualitatea că nu acesta a fost cazul, dacă acţiunea în despăgubire a avut totuşi legătură cu procesul penal de aşa natură încât să intre sub incidenţa art. 6 § 2.
56. Revenind la primul dintre criteriile sus-menţionate, clasificarea procedurii conform dreptului naţional, Curtea observă că reclamantul a rămas „inculpat”, din punct de vedere formal, până când achitarea a dobândit forţă juridică obligatorie. Cu toate acestea, aici este vorba numai despre învinuirea (acuzaţia în materie penală) iniţială de care reclamantul a fost achitat; aceasta nu are nicio relevanţă pentru cererea de despăgubire. Curtea observă că această din urmă cerere avea temeiul legal în principiile generale ale legislaţiei naţionale privind răspundere civilă delictuală aplicabile în cazul vătămărilor corporale. Conform principiilor sus-menţionate, răspunderea penală nu constituie o precondiţie pentru răspunderea faţă de plata unei despăgubiri. Chiar şi în situaţia în care, precum în prezenta cauză, victima a ales să exercite o acţiune în despăgubire în cadrul procesului penal, acţiunea respectivă ar fi considerată tot „civilă”. Acest fapt rezultă şi din hotărârile pronunţate de instanţele naţionale în cauza reclamantului, care au definit cererea respectivă ca fiind „civilă”. Astfel, Curtea constată că acţiunea în despăgubire în litigiu nu a fost considerată o „învinuire” (acuzaţie în materie penală iniţială) conform dreptului naţional relevant.
57. Referitor la al doilea şi al treilea criteriu, caracterul procedurii şi tipul şi gravitatea „sancţiunii” (şi anume, în prezenta cauză, stabilirea unei despăgubiri cu titlu prezumtiv punitiv), Curtea observă că, deşi condiţiile pentru răspunderea civilă s-ar putea suprapune în anumite privinţe, în funcţie de împrejurări, cu cele ale răspunderii penale, cererea civilă urma să fie totuşi soluţionată în baza principiilor aplicabile dreptului civil în materia răspunderii civile delictuale. Soluţia pronunţată în procesul penal nu a fost decisivă pentru acţiunea în despăgubire. Victima avea dreptul să ceară despăgubirea indiferent dacă pârâtul era condamnat sau, precum în prezenta cauză, era achitat, iar chestiunea despăgubirii urma să facă obiectul unei aprecieri juridice diferite, în baza unor criterii şi standarde probatorii care diferă în câteva privinţe importante faţă de cele aplicabile răspunderii penale.
58. În opinia Curţii, faptul că un act care poate da naştere unei acţiuni civile în despăgubire în temeiul legislaţiei privind răspunderea civilă delictuală este vizat şi de elementele constitutive obiective ale unei infracţiuni nu poate oferi, indiferent de gravitatea acesteia, un temei suficient pentru a considera persoana prezumtiv responsabilă de actul respectiv în contextul unei cauze în materia răspunderii civile delictuale ca fiind „învinuită de săvârşirea unei infracţiuni”. O asemenea încadrare nu este justificată nici de faptul că probele din procesul penal au fost folosite pentru a stabili efectele actului respectiv în materie de drept civil. Altminteri, art. 6 § 2 ar conferi achitării din procesul penal efectul indezirabil de a preîntâmpina posibilităţile victimei de a solicita despăgubiri în temeiul legislaţiei privind răspunderea civilă delictuală, constituind astfel o limitare arbitrară şi disproporţionată a dreptului său de a avea acces la o instanţă de judecată în temeiul art. 6 § 1 din convenţie. De asemenea, ar exista posibilitatea ca un pârât achitat, considerat responsabil conform sarcinii probei în dreptul civil, să beneficieze de avantajul necuvenit de a evita orice răspundere pentru acţiunile sale. O interpretare atât de extensivă nu ar fi susţinută nici de redactarea art. 6 § 2, nici de vreun temei comun al sistemelor juridice naţionale din comunitatea CEDO. Din contră, într-un număr considerabil de state contractante, achitarea nu împiedică stabilirea răspunderii civile în raport cu aceleaşi fapte (a se vedea Y. împotriva Norvegiei, nr. 56568/00, 11 februarie 2003, pct. 41).
59. Prin urmare, Curtea consideră că, deşi achitarea de răspunderea penală trebuie menţinută în cadrul acţiunii în despăgubire, aceasta nu ar trebui să împiedice stabilirea răspunderii civile pentru plata unei despăgubiri ca urmare a aceloraşi fapte în baza unei sarcini a probei mai puţin restrictive [a se vedea, mutatis mutandis, X împotriva Austriei, nr. 9295/81, decizia Comisiei din 6 octombrie 1992, Decizii şi rapoarte (D.R.) 30, şi M.C. împotriva Regatului Unit, nr. 11882/85, decizia din 7 octombrie 1987, D.R. 54].
60. Cu toate acestea, dacă hotărârea naţională privind despăgubirea include o declaraţie care impută răspunderea penală pârâtului, se ridică o problemă care intră sub incidenţa art. 6 § 2 din convenţie (a se vedea Y. împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 42).
61. Prin urmare, Curtea va examina dacă instanţele naţionale au acţionat în aşa fel sau au folosit în motivările lor un limbaj de natură să creeze o legătură evidentă între cauza penală şi acţiunea în despăgubire care i-a urmat şi să justifice extinderea sferei de aplicare a art. 6 § 2 în legătură cu aceasta din urmă.
62. Potrivit Curţii, Curtea de Apel Suceava şi-a încheiat hotărârea cu următoarea constatare:
„Pentru motivele sus-menţionate, [instanţa] consideră că reclamantul este vinovat de săvârşirea infracţiunii de care a fost învinuit în mod corect şi trimis în judecată, faptul că instanţele [inferioare] l-au achitat în baza prevederilor art. 47 C. proc. pen. (român) (care este inaplicabil) nu prezintă relevanţă pentru latura civilă.”
63. Hotărârea a rămas definitivă, a fost pronunţată în absenţa reclamantului şi nu putea fi atacată cu recurs. Deşi dispozitivul hotărârii confirma hotărârile instanţelor inferioare de achitare a reclamantului sub aspectul laturii penale a procesului, Curtea reaminteşte că motivarea unei hotărâri are acelaşi efect obligatoriu ca şi dispozitivul dacă, precum în prezenta cauză, aceasta constituie baza ei fundamentală [a se vedea Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 25, in fine, CEDO 2004-I]. În consecinţă, dispozitivul hotărârii nu a corectat problema, care, în opinia Curţii, a persistat astfel.
64. Potrivit Curţii, curtea de apel a luat act de faptul că reclamantul fusese achitat de învinuirea adusă de către instanţele inferioare şi că aceasta a menţinut hotărârile instanţelor respective. Cu toate acestea, în dorinţa de a apăra interesele legitime ale presupusei victime, curtea de apel l‑a declarat expres pe reclamant „vinovat de săvârşirea infracţiunii de care în mod corect fusese învinuit”. În consecinţă, Curtea consideră că limbajul folosit de Curtea de Apel Suceava a depăşit limitele instanţei civile, punând astfel la îndoială corectitudinea achitării. În consecinţă, a existat o legătură suficientă cu procesul penal, ceea ce este incompatibil cu prezumţia de nevinovăţie.
65. În lumina tuturor considerentelor precedente, Curtea constată că art. 6 § 2 din convenţie era aplicabil procesului privind acţiunea în despăgubire. În consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului şi concluzionează că a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie.
66. Ţinând seama de constatarea sa în legătură cu cererea reclamantului în temeiul art. 6 § 2 din convenţie (supra), Curtea consideră că a examinat restul problemei juridice invocate în prezenta cerere. Prin urmare, nu consideră necesar să pronunţe o altă hotărâre cu privire la celelalte pretinse încălcări ale art. 6 şi 7 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, 10 mai 2007, pct. 64; Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, 26 mai 2009, pct. 63; Fikret Çetin împotriva Turciei, nr. 24829/03, 13 octombrie 2009, pct. 44; şi Efendioğlu împotriva Turciei, nr. 3869/04, 27 octombrie 2009, pct. 35).
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
67. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
68. Reclamantul a solicitat 2 618 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi 75 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
69. Guvernul a contestat existenţa vreunei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul material invocat de reclamant. De asemenea, acesta a apreciat că despăgubirea pretinsă de reclamant pentru prejudiciul moral era excesivă şi a argumentat că simpla constatare a încălcării convenţiei ar fi suficientă pentru compensarea prejudiciului moral suferit.
70. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere. Pe de altă parte, Curtea admite că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral ca urmare a încălcării dreptului său la prezumţia de nevinovăţie în prezenta cauză. Pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă reclamantului 2 000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli de judecată
71. Reclamantul a solicitat, de asemenea, suma de 5 075 EUR pentru onorariul avocatului său şi cheltuielile de judecată şi a prezentat chitanţe în valoarea de 72 150 000 ROL (1 700 EUR).
72. Guvernul a contestat suma şi a afirmat că pretenţiile reclamantului sunt excesive.
73. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
74. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 1 700 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
C. Dobânzi moratorii
75. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Respinge obiecţia Guvernului, conform căreia reclamantul nu a suferit un prejudiciu important;
2. Uneşte cu fondul obiecţia Guvernului privind aplicabilitatea art. 6 § 2 din convenţie şi o respinge;
3. Declară cererea admisibilă;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie;
5. Hotărăşte că nu este necesar să examineze separat celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 şi 7 din convenţie;
6. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 1 700 EUR (o mie şapte sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 7 februarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy