©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Idalov împotriva Rusiei (MC) - 5826/03
Hotărârea din 22.05.2012
Art. 5 § 3: Durata arestării preventive
Perioade neconsecutive de arestare preventivă, considerate separat pentru aplicarea termenului de 6 luni.
În fapt – Suspectat de răpire, reclamantul a fost arestat preventiv şi inculpat oficial în iunie 1999. Apoi, arestul său preventiv a fost prelungit în mai multe rânduri, până în iulie 2001, atunci când reclamantul a beneficiat de o măsură de eliberare pe cauţiune. Apoi, în octombrie 2002, instanţa competentă a pus capăt acesteia şi a dispus arestarea sa. Aceasta din urmă a fost prelungită în mai multe rânduri şi menţinută până când reclamantul a fost declarat vinovat în noiembrie 2003, fiind condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată.
În drept – Art. 5 § 3: Reclamantul apreciază că arestul său preventiv a fost excesiv ca durată şi că nu era justificat prin motive relevante sau suficiente.
a) Admisibilitate – După ce a fost reţinut timp de 2 ani, reclamantul a fost pus în libertate provizorie pentru 1 an şi 4 luni înainte de a fi din nou arestat timp de aproximativ 1 an şi 1 lună. Având în vedere că persoana în cauză şi-a depus cererea la mai mult de 6 luni după sfârşitul primei perioade de arest este necesar să se stabilească dacă cele două perioade de arest preventiv neconsecutive trebuie să fie luate în considerare ca un întreg sau dacă din contră, eliberarea sa provizorie pentru o perioadă importantă a declanşat curgerea termenului de 6 luni, prevăzut la art. 35 § 1 din Convenţie cu privire la prima perioadă de arest.
Până în prezent, jurisprudenţa Curţii cu privire la aplicarea regulii de 6 luni în cazul perioadelor neconsecutive de arest provizoriu varia, dezvoltându-se două raţionamente diferite. Conform abordării din cauza Neumeister împotriva Austriei (1936/63, 27 iunie 1968), dacă termenul de 6 luni împiedică pronunţarea cu privire la caracterul „rezonabil” al duratei primei perioade de arest preventiv, aceasta trebuie luată în considerare în aprecierea caracterului rezonabil al celei de-a doua. Din contră, conform abordării globale ulterioare adoptate în cauza Kemmache împotriva Franţei (nr.1 şi nr.2) (12325/86 şi 14992/89, 27 noiembrie 1991), atunci când acuzatul este supus mai multor perioade distincte de arest preventiv, garanţia termenului rezonabil impune o apreciere globală a perioadei cumulate în locul abordării problemei aplicării regulii celor 6 luni. După revenirea recentă a jurisprudenţei la abordarea Neumeister, se consideră că o armonizare a abordărilor susmenţionate şi adoptarea unei abordări uniforme şi previzibile sunt indispensabile pentru asigurarea unei mai bune administrări a justiţiei. S-a stabilit deci că, atunci când arestul preventiv al unui acuzat se împarte în mai multe perioade neconsecutive, acestea nu trebuie considerate ca un întreg, ci separat. Odată pus în libertate, reclamantul este obligat în cele 6 luni de la data eliberării efective, să depună orice capăt de cerere pe care îl poate avea cu privire la arestul său preventiv. Cu toate acestea, dacă diferitele perioade se înscriu în cadrul aceleiaşi proceduri penale, poate fi luat în considerare faptul că persoana în cauză a petrecut deja o anumită perioadă în arest preventiv. Se consideră că această abordare respectă fidel sensul pe care statele membre au înţeles să îl dea regulii de 6 luni, permiţând în acelaşi timp luarea în considerare a perioadelor de detenţie la care a fost supus anterior reclamantul. Această practică este de asemenea urmată pentru evaluarea capetelor de cerere cu privire la nerespectarea cerinţei „termenului rezonabil” enunţate la art. 6 din Convenţie şi prezintă avantajul de a încuraja desfăşurarea cu mai multă celeritate a proceselor penale la nivel naţional.
În speţă, arestul preventiv al reclamantului se compune din două perioade neconsecutive. Având în vedere cele menţionate, regula celor 6 luni trebuie aplicată separat fiecărei perioade de arest preventiv. Capătul de cerere a reclamantului cu privire la prima perioadă de arest preventiv trebuie declarat inadmisibil, căci a fost depus în afara termenului. Cu toate acestea, timpul deja petrecut în arest în cadrul aceleiaşi instanţe penale, trebuie să fie luat în considerare pentru a stabili dacă motivele înaintate pentru justificarea următoarei perioade de arest sunt relevante şi suficiente. Capătul de cerere a reclamantului cu privire la cea de-a doua perioadă de arest nu este în mod vădit nefondat.
Concluzie: parţial inadmisibilă (în unanimitate).
b) Fond – Perioada de arest preventiv al reclamantului care trebuie luată în considerare, a durat aproximativ 1 an şi 1 lună. Autorităţile naţionale au menţinut măsura arestului preventiv în chestiune, din motive care deşi erau „relevante”, nu pot fi considerate „suficiente” pentru a justifica durata acestei detenţii.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy