Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA DAN c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 8999/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 iulie 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Dan c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al SECŢIEI,
Deliberând la 14 iunie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 8999/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Mihail Dan („reclamantul”), la 18 decembrie 2006.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl G. Ulianovschi, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu
3. Reclamantul a pretins, în special, că procedurile penale împotriva sa nu au fost echitabile, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.
4. La 7 decembrie 2009, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1947 şi locuieşte în Bender. La momentul evenimentelor, reclamantul era directorul unui liceu din Chişinău.
A. Contextul cauzei
6. Potrivit constatărilor instanţelor judecătoreşti naţionale, la o dată nespecificată, reclamantul a fost contactat de către C., care a solicitat ca un elev să fie transferat la liceul, la care reclamantul era director. Deoarece reclamantul a solicitat o mită în schimbul transferului elevului, C. a contactat poliţia şi, la 14 ianuarie 2004, a fost organizată o operaţiune sub acoperire. În acest scop, C. a fost instruit ca să se întâlnească cu reclamantul şi să-i transmită banii marcaţi cu un praf special.
7. C. l-a contactat pe reclamant şi ei au convenit să se întâlnească în parcul central din Chişinău. Scena a fost urmărită şi filmată în ascuns de mai mulţi ofiţeri de poliţie. Cu toate acestea, mai târziu poliţia a susţinut că, din motive tehnice, transmiterea propriu-zisă a banilor marcaţi ca mită nu a fost filmată. Evenimentele care au avut loc în timpul întâlnirii reclamantului cu C. au reprezentat subiectul litigiului din cadrul procesului penal.
8. Potrivit poliţiei, atunci când s-au întâlnit, reclamantul şi C. nu şi-au strâns mâinile şi au şezut pe o bancă pentru câteva minute. C. a dat reclamantului banii marcaţi ca mită, punându-i într-un dosar care aparţinea reclamantului. Când a fost reţinut, reclamantul a scăpat dosarul şi tot conţinutul acestuia, inclusiv banii, s-a împrăştiat pe jos. Mai târziu s-a descoperit, că reclamantul avea pe degetele sale urme ale prafului de la bani.
9. Potrivit reclamantului, el a fost contactat de către C. atunci când mergea la Ministerul Educaţiei şi a fost de acord să se întâlnească cu acesta la scurt timp după aceasta într-un parc, în imediata apropiere de Minister. Atunci când s-au întâlnit, el a strâns mâna lui C., şi, după o scurtă discuţie, a sugerat ca ei să se aşeze pe o bancă, pentru a putea scrie. El a pus dosarul său între el şi C. şi a scris pe o foaie de hârtie o listă de documente necesare pentru transferarea elevului. Reclamantul, căruia îi lipseşte un ochi, nu l-a văzut pe C. punând bani în dosarul său. Când a fost reţinut, dosarul a căzut jos. Banii marcaţi ca mită au fost adunaţi de jos de către un ofiţer de poliţie, care, mai târziu, i-a dat un pix reclamantului pentru a semna procesul-verbal de reţinere. Urmele prafului au apărut pe mâinile reclamantului fie ca urmare a strângerii mânii lui C. sau de la pixul cu care el a semnat procesul-verbal. Reclamantul a pretins că această provocare i-a fost aranjată de către poliţie.
10. Potrivit reclamantului, în timpul reţinerii sale, ofiţerii de poliţie au folosit violenţă nejustificată, şi ca urmare a acestui fapt, i-au cauzat dureri la încheieturile mâinilor. În perioada între anii 2004 şi 2005, Ministerul Afacerilor Interne a emis mai multe comunicate de presă în care s-a declarat, inter alia, că reclamantul a luat mită de la un părinte. Câteva ediţii periodice, inclusiv postul naţional de televiziune, au preluat ştirea. Se pare că reclamantul nu a iniţiat careva acţiuni împotriva instituţiilor mass-media sau a Ministerului Afacerilor Interne.
B. Achitarea reclamantului
11. În cadrul examinării dosarului, Judecătoria Buiucani a audiat reclamantul, şapte martori ai acuzării şi un expert medico-legal. De asemenea, instanţa judecătorească a vizualizat înregistrarea video a operaţiunii sub acoperire şi a examinat şi alte probe, cum ar fi plângerea lui C. la poliţie, înregistrarea video a marcării banilor cu praf special, un raport de expertiză prin care s-a constatat că, după reţinerea sa, reclamantul avea urme de praf special pe degetele sale, precum şi un proces-verbal privind percheziţia oficiului şi locuinţei reclamantului.
12. Instanţa judecătorească a examinat mărturia lui C. şi a considerat drept neconsistentă partea ce ţine de faptul că reclamantul a cerut o mită de la el. Instanţa a menţionat, de asemenea, că C. şi cei patru martori ai acuzării, toţi dintre care erau ofiţeri de poliţie, au descris în mod diferit momentul întâlnirii reclamantului cu C., în special, modul în care au fost transferaţi banii marcaţi ca mită. În această privinţă, instanţa judecătorească a observat că potrivit celor trei martori, banii au fost introduşi de către C. în dosarul reclamantului, care a fost pus pe bancă între cei doi bărbaţi, în timp ce, potrivit unui alt martor, C. a înmânat banii direct reclamantului. Unul din martori, care se afla direct în faţa lui C. şi a reclamantului în timpul operaţiunii sub acoperire, nu a văzut deloc momentul transmiterii banilor. De asemenea, instanţa judecătorească a constatat contradicţii în declaraţiile privind strângerea de mâini de către reclamant şi C. Instanţa a mai notat că înregistrarea video a operaţiunii sub acoperire nu ar fi fost utilă, deoarece, din motive necunoscute, filmarea a fost întreruptă exact în timpul întâlnirii reclamantului cu C.
13. Bazându-se pe motivele de mai sus, prin sentinţa sa din 24 ianuarie 2006, Judecătoria Buiucani l-a achitat pe reclamant. Aceasta a conchis că urmărirea penală nu a reuşit să furnizeze dovezi fiabile în sprijinul afirmaţiei că reclamantul a solicitat bani de la C. şi că reclamantul era conştient de faptul că C. a pus banii în dosarul său. În ceea ce priveşte prezenţa urmelor de praf special pe degetele reclamantului, instanţa judecătorească a decis că nu putea fi contestat faptul că urmele au apărut ca urmare a strângerii de mână cu C., a ridicării banilor de jos după reţinere sau a utilizării pixului ce i-a fost dat de către poliţie pentru a semna procesul-verbal de reţinere. Atunci când a ajuns la această concluzie, instanţa judecătorească s-a bazat pe raportul de expertiză prin care se declara că praful special ar fi putut fi transmis în oricare din modurile indicate mai sus.
14. Procuratura a înaintat apel împotriva acestei sentinţe.
C. Condamnarea reclamantului
15. La 23 martie 2006, Curtea de Apel Chişinău a organizat o şedinţă la care au fost prezenţi reclamantul, reprezentantul acestuia şi procurorul. Instanţa a admis apelul depus de către procuror şi a inversat sentinţa primei instanţe. Curtea de Apel însă nu a audiat din nou martorii, ci doar a dat o evaluare diferită mărturiilor acestora date în instanţa de fond. Curtea de Apel a constatat că toate declaraţiile martorilor sunt precise şi nu a găsit careva contradicţii majore între acestea.
16. Reclamantul a fost găsit vinovat de acuzaţiile aduse şi a fost condamnat la o amendă penală de 60,000 lei moldoveneşti (MDL) (aproximativ 3,350 euro (EUR)) şi la cinci ani privaţiune de libertate cu suspendare pentru doi ani. De asemenea, reclamantului i s-a interzis să ocupe orice post administrativ pentru o perioadă de trei ani.
17. Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei sentinţe, susţinând că mărturiile care au stat la baza condamnării sale nu au fost credibile. În special, el a susţinut că C., care a organizat operaţiunea sub acoperire, era cercetat penal de către poliţie în două cazuri separate. De asemenea, el a susţinut că toţi martorii acuzării au fost ofiţerii de poliţie. Unul din aceşti martori nu putea în mod obiectiv să vadă ceea ce s-a întâmplat de la distanţa la care el se afla, deoarece el avea probleme grave cu vederea. Reclamantul a mai susţinut că poliţia a şters o parte din înregistrarea video a operaţiunii sub acoperire, deoarece aceasta nu a fost favorabilă pentru urmărirea penală şi a susţinut că el a fost victima unei capcane.
18. La 21 iunie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul reclamantului în absenţa părţilor şi l-a declarat inadmisibil.
19. De asemenea, reclamantul a depus un recurs în anulare la Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în care a susţinut violarea articolului 6 al Convenţiei. Totuşi, la 19 februarie 2007, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul reclamantului.II.DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
20. Hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 22 din 12 decembrie 2005, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
“Având în vedere prevederile articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, după pronunţarea unei sentinţe de achitare de către prima instanţă, instanţa de apel nu poate decide asupra condamnării pentru prima dată fără a audia inculpatul şi fără administrarea directă a probelor.”
21. Articolul 441 al Codului de procedură penală prevede că instanţa care examinează un recurs este obligată ca, în afara temeiurilor invocate în recurs, să examineze de asemenea întreaga cauză sub toate aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
22. Reclamantul a pretins că procedurile penale împotriva acestuia nu au fost echitabile, deoarece atunci când a casat sentinţa de achitare a acestuia, Curtea de Apel nu a audiat martorii, în baza declaraţiilor cărora reclamantul a fost găsit vinovat. De asemenea, reclamantul a susţinut că Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie nu au oferit vreun temei pentru a respinge unele declaraţii importante ale acestuia privind pretinsa capcană organizată de către poliţie şi faptul că martorul principal al acuzării, C., a fost cercetat în două cauze. De asemenea, reclamantul s-a plâns că el nu a fost citat în cadrul procedurilor în faţa Curţii Supreme de Justiţie. În sfârşit, reclamantul s-a plâns că el nu a fost informat prompt despre caracterul acuzaţiilor aduse împotriva lui şi că el nu a beneficiat de timp şi facilităţi adecvate pentru a-şi pregăti apărarea. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”
A. Admisibilitatea
23. Guvernul a declarat că nu intenţionează să înainteze careva obiecţii privind admisibilitatea pretenţiei. Cu toate acestea, Guvernul a susţinut în observaţiile sale privind fondul cauzei, că reclamantul nu a menţionat în mod expres articolul 6 § 1 al Convenţiei în recursul său şi că acesta a invocat această prevedere pentru prima dată în recursul său în anulare. De asemenea, Guvernul a declarat că reclamantul ar fi putut să conteste legalitatea modului în care au fost obţinute probele la etapa de investigare, însă el nu a făcut aceasta.
24. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul şi a declarat că el a utilizat toate căile de recurs disponibile.
25. În ciuda poziţiei Guvernului, Curtea va trata declaraţiile de mai sus ale Guvernului drept o obiecţie de admisibilitate şi anume, drept o obiecţie de neepuizare a căilor interne de recurs. Curtea reiterează că pentru a epuiza căile interne de recurs, reclamantul trebuie să abordeze pretenţia, care este formulată în temeiul Convenţiei, în cadrul procedurilor naţionale. Pretenţia nu trebuie să fie formulată expres în temeiul Convenţiei, însă autorităţile naţionale trebuie să dispună de posibilitatea de a preveni sau a remedia violarea pretinsă (Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH v. the Netherlands, 23 februarie 1995, § 48, Series A nr. 306‑B).
26. Curtea notează că reclamantul nu s-a plâns în mod expres în faţa Curţii Supreme de Justiţie de omisiunea Curţii de Apel de a audia din nou martorii. Curtea notează că, atunci când a examinat recursul reclamantului, Curtea Supremă de Justiţie a avut o obligaţie în temeiul articolului 441 al Codului de procedură penală (a se vedea paragraful 21 de mai sus) să examineze, din oficiu, toate aspectele legate de caz, şi nu numai chestiunile ridicate de către reclamant. În asemenea circumstanţe, nu se poate spune că Curţii Supreme nu i-a fost oferită şansa de a remedia violarea pretinsă. Prin urmare, obiecţia Guvernului trebuie respinsă. În orice caz, având în vedere că Curtea Supremă de Justiţie nu a examinat recursul reclamantului, chestiunile ridicate cu privire la procedurile în faţa Curţii de Apel rămân deschise.
27. Curtea notează că această pretenţie nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
28. Reclamantul susţine că procedurile în faţa Curţii de Apel nu erau echitabile, deoarece această instanţă l-a condamnat pentru prima dată fără a audia martorii acuzării.
29. Guvernul nu a fost de acord şi a pretins că procedurile au fost publice şi echitabile, că reclamantul a fost reprezentat şi a avut posibilitatea să invite martorii apărării. Acesta a afirmat că toate garanţiile oferite de articolul 6 al Convenţiei au fost respectate de către instanţele judecătoreşti naţionale în această cauză.
30. Curtea reiterează că modul de aplicare a articolului 6 al Convenţiei în procedurile în faţa instanţelor de apel depinde de caracteristicile specifice ale procedurii în cauză; trebuie să se ţină cont de totalitatea procedurilor în ordinea de drept internă şi de rolul instanţei de apel (a se vedea Botten v. Norway, 19 februarie 1996, § 39, Reports 1996-I). Atunci când unei instanţe ierarhic superioare i se cere să examineze o cauză atât în fapt, cât şi în drept, şi să facă o apreciere deplină a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, ea nu poate, în baza principiului unui proces echitabil, să determine, în mod corespunzător, acele chestiuni fără o apreciere directă a probelor (a se vedea Popovici v. Moldova, nr. 289/04 şi 41194/04, § 68, 27 noiembrie 2007; Constantinescu v. România, nr. 28871/95, § 55, şi Marcos Barrios v Spania, nr. 17122/07, § 32, 21 septembrie 2010).
31. Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea notează că principalele probe împotriva reclamantului au fost declaraţiile martorilor, potrivit cărora el a solicitat şi a primit mită într-un parc. Restul probelor au fost indirecte, şi nu ar putea, de sine stătător, să conducă la condamnarea reclamantului (a se vedea paragrafele 13 şi 15 de mai sus). Prin urmare, declaraţiile martorilor şi ponderea acestora au fost de o importanţă majoră în judecarea cauzei.
32. Prima instanţă l-a achitat pe reclamant, deoarece nu a avut încredere în martorii, după ce i-a audiat în persoană. La re-examinarea cauzei, Curtea de Apel nu a fost de acord cu prima instanţă în ceea ce priveşte credibilitatea declaraţiilor martorilor şi l-a condamnat pe reclamant. În acest sens, Curtea de Apel nu a audiat din nou martorii, ci doar s-a bazat pe declaraţiile lor, după cum acestea erau fixate în dosar.
33. Având în vedere interesul reclamantului, Curtea nu a fost convinsă de faptul că chestiunile care urmau să fie stabilite de către Curtea de Apel la condamnarea reclamantului - şi, în acest sens, anularea achitării acestuia de către prima instanţă ar putea, ca o chestiune a unui proces echitabil, fi examinate în mod corespunzător, fără o apreciere directă a probelor furnizate de către martorii acuzării. Curtea consideră că cei care au responsabilitatea de a decide asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unui inculpat ar fi trebuit, în principiu, să poată audia martorii în persoană şi aprecia credibilitatea acestora. Evaluarea corectitudinii unui martor este o sarcină complexă, care, de obicei, nu poate fi realizată printr-o simpla citire a declaraţiilor acestuia.
Desigur, există cazuri când este imposibil de a audia un martor în persoană la proces, deoarece, spre exemplu, el sau ea a murit, sau în scopul de a proteja dreptul martorului de a nu se auto-incrimina (a se vedea Craxi v. Italy (nr. 1), nr. 34896/97, § 86, 5 decembrie 2002). Totuşi, aparent, aceste situaţii nu au fost prezente în această cauză.
34. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră necesar de a examina, suplimentar, faptul dacă alte aspecte ale procedurilor au fost conforme acestei prevederi.
35. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
II. ALTE VIOLĂRI PRETINSE ALE CONVENŢIEI
36. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că poliţia a folosit forţa excesivă împotriva lui în timpul reţinerii, şi, în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei, că dreptul său la prezumţia nevinovăţiei a fost încălcat. Cu toate acestea, se observă că reclamantul nu a folosit nici o cale de atac disponibilă în baza legislaţiei naţionale. În special, acesta nu a încercat să iniţieze o acţiune împotriva ofiţerilor de poliţie, care l-ar fi maltratat, şi împotriva Ministerului Afacerilor Interne, care se presupune că a încălcat dreptul său la prezumţia nevinovăţiei. Având în vedere cele de mai sus, aceste pretenţii urmează a fi declarate inadmisibile, în temeiul articolului 35 § § 1 şi 4, ca urmare a omisiunii de a epuiza căile interne de recurs.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
37. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
38. Reclamantul a pretins 6,121 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Această sumă include amenda penală care a fost plătită de către acesta şi salariul net pe care el nu l-a primit, din cauza condamnării sale ilegale.
39. Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul şi a declarat că, în opinia acestuia, reclamantul nu avea dreptul la nici o compensaţie.
40. Curtea nu vede o careva legătură cauzală între violarea constatată şi prejudiciul material pretins. În special, aceasta nu poate specula asupra rezultatului procedurilor, în cazul în care cauza reclamantului ar fi fost examinată în întregime în conformitate cu cerinţele articolului 6 al Convenţiei. Prin urmare, Curtea respinge această pretenţie.
B. Prejudiciul moral
41. Reclamantul a pretins EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral, care rezultă din suferinţă şi umilinţă care i-a fost cauzată prin condamnarea sa ilegală pentru o infracţiune pe care el nu a comis-o.
42. Guvernul nu a fost de acord şi a cerut Curţii să respingă această pretenţie ca nefondată.
43. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.C.Costuri şi cheltuieli
44. Reclamantul a mai pretins EUR 3,799 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată.
45. Guvernul nu a fost de acord cu această sumă şi a susţinut că aceasta era excesivă şi neîntemeiată.
46. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor doar dacă s-a dovedit faptul că ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de EUR 3,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D.Dobânda de întârziere
47. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.Declară cererea privind articolul 6 § 1 al Convenţiei admisibilă şi restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută, şi EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 iulie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy