©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA DANIEL IONEL CONSTANTIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 17034/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
30 iunie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Daniel Ionel Constantin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători,şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iunie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 17034/03, introdusă împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Daniel Ionel Constantin („reclamantul”), a sesizat Curtea la 9 aprilie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plângea, în special, de o atingere adusă dreptului de acces la instanţă, ca urmare a anulării acţiunii sale pentru neplata taxelor judiciare de timbru.
4. La 29 aprilie 2008, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
Reclamantul, domnul Daniel Ionel Constantin, s-a născut în 1973 şi locuieşte în Brăila.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
1) Originea cauzei
5. Prin hotărârea rămasa definitivă din 22 decembrie 1999, Judecătoria Brăila a obligat reclamantul la plata către soţia sa, M.C., a pensiei alimentare lunare pentru cei doi copii minori ai lor, în valoare de 150 000 lei, până la majoratul copiilor.
6. În iulie 2001, reclamantului i s-a adus la cunoştinţă că, la 19 mai 1999, custodia celor doi copii ai săi îi fusese acordată bunicii materne.
7. Prin hotărârea rămasă definitivă din 15 septembrie 2000, Judecătoria Brăila a pronunţat divorţul din culpă comună a reclamantului şi a soţiei M.C. şi a stabilit valoarea pensiei alimentare care trebuia plătită copiilor minori de către ambii părinţi.
8. Prin hotărârea din 5 iulie 2001, la cererea bunicii copiilor, Judecătoria Brăila a majorat pensia alimentară care trebuia plătită de către reclamant. Cu toate acestea, la 26 noiembrie 2001, în urma recursului reclamantului, Tribunalul Brăila a casat hotărârea citată anterior, considerând că era de competenţa autorităţii administrative care s-a pronunţat cu privire la dreptul de custodie să stabilească valoarea pensiei alimentare.
2) Acţiunea în daune-interese împotriva Ministerului Finanţelor
9. La 22 ianuarie 2002, reclamantul a sesizat instanţele cu o acţiune în daune-interese împotriva Ministerului Finanţelor Publice. Acesta susţinea că, prin hotărârea Judecătoriei Brăila din 22 decembrie 1999, fusese obligat în mod eronat să plătească pensia alimentară către M.C., în timp ce dreptul de custodie a copiilor fusese încredinţat bunicii materne. Valoarea daunelor-interese solicitate de către reclamant era de 800 milioane de lei, din care 600 milioane de lei cu titlu de prejudiciu material şi 200 milioane de lei cu titlu de prejudiciu moral.
10. La 12 iunie 2002, în temeiul Legii nr. 146/1997, instanţa a stabilit taxele judiciare de timbru care trebuiau plătite de către reclamant la 25 695 000 lei vechi româneşti (ROL), şi anume aproximativ 811 EUR la rata de schimb stabilită de Banca Naţională. Pe motiv că nu desfăşura activităţi remunerate, reclamantul a solicitat amânarea plăţii taxelor judiciare de timbru pentru o perioadă de şase luni, în temeiul art. 21 din Legea nr. 146/1997. Instanţa a amânat termenul de judecată şi a trimis solicitarea reclamantului la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Brăila („D.G.F.P.”)
11. Printr-o notă nemotivată din 3 iulie 2002, D.G.F.P. a refuzat să acorde reclamantului amânarea plăţii taxelor judiciare de timbru. Printr-o notă din 8 august 2002, în urma contestaţiei reclamantului, Ministerul Finanţelor Publice l‑a informat pe acesta că decizia D.G.F.P. era definitivă.
12. În urma şedinţei din 6 septembrie 2002, judecătoria a audiat doi martori propuşi de reclamant, F.T. şi O.D., a constatat că acesta plătise o parte din taxele judiciare de timbru în valoare de 63 000 lei şi a amânat termenul de judecată pentru a obţine răspunsul din partea Ministerului Finanţelor Publice la contestaţia formulată de reclamant împotriva notei din 3 iulie 2002.
13. La 26 septembrie 2002, judecătoria a amânat termenul de judecată şi l-a informat, în acelaşi timp, pe reclamant că avea obligaţia să plătească taxele judiciare de timbru.
14. Prin hotărârea din 4 octombrie 2002, Judecătoria Brăila a anulat acţiunea reclamantului pentru neplata taxelor judiciare de timbru.
15. Reclamantul a formulat apel, invocând dreptul său de acces la instanţă garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţie.
16. Prin hotărârea din 17 decembrie 2002, Tribunalul Brăila a respins apelul. Această hotărâre a fost confirmată în ultimă instanţă de Curtea de Apel Galaţi, la 19 februarie 2003.
3) Procedurile de executare silită împotriva lui F.T.
17. Prin două hotărârile rămase definitive din 23 octombrie 2002 şi 9 septembrie 2003, instanţele interne l-au somat pe F.T., proprietar al apartamentului în care reclamantul locuieşte în calitate de chiriaş şi martor propus de reclamant în procedura de daune-interese, să plătească cheltuielile pentru apa curentă şi electricitate. În octombrie şi decembrie 2003, au fost iniţiate proceduri de punere în executare silită a ambelor hotărâri. Executorii judecătoreşti l-au informat pe F.T. că, în caz de neplată, urmau să dispună vânzarea imobilului acestuia.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
18. Dispoziţiile legale relevante sunt descrise în hotărârea Weissman şi alţii împotriva României [nr. 63945/00, pct. 20-21, CEDO 2006‑... (extrase)], şi în hotărârea Iorga împotriva României (nr. 4227/02, pct. 22-25, 25 ianuarie 2007).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
19. Reclamantul pretinde că a fost privat de dreptul de acces la instanţă, ca urmare a respingerii acţiunii sale pentru neplata taxelor judiciare de timbru, a căror sumă era, potrivit acestuia, excesivă şi nejustificată. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
21. Guvernul subliniază că România nu este singurul stat membru în Consiliul Europei care solicită justiţiabililor să plătească anticipat taxe judiciare de timbru în cauzele civile şi comerciale. Această practică este conformă cu art. 6 § 1 din Convenţie (Tolstoy‑Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 80-81, pct. 61). Citând cauza Philis împotriva Greciei (nr. 18989/91, hotărâre din 12 octombrie 1994), Guvernul consideră, de asemenea, că obligaţia în sine de a plăti taxe judiciare de timbru în mod proporţional nu este contrară Convenţiei.
22. În plus, Guvernul susţine că suma impusă reclamantului pentru taxele judiciare de timbru, şi anume 811 euro, nu poate fi considerată ca fiind excesivă în raport cu valoarea pretenţiilor acestuia şi că reclamantul nu demonstrase, în cererea sa de amânare a plăţii pe o perioadă de şase luni, că se afla în imposibilitatea de a plăti taxele judiciare de timbru menţionate anterior.
23. Reclamantul contestă acest argument şi susţine că îi era imposibil să plătească taxele judiciare de timbru impuse, întrucât nu desfăşura activităţi remunerate la momentul respectiv, şi că întâmpina deja multe dificultăţi cu privire la plata pensiei alimentare care îi fusese impusă. Prin urmare, acesta consideră că limitarea accesului la instanţă este disproporţionată.
2. Motivarea Curţii
24. Curtea observă că, în speţă, acţiunea reclamantului în daune-interese a fost anulată pentru neplata taxelor judiciare de timbru, al căror cuantum era calculat sub forma unui procent din valoarea în litigiu. Cu privire la scopul legitim urmărit, Curtea admite că un astfel de sistem are ca scop limitarea acţiunilor abuzive în justiţie şi strângerea de fonduri pentru bugetul justiţiei. În consecinţă, este necesar să se examineze caracterul proporţional al limitării dreptului de acces la instanţă în prezenta cauză (a se vedea, Iorga citată anterior, pct. 41).
25. Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din prezenta speţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (Weissman şi alţii împotriva României citată anterior, pct. 32-44, şi Iorga împotriva României citată anterior, pct. 34‑52). După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speţă.
26. Într-adevăr, Curtea observă că, în speţă, taxele datorate se ridicau la 25 645 000 ROL, şi anume 811 EUR. Această sumă era în mod evident foarte mare în raport cu situaţia concretă a reclamantului, care nu avea venituri şi era deja responsabil pentru plata unei pensii alimentare. Prin urmare, Curtea apreciază că valoarea taxei reprezenta o obligaţie excesivă pentru reclamant şi că este greu de imaginat cum ar fi putut acesta să îşi procure prin mijloace proprii suma impusă.
27. Or, deşi este adevărat că sistemul naţional prevede pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente posibilitatea de a obţine o scutire a taxelor judiciare de timbru, nu este mai puţin adevărat că aceasta a fost considerată drept nesatisfăcătoare de către Curte în raport cu cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie [Weissman şi alţii împotriva României (dec.), nr. 63945/00, 28 septembrie 2004 şi Iorga citată anterior, pct. 47-49].
28. Curtea constată că, în dreptul român, Legea nr. 146/1997 a fost modificată prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 care prevede că acordarea de scutiri, reduceri sau reeşalonări pentru plata taxei de timbru este de acum înainte de competenţa instanţelor. Totuşi, această posibilitate nu exista la momentul faptelor.
29. Având în vedere aceste elemente şi după efectuarea unei evaluări globale a faptelor, Curtea nu observă motive justificate pentru a se îndepărta de jurisprudenţa sa citată anterior. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE CAPETE DE CERERE
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 şi pe art. 13 din Convenţie
30. Invocând art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii din faţa Judecătoriei Brăila care a pronunţat hotărârea din 22 decembrie 1999.
31. Curtea observă că nu reiese din dosar că reclamantul a introdus un recurs împotriva acestei hotărâri. Prin urmare, Curtea respinge acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie
32. Reclamantul pretinde, de asemenea, încălcarea drepturilor sale garantate de art. 8 din Convenţie, ţinând seama de faptul că, prin sentinţa din 5 iulie 2001, Judecătoria Brăila l-a obligat în mod eronat la plata unei pensii alimentare.
33. Curtea observă că sentinţa din 5 iulie 2001 a fost anulată definitiv prin decizia din 26 noiembrie 2001 a Tribunalului Brăila. Prin urmare, Curtea respinge acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit nefondat.
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie
34. Invocând art. 14 din Convenţie, reclamantul consideră că a suferit o discriminare pe motive de origine socială şi avere, ca urmare a anulării acţiunii sale introduse împotriva Ministerului Finanţelor Publice pentru neplata taxelor judiciare de timbru.
35. Curtea constată că reclamantul nu şi-a susţinut cererea şi că niciun indiciu al încălcării acestui articol nu reiese din dosar. Prin urmare, Curtea respinge capătul de cerere ca fiind în mod vădit nefondat (a se vedea, în acelaşi sens, SC Marolux S.R.L. şi Jacobs împotriva României, nr. 29419/02, pct. 44, 21 februarie 2008).
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 34 din Convenţie
36. Reclamantul denunţă obstrucţionarea exercitării acţiunii sale în faţa Curţii în urma procedurilor de executare silită iniţiate de către autorităţile naţionale împotriva lui F.T., proprietar al apartamentului în care locuieşte în prezent reclamantul şi martor propus de acesta în procedura introdusă împotriva Ministerului Finanţelor Publice.
37. Curtea constată că din dosar nu reiese că exercitarea dreptului de a formula o cerere în justiţie în temeiul art. 34 din Convenţie a fost obstrucţionat sau că au fost făcute presiuni asupra reclamantului pentru ca acesta să îşi retragă cererea. Legătura de cauzalitate între introducerea prezentei cereri şi procedurile de executare silită iniţiate împotriva lui F.T. este prea mică pentru a constitui o încălcare a acestui articol. Prin urmare, Curtea respinge capătul de cerere ca fiind în mod vădit nefondat.
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
38. Invocând în esenţă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că anularea acţiunii sale în daune-interese l-a privat de o sumă de bani pe care consideră că a plătit-o necuvenit, cu titlu de pensie alimentară.
39. Curtea observă că, în raport cu suma pe care o solicita în instanţă, reclamantul nu deţinea o creanţă concretă echivalând cu un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin urmare, aceasta respinge capătul de cerere ca fiind incompatibil ratione materiae cu convenţia.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
40. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
41. Reclamantul solicită 60 000 EUR cu titlu de prejudiciu material, şi anume valoarea pretenţiilor sale în litigiul înaintat instanţelor interne. Acesta solicită, de asemenea, 210 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
42. Guvernul apreciază că, în ceea ce priveşte prejudiciul material, nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi pretinsa încălcare a Convenţiei. De asemenea, potrivit acestuia, Curtea nu poate face speculaţii cu privire la rezultatul procesului în cazul în care acţiunea reclamantului nu ar fi fost anulată pentru neplata taxelor judiciare de timbru.
43. Cu privire la prejudiciul moral pretins, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre judecătorească de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant. În orice caz, Guvernul face referire la sumele acordate pentru prejudiciul moral în cauze similare.
44. Curtea constată că, în speţă, singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un drept de acces la instanţă, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie.
45. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat că prejudiciul material pretins este într-adevăr rezultatul anulării acţiunii sale pentru neplata taxelor judiciare de timbru [a se vedea, mutatis mutandis, Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 164, CEDO 2000-XI, Dactylidi împotriva Greciei, nr. 52903/99, pct. 57, 27 martie 2003 şi Iorga, citată anterior, pct. 64]. În orice caz, Curtea nu poate face speculaţii cu privire la rezultatul procedurilor interne în cazul în care nu ar fi fost încălcat dreptul de acces la instanţă. În consecinţă, nimic nu justifică acordarea în favoarea reclamantului a unei despăgubiri cu acest titlu. Curtea reaminteşte propria jurisprudenţă consacrată conform căreia, atunci când un reclamant este victima unei încălcări a art. 6 din Convenţie, acesta trebuie plasat într-o situaţie similară celei în care s-ar afla în cazul în care nu ar fi fost încălcate cerinţele acestei dispoziţii [Sejdovic împotriva Italiei (GC), nr. 56581/00, pct. 126, CEDO 2006-..., Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, pct. 55 şi 56, 26 ianuarie 2006, Perlala împotriva Greciei, nr. 17721/04, pct. 35, 22 februarie 2007, Sfrijan împotriva României, nr. 20366/04, pct. 48, 22 noiembrie 2007].
47. În speţă, Curtea reaminteşte că art. 322 pct. 9 C. proc. civ. permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant (cf. hotărârea Sfrijan, citată anterior, pct. 48).
48. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că măsura de reparaţie cea mai potrivită pentru reclamant ar fi redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea Sfrijan, citată anterior, pct. 48).
49. Cu privire la prejudiciul moral, Curtea admite că reclamantul a putut suferi o frustrare ca urmare a anulării acţiunii sale. Pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă 3 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de procedură
50. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată şi lasă acest aspect la aprecierea Curţii.
51. Guvernul subliniază că reclamantul a omis să solicite o sumă cu acest titlu.
52. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare şi rezonabile [a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 79, CEDO 1999-II].
53. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de procedură, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere invocate de reclamant;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral;
b) că suma respectivă trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că este necesar să se adauge la aceasta orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley NaismithJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy