©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Danev împotriva Bulgariei – 9411/05
Hotărârea din 2.09.2010
Art. 5 § 5: Reparaţie
Refuzul de a acorda o reparaţie pentru detenţie nelegală, întrucât persoana în cauză nu a probat existenţa unui prejudiciu moral: încălcare
În fapt – În anul 1997, reclamantul a fost acuzat de posesie ilegală de arme de foc şi plasat în arest preventiv. În săptămânile care au urmat, a fost eliberat din lipsa de probe şi parchetul a dispus încetarea urmăririi penale. Partea în cauză a acţionat în justiţie parchetul şi serviciul care a instrumentat cauza pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat de detenţie. Plângându-se de ilegalitatea acestei măsuri, reclamantul a afirmat că regimul de izolare carcerală şi relele condiţii de detenţie la care a fost supus i-au provocat o stare de anxietate. Tribunalul districtual i-a acordat o despăgubire părţii în cauză, pe care reclamantul a considerat-o prea mică şi a formulat apel. Instanţa de apel a recunoscut nelegalitatea detenţiei reclamantului însă a respins cererea sa de reparaţii pe motiv că nu a probat existenţa unui prejudiciu moral.
În drept – Art. 5 § 5: deşi reclamantul a obţinut recunoaşterea nelegalităţii detenţiei sale în temeiul dreptului intern şi admiterea implicită a încălcării art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie, nu a obţinut însă o reparaţie pe motiv că nu a probat existenţa unui prejudiciu moral. Instanţa de apel pare să fi presupus că orice prejudiciu moral are manifestări externe şi că efectele adverse ale unei detenţii ilegale încetează în urma punerii în libertate. Aplicarea cumulativă a acestor două principii a avut ca efect atribuirea în sarcina reclamantului a obligaţiei de a proba temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor probe susceptibile să ateste manifestarea externă a suferinţelor produse în timpul detenţiei. Astfel, instanţa de apel a respins depoziţiile unui martor care a confirmat dificultăţile cu care s-a confruntat reclamantul, deoarece ele se refereau la starea acestuia în urma punerii în libertate şi nu se coroborau cu nicio altă probă. Or, Curtea considera că efectele asupra stării psihice a unei persoane pot persista chiar şi după punerea în libertate. Prin urmare, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul ca încălcarea constatată a dreptului la libertate şi siguranţă a reclamantului, precum şi declaraţiile acestuia potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată în timpul detenţiei puteau fi reţinute pentru stabilirea existenţei unui prejudiciu moral. Această abordare formalistă este de natură să excludă acordarea unei reparaţii în numeroasele cazuri în care detenţia nelegală este de scurtă durată şi nu este însoţită de o deteriorare obiectiv vizibilă a stării fizice sau psihice a deţinutului. În cele din urma, reclamantul nu pare să fi avut la dispoziţie o altă cale de atac care să-i permită să obţină o reparaţie.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy