Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA DAVID c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 41578/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
27/02/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza David c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
Dl K. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlJ. Šikuta,
DnaP. Hirvelä, judecători
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 6 noiembrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41578/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Gheorghe David („reclamantul”), la 31 octombrie 2005. La 21 iulie 2007, el a decedat. Sora lui, dna Maria Vulpe, şi-a exprimat intenţia de a menţine cererea în faţa Curţii.
2. Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistenţă judiciară, a fost reprezentat de către dl A. Postică, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că detenţia lui a fost ilegală şi a susţinut că a avut loc o violare a articolului 5 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
4. La 23 ianuarie 2007, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1943 şi locuia în Chişinău. El nu avea familie şi locuia singur.
6. În anul 1987, reclamantul a fost condamnat pentru critica autorităţilor sovietice şi pentru exprimarea poziţiei sale potrivit căreia Moldova a fost ocupată de Uniunea Sovietică şi că aceasta trebuia să se reunească cu România. În baza unui raport medical întocmit la cererea instanţelor judecătoreşti sovietice, el a fost declarat persoană care suferă de tulburări psihice şi trimis la tratament forţat într-un spital de psihiatrie din estul Ucrainei. El a fost ţinut acolo un an, după care a fost eliberat şi obligat să continue tratamentul ambulatoriu în Chişinău.
7. În anul 1990, sentinţa în cauza reclamantului a fost casată, iar el a fost achitat.
8. La o dată nespecificată, reclamantul a aflat că el putea să obţină compensaţii pentru condamnarea şi detenţia sa ilegală în spitalul de psihiatrie şi că nu exista termen de prescripţie pentru intentarea unei asemenea acţiuni.
9. În septembrie 2004, el a iniţiat proceduri judiciare civile împotriva Ministerului Finanţelor, solicitând compensaţii. El a susţinut, inter alia, că, după tratamentul medical forţat la care a fost supus în anii 1987-1988, el a început să aibă probleme de sănătate, în special, el şi-a pierdut memoria, a devenit închis în sine şi instabil din punct de vedere emoţional şi că, din acest motiv, a fost nevoit să trăiască dintr-o indemnizaţie mică de invaliditate.
10. În cadrul procedurilor judiciare, Ministerul Finanţelor, ţinând cont de tratamentul medical la care a fost supus anterior reclamantul, a pus la îndoială capacitatea acestuia de a intenta o acţiune judiciară.
11. Reclamantul nu a fost de acord cu pârâtul, însă, din teamă că acţiunea sa nu va fi examinată, a fost de acord să fie supus unei examinări medicale pentru a demonstra contrariul.
12. La o dată nespecificată, reclamantul a fost supus unei examinări medicale de către o comisie specializată; totuşi, comisia nu a reuşit să ia o decizie. Într-un document din 25 februarie 2004, ea a conchis că este imposibil de a lua o decizie fără o examinare completă a reclamantului în condiţii de staţionar.
13. La 14 martie 2005, judecătorul V.G. de la Judecătoria Rîşcani a examinat posibilitatea supunerii reclamantului la o examinare medicală în staţionar. Deoarece reclamantul a fost de acord să fie spitalizat, la aceeaşi dată, instanţa judecătorească a dispus efectuarea unei examinări medicale în staţionar de către Spitalul Clinic de Psihiatrie, Secţia cu destinaţii psihico-judiciare.
14. La 4 aprilie 2005, reclamantul a venit la spital, unde, spre surprinderea sa, i s-au luat toate lucrurile, iar el a fost internat împreună cu persoanele care suferă de tulburări mintale şi care sunt limitate în libertatea de mişcare. Potrivit lui, în luna aprilie, spitalul nu se mai încălzea şi, deoarece hainele care i s-au dat erau prea subţiri pentru acea perioadă, el a răcit şi s-a îmbolnăvit de bronşită acută. Peste două zile de la spitalizarea sa, el a cerut să fie eliberat pentru a merge acasă, a-şi schimba hainele şi a-şi cumpăra medicamente pentru răceală. Totuşi, medicii nu i-au permis să plece din secţia în care a fost internat.
15. Din fişa medicală a reclamantului reiese că, pe durata aflării sale în spital, nimeni nu l-a vizitat. Potrivit lui, el nu se putea plânge nimănui de detenţia sa, nu putea să telefoneze şi nici nu se putea plânge prin alte mijloace persoanelor din afara spitalului.
16. El era vizitat de către medici doar câteva minute pe zi, în timpul vizitelor obişnuite de dimineaţă. Restul zilei, el era la dispoziţia personalului paramedical, care, de obicei, obliga pacienţii să îndeplinească munci de utilitate publică în jurul spitalului. El nu a fost obligat să lucreze din cauza vârstei sale şi a stării de sănătate precare.
17. La 29 aprilie 2005, reclamantul a fost eliberat din spital. Potrivit lui, el a avut nevoie de mai mult timp pentru recuperare, însă, din frică de consecinţe negative, a preferat să nu se plângă imediat. El a susţinut că se temea să nu fie plasat din nou în detenţie sau ca rezultatele examinării medicale să fie falsificate.
18. La 16 mai 2005, spitalul de psihiatrie a întocmit un raport în care a conchis că reclamantul suferea de o boală mintală, însă discernământul său nu era afectat şi că el era apt să intenteze acţiuni judiciare.
19. La 9 iunie 2005, reclamantul a depus o plângere la Procuratura sectorului Centru, solicitând urmărirea penală a medicilor care l-au deţinut contrar voinţei sale. El a descris condiţiile în care a fost deţinut şi a dat numele a doi medici care au refuzat să-i permită să părăsească spitalul. El a susţinut că aceşti medici au săvârşit infracţiunea prevăzută de articolul 166 al Codului penal – privaţiunea ilegală de libertate – şi a solicitat compensaţii.
20. La 30 iunie 2005, procuratura a respins plângerea reclamantului. Reclamantul a contestat refuzul la Judecătoria Centru.
21. La 21 iulie 2005, judecătorul A.B. de la Judecătoria Centru a admis recursul reclamantului şi a constatat, inter alia, că procuratura nu a clarificat condiţiile în care iniţial trebuia să fie efectuată examinarea medicală în staţionar şi condiţiile în care aceasta a fost efectuată în realitate. De asemenea, procuratura nu a examinat cererea scrisă a reclamantului, prin care el şi-a exprimat acordul de a fi spitalizat şi regimul de spitalizare pentru care a fost dat acordul. Judecătorul A.B. a dispus efectuarea unei noi investigaţii pe marginea plângerii reclamantului.
22. La 12 octombrie 2005, procuratura a respins din nou plângerea reclamantului fără a oferi argumente noi. Aceasta a declarat doar că indicaţiile Judecătoriei Centru au fost urmate, însă aceasta nu a influenţat decizia iniţială de a nu porni urmărirea penală. Reclamantul a contestat din nou refuzul.
23. La 9 noiembrie 2005, judecătorul A.B. de la Judecătoria Centru a respins recursul reclamantului, constatând că detenţia sa a fost efectuată în conformitate cu încheierea instanţei judecătoreşti din 14 martie 2005. II.DREPTUL INTERN RELEVANT
24. Codul de procedură civilă prevede o singură posibilitate pentru supunerea persoanei la o examinare medicală psihiatrică contrar voinţei ei. Capitolul 28 al Codului reglementează procedura de limitare în capacitatea de exerciţiu a persoanei. Potrivit articolului 302, asemenea procese pot fi pornite la cererea statului, procurorului sau a familiei persoanei care suferă de tulburări psihice sau care consumă abuziv alcool sau droguri. Articolul 305 prevede că judecătorul, examinând o acţiune privind limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei, poate să ordone efectuarea unei expertize psihiatrice. Dacă persoana se eschivează de la expertiză, instanţa poate pronunţa, în şedinţă de judecată, cu participarea medicului psihiatru, o încheiere privind trimiterea forţată a persoanei la expertiză psihiatrică.
25. Articolul 11 al Legii privind asistenţa psihiatrică prevede că o persoană poate fi spitalizată într-un staţionar de psihiatrie pentru tratament fără liberul său consimţământ numai în conformitate cu prevederile Codului penal sau în conformitate cu prevederile articolului 28 al acestei legi. În ambele cazuri, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, spitalizarea se aplică în temeiul hotărârii comisiei de medici psihiatri.
Articolul 28 al aceleiaşi legi stabileşte temeiurile pentru spitalizarea persoanei pentru tratament fără consimţământul acesteia. El prevede că o persoană care suferă de tulburări psihice poate fi spitalizată în staţionarul de psihiatrie fără liberul ei consimţământ, până la emiterea în acest sens a unei hotărâri judecătoreşti, dacă tulburarea psihică este gravă şi condiţionează pericol direct pentru ea sau pentru alţii, dacă tulburarea psihică este de o asemenea natură încât persoana este incapabilă să-şi satisfacă singură necesităţile sale vitale şi dacă, lăsată netratată, tulburarea psihică ar putea cauza un prejudiciu grav sănătăţii persoanei în cauză.
Potrivit articolului 32 al legii, instanţa judecătorească decide asupra spitalizării forţate pentru tratament a persoanei în temeiul articolului 28. Cererea de spitalizare este depusă în instanţa judecătorească de reprezentantul staţionarului, în care se indică temeiurile pentru spitalizare şi la care se anexează avizul argumentat al comisiei de medici psihiatri. Potrivit articolului 33, instanţa judecătorească care examinează cererea urmează să adopte o hotărâre în decursul a trei zile din data la care cererea a fost depusă, iar persoana vizată este în drept să participe la examinarea cauzei. Dacă starea psihică a persoanei este gravă şi nu-i permite să se prezinte în instanţa judecătorească, cererea este examinată de judecător în staţionarul de psihiatrie. Hotărârea adoptată la sfârşitul şedinţei de judecată reprezintă temei pentru spitalizarea forţată.
Articolul 39 al aceleiaşi legi prevede, inter alia, că pacientul spitalizat în staţionarul de psihiatrie cu liberul lui consimţământ poate ieşi din staţionar în baza cererii sale. Pe de altă parte, un pacient spitalizat forţat poate ieşi din staţionar doar în temeiul avizului comisiei de medici psihiatri sau a hotărârii judecătoreşti.
ÎN DREPT
26. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că detenţia sa în staţionarul de psihiatrie a fost arbitrară. Articolul 5 § 1 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
(e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
1. De asemenea, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 că nu a avut un recurs efectiv în dreptul naţional pentru a contesta detenţia sa. Articolul 5 § 4 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
I.ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
2. Curtea notează, în primul rând, că reclamantul a decedat după depunerea acestei cereri şi că sora lui şi-a exprimat dorinţa să continue procedurile în faţa Curţii (a se vedea paragraful 1 de mai sus). Nu a fost contestat faptul că sora reclamantului este în drept să menţină cererea în numele acestuia, iar Curtea nu găseşte niciun motiv pentru a hotărî altfel (a se vedea mutatis mutandis Lukanov v. Bulgaria, hotărâre din 20 martie 1997, Reports 1997‑II, § 35).
39. Guvernul a susţinut că reclamantul nu s-a plâns imediat de refuzul medicilor de a-l elibera. Potrivit acestuia, el putea să facă acest lucru în timpul detenţiei lui. Administraţia spitalului era obligată să expedieze asemenea plângeri autorităţii vizate în termen de douăzeci şi patru de ore.
30. În măsura în care această declaraţie poate fi considerată drept o obiecţie cu privire la neepuizarea de către reclamant a căilor de recurs interne, Curtea observă că scopul spitalizării reclamantului a fost de a stabili discernământul acestuia de a intenta acţiuni judiciare. În asemenea circumstanţe, nu i se poate imputa reclamantului, spre exemplu, faptul că el nu a iniţiat proceduri habeas corpus pentru a asigura eliberarea sa până la examinarea de către medici a capacităţii sale de a intenta acţiuni judiciare. Suplimentar, în cadrul procedurilor penale pe care el le-a iniţiat ulterior eliberării sale nu a fost disputat faptul dacă el şi-a exprimat expres dorinţa de a părăsi spitalul la scurt timp după internarea sa la 4 aprilie 2005. Prin urmare, sarcina de a invoca dispoziţii legale relevante pentru a refuza cererea reclamantului de a părăsi spitalul ar fi trebuit să revină medicilor. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că pretenţiile reclamantului nu pot fi declarate inadmisibile pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
31. Deoarece pretenţiile reclamantului ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi deoarece niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit, Curtea declară această cerere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul cererii.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
32. Reclamantul a pretins, inter alia, că detenţia sa nu se încadrează în nicio excepţie de la principiul libertăţii personale prevăzută în sub-paragrafele (a) - (f) ale articolului 5 al Convenţiei. Având în vedere circumstanţele în care el a fost deţinut, detenţia sa nu s-a bazat pe niciun temei legal adecvat prevăzut de legislaţia Republicii Moldova.
33. Guvernul a susţinut că detenţia reclamantului trebuie examinată prin prisma articolului 5 § 1 (e) al Convenţiei, şi anume ca o „detenţie legală a ... unui alienat”. Potrivit Guvernului, spitalizarea sa a fost legală, deoarece a fost recomandată de o comisie de medici (a se vedea paragraful 12 de mai sus) şi dispusă de o instanţă judecătorească. Mai mult, reclamantul şi-a dat acordul pentru a fi internat şi nu s-a plâns imediat de refuzul medicilor de a-l elibera.
34. Părţile nu contestă faptul că reclamantul a fost iniţial de acord să fie internat în Spitalul Clinic de Psihiatrie. De asemenea, ambele părţi susţin că, după internarea acestuia, el nu a avut libertatea să părăsească staţionarul şi, după cum este menţionat mai sus, el şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce acasă.
35. În măsura în care Guvernul pare să susţină că reclamantul a renunţat la dreptul său la libertate prin faptul că a consimţit să fie internat, Curtea reiterează că faptul că o persoană şi-a dat iniţial acordul să fie internată într-o instituţie nu o împiedică să se bazeze pe articolul 5 al Convenţiei dacă ea doreşte ulterior să plece (a se vedea De Wilde, Ooms and Versyp v. Belgium, hotărâre din 18 iunie 1971, Series A nr. 12, § 65). Prin urmare, Curtea consideră că detenţia continuă a reclamantului din momentul în care el şi-a exprimat dorinţa de a părăsi spitalul a constituit „o lipsire de libertate” în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei.
36. Curtea notează că articolul 5 § 1 al Convenţiei conţine o listă exhaustivă de temeiuri, stabilite în sub-paragrafele (a) - (f), care permit lipsirea unei persoane de libertate; nicio lipsire de libertate nu va fi legală, decât dacă aceasta se încadrează în unul din temeiurile prevăzute de aceste sub-paragrafe (a se vedea Witold Litwa v. Poland, nr. 26629/95, § 49, ECHR 2000‑III).
37. Pentru a justifica detenţia reclamantului, Guvernul nu a invocat niciun alt temei decât cel din sub-paragraful (e). Ambele părţi sunt de acord că lipsirea de libertate în această cauză nu cade sub incidenţa sub-paragrafelor (a), (b), (c), (d) sau (f) ale articolului 5 § 1 al Convenţiei. Curtea nu vede niciun motiv pentru a hotărî altfel. Prin urmare, ea trebuie să stabilească dacă detenţia reclamantului a fost sau nu justificată în termenii sub-paragrafului (e) al articolului 5 § 1 al Convenţiei.
38. Curtea reiterează că în cauza Guzzardi v. Italy (hotărâre din 6 noiembrie 1980, Seria A nr. 39, § 98), ea a explicat că motivul existenţei în sub-paragraful (e) a excepţiei de la dreptul la libertate este de a institui reglementări pentru detenţia grupurilor vulnerabile pentru protecţia acestora şi/sau pentru protecţia altora.
39. „Persoanele alienate” reprezintă acel grup vulnerabil la care Guvernul a făcut referire în această cauză. Curtea reiterează că o persoană nu poate fi considerată „alienată”, în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei, şi privată de libertatea sa, decât dacă sunt întrunite cel puţin următoarele trei condiţii: trebuie demonstrat în mod credibil că persoana este alienată; tulburarea mintală trebuie să fie de o aşa natură sau grad încât să justifice detenţia obligatorie; şi valabilitatea detenţiei continue depinde de persistenţa unei asemenea tulburări (a se vedea Luberti v. Italy, hotărâre din 23 februarie 1984, Seria A nr. 75, § 27).
40. Din circumstanţele acestei cauze rezultă că niciuna din condiţiile de mai sus nu a fost întrunită în cazul reclamantului. Încheierea judecătorească din 14 martie 2004 avea exclusiv scopul de a stabili capacitatea reclamantului de a depune acţiunea pe care a înaintat-o împotriva statului, şi nu de a-l proteja pe el sau pe alţii. Prin urmare, detenţia sa forţată din momentul în care el şi-a exprimat dorinţa de a părăsi spitalul a fost contrară însăşi esenţei excepţiei prevăzute de sub-paragraful (e) al articolului 5 § 1 al Convenţiei (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Mai mult, chiar dacă lăsăm la o parte acest aspect fundamental, este de menţionat faptul că niciuna din cele trei condiţii stabilite în paragraful precedent nu pare să fi fost întrunită.
41. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că detenţia reclamantului din momentul în care el şi-a exprimat dorinţa de a părăsi spitalul nu cade sub incidenţa excepţiei prevăzute de sub-paragraful (e) al articolului 5 § 1 al Convenţiei, şi, astfel, a fost ilegală şi arbitrară. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.
III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
42. Reclamantul s-a mai plâns, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei, de lipsa unui recurs efectiv pentru a contesta detenţia sa.
43. Luând în consideraţie constatarea sa de mai sus cu privire la articolul 5 § 1 al Convenţiei şi constatarea sa cu privire la chestiunea neepuizării căilor de recurs interne (a se vedea paragraful 30 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a examina separat dacă în această cauză a mai avut loc şi violarea articolului 5 § 4 al Convenţiei (a se vedea Gajcsi v. Hungary, nr. 34503/03, § 24, 3 octombrie 2006).
IV.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
44. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A.Prejudiciu
45. Reclamantul a pretins 8,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie. El a susţinut că a suferit stare de nelinişte, frustrare şi un sentiment de nedreptate. Suferinţa lui a fost intensificată considerabil de experienţa sa anterioară în legătură cu sistemul de justiţie sovietic care, drept pedeapsă pentru declaraţiile şi părerile sale politice, l-a încarcerat într-o instituţie psihiatrică.
46. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant şi a susţinut că nu existau probe că el a suferit vreun prejudiciu. Guvernul a cerut Curţii să respingă pretenţia reclamantului.
47. Ţinând cont de încălcarea constatată mai sus şi de gravitatea acesteia, având în vedere în special situaţia deosebit de vulnerabilă a reclamantului, Curtea consideră că acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea acordă surorii reclamantului, care este succesorul legal al acestuia, EUR 4,000.
B. Costuri şi cheltuieli
48. Reclamantul nu a formulat nicio pretenţie cu acest titlu.
C.Dobânda de întârziere
49. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei;
4.Hotărăşte
(a)că statul pârât trebuie să plătească surorii reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 27 noiembrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T. L. Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy