©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
CAUZA DICKMANN ȘI GION ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererile nr. 10346/03 și10893/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 octombrie 2017
Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Dickmann și Gion împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
Ganna Yudkivska, președinte,
Vincent A. De Gaetano,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Faris Vehabović,
Georges Ravarani,
Péter Paczolay, judecători,
Bianca Andrada Guțan, judecător ad hoc,
și Marialena Tsirli, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 octombrie 2017,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 10346/03 și 10893/04) îndreptată împotriva României, prin care resortisanți români și germani au sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Numele acestora și alte detalii, precum și data la care au fost depuse cererile, sunt specificate în anexa la hotărâre.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul german a fost informat cu privire la dreptul de a interveni în procedură [art. 36 § 1 din Convenție și art. 44 § 1 lit. a) din Regulamentul Curții], dar nu a făcut uz de această posibilitate.
3. Reclamanții menționați în anexă au introdus în fața instanțelor interne diferite proceduri întemeiate pe legislația privind restituirea proprietăților, adoptată în România după căderea regimului comunist. Capetele de cerere ale acestora, referitoare la ineficiența generală a mecanismului de restituire, au fost comunicate Guvernului, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, în 2008 și 2009, astfel cum se precizează în anexa la hotărâre.
4. Întrucât doamna Motoc, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abținut de la judecarea cauzei (art. 28 § 3 din Regulamentul Curții), președintele a desemnat-o pe doamna Bianca Andrada Guţan în calitate de judecător ad-hoc (art. 29 § 2 din Regulamentul Curții).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
A. Contextul general
5. După instituirea regimului comunist în România în anul 1947, statul a procedat la naționalizarea pe scară largă a imobilelor și terenurilor agricole. După căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul acordării de reparații pentru încălcările drepturilor de proprietate de către fostul regim (a se vedea infra, pct. 43-51).
6. Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 au consacrat principiul restituirii imobilelor cu destinația de locuințe naționalizate și al acordării de măsuri reparatorii în cazurile în care nu mai era posibilă restituirea. Legea nr. 112/1995 a introdus plafonarea despăgubirii, dar aceasta a fost ulterior eliminată de Legea nr. 10/2001.
7. Legea nr. 247/2005 a încercat să armonizeze procedurile administrative pentru restituirea proprietăților vizate de legile menționate anterior și de legislația specială referitoare la restituirea terenurilor agricole.
8. La 12 octombrie 2010, Curtea a adoptat o hotărâre-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, (nr. 30767/05 și 33800/06, 12 octombrie 2010), în care a evidențiat deficiențele mecanismului de restituire, precizându-i statului pârât, în temeiul art. 46 din Convenție, că se impunea adoptarea unor noi măsuri în vederea prelucrării mai eficiente a cererilor de restituire.
9. La 15 mai 2013, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care stabilește diverse proceduri disponibile pentru petiționarii care solicită soluționarea cererilor lor de restituire.
1010. Pe baza observațiilor și comentariilor formulate de părți cu privire la noile căi de atac prevăzute de Legea nr. 165/2013, la 29 aprilie 2014, Curtea a constatat, în hotărârea pronunțată în cauza Preda și alții împotriva României (nr. 9584/02 și alte 7 cereri, pct. 134-140, 29 aprilie 2014), că mecanismul instituit de noua lege oferea o serie de căi de atac eficiente, care trebuiau să fie epuizate de reclamanții ale căror capete de cerere priveau una din următoarele situații: existența unor titluri de proprietate concurente asupra aceleiași parcele de teren agricol; anularea titlului de proprietate în cauză, fără acordarea unei despăgubiri; pronunțarea unei hotărâri definitive prin care se confirmă dreptul la despăgubiri în ceea ce privește preluarea abuzivă de către stat a oricărui tip de imobil, fără stabilirea sumei corespunzătoare despăgubirii; neplata unei astfel de despăgubiri, acordată într-o hotărâre definitivă; și neadoptarea, pentru o perioadă prelungită, a unei decizii privind o cerere de restituire.
11. Cu toate acestea, Curtea a hotărât, de asemenea, că Legea nr. 165/2013 nu conținea nicio dispoziție de natură procedurală sau materială, care putea să ofere o reparație în ceea ce privește problema existenței unor hotărâri definitive care validează titluri de proprietate concurente asupra aceluiași imobil cu destinația de locuințe. În plus, nicio procedură nu era disponibilă pentru foștii proprietari care, în lipsa restituirii, ar fi avut dreptul la despăgubiri, dar care nu au avut acces la acestea din cauza faptului că împrejurările care făceau imposibilă restituirea au devenit cunoscute după expirarea termenului pentru depunerea cererilor de despăgubire (ibid., pct. 124).
12. Capetele de cerere formulate în cadrul prezentelor cereri reflectă circumstanțele descrise mai sus (a se vedea pct. 11). În special, reclamanții au pretins că titlul lor de proprietate (imobilul și terenul aferent) fusese recunoscut de instanțele interne; cu toate acestea, ca urmare a vânzării bunului în cauză de către stat, reclamanții au fost împiedicați să-și exercite respectivul drept. Aceștia au susținut că această privare, asociată cu lipsa totală de despăgubiri pentru aceasta, le-a impus o sarcină excesivă și disproporționată.
B. Circumstanțele specifice prezentei cauze
1. Faptele care fac obiectul cererii nr. 10346/03, depuse de doamna Dora Dickmann
(a) Restituirea imobilului situat pe Șoseaua Giurgiului
13. În 1950, în temeiul Decretului nr. 92, statul a naționalizat clădirea și terenul aferent, situate pe Șoseaua Giurgiului din București, care aparțineau predecesorilor reclamantei.
14. În 1997, reclamanta a depus o cerere în fața instanțelor naționale pentru restituirea bunului menționat anterior, susținând că naționalizarea acestuia fusese ilegală și că, prin urmare, predecesorii săi și-au pierdut dreptul de proprietate abia atunci când acesta a fost transmis prin succesiune în patrimoniul ei. Cererea fost formulată împotriva Consiliului General al Municipiului București și B., o societate deținută de stat, responsabilă cu administrarea proprietăților statului.
15. În hotărârea sa din 6 iunie 1997, Judecătoria Sector 4 București a admis capetele de cerere și a dispus ca bunul să fie restituit reclamantei, în calitatea ei de unică moștenitoare a proprietarilor săi de drept. Această instanță a apreciat că imobilul fusese naționalizat în mod ilegal, având în vedere că predecesorii reclamantei nu făcuseră parte din niciuna din categoriile sociale vizate de decretul de naționalizare și, prin urmare, dreptul lor de proprietate fusese valid și exercitat în mod continuu, fiind transmis prin succesiune în patrimoniul reclamantei; prin urmare, statul nu putea pretinde că deținea un titlu valid de proprietate.
16. Hotărârea nu a fost atacată și, prin urmare, a rămas definitivă.
17. La 12 mai 1998, primarul Municipiului București a emis o decizie de restituire referitoare la imobilul situat pe Șoseaua Giurgiului, în conformitate cu dispozitivul hotărârii din 6 iunie 1997.
(b) Vânzarea de către stat a apartamentelor situate în imobilul de pe Șoseaua Giurgiului
18. Societatea B., care administra clădirea în cauză (a se vedea supra, pct. 14), a vândut apartamentele din clădire chiriașilor care locuiau în ele, în condițiile prevăzute de contractele încheiate în conformitate cu Legea nr. 112/1995.
19. Contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul de la primul etaj a fost încheiat la 5 noiembrie 1996 între B., care a reprezentat statul, și chiriași, S.N. și S.P.
20. Contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul de la parter a fost încheiat la 23 iunie 1997 între B. în numele statului, și chiriaș, S. A.-L.
(c) Demersurile întreprinse în temeiul dreptului comun și în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru a obține anularea contractelor de vânzare-cumpărare
21. În anul 2000, la o dată neprecizată, reclamanta a introdus în fața instanțelor interne două acțiuni civile în anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996 și, respectiv, 23 iunie 1997, în măsura în care statul vânduse bunuri care nu îi aparțineau.
22. Prin hotărârea definitivă pronunțată de Curtea de Apel București la 7 februarie 2002, s-a respins cererea în ceea ce privește apartamentul de la primul etaj, hotărând că reclamanta nu avea calitate procesuală pentru a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, în măsura în care nu era parte la acesta.
23. Prin hotărârea sa definitivă din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel București a respins cererea reclamantei cu privire la apartamentul situat la parter, hotărând că respectivul cumpărător acționase cu bună-credință și, prin urmare, dobândise un titlu valid de proprietate asupra bunului, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, care intrase în vigoare între timp. Instanța a hotărât, de asemenea, că reclamanta avea dreptul de a solicita acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul notificării depuse la autoritățile administrative în conformitate cu Legea nr. 10/2001 (a se vedea infra, pct. 25).
24. La 12 august 2002, reclamanta a introdus o nouă acțiune în fața instanțelor interne, solicitând, din nou, anularea contractului de vânzare-cumpărare în ceea ce privește apartamentul de la primul etaj. De această dată, însă, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin hotărârea definitivă din 1 februarie 2006, Curtea de Apel București a respins cererea reclamantei, hotărând că, în măsura în care contractul de vânzare-cumpărare fusese încheiat de către cumpărători cu bună-credință, acesta era conform cu legea.
(d) Demersurile întreprinse în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru a obține restituirea apartamentelor
25. La 12 octombrie 2001, reclamanta a depus la Primăria Municipiului București o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru cele două apartamente. La cerere au fost anexate mai multe documente, inclusiv o copie a hotărârii din data de 6 iunie 1997 și o copie a certificatului de moștenitor, care atesta faptul că reclamanta era singura moștenitoare a predecesorilor săi.
26. La 23 și la 24 aprilie 2015, Primăria Municipiului București i-a solicitat reclamantei să își completeze dosarul administrativ cu documente referitoare la cererea acesteia. Totuși, reclamanta nu a primit cererea, având în vedere că datele de contact menționate în cererea din 2001 nu mai era valabile.
27. Din informațiile pe care le deține Curtea, nu s-a luat nicio decizie cu privire la această cerere.
2. Faptele care fac obiectul cererii nr. 10893/04, depusă de doamna și domnul Gion
(A) Demersurile întreprinse de reclamanți pentru a obține restituirea apartamentului nr. 30, situat pe Strada Victoria din Pitești, și vânzarea apartamentului de către stat
28. La 6 mai 1977, apartamentul nr. 30, situat în clădirea A/4, pe Strada Victoria din Pitești – bunul reclamanților – a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca urmare a deciziei reclamanților de a părăsi țara. Aceștia nu au fost notificați cu privire la decizia administrativă de confiscare a bunului lor.
29. În perioada 1991-1995, reclamanții au trimis mai multe scrisori unor diverse autorități naționale, inclusiv Consiliului local Pitești, Prefecturii Pitești și directorului societății R., care administra clădirea în numele statului, solicitând obținerea posesiei asupra apartamentului. În răspunsurile primite se menționa faptul că nu puteau fi admise capetele de cerere ale reclamanților, deoarece nu fusese încă adoptată o legislație relevantă privind acordarea de măsuri reparatorii în ceea ce privește bunurile naționalizate anterior. În cadrul unuia dintre răspunsurile trimise de Consiliul local Pitești la 1 mai 1995, reclamanții au fost informați că apartamentele care fuseseră naționalizate în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu puteau fi achiziționate de către chiriașii actuali de la autoritățile locale.
30. La 9 iulie 1996, reclamanții au depus o cerere la autoritățile administrative, solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 30, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995.
31. La 17 ianuarie 1997, societatea R. a vândut apartamentul chiriașilor care locuiau în el, S.C. și S.M.
32. La 16 mai 1997, autoritățile administrative au respins capetele de cerere formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, având în vedere faptul că apartamentul fusese deja vândut chiriașilor care locuiau în el.
(b) Restituirea bunului imobil situat în Pitești
33. La 30 august 1999, reclamanții au introdus în fața Tribunalului Argeș o acțiune împotriva Consiliului local Pitești, cu scopul de a reintra în posesia apartamentului nr. 30. Aceștia au susținut că bunul fusese confiscat în mod ilegal, întrucât, pe de o parte, confiscarea încălcase Constituția în vigoare la momentul respectiv, și, pe de altă parte, aceștia nu fuseseră notificați cu privire la decizia administrativă de confiscare a bunului în cauză.
34. La 22 mai 2000, tribunalul a admis cererea reclamanților. Pârâtul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. La 23 martie 2001, Curtea de Apel Pitești a respins apelul, deoarece nu fuseseră depuse motivele de apel. Decizia a rămas astfel definitivă.
35. La 19 septembrie 2002, reclamanții, asistați de un executor judecătoresc, au reintrat în posesia apartamentului nr. 30; în procesul-verbal relevant se menționa faptul că apartamentul era nelocuit și nemobilat.
(c) Contestația împotriva punerii în executare a hotărârii din 22 mai 2000
36. La 1 octombrie 2002, S.C. și S.M. au contestat punerea în executare a hotărârii din 22 mai 2000 (a se vedea supra, pct. 34). Aceștia au susținut că sunt proprietarii de drept ai apartamentului nr. 30, având în vedere că îl cumpăraseră cu bună-credință în 1997; în plus, în măsura în care nu au fost părți la procedura încheiată cu pronunțarea hotărârii executorii din 22 mai 2000, aceasta le era inopozabilă.
37. Prin hotărârea definitivă din 25 iunie 2003, Curtea de Apel Pitești a admis capetele de cerere ale S.C. și S.M. În motivarea sa, instanța a hotărât, în esență, că respectivul contract de vânzare-cumpărare fusese încheiat în mod valabil și legal de către chiriași, care acționaseră cu bună-credință la momentul vânzării. În plus, hotărârea din 22 mai 2000, prin care li s-a acordat reclamanților titlul de proprietate, era inopozabilă față de cumpărători, deoarece aceștia nu fuseseră părți la procedura în cauză.
(d) Demersurile întreprinse în temeiul dreptului comun pentru a obține anularea contractului de vânzare-cumpărare
38. La 22 noiembrie 2006, reclamanții au introdus o acțiune împotriva lui S. C. și S.M., solicitând să fie repuși în posesia apartamentului nr. 30 și cerând instanțelor să constate că respectivul contract de vânzare-cumpărare era ilegal. Capetele lor de cerere au fost admise de Judecătoria Pitești la 23 ianuarie 2008.
39. La 16 iunie 2008, Tribunalul Argeș a admis un apel declarat de pârâți. Instanța a considerat că vânzarea apartamentului fusese legală. În același timp, aceasta a hotărât că reclamanții aveau dreptul la despăgubiri pentru apartament, echivalente cu valoarea de piață a acestuia la data efectuării plății.
40. Reclamanții nu au depus nicio cerere în temeiul Legii nr. 10/2001.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Prezentare generală a principalelor dispoziții legislative referitoare la restituirea imobilelor naționalizate înainte de 1989 sau, în cazul imposibilității restituirii, despăgubirile care trebuie acordate
41. Principalele dispoziții legislative relevante pentru prezenta cauză sunt descrise în hotărârile Străin și alții împotriva României (nr. 57001/00, pct. 19-23, CEDO 2005‑VII); Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 23-53, CEDO 2005‑XII (extrase); Maria Atanasiu și alții împotriva României (citată anterior, pct. 44-67); și Preda și alții împotriva României (citată anterior, pct. 70‑74). Acestea pot fi rezumate după cum urmează.
1. Principii generale de drept civil
42. În lipsa unei legislații speciale, care să reglementeze imobilele naționalizate, instanțele au considerat inițial că, pe baza principiilor generale de drept civil, acestea erau competente să examineze chestiunea legalității deciziilor de naționalizare a bunurilor și să dispună restituirea acestor bunuri proprietarilor, în cazul în care s-a constatat că au fost naționalizate în mod ilegal.
2. Legea nr. 112/1995
43. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, a fost autorizată vânzarea unor astfel de proprietăți chiriașilor care locuiesc în ele. Bunurile puteau fi restituite foștilor proprietari sau succesorilor în drepturi ai acestora numai în cazul în care persoanele în cauză locuiau în imobilele respective în calitate de chiriași sau dacă bunurile erau libere. În cazul în care nu era posibilă restituirea, foștii proprietari puteau solicita despăgubiri, a căror valoare era plafonată.
3. Legea nr. 10/2001
44. Legea nr. 10 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a consacrat principiul restituirii bunurilor în cauză. În cazurile în care nu mai era posibilă restituirea, foștii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora puteau solicita despăgubiri, a căror valoare nu era plafonată.
45. Art. 2 alin. (2) din lege, în vigoare până la 6 februarie 2009, când a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 (a se vedea infra, pct. 49), prevedea că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.
46. Art. 22 alin. (1) [fostul art. 21 alin. (1)] stabilea inițial un termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii pentru trimiterea unei notificări la autoritățile administrative competente, solicitându-se restituirea sau acordarea de despăgubiri. Termenul a fost prelungit ulterior cu șase luni, și anume până la 14 februarie 2002. Alineatul 5 al aceluiași articol prevedea că nerespectarea termenului menționat mai sus atrăgea pierderea dreptului de a solicita în justiție restituirea sau măsuri reparatorii.
47. Partea relevantă a art. 45 (fostul art. 46) prevedea:
„(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. [...]”
Art. 45 alin. (5) prevedea că termenul de introducere a unei acțiuni având ca obiect anularea unei astfel de tranzacții era 14 august 2002.
48. Dispozițiile relevante ale art. 46 (fostul art. 47) prevedeau:
Art. 46
„(1) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată [la momentul intrării sale în vigoare], persoana îndreptățită putând alege calea aceste legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei [...].
(3) În cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.”
4. Legea nr. 1/2009
49. Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 a intrat în vigoare la 6 februarie 2009. Aceasta prevedea că imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 nu mai putea fi restituite foștilor proprietari în natură, având ca alternativă doar măsuri reparatorii. Posibilitatea de a alege între o acțiune în revendicare și procedura specială de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost eliminată în favoarea acesteia din urmă.
5. Legea nr. 165/2013
50. Legea nr. 165 din 20 mai 2013 nu a abrogat legislația anterioară privind restituirea imobilelor naționalizate înainte de 1989, dar a reformat mecanismul de despăgubire. Aceasta prevedea, ca regulă generală, restituirea bunurilor și un sistem de măsuri reparatorii în situațiile în care nu era posibilă restituirea. Cu toate acestea, legea nu stabilea alte termene pentru depunerea de noi cereri de restituire sau de măsuri reparatorii, având în vedere că mecanismul de despăgubire era conceput exclusiv pentru reclamanții care respectaseră deja termenele prevăzute inițial în legile privind restituirea proprietăților (a se vedea supra, pct. 46 și 48).
51. Legea a stabilit o foaie de parcurs pentru adoptarea unei serii de măsuri pentru ca mecanismul de despăgubire să devină funcțional, inclusiv constituirea Fondului național pentru terenuri agricole și alte bunuri imobile. Concomitent, au fost stabilite termene specifice și obligatorii pentru fiecare etapă administrativă a examinării cererilor de restituire. Legea prevedea, de asemenea, posibilitatea unui control judecătoresc, care să permită instanțelor interne să verifice legalitatea deciziilor administrative, dar și să acorde, dacă este necesar, restituirea sau despăgubirile solicitate.
B. Prezentare generală a practicii judiciare interne relevante
1. Poziția Curții Constituționale
52. În cadrul controlului de constituționalitate a legislației relevante menționate anterior, efectuat după intrarea sa în vigoare, Curții Constituționale i s-a solicitat să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu Constituția a unora dintre dispoziții sale. Aceasta a respins majoritatea excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor interne și a confirmat conformitatea legilor în cauză cu Constituția.
53. În Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, Curtea Constituțională a hotărât că toate persoanele care au depus în termenul legal o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 au dreptul să solicite acordarea de măsuri reparatorii și, în special, restituirea bunurilor în cauză, dacă acestea au fost naționalizate în mod ilegal.
2. Jurisprudența instanțelor interne, inclusiv cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ)
54. După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, practica instanțelor interne a suferit din cauza absenței unui cadru legislativ stabil. Instanțele au oferit o serie de interpretări diferite cu privire la noțiuni precum „titlul de proprietate” al statului, „buna-credință” a cumpărătorului și „aparență în drept”, precum și la relația dintre acțiunile în revendicare și procedurile de restituire, prevăzute de legislația specială (a se vedea Păduraru, citată anterior, pct. 96).
55. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la competența instanțelor interne de a soluționa cererile de restituire a bunurilor naționalizate în cazul absenței unui răspuns din partea autorităților administrative la notificările adresate în temeiul Legii nr. 10/2001. În urma unui recurs în interesul legii, instanța, constituită în Secții Unite, a hotărât, în Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial la 12 noiembrie 2007, că instanțele interne sunt competente să se pronunțe asupra fondului cererilor și, dacă este cazul, să dispună restituirea bunurilor în cauză sau acordarea despăgubirilor prevăzute de lege.
56. La 4 iunie 2007 și la 9 iunie 2008, ÎCCJ, constituită în Secții Unite și pronunțându-se cu privire la alte două recursuri în interesul legii, a emis Decizia nr. 52 și Decizia nr. 33, care au fost publicate în Monitorul Oficial la 13 noiembrie 2007 și 23 februarie 2009. Aceasta a hotărât că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicarea bunurilor expropriate sau naționalizate înainte de 1989, care au fost introduse în paralel cu procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, cu titlu de excepție de la această regulă, ÎCCJ a hotărât că persoanele care dețineau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție puteau să introducă o acțiune în revendicare, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți cu bună-credință.
57. În Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial la 17 februarie 2012, ÎCCJ s-a pronunțat asupra unui alt recurs în interesul legii. Aceasta a hotărât că, în conformitate cu motivarea Curții din hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții, noțiunea de „bun actual”, în contextul unor bunuri imobile solicitate în temeiul legilor de restituire, presupune existența unei hotărâri administrative sau judecătorești prin care se recunoaște, în mod direct sau indirect, dreptul de proprietate al reclamantului/reclamantei, în special faptul că acesta/aceasta îndeplinește toate condițiile legale necesare pentru a beneficia de dreptul solicitat. De asemenea, Înalta Curte a hotărât că cererile de despăgubire depuse în fața instanțelor în afara mecanismului prevăzut de legislația specială de restituire, cum ar fi cererile întemeiate direct pe art. 13 din Convenție sau pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, precum și pe dispozițiile dreptului comun, sunt inadmisibile.
58. Fiind sesizată cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial la 11 aprilie 2017. Aceasta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în legătură cu care existau cauze aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2003, dispozițiile acesteia erau relevante numai pentru cererile în cadrul cărora reclamanții au formulat cereri de restituire sau de acordare de măsuri reparatorii la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă.
Hotărârea a devenit obligatorie pentru toate instanțele interne începând cu data publicării sale în Monitorul Oficial.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA CONEXAREA CERERILOR
59. Având în vedere contextele de fapt și de drept similare, Curtea decide conexarea celor două cereri, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții.
II. LOCUS STANDI
60. Moștenitorii a doi dintre reclamanți au informat Curtea cu privire la decesul reclamanților în cauză și, în calitatea lor de rude apropiate, și-au exprimat intenția de a continua procedura în locul lor. Guvernul nu a ridicat obiecții în acest sens. Având în vedere legăturile strânse de rudenie dintre moștenitori și reclamanți și interesul legitim al acestora de a menține cererile privind drepturile fundamentale ale omului, Curtea le încuviințează moștenitorilor reclamanților decedați să continue procedura în locul lor. Prin urmare, va continua să examineze capetele de cerere ale reclamanților defuncți, la cererea moștenitorilor acestora (a se vedea anexa).
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
61. Reclamanții au susținut că imposibilitatea lor de a obține restituirea bunurilor naționalizate ale acestora sau de a obține despăgubiri constituia o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care are următorul cuprins:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părților
62. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne pe care le aveau la dispoziție în ceea ce privește capetele de cerere ale acestora. Reclamanții nu a fost de acord cu această afirmație. Argumentele invocate de ambele părți sunt prezentate mai jos.
(a) Cu privire la cererea nr. 10346/03
63. Invocând constatările Curții din hotărârea pronunțată în cauza Preda și alții împotriva României (nr. 9584/02 și alte 7 cereri , 29 aprilie 2014) cu privire la eficiența generală a mecanismului prevăzut de Legea nr. 165/2013 în a le oferi reclamanților reparații adecvate pentru plângerile lor (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 10), Guvernul a argumentat că mecanismul în cauză este eficient, de asemenea, în situații similare celei a reclamantei, în care, în ciuda faptului că foștilor proprietari li s-a recunoscut titlul de proprietate de către instanțe, nu s-au putut bucura de bunul lor, deoarece statul îl vânduse unor terți. Guvernul a susținut că reclamanta nu exercitase în mod corespunzător procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și îmbunătățită prin Legea nr. 165/2013. Dacă ar fi procedat astfel, cererile sale de acordare de măsuri reparatorii ar fi fost examinate și soluționate de către autoritățile competente în termenele specifice prevăzute de lege.
64. În special, Guvernul a argumentat că cererea depusă de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu putea să fie evaluată fără documentele justificative relevante, care ar fi trebuit să fie depuse fie de către reclamantă, fie de către moștenitorul acesteia, care avea calitate procesuală pentru a continua procedura în numele ei. În acest context, Guvernul a făcut referire, printre altele, la lipsa copiei titlului de proprietate și a copiilor documentelor care conțin descrierea proprietății, precum și a copiei documentului de identitate al reclamantei și a copiei unui certificat de moștenitor care să ateste calitatea ei de moștenitor.
65. Guvernul considera că moștenitorul reclamantei ar fi trebuit să ia cunoștință de faptul că dosarul pendinte în fața autorităților administrative era incomplet, cel mai târziu la 10 noiembrie 2009, atunci când acesta a prezentat Curții observațiile sale cu privire la fond, anexând la acestea o scrisoare din partea autorităților administrative care atesta stadiul dosarului (a se vedea supra, pct. 26). Guvernul a concluzionat că nu poate fi adoptată nicio decizie cu privire la capetele de cerere formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere lipsa de interes din partea acesteia de a completa dosarul și de a epuiza, astfel, calea de atac efectivă oferită de legislația relevantă menționată anterior.
66. Reclamanta a contestat eficiența Legii nr. 10/2001, atât în general, cât și în legătură cu capetele sale de cerere. Aceasta a argumentat că, deși au trecut mulți ani de la intrarea în vigoare a legii, majoritatea cererilor reclamanților erau, în continuare, pendinte în fața diferitelor autorități naționale, fără șanse reale ca aceste cereri să fie examinate și/sau să fie admise într-un termen rezonabil. În plus, reclamanta a contestat aplicabilitatea legii în cauza sa, în măsura în care restituirea bunului acesteia fusese dispusă și titlul său de proprietate fusese recunoscut de către instanțele interne în cadrul unei hotărâri definitive pronunțate în 1997 (a se vedea supra, pct. 15), așadar, cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a legii. Ea a susținut că, având în vedere aceste circumstanțe, procedura administrativă devenea inutilă.
(b) Cu privire la cererea nr. 10893/04
67. Guvernul a argumentat că, din cauza faptului că reclamanții nu au depus o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, era imposibil să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilele situate în Pitești. Acesta considera că nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să depună o astfel de cerere, fie în temeiul art. 22 din această lege (a se vedea supra, pct. 46) și în termenul general prevăzut de lege, care expirase la 14 februarie 2002, sau la o dată ulterioară, în temeiul art. 46 alin. (3) din legea menționată (a se vedea supra, pct. 48), și anume în termen de șase luni de la data la care a fost respinsă cererea acestora de restituire, prin hotărârea din 16 iunie 2008 (a se vedea supra, pct. 39).
68. În opinia reclamanților, faptul că titlul lor de proprietate a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă îi scutea de exercitarea altor căi legale. Acest lucru era valabil cu atât mai mult cu cât, în ciuda tuturor eforturilor depuse de-a lungul anilor, statul vânduse ilegal bunurile acestora către terți (a se vedea supra, pct. 31), împiedicându-i astfel să beneficieze de drepturile lor consolidate. În plus, aceștia au susținut că dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 48) nu erau relevante pentru cauzele lor.
2. Motivarea Curții
69. În primul rând, Curtea ia act de faptul că, în etapa administrativă a mecanismului de restituire prevăzut de Legea nr. 10/2001, o notificare depusă la autoritățile administrative trebuia să fie evaluată în ceea ce privește dreptul reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii referitoare la un anumit bun imobil. Pe baza documentelor depuse de reclamant, decizia emisă de către autoritatea administrativă competentă ar trebui să menționeze, în mod necesar, calitatea reclamantului (sau lipsa acesteia) de fost proprietar sau de succesor în drepturi al fostului proprietar al bunului, caracteristicile materiale ale proprietății (suprafață, componență), și dacă, în consecință, reclamantul avea dreptul la acordarea de măsuri reparatorii.
70. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, în prezenta speță, o astfel de evaluare a dreptului reclamanților la acordarea de măsuri reparatorii fusese deja efectuată de către instanțele interne în cadrul unor proceduri judiciare. Într-adevăr, în hotărârile definitive pronunțate la 6 iulie 1997 și 14 octombrie 2003, în privința doamnei Dickmann, și la 22 mai 2000 și 16 iunie 2008, în privința doamnei și domnului Gion, instanțele interne au recunoscut atât validitatea titlului lor de proprietate, cât și dreptul acestora la acordarea de măsuri reparatorii.
71. În plus, Curtea observă că, deși doamna Dickmann, reclamanta din cererea nr. 10346/03, a inițiat, la 12 octombrie 2001, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, cererea acesteia este încă pendinte în fața autorităților administrative și nu s-a adoptat încă nicio o decizie în acest sens (a se vedea supra, pct. 25-27).
72. Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză (a se vedea supra, pct. 26). Cu toate acestea, Curtea observă că probele relevante în ceea ce privește condițiile legale necesare pentru stabilirea dreptului reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii par să fi fost anexate la cererea depusă în 2001 (a se vedea supra, pct. 25). În orice caz, Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent.
73. În ceea ce îi privește pe doamna și pe domnul Gion, reclamanții din cererea nr. 10893/04, Curtea remarcă faptul că aceștia nu au depus nicio notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 40). Guvernul a argumentat că reclamanții ar fi putut și ar fi trebuit să procedeze astfel în temeiul art. 22 sau art. 46 din această lege (a se vedea supra, pct. 67).
74. Cu toate acestea, Curtea observă că respectiva cerere de restituire depusă de doamna și domnul Gion a fost admisă printr-o hotărâre rămasă definitivă la 23 martie 2001, la scurt timp după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/14 februarie 2001. În aceste circumstanțe, Curtea nu înțelege motivul pentru care reclamanții ar fi trebuit să depună alte cereri la autoritățile administrative în temeiul art. 22 din lege.
75. În plus, acțiunile inițiate ulterior de reclamați, care s-au încheiat cu pronunțarea hotărârii din 16 iunie 2008 de respingere a cererilor acestora, au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
76. În această privință, Curtea subliniază că dispozițiile art. 46 sunt relevante pentru cererile de restituire care erau pendinte în fața instanțelor interne la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În special, alineatul 3 le oferea persoanelor ale căror cereri de restituire – care erau pendinte în fața instanțelor interne la 14 februarie 2001 – fuseseră respinse de instanțe printr-o hotărâre definitivă, posibilitatea de a depune o notificare la autoritățile administrative, cu condiția să întreprindă acest demers în termen de șase luni de la pronunțarea hotărârii atacate.
77. Rezultă că reclamanții nu ar fi putut să invoce dispozițiile art. 46 alin. (3) pentru depunerea unui notificări la autoritățile administrative, astfel cum susține Guvernul, având în vedere că procedura în cadrul căreia au fost respinse cererile de restituire ale acestora nu se afla pe rolul instanțelor la momentul intrări în vigoare a legii în cauză.
78. În orice caz, astfel cum a constatat deja Curtea cu privire la eficiența acestei căi de atac în cazul doamnei Dickmann (a se vedea supra, pct. 72), în mod similar, în cazul domnului și doamnei Gion, depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut.
79. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect.
80. În continuare, Curtea subliniază că respectivele capete de cerere invocate de reclamanți în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție, și nici nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acestea trebuie să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
81. În general, Guvernul a susținut că era probabil să nu mai apară situații similare celei descrise în prezenta cauză, și anume cazuri în care au existat titluri de proprietate valide concurente asupra aceluiași bun care fusese naționalizat de stat, aspect care fusese semnalat de către Curte ca fiind problematic în mai multe din hotărârile sale (acesta a citat Katz împotriva României, nr. 29739/03, 20 ianuarie 2009), deoarece, din punct de vedere tehnic, problema era de natură istorică, astfel cum se explică mai jos.
82. Guvernul a argumentat că, în primul rând, nu mai era posibil ca statul să vândă chiriașilor imobile care au fost naționalizate și în privința cărora au fost formulate cereri administrative sau judiciare în temeiul Legii nr. 10/2001.
83. În al doilea rând, conform concluziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din hotărârea pronunțată de aceasta la 9 iunie 2008 asupra unui recurs în interesul legii, acțiunile în revendicarea unui astfel de bun nu mai erau, în principiu, admisibile după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 56).
84. În al treilea rând, acțiunile având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriași nu mai erau admisibile începând cu data de 14 august 2002, ca urmare a termenului prevăzut la art. 45 din Legea nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 47).
85. Prin urmare, nu mai exista contextul de fapt și de drept care putea să determine existența mai multor titluri de proprietate concurente asupra unui imobil cu destinația de locuință, reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
86. În ceea ce privește măsurile adoptate pentru a remedia problema validării, prin hotărâri definitive, a mai multor titluri concurente asupra aceluiași imobil cu destinația de locuință, Guvernul a subliniat că Legea nr. 10/2001 declara în mod clar că, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea bunului, vor fi acordate, în schimb, despăgubiri sau alte măsuri reparatorii. Prin urmare, foștii proprietari ale căror titluri de proprietate au fost recunoscute de instanțe, dar care nu au putut beneficia de bunurile lor din cauza existenței unui alt titlu asupra aceluiași bun, care a fost recunoscut, de asemenea, de instanțe, aveau dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013
87. Făcând referire la opinia exprimată de Curte în cauza Preda și alții (citată anterior), Guvernul a subliniat că mecanismul de despăgubire prevăzut de Legea nr. 165/2013 constituie, în principiu, o cale de atac eficientă și adecvată pentru persoanele care au solicitat despăgubiri în fața autorităților interne. Acesta a susținut, de asemenea, că mecanismul respectiv este eficient și în circumstanțe precum cele descrise în prezenta cauză.
88. Guvernul a prezentat informații actualizate cu privire la funcționarea în prezent a acestui mecanism, care s-a dovedit eficient și satisfăcător, în opinia sa. În aceste circumstanțe, acesta a ajuns la concluzia că reclamanții din prezenta cauză ar fi trebuit să exercite cu diligență procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, pe care le aveau la dispoziție și care constituiau o cale de atac eficientă pentru capetele de cerere ale acestora.
89. Reclamanții au reiterat ideea potrivit căreia din cauza faptului că, până în prezent, nu le-au fost restituite bunurile și nici nu li s-au acordat despăgubiri adecvate, le-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor acestora. Aceștia au susținut că mecanismul de despăgubire instituit de legislația națională nu era eficient.
2. Motivarea Curții
(a) Principii generale
90. În hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții (nr. 30767/05 și 33800/06, pct. 164-168, 12 octombrie 2010), Curtea a rezumat principiile relevante legate de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în privința măsurilor reparatorii, după cum urmează:
„164. Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, pct. 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) (MC), nr. 48.321/99, pct. 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, pct. 34].
165. În schimb, art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală [Fostul rege al Greciei și alții împotriva Greciei (MC), nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII, și Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999-II]. Principiul legalității presupune și existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor [Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, pct. 109-110, CEDO 2000-I].
166. În plus, orice ingerință în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție trebuie să urmărească un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacțiunea statului. Principiul „justului echilibru“, inerent însuși art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existenta unui interes general al comunității. Datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică“. În mecanismul de protecție instituit de Convenție, acestora le revine, așadar, obligația de a se pronunța primele asupra existenței unei probleme de interes general ce justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări și restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanțiile Convenției.
În plus, noțiunea „utilitate publică“ este amplă prin natura sa. În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevăd o despăgubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice și sociale. Considerând că este normal ca legislatorul să dispună de o largă marjă în politica sa economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele „utilității publice“, cu excepția cazului în care judecata sa se dovedește a fi vădit lipsită de temei rezonabil (James și alții împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria A nr. 98, Fostul rege al Greciei și alții, menționată mai sus, pct. 87, și Broniowski, menționată mai sus, pct. 149).
167. Atât atingerea adusă respectării bunurilor, cât și abținerea de la acțiune trebuie să păstreze un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. În fiecare cauză ce presupune pretinsa încălcare a acestei prevederi, Curtea trebuie să verifice dacă, din cauza acțiunii sau inacțiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporționată și excesivă (Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 73, seria A nr. 52).”
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
91. Pentru început, Curtea ia act de argumentele Guvernului, potrivit cărora este probabil ca problemele juridice ridicate de prezenta cauză să nu mai apară, având în vedere soluționarea lor în jurisprudența internă, și/sau expirarea termenelor în care era posibilă instituirea anumitor măsuri procedurale de natură să determine validarea implicită sau explicită de către instanțe a unor titluri concurente asupra aceluiași imobil confiscat ilegal de către stat (a se vedea supra, pct. 82-84 și 55-57).
92. Curtea constată că nu există niciun motiv special pentru a nu fi de acord cu aceste argumente, având în vedere faptul că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanța internațională pentru a efectua o evaluare inițială nu numai cu privire la existența unei probleme de interes public, ci, totodată, cu privire la persistența acesteia (se vedea, mutatis mutandis, Broniowski, citată anterior, pct. 149). Cu toate acestea, având în vedere numărul considerabil de cereri pendinte în fața sa, care ridică o problemă juridică similară celei examinate în prezenta cauză, Curtea consideră că trebuie să efectueze o evaluare cuprinzătoare a măsurilor adoptate de stat în vederea abordării problemei criticate.
93. În această privință, Curtea reiterează, în primul rând, că o constatare, fie în cadrul motivării, fie în dispozitivul unei hotărâri definitive, care nu a fost casată sau atacată până în prezent, potrivit căreia naționalizarea bunului în cauză a fost ilegală, era echivalentă cu recunoașterea, cu efect retroactiv, a faptului că reclamanții dețineau un titlu de proprietate asupra bunului respectiv, atâta vreme cât aceștia îndeplineau, de asemenea, condițiile legale necesare pentru a avea dreptul să solicite acordarea de măsuri reparatorii (a se vedea, printre multe altele, Străin și alții împotriva României, nr. 57001/00, pct. 38, CEDO 2005 VII; Popescu și Dimeca împotriva României, nr. 17799/03, pct. 21-22, 9 decembrie 2008; și Maria Atanasiu și alții, citată anterior, pct. 142-145). Acest efect retroactiv este confirmat, de asemenea, de abordarea adoptată de către legiuitorul român până la 6 februarie 2009. Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedea că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.(a se vedea supra, pct. 45).
94. Revenind la prezenta speță, Curtea reiterează faptul că reclamanții obținuseră o recunoaștere, în cadrul unor hotărâri definitive, a ilegalității confiscării bunurilor acestora de către stat. Aceasta subliniază, de asemenea, că instanțele interne au confirmat dreptul lor la acordarea de măsuri reparatorii, având în vedere calitatea lor de succesor în drepturi al foștilor proprietari, în cazul doamnei Dickmann (a se vedea supra, pct. 15-17 și 23), și de foști proprietari, în cazul doamnei și domnului Gion (a se vedea supra, pct. 34 și 39).
95. După ce a stabilit că reclamanții dețineau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea trebuie să examineze, în continuare, dacă privarea contestată de bunurile respective, ca urmare a vânzării de către stat a bunurilor către terțe persoane, a fost reparată și compensată în mod corespunzător prin intermediul mecanismului instituit în acest scop de către stat.
96. În această privință, Curtea reiterează faptul că autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o marjă de apreciere considerabilă în ceea ce privește alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate din țară (a se vedea, mutatis mutandis, Maria Atanasiu și alții, citată anterior, pct. 172). Cu toate acestea, consideră că este necesar să se garanteze că repararea unor „prejudicii vechi”, suferite ca urmare a încălcărilor drepturilor de proprietate de către regimul comunist, nu va da naștere unor noi nedreptăți disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să prevadă posibilitatea să se țină seama de circumstanțele specifice fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au obținut bunurile lor cu bună-credință să nu fie obligate să suporte sarcina răspunderii care îi revine de drept statului care a confiscat, la un moment dat, respectivele bunuri (a se vedea Raicu împotriva României, nr. 28104/03, pct. 37, 19 octombrie 2006).
97. Prin urmare, Curtea poate să admită că, în cazul persoanelor care, precum reclamanții din prezenta cauză, au titluri de proprietate concurente asupra acelorași imobile cu destinația de locuințe, care au fost validate prin hotărâri definitive, acordarea de despăgubiri sau a altor măsuri reparatorii poate constitui o formă adecvată de reparație, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea bunurilor acestora, dat fiind faptul că bunurile în cauză sunt deținute, în prezent, de persoane care le-au cumpărat de la stat cu bună-credință.
98. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă statul a pus la dispoziția reclamanților din prezenta cauză o astfel de formă de reparație.
99. În această privință, Curtea subliniază că, deși Legea nr. 165/2013 a reformat, în general, mecanismul de restituire, prin stabilirea unor termene precise pentru fiecare etapă administrativă, precum și a unor criterii clare pentru funcționarea mecanismului de despăgubire (a se vedea supra, pct. 50-51), nu a adus procedurii administrative modificările necesare pentru ca aceasta să devină eficientă și în cazul unor reclamanți precum doamna Dickmann. În cazul acesteia, după cum s-a menționat deja, în pofida faptului că instanțele au recunoscut deja validitatea titlului său de proprietate asupra bunului în discuție și dreptul său la acordarea de măsuri reparatorii, aceasta a fost privată de la exercitarea drepturilor sale, având în vedere că terțe părți dețineau un titlu de proprietate concurent asupra bunului, ca urmare a vânzării bunului respectiv de către stat.
100. În plus, legislația nu oferă o cale de atac pentru reclamanți precum doamna și domnul Gion, care, deși au fost recunoscuți de instanțe ca fiind proprietarii de drept ai bunului în cauză, nu au depus cereri de restituire sau de despăgubire la nivel național, în temeiul Legii nr. 10/2001. Într-adevăr, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat, în decizia acesteia din 20 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 58), că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 era relevant numai în cazul reclamanților în fața sa care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001 (a se vedea supra, pct. 46 și 48).
101. Curtea reiterează că, în hotărârea pronunțată în cauza Preda și alții, a declarat că Legea nr. 165/2013 prevedea un set de căi de atac eficiente pentru diverse tipuri de situații, descrise la punctele 134-140 (a se vedea și supra, pct. 10), subliniind totodată că nu erau prevăzute căi de atac de natură materială sau procedurală pentru reclamanții aflați într-o situație similară celor din prezenta cauză (a se vedea Preda și alții, citată anterior, pct. 124, și punctul 11 de mai sus).
102. În speță, Guvernul a solicitat Curții să pronunțe o concluzie puțin diferită, argumentând că mecanismul era funcțional și includea căi de atac eficiente și în ceea ce privește circumstanțele relevante pentru reclamanții din prezenta cauză, dar că aceste căi de atac nu au fost exercitate în mod corespunzător de către reclamanți Totuși, pentru toate motivele menționate anterior (a se vedea supra, pct. 79 și 99-100), Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în speță.
103. Rezultă că reclamanții precum cei din prezenta cauză, al căror titlu de proprietate asupra unui imobil cu destinația de locuință a fost recunoscut și al căror drept la acordarea de măsuri reparatorii a fost confirmat de către instanțe, dar care nu se pot bucura de bunurile lor, deoarece au fost privați de ele ca urmare a faptului că statul le-a vândut, nu beneficiază de niciun mecanism care să le permită să obțină despăgubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor.
104. Curtea consideră, în plus, că această privare, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, încălcându-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Străin, citată anterior, pct. 59, și Preda și alții, (citată anterior), pct. 148-149].
105. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENȚIE
106. Reclamanții din ambele cereri s-au plâns de faptul că instanțele naționale le-au încălcat dreptul la un proces echitabil, din cauza lipsei lor de imparțialitate și a faptului că acestea nu au evaluat faptele în mod corect și au interpretat greșit dreptul intern. Aceștia au invocat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...] imparțială, [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...].”
107. Curtea a examinat capetele de cerere, astfel cum au fost formulate de reclamanți. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aceste capete de cerere, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților prevăzute în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și, prin urmare, trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.
V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
108. Art. 41 din Convenție prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
109. Reclamanții au solicitat 99 000 de euro (EUR) (cererea nr. 10346/03) și 83 407 EUR (cererea nr. 10893/04) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, reprezentând valoarea de piață a imobilelor. Aceștia au solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru foloasele nerealizate, estimate la 52 000 EUR (cererea nr. 10346/03) și, respectiv, 34 600 EUR (cererea nr. 10893/04).
110. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 10 000 EUR (cererea nr. 10346/03) și 5 000 EUR (cererea nr. 10893/04) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
111. Guvernul a solicitat Curții să respingă pretențiile formulate de reclamanți în temeiul art. 41, având în vedere existența unui mecanism intern compensatoriu eficient, care oferă reparații corespunzătoare pentru capetele de cerere ale acestora. În ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, acesta a făcut referire la informațiile furnizate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care, pe baza evaluărilor realizate de către Camerele Notarilor Publici în anul 2013, a precizat că proprietatea a fost evaluată la 81 883,38 EUR (cererea nr. 10346/03) și, respectiv, 116 348,40 de RON (lei românești) (cererea nr. 10893/04).
112. În plus, acesta a considerat că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, o reparație suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit reclamanții. În orice caz, acesta a apreciat că suma solicitată în acest sens era excesivă.
113. Curtea reiterează faptul că o hotărâre în care aceasta constată o încălcare impune statului pârât obligația legală de a pune capăt respectivei încălcări și de a-i repara consecințele, astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situația existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000‑XI]. În cazul în care unul sau mai multe capete de cerere privind prejudiciul suferit nu pot fi calculate cu precizie sau în cazul în care distincția între prejudiciul material și cel moral se dovedește dificilă, Curtea poate decide să efectueze o evaluare globală [a se vedea Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei (MC), nr. 35382/97, pct. 29, CEDO 2000‑IV].
114. Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că autoritățile nu le-au oferit reclamanților despăgubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor. Având în vedere natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu material și moral.
115. În ceea ce privește suma de bani solicitată în legătură cu foloasele sau beneficiile nerealizate de pe urma bunurilor reclamanților, Curtea respinge acest capăt de cerere. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că foloasele de pe urma folosinței unui bun depind de mai mulți factori [a se vedea Buzatu împotriva României (reparație echitabilă), nr. 34642/97, pct. 18, 27 ianuarie 2005, și Preda și alții, citată anterior, pct. 164].
116. În ceea ce privește celelalte pretenții formulate de reclamanți pentru obținerea unei despăgubiri, Curtea observă discrepanța dintre estimările reclamanților privind valoarea bunurilor lor și cele prezentate de Guvern.
117. Având în vedere ineficiența mecanismului actual de despăgubire în privința unor circumstanțe precum cele constatate în prezenta cauză și ținând seama, în special, de vârsta reclamanților și de lipsa totală de despăgubiri pentru o perioadă de timp atât de lungă, Curtea, fără a aduce atingere posibilei evoluții pe care o va înregistra mecanismul de despăgubire, consideră că este rezonabil să acorde reclamanților o sumă care ar constitui o soluționare definitivă și completă a prezentei cauze (a se vedea Maria Atanasiu și alții, citată anterior, pct. 253).
118. Pe baza elementelor de probă de care dispune și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea acordă, pentru toate prejudiciile, suma de 96 000 EUR, plătită în patrimoniul defunctei doamne Dickmann și suma de 60 000 EUR, în solidar, doamnei Gion și patrimoniului defunctului domn Gion.
B. Cheltuieli de judecată
119. Reclamanții au solicitat 3 026 EUR (cererea nr. 10346/03) și 15 000 EUR (cererea nr. 10893/04) pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Aceștia au depus mai multe chitanțe, bonuri și facturi referitoare la onorariile avocaților, cheltuieli de expertiză și diverse cheltuieli poștale și cheltuieli de călătorie suportate în legătură cu procedurile interne și cu procedura în fața Curții.
120. Guvernul nu a ridicat obiecții în ceea ce privește rambursarea cheltuielilor de judecată, cu condiția ca acestea să fi fost reale, justificate, necesare și rezonabile. Acesta a susținut că documentele prezentate în sprijinul pretențiilor reclamanților nu erau suficiente pentru a stabili numărul de ore lucrate de reprezentanții lor legali.
121. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, având în vedere documentele de care dispune și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 1 500 EUR în patrimoniul defunctei doamne Dickmann (cererea nr. 10346/03) și suma de 5 000 EUR, în solidar, doamnei Gion și patrimoniului defunctului domn Gion (cererea nr. 10893/04), pentru toate cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
122. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. decide să conexeze cererile;
2. hotărăște că moștenitorii doamnei Dickmann și domnului Gion, ca și reclamanți, au calitate procesuală pentru a continua prezenta procedură în locul lor;
3. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
4. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
5. hotărăște
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
(I) 96 000 EUR (nouăzeci și șase de mii de euro), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care urmează să fie plătită în patrimoniul defunctei doamne Dickmann;
(II) 60 000 EUR (șaizeci de mii de euro), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care urmează să fie plătită, în solidar, doamnei Gion și patrimoniului defunctului domn Gion;
(III) 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care urmează să fie plătită în patrimoniul defunctei doamne Dickmann, pentru cheltuielile de judecată;
(IV) 5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care urmează să fie plătită, în solidar, doamnei Gion și patrimoniului defunctului domn Gion, pentru cheltuielile de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
6. respinge cererea reclamanților de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere;
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 octombrie 2017, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Marialena TsirliGanna Yudkivska
GrefierPreședinte
Anexă
1. Cererea nr. 10346/03, depusă la 29 iulie 2002 de doamna Dora Dickmann, resortisant israelian și român, născută la 26 iunie 1932 și decedată la 8 decembrie 2003. Procedura a fost continuată de soțul și moștenitorul său, domnul Jean Dickmann, care locuiește la Tel Aviv, Israel. Acestuia din urmă, i-a fost încuviințată, în mod excepțional, cererea de a-și reprezenta singur interesele (art. 36 din Regulamentul Curții). Cererea a fost comunicată Guvernului la 15 iunie 2009.
2. Cererea nr. 10893/04, depusă la 22 decembrie 2003 de către doamna Mariana Gion, resortisant român și german, născută la 20 iunie 1943 și cu reședința în Essen, Germania; și de către soțul acesteia, domnul Helmut-Ion Gion, resortisant german, născut la 19 ianuarie 1941 și decedat la 9 iulie 2004. Procedura a fost continuată în numele său de către moștenitorii acestuia, doamna Mariana Gion și doamna Nicolette Monica Gion. Reclamantele au fost reprezentate în fața Curții de către doamna Floarea Iliescu, avocat. Cererea a fost comunicată Guvernului la 18 martie 2008.
Full & Egal Universal Law Academy