© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA DE SOUZA RIBEIRO c. FRANȚEI
(Cererea nr. 22689/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
Această versiune a fost rectificată pe data de 18 decembrie 2012, în temeiul articolului 81 din Regulamentul Curții
13 decembrie 2012
Această hotărâre este definitive, dar poate suferi modificări de formă.
În cauza de Souza Ribeiro c. Franței,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Marea Cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Președinte,
Françoise Tulkens,
Nina Vajić,
Lech Garlicki,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Ineta Ziemele,
Päivi Hirvelä,
Zdravka Kalaydjieva,
Nebojša Vučinić,
Angelika Nussberger,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Erik Mose,
Andre Potocki, judecători,
și Michael O’Boyle, grefier adjunct,
Deliberând cu ușile închise pe data de 21 martie și, respectiv, 19 septembrie 2012,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menționată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22689/07) formulată în fața Curții la data de 22 mai 2007, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"), de către un cetățean brazilian, dl Luan de Souza Ribeiro ("reclamantul") împotriva Republicii Franceze.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna D. Monget Sarrail, avocat în Créteil și în Guyana Franceză. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dna E. Belliard, director pentru afaceri juridice, Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a pretins o încălcare a articolului 8 din Convenție, citit separat și combinat cu articolul 13, în special pentru că nu a avut posibilitatea de a contesta legalitatea unui ordin de expulzare înainte de executarea acestei măsuri.
4. Cererea a fost repartizată Secțiunii a cincea a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). La data de 9 februarie 2009, Președintele Secției a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 1 din Convenție și 54A din Regulamentul Curții (Regulament), s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
5. La data de 30 iunie 2011, o Cameră a Secției a cincea, compusă din Dean Spielmann, președinte, Elisabet Fura, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre și Ann Power, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre prin care a declarat cererea parțial admisibilă și a constatat, cu patru voturi la trei, că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție, coroborat cu articolul 8. O opinie comună separată a judecătorilor Spielmann, Berro-Lefèvre și Power a fost anexată hotărârii.
6. La data de 27 septembrie 2011, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei în fața Marii Camere (articolul 43 din Convenție). Un panel al Marii Camere a admis această cerere la data de 28 noiembrie 2011.
7. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile articolelor 26 § § 4 și 5 din Convenție și 24 din Regulament.
8. Reclamantul și Guvernul au depus observații scrise în fața Marii Camere. În plus, observații scrise comune au fost prezentate de către Groupe d’information et de soutien des immigrés (GISTI - "Imigrants Information and Support Group"), Ligue Française des Droits de l’Homme (LDH - "Human Rights League") și Comité inter-mouvements auprès des évacués (CIMADE), cărora Președintele le-a autorizat intervenția în cadrul procedurii scrise (articolul 36 § 2 din Convenție și 44 § 3 din Regulament).
9. O audiere publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 21 martie 2012 (art. 59 § 3).
S-au prezentat în fața Curții:
(a) pentru Guvern
DnaA.-F. Tissier, Co-Agent al Guvernului Francez,
Director, Departamentul pentru drepturile omului,
Direcția juridică,
Ministerul Afacerilor Externe și Europene,Agent,
DlB. Jadot, referent, Direcția juridică,
Ministerul Afacerilor Externe și Europene,
DlS. Humbert, Consilier pe probleme juridice al Secretarului General pentru imigrație și integrare,
DnaC. Salmon, Director adjunct, Direcția Afaceri juridice și instituționale, Departamentul general pentru teritoriile de peste mări (n.trad. teritorii sub suveranitate franceză situate în afara teritoriului metropolitan), Consilieri;
(b) pentru reclamant
DnaD. Monget Sarrail, avocat în Guyana franceză,Avocat,
DnaL. Navennec Normand, avocat înVal de Marne, Consilier.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
10. Reclamantul s-a născut la data de 14 iunie 1988 și locuiește în Remire Montjoly, în Guyana Franceză, un departament și regiune de peste mări din America de Sud.
11. El a sosit în Guyana Franceză din Brazilia în 1992, la vârsta de patru ani, și a urmat școala acolo pentru un an înainte de a reveni în Brazilia în 1994.
12. În 1995, deținând o viză de turist, reclamantul a revenit la Cayenne, în Guyana Franceză, unde s-a alăturat părinților săi, ambii având permise de ședere permanentă, și celor două surori și doi frați, dintre care unul avea naționalitate franceză, în timp ce ceilalți trei, născuți pe teritoriu francez, aveau dreptul de a aplica pentru aceasta. Bunicii materni au rămas în Brazilia.
13. Reclamantul a urmat școala primară și gimnazială în Guyana Franceză între 1996 și 2004. Deoarece nu avea acte de rezidență valabile și nu putea aplica pentru acordarea lor până când nu devenea major (a se vedea paragraful 26 de mai jos), el a trebuit să părăsească școala în 2004, la vârsta de șaisprezece ani.
14. La data de 25 mai 2005, reclamantul a fost arestat sub suspiciunea de comitere a unei infracțiuni legate de droguri. Printr-o ordonanță din 17 mai 2006, Tribunalul pentru minori din Cayenne l-a plasat sub supravegherea instanței și i-a interzis să părăsească Guyana Franceză.
15. Printr-o hotărâre din data de 25 octombrie 2006, Tribunalul pentru minori din Cayenne l-a condamnat pe reclamant la două luni de închisoare cu suspendare, și doi ani de probațiune, împreună cu obligația de a raporta autorităților și și de a urma sesiuni de formare, pentru posesie neautorizată de cocaină în timpul minoratului. În executarea acestei hotărâri, reclamantul a început un curs de formare profesională, care era programat să dureze între 13 octombrie 2006 și 30 martie 2007, ca parte a programului de orientare socio-profesională și de integrare în Guyana Franceză.
16. La data de 25 ianuarie 2007, reclamantul și mama sa s-au oprit la un control rutier. Deoarece reclamantul nu a putut să prezinte dovada că prezența sa pe teritoriul francez era legală, a fost arestat.
17. În aceeași zi, la ora 10, un ordin administrativ de îndepărtare de pe teritoriu (arrêté préfectoral de reconduite à la frontière) și un ordin administrativ de reținere au fost emise împotriva lui. În ordinul de îndepărtare de pe teritoriu se stipula:
“- Având în vedere Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950, și în special articolele 3 și 8,
...
- Întrucât, în conformitate cu un raport nr. 56 din 25/01/2007, elaborat de DDPAF. [Poliția Departamentală de Frontieră] din Guyana Franceză, persoana de mai sus:
- nu este în măsură să demonstreze că a intrat în mod legal pe teritoriul francez;
- a rămas pe teritoriul francez ilegal;
- Întrucât, în împrejurările din prezenta cauză, trebuie să fie emisă împotriva străinului în cauză o decizie administrativă de îndepărtare de pe teritoriu,
- În timp ce persoana a fost informată cu privire la dreptul său de a prezenta observații în scris,
- Întrucât, în împrejurările din speță, nu există o ingerință disproporționată în dreptul persoanei la viața de familie,
- Întrucât străinul nu pretinde că ar fi expus la pedepse sau tratamente contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul întoarcerii lui în țara sa de origine (sau în țara de reședință obișnuită în care el are în mod efectiv dreptul de a reveni ),
...
Prin prezentul se ordonă îndepărtarea de pe teritoriu [a reclamantului]."
18. La data de ora 26 ianuarie 2007, la 15:11, reclamantul a trimis două faxuri la Curtea Administrativă Cayenne.
Unul conținea o cerere de revizuire judiciară a ordinului de îndepărtare de pe teritoriu, cerând anularea acestuia și eliberarea unui permis de ședere. În susținerea cererii sale, reclamantul a pretins, în special, că ordinul încălca articolul L. 511-4 (2) din Codul de reglementare a intrării și șederii străinilor și solicitanților de azil (Code de l’entrée et du séjour des étrangers et demandeurs d’asile – “CESEDA”) (a se vedea paragraful 26 de mai jos), și, de asemenea, bazându-se pe articolul 8 din Convenție, că autoritățile au judecat în mod evident greșit consecințele îndepărtării sale pentru viața personală și de familie. El a explicat că a intrat pe teritoriul francez înainte de vârsta de treisprezece ani, că a trăit acolo încontinuu de atunci, că ambii săi părinți au permise de ședere permanentă, și că unul dintre frații lui a dobândit cetățenia franceză și ceilalți frați sunt născuți pe teritoriul francez. El a susținut și că el avea obligația de a respecta, timp de doi ani, condițiile de probațiune sau, în caz contrar, va merge la închisoare, și că, în conformitate cu condițiile probațiunii, începuse deja un curs de mecanică.
Celălalt fax conținea o cerere urgentă pentru ca instanța să suspende executarea ordinului de îndepărtare de pe teritoriu, având în vedere serioasele îndoieli cu privire la legalitatea acestei măsuri. În susținerea cererii sale, reclamantul din nou, s-a bazat pe articolul 8 din Convenție și a repetat argumentele menționate în cererea de control judiciar, arătând că cea mai mare a vieții sale private și de familie și-a petrecut-o în Guyana Franceză.
19. La data de 26 ianuarie, la ora 16, reclamantul a fost trimis la Belem în Brazilia.
20. În aceeași zi, judecătorul competent a examina cererile urgente la Curtea Administrativă Cayenne a declarat cererea urgentă de suspendare a măsurii de îndepărtare a reclamantului fără obiect, deoarece ca el fusese deja deportat.
Reclamantul a aplicat imediat pentru asistență jurdiciară pentru a face apel la Conseil d’État împotriva acestei hotărâri. Printr-o decizie din data de 6 martie 2007, președintele Oficiului de asistență judiciară a Conseil d’État a respins cererea pentru "lipsa unor motive serioase care ar putea să convingă instanța de judecată".
21. La data de 6 februarie 2007, reclamantul a depus o cerere urgentă de protecție a unei libertăți fundamentale (requête en référé liberté) la Curtea Administrativă Cayenne. Referindu-se la Convenție și la jurisprudența Curții, el s-a plâns de o ingerință serioasă și în mod clar ilegală a autorităților în dreptul său de a duce o viață de familie normală și în dreptul la un recurs efectiv. El a cerut ca prefectului din Guyana Franceză să i se ordone să organizeze întoarcerea lui acolo în douăzeci și patru de ore de la notificarea ordinului, pentru a-i permite să se apere în mod eficient în ceea ce privește presupusele încălcări ale Convenției, și de a se reuni cu familia sa, în timp ce prefectura examina dreptul său de a rămâne în Guyana Franceză.
Prin Ordonanța din data de 7 februarie 2007, judecătorul pentru cereri urgente de la Curtea Administrativă Cayenne a respins cererea, considerând în esență că măsura solicitată de către reclamant este o măsură permanentă, în timp ce judecătorul însărcinat cu cereri urgente ar putea doar să dispună măsuri provizorii.
22. În august 2007, reclamantul a revenit în Guyana Franceză ilegal.
23. La data de 4 octombrie 2007, la Curtea Administrativă Cayenne a avut loc o audiere în care aceasta a examinat cererea anterioară a reclamantului de control judiciar (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Printr-o hotărâre pronunțată la data de 18 octombrie 2007, a anulat ordinul de îndepărtare de pe teritoriu. Aceasta a remarcat, în special, că reclamantul a pretins că el a revenit în Franța în 1995, la vârsta de șapte ani, și a locuit acolo ulterior, și că, în susținerea pretențiilor sale, el a depus certificate școlare ale căror autenticitate Prefectul nu le-a contestat. Aceasta a mai constatat că mama reclamantului avea un permis de ședere permanent și că tatăl său, de asemenea, a trăit în Guyana Franceză. În continuare, Curtea a remarcat că, în conformitate cu un ordin de supraveghere emis de către instanță depus de către reclamant, el a fost arestat în Guyana Franceză în 2005 și i s-a interzis să părăsească teritoriul. Aceasta a constatat că reclamantul îndeplinea condițiile prevăzute la articolul L. 511-4 (2) din CESEDA, ceea ce însemna că ordinul de îndepărtare nu trebuia să fi fost emis împotriva lui.
Ca răspuns la cererea reclamantului de a ordona prefectului din Guyana Franceză să-i elibereze un permis de ședere în termen de o lună de la notificarea hotărârii, Curtea a considerat că decizia sa nu implică în mod necesar eliberarea unui permis de ședere temporară, referindu-se numai la anularea ordinului de îndepărtare de pe teritoriu. Curtea a stabilit, totuși, un termen de trei luni în care prefectul să soluționeze problema statutului domiciliului reclamantului.
24. La data de 16 iunie 2009, prefectura din Guyana Franceză i-a eliberat reclamantului un permis de ședere de "vizitator", care a fost valabil timp de un an, dar nu i-a permis să lucreze. O anchetă a arătat că autoritățile au emis permisul de "vizitator" din greșeală. La data de 23 septembrie 2009, reclamantului i s-a eliberat un nou permis de ședere pentru "viață privată și de familie". Acesta a fost antedatat cu iunie 2009, valabil timp de un an și
i-a permis să lucreze.
Acest din urmă permis de ședere nu a fost reînnoit la expirarea lui la data de 15 iunie 2010, din cauza unei probleme cu documentele necesare pentru reînnoire. La data de 14 octombrie 2010, reclamantului i-a fost eliberat un nou permis de ședere valabil între 16 iunie 2010 și 16 iunie 2011, ulterior prelungit până la data de 15 iunie 2012. Reclamantul deține acum un permis de ședere pentru "viață privată și de familie" care se poate reînnoi.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
25. Guyana Franceză este un departament francez de peste mări. Articolul 73 din Constituție prevede că, în departamentele și regiunile de peste mări, legile și reglementările franceze se aplică în mod automat, cu toate că pot fi adaptate pentru a ține seama de caracteristicile și constrângerile din aceste teritorii. În ceea ce privește legile de imigrare, regimul aplicabil în teritoriile de peste mări este cel prevăzut în Codul de reglementare a intrării și șederii străinilor și solicitanții de azil (CESEDA), cu anumite distincții.
A. Prevederi privind șederea strănilor
26. Prevederile relevante ale CESEDA, în vigoare la momentul faptelor, sunt după cum urmează:
Articolul L. 313-11
"Se va elibera în mod automat un permis de ședere temporară pentru "viață privată și de familie", cu excepția cazului în care prezența lor reprezintă o amenințare la adresa ordinii publice:
(1) unui străin, în anul următor împlinirii vârstei de 18 ani, ... în cazul în care cel puțin unul dintre părinți are un permis de ședere temporar sau permanent...;
(2) unui străin, în anul următor împlinirii vârstei de 18 ani, ... dacă poate dovedi prin orice mijloace că a avut reședința obișnuită în Franța, cu cel puțin unul dintre părinții săi legitimi, naturali sau adoptivi, de la vârsta de treisprezece ani, filiația fiind stabilită în condițiile prevăzute la articolul L. 314-11, nefiind necesară condiția prevăzută la articolul L. 311-7; ... "
Article L. 511-4
"Următoarele persoane nu sunt obligate să părăsească teritoriul francez, și nu pot face obiectul unei decizii de îndepărtare, în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol:
(1) ...;
(2) Străinii care pot dovedi prin orice mijloace că au avut reședința obișnuită în Franța, cel puțin de la vârsta de treisprezece ani; ... "
27. Aceste prevederi sunt aplicabile pe întreg teritoriul francez, inclusiv teritoriile de peste mări ale Franței.
B. Măsuri de expulzare și căile de recurs pe cale administrativă
1. Legea aplicabilă în general
28. La momentul faptelor măsurile de expulzare erau reglementate de Cartea V din CESEDA, introdus prin Legea nr. 2006-911 din 24 iulie 2006. Aceste prevederi includeau obligația de a părăsi teritoriul francez (articolul L. 511-1-I) și îndepărtarea pe cale administrativă (articolul L. 511-1-II).
29. Un străin care nu putea dovedi că a intrat în Franța în mod legal, sau care a rămas acolo ilegal și care nu putea fi autorizat să rămână pe orice alte căi legale, putea fi obligat să plece, în special prin intermediul unui ordin administrativ de îndepărtare de pe teritoriu (articolele L. 511-1 la L. 511-3 din CESEDA).
30. În cazul în care străinul era plasat în detenție administrativă, era informat cu privire la drepturile sale și avea dreptul la asistență juridică oferită de către o asociație în centrul de detenție. Aceste asociații erau persoane juridice care încheiaseră acorduri cu Ministerul responsabil de azil și al căror scop era de a informa străinii în cauză și de a-i ajuta să își exercite drepturile. În 2007, doar CIMADE era prezent în centrele de detenție administrative franceze. Din 2010, alte patru asociații au fost prezente: Ordinul de Malta, Asociația Service Social Familial Migrants (ASSFAM), Franța Terre d’Asile și Forum des Réfugiés.
31. Recursul împotriva unei măsuri de îndepărtare putea fi introdus în fața instanței de contencios administrativ în termen de patruzeci și opt ore de la comunicare (articolul L. 512-2 din CESEDA). Recursul suspenda executarea ordinului de îndepărtare de pe teritoriu, dar nu împiedica străinul de a fi plasat în detenție administrativă. Străinul putea fi deportat înainte de expirarea termenului de apel sau – dosarul era deja la instanța de judecată – înainte ca instanța să fi pronunțat o decizie (articolul L. 512-3 din CESEDA). Decizia cu privire la țara de destinație era separată de ordinul de îndepărtare. În cazul în care această din urmă decizie era contestată în același timp cu ordinul, recursul avea, de asemenea, un efect suspensiv (articolul L. 513-3 din CESEDA).
32. Recursul lua forma unei cereri de revizuire judiciară, fără examinarea problemei de acordare a unei reparații pecuniare. Prin urmare, decizia instanței de contencios administrativ se concentra exclusiv asupra legalității ordinului. Curtea examina proporționalitatea dintre motivele de politică publică și libertatea fundamentală invocată de către străin. La examinarea unui recurs împotriva deciziei de stabilire a țării în care străinul urma să fie expulzat, Curtea verifica conformitatea cu articolul 3 din Convenție. Aceasta examina, de asemenea, proporționalitatea cu obiectivele urmărite de decizia de îndepărtare în raport cu ingerință în viața privată sau de familie a străinului, protejată de articolul 8 din Convenție.
33. Instanța de contencios administrativ trebuia să pronunțe o decizie în termen de șaptezeci și două ore.
34. Hotărârea Curții Administrative se putea contesta în fața președintelui Curții Administrative de Apel competentă teritorial, sau în fața unei persoane delegată de către el. Contestația nu avea efect suspensiv (articolul R. 776-19 Codului Administrativ).
35. Consecințele anulării unei decizii de îndepărtare erau stipulate prin articolul L. 512-4 din CESEDA. În primul rând, punea capăt oricărei detenții administrative sau arest la domiciliu. Ulterior, străinului i se elibera un permis de ședere temporară, cât timp autoritatea administrativă îi examina cazul. În cele din urmă, judecătorul responsabil de expulzări nu trimitea doar străinul în fața autorităților administrative ci, în temeiul articolului L. 911-2 din Codul Administrativ, ordona prefectului să decidă dacă persoana avea dreptul la un permis de ședere, "indiferent dacă el sau ea a aplicat pentru un asemenea permis" și stabilea un termen limită în care situația străinului în cauză să fie examinată (a se vedea, de exemplu, Conseil d’Etat, 13 octombrie 2006, cererea nr. 275262, M. Abid A.).
36. Cu toate acestea, o hotărâre a instanței de contencios administrativ de anulare a unui ordin de îndepărtare de pe teritoriu nu obliga prefectul să emită un permis de ședere, deoarece nu se referea la anularea unui refuz de a elibera un permis de ședere (a se vedea hotărârea Conseil d’Etat din
22 februarie 2002, cererea nr. 224496, Dieng, urmate de altele), chiar dacă decizia de a anula o decizie de îndepărtare se baza pe motive de fond, cum ar fi o încălcare a articolului 8 din Convenție. Potrivit jurisprudenței, o reexaminare a situației persoanei era de ajuns pentru a executa pe deplin o decizie de anulare a unui ordin de îndepărtare de pe teritoriu. Cu toate acestea, principiul autorității de lucru judecat împiedica autoritatea administrativă să emită un nou ordin pe aceleași motive fără a arăta nicio schimbare de circumstanțe.
37. Aceste prevederi (a se vedea punctele 28 și 36 de mai sus) au fost modificate în parte prin Legea nr. 2011-672 din 16 iunie 2011 privind imigrația, integrarea și naționalitate, care a armonizat procedura de îndepărtare a străinilor ilegali. Soluțiile adoptate anterior în jurisprudența privind măsurile de eliminare administrative sunt, în general, transpusă în situația actuală.
2. Legea aplicabilă în Guyana Franceză
38. Prevederile relevante ale CESEDA, în versiunea în vigoare la momentul faptelor, stipulau:
Articolul L. 514-1
"În sensul prezentei părți, următoarele dispoziții se aplică în Guyana Franceză și Saint Martin:
(1) În cazul în care autoritatea consulară solicită acest lucru, îndepărtare nu va fi executată decât la o zi după ce a fost comunicat ordinul de părăsire a teritoriului;
(2) Fără a aduce atingere prevederilor alineatului precedent, un străin căruia i s-a ordonat să părăsească teritoriul francez sau împotriva căruia a fost emis un ordin de administrativ de îndepărtare de pe teritoriu și care sesizează cu privire la acest aspect instanța de contencios administrativ poate, în același timp, cere suspendarea executării măsurii.
Prin urmare, dispozițiile articolelor L. 512-1 și L. 512-2 la L. 512-4 [conform cărora un ordin de îndepărtare emis de prefect poate fi contestat în fața instanței de contencios administrativ în termen de patruzeci și opt de ore, cu efect suspensiv asupra executării ordinului de îndepărtare] nu se aplică în Guyana Franceză sau Saint Martin."
39. Spre deosebire de legislația franceză, prin urmare (a se vedea paragraful 31 de mai sus), o contestație în fața instanței de contencios administrativ nu suspenda executarea unui ordin de îndepărtare de pe teritoriu. Această excepție, introdusă inițial pentru o perioadă limitată, a fost făcut permanentă în Guyana Franceză prin Legea privind siguranța internă (Legea nr. 2003-239 din 18 martie 2003).
40. Atunci când i s-a cerut să alinieze această măsură cu Constituția franceză, astfel cum se prevede în articolul 61 din Constituție, Consiliul Constituțional a aprobat-o. În decizia sa nr. 2003-467 din 13 martie 2003, cu ocazia examinării conformității măsurii cu articolul 73 din Constituție, Consiliul Constituțional a remarcat:
"Secțiunile 141 și 142 [din Legea privind siguranța internă] fac dispozițiile speciale ... permanente în Guyana și în municipalitatea Saint Martin din Guadelupa; conform acestor dispoziții, refuzul de a elibera un permis de ședere pentru anumiți străini nu este prezentat spre avizare comitetului special prevăzut în secțiunea 12 quarter din ordinul din 2 noiembrie 1945, și o cale de atac împotriva unei decizii de îndepărtare nu are efect suspensiv.
Reclamantul susține că prin aceea că secțiunile speciale, 141 și 142, au primit regim permanent interferează cu drepturile și garanțiile protejate constituțional, cum ar fi dreptul la apărare "și merge dincolo de ajustările la legislație autorizate în departamentele de peste mări prin articolul 73 din Constituție .
În scopul de a permite ca situația specială și dificultățile întâmpinate în ceea ce privește circulația internațională a persoanelor în departamentul Guyana Franceză și în municipalitatea Saint Martin din departamentul Guadelupa, Parlamentul a menținut regimul special introdus de secțiunile 12 quater și 40 din ordinul din 2 noiembrie 1945, menționat mai sus, fara a perturba echilibrul, cerut de Constituție, între nevoile de ordine publică și de protecție a drepturilor și libertăților garantate de Constituție. Persoanele în cauză continuă să se bucure de dreptul de apel împotriva măsurilor administrative, și, în special, dreptul de a depune cereri urgente la instanța de contencios administrativ. Având în vedere circumstanțele speciale, care sunt direct legate de obiectivul specific de a consolida lupta împotriva imigrației ilegale, legislația nu a încălcat principiul constituțional al egalității. Ajustările în cauză nu sunt contrare articolului 73 din Constituție. ... "
41. În ceea ce privește îndepărtarea străinilor, legislația franceză prevede excepții similare în alte șase "departamente și regiuni" de peste mări (Guadelupa, Mayotte, Wallis și Futuna, Saint-Barthelemy, Saint-Martin, Polinezia Franceză) și Noua Caledonie.
C. Cereri urgente
42. Dispozițiile legale care reglementează cererile urgente pentru suspendarea executăriin măsurii sau de protecție a unei libertăți fundamentale (référé suspension sau référé liberté) se aplică în mod automat în Guyana Franceză ca peste tot în Franța. Prevederile relevante ale Codului Administrativ sunt după cum urmează:
Articolul L. 521-1
"Atunci când se face o cerere pentru anularea sau modificarea unei decizii administrative, inclusiv un refuz, judecătorul competent a judeca cererile urgente poate dispune ca executarea deciziei sau a unora dintre efectele sale să fie suspendată în cazul în care caracterul urgent al problemei o impun si unde sunt avansate motive capabile de a ridica îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea deciziei.
În cazul în care se dispune suspendarea executării, se eșite de îndată o hotărâre cu privire la anularea sau modificarea deciziei. Suspendarea executării se încheie cel mai târziu atunci când se ia o decizie cu privire la cererea de anulare sau modificare a deciziei. "
Articolul L. 521-2
"În cazul în care o astfel de cerere este depusă în urgență, judecătorul competent poate dispune orice măsuri sunt necesare pentru a proteja o libertate fundamentală care a fost încălcată în mod grav și vădit nelegal de către un organism de drept public sau o organizație de drept privat, responsabil de gestionarea unui serviciu public, în exercitarea competențelor lor. Judecătorul decide în termen de patruzeci și opt de ore".
43. La examinarea unui caz privind Guyana Franceză, în temeiul articolului L. 521-1 din Codul Administrativ, Conseil d’Etat a subliniat:
"Urgența problemei justifică suspendarea executării unui act administrativ atunci când executarea acestuia ar putea, într-un mod suficient de grav și imediat, să submineze un interes public, situația solicitantului sau a intereselor pe care el caută să și le apere. Aparține judecătorului în fața căruia s-a depus o cerere de suspendare a executării unei decizii de a nu emite un permis de ședere să evalueze gradul de urgență și de motivare, luând în considerare impactul imediat al refuzului de a elibera permisul de ședere în situația concretă a persoanei în cauză. Deoarece articolul L. 514-1 din Codul de reglementare a intrării și șederii străinilor și solicitanților de azil prevede că articolul L. 512-1 din același cod nu se aplică în Guyana Franceză, o contestație a unui străin împotriva refuzului de a emite un permis de ședere, combinat cu o obligație de a părăsi teritoriul francez pentru o țară specificată de destinație, nu suspendă executarea obligației de a părăsi teritoriul francez ".
44. Conseil d’État a considerat, în continuare, că:
"Perspectiva ca o măsură de expulzare să fie pusă în aplicare în orice moment ... poate fi luată în considerare pentru a caracteriza o situație de urgență și pentru a deschide posibilitatea pentru judecătorul competent să dispună suspendarea executării deciziei de a refuza eliberarea unui permis de ședere, combinată cu obligația de a părăsi teritoriul francez, în conformitate cu dispozițiile articolului L. 521-1 din Codul administrativ." (Conseil d’Etat, 9 noiembrie 2011, M. Takaram A., nr. 346700, Colecția Lebon)
D. Opinia nr. 2008-9 a Comisiei Naționale de Etică a Forțelor de Securitate
45. Ca răspuns la o plângere depusă la data de 23 ianuarie 2008, Comisia Națională de Etică a Forțelor de Securitate (Commission nationale de déontologie de la sécurité)) a examinat circumstanțele în care dl CD, un cetățean brazilian, a fost oprit la data de 12 noiembrie 2007 de către echipa de anchetă mobilă a Poliției de Frontieră din departamentul Guyana Franceză, luat în custodie și reținut în așteptarea expulzării sale, și care a decedat ulterior, după șase ore de spitalizare în Cayenne.
46. În opinia său din data de 1 decembrie 2008, Comisia Națională de Etică a Forțelor de Securitate a remarcat:
"existența în cadrul Poliției de Frontieră din Guyana Franceză, din 2006 până în
30 ianuarie 2008 - când s-au desființat cele două unități publice de patrulare pe autostradă din echipa investigare mobilă – a unor metode de lucru și a unor practici de prelucrare, care, sub acoperirea unor proceduri oficial legitime, încălcau sistematic toate principiile de procedură penală și, în special cele mai elementare drepturi ale persoanelor arestate, ... prin falsificarea intenționată a datelor din rapoartele lor, sau folosind formulare pretipărite, prin care persoanele care au fost luate în custodie sau deținute renunțau la drepturile lor înainte de a fi avut chiar vreo șansă de a-și exprima dorințele lor în această privință.
Din cauza naturii sistematice și de lungă durată a acestor încălcări ale legii ... Comisia recomandă cu fermitate să ...
fie luate măsuri disciplinare împotriva tuturor celor ... care au instigat sau au pus în aplicare sau le-au permis să continue în tot acest timp ...
În general, Comisia solicită ca toți cei care își desfășoară activitatea în străinătate să-și amintească faptul că:
...
în lupta împotriva imigrației ilegale, numărul de expulzări efective, cerut de autoritățile centrale, nu trebuie să afecteze în nici un fel calitatea și legalitatea procedurilor;
și, indiferent de măsurile legale luate în urma arestării - plasarea în detenție provizorie, controlul identității, detenția administrativă -, persoanele în cauză au anumite drepturi despre care este de datoria poliției să-i informeze în practică, într-o limbă pe care o înțeleg, pentru a le permite să-și exercite drepturile în mod efectiv și nu doar de dragul aparențelor. "
III. LEGISLAȚIE ȘI DOCTRINĂ INTERNAȚIONALE RELEVANTE
A. Instrumente ale Consiliului Europei
1. Comitetul Miniștrilor
47. Pe data de 4 mai 2005, Comitetul Miniștrilor a adoptat “Un ghid în douăzeci de puncte cu privire la returnările forțate”, care cuprinde următoarele:
“Punctul 2. Adoptarea de decizii de îndepărtare de pe teritoriu
Ordinele de îndepărtare de pe teritoriu sunt emise doar în temeiul unei decizii luate în conformitate cu legea.
1. Un ordin de îndepărtare de pe teritoriu se emite numai în cazul în care autoritățile statului gazdă au luat în considerare toate informațiile relevante aflate la dispoziție și sunt mulțumite, într-o măsură rezonabilă, că respectarea sau executarea ordinului nu va expune persoana vizată la:
o. un risc real de a fi executat, sau supus torturii sau tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante;
b. un risc real de a fi ucis sau supus unui tratament inuman sau degradant de către persoane private, în cazul în care autoritățile statului de destinație, partidele sau organizațiile care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul statului, inclusiv organizațiile internaționale, nu pot sau nu vor să-i acorde protecție adecvată și eficientă; sau
c. alte situații care ar putea, conform dreptului internațional sau legislației naționale, justifică acordarea de protecție internațională.
2. Ordinul de îndepărtare de pe teritoriu va fi eliberat numai după ce autoritățile statului gazdă, luând în considerare toate informațiile relevante disponibile, sunt mulțumite de faptul că posibilele ingerințe cu dreptul repatriatului la respectarea vieții de familie și/sau private sunt, în special, proporționale și în conformitate cu un scop legitim.
...
Punctul 5. Căi de recurs împotriva ordinului de îndepărtare de pe teritoriu
1. În ordinul de îndepărtare de pe teritoriu, sau în procesul care duce la emiterea ordinului, titularului ordinului trebuie să i se acorde un recurs efectiv în fața unei autorități competente sau organism compus din membri care sunt imparțiali și care beneficiază de garanții de independență. Autoritatea sau organismul competent trebuie să aibă puterea de a revizui ordinul, inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării sale.
2. Calea de recurs trebuie să ofere garanțiile procedurale necesare și să prezinte următoarele caracteristici:
- termenele de exercitare a căii de recurs nu trebuie să fie nejustificat de scurte;
- calea de recurs trebuie să fie accesibilă, ceea ce implică, în special că, în cazul în care titularul nu are mijloace suficiente pentru a plăti asistența juridică necesară, ar trebui să-i fie acordată cu titlu gratuit, în conformitate cu normele naționale relevante privind acordarea asistenței juridice;
- în cazul în care persoana repatriată susține că expulzarea sa va duce la o încălcare a drepturilor sale fundamentale, astfel cum sunt prevăzute la Punctul 2.1, calea de atac trebuie să furnizeze control riguros al unui astfel de capăt de cerere.
3. Exercitarea căii de atac ar trebui să aibă un efect suspensiv, atunci când persoana repatriată depune o plângere plauzibilă că ar fi supusă unui tratament contrar drepturilor sale, astfel cum se prevede la Punctul 2.1. "
2. Comisarul pentru Drepturile Omului
48. Comisarul pentru Drepturile Omului a emis o recomandare privind drepturile străinilor care doresc să intre un stat membru al Consiliului Europei și punerea în aplicare a ordinelor de expulzare (CommDH (2001) 19). Această recomandare din data de 19 septembrie 2001 cuprinde următorul paragraf:
"11. Este esențial ca dreptul la o cale de atac în sensul articolului 13 din CEDO să fie nu numai garantat prin lege, dar, de asemenea, acordat în practică, atunci când o persoană susține că autoritățile competente au încălcat sau sunt susceptibile să încalce un drept garantat de Convenție. Dreptul la cale de atac efectivă trebuie să fie garantată pentru oricine dorește să conteste o returnare sau un ordin de expulzare. Aceasta trebuie să fie capabilă de a suspenda executarea unui ordin de expulzare, cel puțin în cazul în care se presupune încălcarea articolelor 2 și 3 din Convenție. "
B. Directiva 2008/115/EC a Parlamentului și a Consiliului European din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune în Statele Membre cu privire la returnarea cetățenilor străini care stau ilegal în statele respective (“Directiva cu privire la Returnare”)
49. Părțile relevante ale articolelor 5, 12 și 13 din directivă stipulează după cum urmează:
Articolul 5
“Nereturnarea, interesul superior al copilului, viața de familie și starea de sănătate
Cu ocazia implementării acestei directive, Statele Membre trebuie să țină seama de:
(a) interesul superior al copilului;
(b) viața de familie;
(c) starea de sănătate a persoanei vizate,
și respectarea principiului nereturnării (non-refoulement).”
Capitolul III
GARANȚII PROCEDURALE
Articolul 12
“Forma
1. Deciziile de returnare și, dacă a fost emise, deciziile de interzicere a intrării si deciziile cu privire la îndepărtarea de pe teritoriu sunt emise în scris și motivate în fapt și în drept, conținând și informații cu privire la căile de atac disponibile.... "
Articolul 13
“Căi de atac
1. Străinului în cauză trebuie să i se acorde o cale de atac eficientă pentru a contesta ordunul de expulzare pentru sau a solicita revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se prevede la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau a unui organ competent alcătuit din membri care sunt imparțiali și care se bucură de garanții de independență.
2. Autoritatea sau organismul menționat la alineatul 1 va avea puterea de a revizui deciziile referitoare la returnare, astfel cum se prevede la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului când suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale. ... "
C. Observații finale ale Comitetului ONU pentru Drepturile Omului asupra celui de-al patrulea raport periodic cu privire la Franța
50. În conformitate cu articolul 40 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, pe 9 și 10 iulie 2008, Comitetul pentru Drepturile Omului a examinat al patrulea raport periodic cu privire la Franța (CCPR/C/FRA/4). La dta de 22 iulie 2008, a adoptat observațiile sale finale (CCPR/C/FRA/CO/4), care au inclus următoarele:
"... nici persoanele deportate de pe teritoriul de peste mări Mayotte (aproximativ 16.000 de adulți si 3.000 de copii pe an) și nici cele deportate din Guyana Franceză nu au la dispoziție o cale de atac împotriva acestei măsuri...
Statul-parte trebuie să se asigure că returnarea cetățenilor străini, inclusiv a solicitanților de azil, este evaluată printr-un proces corect, care exclude în mod eficient riscul real ca persoana să se confrunte cu încălcări grave ale drepturilor omului, la întoarcerea sa în țara de destinație.
Cetățenii străini fără forme legale și solicitanții de azil trebuie să fie corect informați și cu privire la drepturile lor, inclusiv dreptul de a solicita azil, cu acces la asistență juridică gratuită. Statul-parte trebuie să se asigure, de asemenea, că toate persoanele care fac obiectul ordinelor de deportare au o perioadă suficientă pentru a pregăti o cerere de azil, cu acces garantat la traducători, și un drept de apel cu efect suspensiv." (Ultimele două paragrafe scrise cu caractere aldine în textul original).
ÎN DREPT
I. PROBLEMA SUPUSĂ EXAMINĂRII MARII CAMERE
51. În susținerile sale în fața Marii Camere, Guvernul a invocat o excepție preliminară privind capătul de cerere întemeiat pe articolului 8 din Convenție. Cu toate acestea, în hotărârea sa din 30 iunie 2011, Camera a declarat plângerea cu privire la lipsa unui recurs efectiv (articolele 13 și 8 din Convenție luate împreună) admisibilă și plângerea referitoare la ingerința nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea vieții lui private și de familie (articolul 8 din Convenție) inadmisibilă. Camera a respins plângerea acestuia ca fiind incompatibilă ratione personae cu Convenția, deoarece reclamantul nu ar putea fi considerat "victimă" în sensul articolului 34. Prin urmare, Marea Cameră va examina numai plângerea declarată admisibilă de către Cameră, deoarece "cauza" deferită Marii Camere privește doar cererea declarată admisibilă de către Cameră (a se vedea, printre alte autorități, K. și T. c. Finlandei [ GC], nr. 25702/94, §§ 140-141, CEDO 2001-VII, și Taxquet c. Belgiei [GC], nr. 926/05, § 61, CEDO 2010).
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE COROBORAT CU ARTICOLUL 8
52. Reclamantul s-a plâns că nu a avut în dreptul francez nicio cale de recurs efectivă în ceea ce privește capătul său de cerere vizând pretinsa ingerință ilegală în dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie, ca urmare a expulzării sale în Brazilia. El s-a bazat pe articolul 13 din Convenție combinat cu articolul 8, care stipulează după cum urmează:
Articolul 8
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul vreunei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care este în conformitate cu legea și este necesar într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. "
Articolul 13
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta [] are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea a fost comisă de către persoane care acționează în calitate oficială."
A. Hotărârea Camerei
53. În hotărârea sa din 30 iunie 2011, Camera a remarcat faptul că instanța judiciară de contencios administrativ din Cayenne a anulat ordinul de expulzare emis împotriva reclamantului ca fiind ilegal la data de 18 octombrie 2007, aproape nouă luni după îndepărtarea lui în Brazilia. De asemenea, acesta a menționat că nu i-a fost eliberat un permis de ședere care să îi permită să trăiască legal în Guyana Franceză până la data de 16 iunie 2009. Pe această bază, Camera a considerat că, la momentul expulzării reclamantului în Brazilia se ridica o problemă serioasă cu privire la compatibilitatea expulzării lui cu articolul 8 din Convenție. Ea a considerat că reclamantul avea un capăt de cerere "aparent întemeiat" în sensul articolului 13 din Convenție și în sensul jurisprudenței Curții. În consecință, a examinat fondul plângerii și eficiența căii de recurs aflată la dispoziția reclamantului în Guyana Franceză. Aceasta a constatat că remediul de care reclamantul a fost în măsură să se prevaleze în fața Curții Administrative Cayenne a făcut posibilă declararea ca ilegal a ordinului de expulzare și, ulterior, obținerea unui permis de ședere, chiar dacă, pentru că nu avea efect suspensiv, reclamantul a fost expulzat înainte ca instanța să se pronunțe. Ea a continuat prin a constata că plecarea reclamantului nu a rupt permanent legăturile de familie, deoarece a putut să se întoarcă în Guyana Franceză la ceva timp după ce a fost deportat - chiar dacă ilegal într-o primă etapă și i-a fost eliberat un permis de ședere. Având în vedere, printre altele, marja de apreciere de care se bucură statele în astfel de probleme, Camera a considerat că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție combinat cu articolul 8.
B. Susținerile părților în fața Marii Camere
1. Guvernul
(a) Calitatea de victimă a reclamantului
54. Guvernul a susținut că reclamantul nu mai poate pretinde a fi o "victimă" în sensul articolului 34 din Convenție sau a jurisprudenței Curții.
A susținut că autoritățile naționale au recunoscut și apoi reparat pretinsa încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție prin emiterea unui permis de ședere. În plus, în ciuda executării ordinului de expulzare, Curtea Administrativă a decis că decizia ar trebui anulată, mai degrabă decât pur și simplu să încheie procedura, ceea ce a aratat că remediul a fost unul eficient.
55. În cadrul audierii, Guvernul a subliniat, de asemenea, că statutul ilegal al reclamantului în Guyana Franceză la momentul arestării sale a fost rezultatul propriei sale neglijențe, deoarece nu a reușit să-și regularizeze statutul său administrativ, deși avea în mod automat dreptul la un permis de ședere. Potrivit Guvernului, aceste aspecte disting în mod clar speță de față de cea din cauza Gebremehdin [Gaberamadhien] c. Franței (nr. 25389/05, CEDO 2007 II) în care reclamantul, cetățean din Eritreea, a solicitat intrarea în Franța ca solicitant de azil. În acel caz, cu toate acestea, dacă nu s-ar fi dispus de către Curte, faptul că recursul împotriva deciziei nu avea efect suspensiv ar fi făcut imposibil pentru autoritățile naționale să remedieze pretinsa încălcare a articolului 3 din Convenție. Reclamantul, în acest caz, a avut în consecință o plângere aparent întemeiată, spre deosebire de reclamantul din cauza de față.
(b) Respectarea articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție
56. Referindu-se la jurisprudența Curții, Guvernul a susținut că eficacitatea unei căi de atac nu este, în principiu, condiționată de efectul suspensiv în sensul articolului 13, cu excepția cazului în care ar putea exista "efecte potențial ireversibile", contrare articolului 3 din Convenție și a articolului 4 din Protocolul nr. 4. În speță, decizia de a-l expulza pe reclamant a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ, care a anulat-o, permițând astfel reclamantuluisă se întoarcă în Guyana Franceză. Prin urmare, reclamantul a avut acces la un recurs efectiv. Guvernul a subliniat că legăturile de familie ale reclamantului nu au fost permanent rupte și că expulzarea lui nu a avut efecte ireversibile. La momentul îndepărtării sale, reclamantul era major, celibatar, fără copii și în stare bună de sănătate. El a fost trimis înapoi în țara în care au locuit bunicii lui și câteva luni mai târziu, a fost capabil să se întoarcă în Guyana Franceză și să reia viața acolo fără niciun incident. Așadar, potrivit Guvernului, reclamantul a avut un recurs efectiv.
De asemenea, Guvernul a considerat prin hotărârea sa, Camera a avut o abordare a priori, motivând că o ingerință a autorităților în drepturile prevăzute de articolul 8 nu este, în principiu, ireversibilă, cu excepția cazului în care persoana în cauză ajunge la un sfârșit tragic sau este deosebit de vulnerabilă. Guvernul a susținut, totuși, că aceste cazuri specifice ar intra în sfera de aplicare a articolului 3 și calea de atac ar avea în mod automat un efect suspensiv. Cazul reclamantului, intră fără îndoială în sfera de aplicare a articolului 8, și ilustrează principiul absenței efectelor potențial ireversibile.
57. În opinia Guvernului, reclamantul nu a demonstrat modul în care o ingerință în dreptul la respectarea vieții private și de familie ar putea avea efecte ireversibile. Deși întoarcerea sa ilegală în Guyana Franceză a fost riscant,ă faptul că a încălcat legea fără măcar să aștepte decizia instanței de contencios administrativ cu privire la recursul său nu poate fi văzută decât ca propria răspundere a reclamantului. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că, după hotărârea instanței judecătorești naționale, reclamantului i s-a fost acordat permisul de ședere temporară. Faptul că autoritățile nu au fost în măsură să emită un permis de ședere înainte 16 iunie 2009 a fost din vina exclusivă a reclamantului, deoarece nu a găsit de cuviință să prezinte documentele necesare și nu a făcut niciun efort să-și reglementeze situația atunci când a fost invitat să facă acest lucru.
58. Guvernul a susținut că excepția aplicată în Guyana Franceză intră în marja de apreciere acordată statelor cu privire la modul în care își onorează obligațiile ce le revin în temeiul articolului 13 din Convenție. Excepția de la principiul unei căi de atac suspensive a fost justificată de presiunea specială a imigrației ilegale în Guyana Franceză. Imigrația ilegală și rețelele infracționale care au facilitat-o au fost încurajate de o topografie deosebită acolo, ceea ce a făcut frontierele permeabile și imposibil de protejat în mod eficient. Mai mult decât atât, având în vedere numărul mare de ordine de expulzare emise de către prefectul de Guyana Franceză, introducerea unui recurs suspensiv automat ar putea suprasolicita instanțele administrative și afecta în mod negativ buna administrare a justiției. Excepția a fost, de asemenea, justificată de necesitatea de a menține un anumit echilibru în Guyana Franceză și de legăturile bilaterale strânse dintre Franța și țările vecine.
59. În orice caz, cu toate că nu a existat niciun remediu suspensiv automat, cererile urgente pentru suspendarea executării au fost utilizate pe scară largă și folosită și de către reclamant. În cadrul audierii, Guvernul a subliniat că, dat fiind că hotărârea pronunțată de către Conseil d’Etat în materie era una recent, domeniul de aplicare exact urmează a fi definit. Hotărârea părea că oferă judecătorului pentru cereri urgente puterea de a suspenda executarea unui ordin de expulzare atunci când există un risc de a fi pus în executare în orice moment și există motive serioase de îndoială cu privire la legalitatea acestuia (a se vedea punctele 43 și 44 de mai sus).
60. În ceea ce privește dacă jurisprudența Curții a fost sau nu consecventă, Guvernul a susținut că a fost. Nu este nevoie de o cale de atac cu efect suspensiv în cazul articolului 13 corobocrat cu articolul 8 din Convenție. În astfel de cazuri, Curtea a făcut o evaluare adecvată a proporționalității măsurii de expulzare în raport cu scopul urmărit. În acest sens, Curtea a aplicat criteriile stabilite în jurisprudența sa (de exemplu, Boultif c. Elveției, nr. 54273/00, CEDO 2001 IX). Astfel eficiența căii de atac nu a fost condiționată de efectul suspensiv. În cadrul audierii, Guvernul a adăugat că o abatere de la acest principiu ar submina coerența și claritatea jurisprudenței Curții.
61. Guvernul a încheiat invitând Curtea să mențină hotărârea pronunțată de Cameră.
2. Reclamantul
(a) Calitatea de victimă
62. Reclamantul a susținut că, la fel ca în cauza Gebremehdin citată mai sus, el ar putea pretinde că este încă o victimă în sensul articolului 34 din Convenție. Potrivit lui, pretinsa încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție s-a produs în momentul în care instanța de contencios administrativ a pronunțat hotărârea. În cadrul audierii, a explicat că, la momentul arestării sale el avea optsprezece ani, și ca urmare, în dreptul francez, el ar fi trebuit să-și regularizeze situația până în iunie 2007 (a se vedea punctele 26 și 27 de mai sus). El a fost totuși expulzat și obligat de a-și asuma riscul de a plăti un contrabandist să-l întoarcă în Guyana Franceză ilegal.
Referindu-se la concluzia Camerei în hotărârea sa, reclamantul a susținut că plângerea sa a fost aparent întemeiată și a ridicat o problemă gravă prin expulzarea sa.
(b) Respectarea articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție
63. Reclamantul a criticat excepția de la lege din Guyana Franceză, care l-a privat de un recurs efectiv pentru a-și valorica drepturile în temeiul articolului 8 din Convenție.
64. El a explicat că, spre deosebire de ceea ce a decis Camera, o încălcare a dreptului la respectarea vieții private și de familie ar putea avea efecte potențial ireversibile atunci când sunt deportați străinii. În cazul lui, consecințele ar fi putut fi ireversibile și, într-adevăr au fost, cel puțin psihologic. Ele nu pot fi evaluate ex post facto în lumina norocului său de a se putea întoarce în Guyana Franceză în urma expulzării sale ilegale. Nici nu este acceptabil că el a trebuit să plătească un contrabandist să-l întoarcă în Guyana Franceză, asumându-și un mare risc, iar autoritățile au avut nevoie de doi ani pentru a acționa în loc de cele trei luni care le erau acordate. Potrivit reclamantului, faptul i-a luat doi ani să obțină un permis de ședere a fost determinat de relațiile "tensionate" cu autoritățile administrative, care i-au cerut să aducă numeroase documente, dintre care nu toate erau relevante.
65. Reclamantul a făcut referire la realitatea de fapt din Guyana Franceză, unde zece mii din cei patruzeci de mii de imigranți ilegali sunt expulzați în fiecare an. În opinia reclamantului, aceste cifre au făcut imposibilă revizuirea fiecărei situații individuale înainte de expulzare. Cele mai multe dintre expulzări au fost executate în termen de patruzeci și opt ore, cu verificarea formală și foarte sumară, și au fost pur și simplu semnate în vrac, după cum a arătat o investigație efectuată de către Comisia Națională de Etică a Forțelor de Securitate (a se vedea punctele 45 și 46 de mai sus). Aceasta se referea la tot felul de cazuri, inclusiv părinții obligați să-și lase copiii în urmă, care au fost apoi plasați în îngrijirea terților, cu efecte iremediabile asupra viații lor de familie. Riscul de a provoca efecte ireversibile era cu atât mai mare cu cât nu s-au efectuat verificări anterioare cu privire la aceste aspecte de către autoritățile sau instanțele de judecată.
66. Apoi reclamantul s-a referit la jurisprudența Curții privind răpirea internațională de copii, potrivit căreia trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copil și părintele cu care copilul nu a trăit. El a susținut că această abordare ar putea fi transpusă în îndepărtarea străinilor.
67. Mai mult, a argumentat că cerința ca un remediu să aibă efect suspensiv în legătură cu o plângere în temeiul articolului 8 ar fi în concordanță cu tendința generală din jurisprudență deschisă de Conka c. Belgiei (nr. 51564/99, CEDO 2002 I) și ar spori în mod logic rolul subsidiar al Curții.
68. De asemenea, reclamantul a susținut că marja de apreciere de care beneficiază statele nu ar putea justifica o excepție de la lege aplicată în Guyana Franceză, având în vedere angajamentul Franței de a proteja drepturile prevăzute de Convenție.
69. În cele din urmă, reclamantul a susținut că hotărârea Camerei a fost în contradicție cu cerințele Uniunii Europene, și în special Directiva 2008/115/CE a Parlamentului și Consiliului European.
3. Groupe d’information et de soutien des immigrés (GISTI), Ligue française des droits de l’homme et du citoyen (LDH) și Comité inter‑mouvements auprès des évacués (CIMADE), terți intervenienți
70. Într-un memoriu comun de intervenție, terții intervenienți au explicat că teritoriile de peste mări ale Franței sunt caracterizate de excepții de la legea aplicabilă în Franța continentală în ceea ce privește drepturile imigranților. Aceste teritorii erau, de fapt, un teren de testare pentru politicile de imigrare și practicile polițienești. În Guyana Franceză, de exemplu, spre deosebire în Franța continentală, poliția ar putea efectua controale generale de identitate, fără autorizarea prealabilă a procurorului. Condițiile din locurile de detenție erau nesatisfăcătoare și expulzările din Guyana Franceză erau efectuate rapid și la o scară masivă. În 2010, de exemplu, 6.073 de persoane au fost plasate în detenție administrativă, într-un spațiu cu o capacitate de treizeci și opt de locuri, iar 4.057 au fost expulzate după ce au fost ținute 1,4 zile, în medie. În același an, doar 717 (11,8%) din cele 6.073 de persoane au fost aduse în fața judecătorului competent pe chestiuni de detenție. În opinia lor, aceste rezultate s-au datorat lipsei unei căi de atac cu efect suspensiv, în detrimentul drepturilor și libertăților fundamentale protejate de Convenție. Această lipsă se aplica chiar și străinilor care denunțau încălcări ale articolelor 2 și 3 din Convenție sau a articolului 4 din Protocolul nr. 4 - cu încălcarea jurisprudenței Curții.
71. Scopul excepțiilor de la efectul suspensiv al procedurii - și, de asemenea, metodele utilizate de poliție - erau de a face mai ușoară procedura de expulzare a străinilor ilegali. Metodele utilizate de către poliție au fost criticate de către Comisia Națională de Etică a Forțelor de Securitate, care a examinat mai multe cazuri grave, în anul 2008 (inclusiv un deces al unei persoane care a fost ținută în custodia poliției și în detenție administrativă). Rata de expulzare pentru centrul de refugiați din Cayenne a fost de 80% (comparativ cu 20 la 30% în Franța continentală). Adesea, expulzarea era pur și simplu o chestiune de transfer de imigranți ilegali peste râu, așa că nu dura nici mult timp (mai puțin de patru ore). Brazilia era singura țară cu care Franța a încheiat un acord de reprimire din Guyana Franceză, care a făcut posibil să expulzeze cetățeni din Brazilia, fără nicio formalitate. Au fost organizate plecări spre Brazilia în fiecare zi, iar persoanele în cauză erau reținute pentru atât de scurt timp încât era dificil pentru CIMADE să le ajute cu formalitățile legale.
72. În practică, marea majoritate a expulzărilor au fost efectuate fără supraveghere judiciară și ordinele de expulzare li s-au comunicat persoanelor în cauză și s-au executat în lipsa unor garanții reale care să asigure o revizuire a legalității lor. CIMADE a observat, de exemplu, că unele persoane au fost expulzate - după depunerea unui recurs însoțit de o cerere urgentă de suspendare a executării - înainte de, sau, în unele cazuri, chiar după data la care centrul de deținere primea sitația pentru audiere. Odată ce persoana în cauză era expulzată, cererea urgentă devenea lipsită de obiect și instanțele respingeau cererile.
73. Persoanele reținute adesea cereau prefecturii să-și reconsidere decizia. Deși prefectura avea libertate deplină în materie, aceasta a fost una dintre principalele mijloace de acțiune ale CIMADE și care a produs rezultate bune, situația personală a deținuților fiind de multe ori gravă.
74. În acest context, CIMADE a observat mai multe cazuri de ingerință cu viața privată și de familie a deținuților: copiii separați de părinții lor și în plasați în grabă în grija unor străini, întreruperi de școală, familii destrămate, părinți smulși de la copiii lor, mame de copii mici forțate să oprească alăptare și așa mai departe. Se menționează, de asemenea, mii de copii care au fost plasați în centre sociale nepotrivite sau deportați, cu sau fără părinții lor.
75. În concluzie, introducerea unui recurs suspensiv împotriva măsurilor de expulzare era o necesitate urgentă. Lipsa unui astfel de recurs supunea persoanele vizate la riscul unor încălcări grave și uneori ireversibile ale drepturilor și libertăților lor fundamentale și permitea existența derogărilor de la lege într-un teritoriu francez care intră în competența Curții.
C. Aprecierea Curții
1. Calitatea de victimă a reclamantului
76. Curtea consideră că excepția preliminară invocată de către Guvern conform căreia reclamantul nu mai este o victimă este atât de strâns legată de fondul plângerii reclamantului și trebuie reunită cu fondul cererii.
2. Compliance with Article 13 taken together with Article 8 of the Convention
(a) Applicable general principles
77. În cazurile referitoare la legile cu privire la imigrare, Curtea a afirmat în mod constant că, fiind o chestiune de drept internațional bine stabilită și obiect al dreptului internațional al tratatelor, statele au dreptul de a controla intrarea, șederea și expulzarea străinilor. Convenția nu garantează dreptul unui străin de a intra sau de a locui într-o anumită țară și, în conformitate cu misiunea lor de menținere a ordinii publice, statele contractante au puterea de a expulza un străin condamnat pentru infracțiuni penale. Cu toate acestea, deciziile lor în acest domeniu trebuie, în măsura în care acestea pot interfera cu un drept protejat în conformitate cu alineatul 1 al articolului 8, să fie în conformitate cu legea, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică (a se vedea Boultif, citat de mai sus, § 46, și Üner c. Olandei [MC], nr. 46410/99, § 54, CEDO 2006 XII).
În temeiul articolului 1 din Convenție, responsabilitatea principală pentru implementarea și aplicarea drepturilor și libertăților garantate aparține autorităților naționale. Mecanismul judiciar al Curții este, așadar, subsidiar sistemelor naționale de protejare a drepturilor omului. Acest caracter subsidiar se articulează în articolul 13 și articolul 35 § 1 din Convenție (a se vedea Kudla c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000 XI).
78. Curtea a reiterat în repetate rânduri că articolul 13 din Convenție garantează disponibilitatea, la nivel național a unei căi de recurs pentru exercitarea substanței drepturilor și libertăților garantate de Convenție, indiferent de forma în care sunt asigurate în ordinea juridică internă. Efectul acestui articol este acela de a impune furnizarea unei căi de recurs interne care să permită autorității competente naționale, atât de a examina o "plângere aparent întemeiată" în conformitate cu Convenția, cât și de a acorda o reparație corespunzătoare. Domeniul de aplicare a obligațiilor statelor contractante în conformitate cu articolul 13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului. Statele beneficiază de o marjă de apreciere cu privire la modul în care acestea se conformează obligațiilor care le revin în temeiul acestei prevederi (a se vedea Jabari c. Turciei, nr. 40035/98, § 48, CEDO 2000 VIII). Cu toate acestea, calea de recurs cerută de articolul 13 trebuie să fie "eficientă" în practică cât și în drept (a se vedea Kudla, citată mai sus, § 157).
79. Eficacitatea unei căi de recurs în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. Nici "autoritatea", menționată în această dispoziție nu trebuie să fie neapărat o autoritate judiciară. Cu toate acestea, atribuțiile sale și garanțiile procedurale pe care le oferă sunt relevante în a determina dacă această cale de recurs este una eficace (a se vedea Klass și alții c. Germaniei, 6 septembrie 1978, § 67, seria A nr. 28). În cazul în care "autoritatea" în cauză nu este o autoritate judiciară, Curtea verifică independența acesteia (a se vedea, de exemplu, Leander c. Suediei, 26 martie 1987, §§ 77 și 81-83, seria A nr. 116, și Khan c. Marii Britanii, nr. 35394/97, §§ 44-47, CEDO 2000 V) și garanțiile procedurale pe care le oferă reclamanților (a se vedea, mutatis mutandis, Chahal c. Marii Britanii, 15 noiembrie 1996, §§ 152-154, Culegere de hotărâri și decizii 1996 V). De asemenea, chiar dacă o singură cale de recurs nu satisface prin ea însăși în întregime cerințele articolului 13, întregul sistem de căi de recurs prevăzute de legislația internă poate face acest lucru (a se vedea Rotaru c. României [MC], nr. 28341/95, § 69, CEDO 2000 V).
80. Pentru a fi eficient, recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie disponibil în practică cât și în drept, în special în sensul că exercitarea acestuia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat prin actele sau omisiunile autorităților statului pârât (a se vedea Cakici c. Turciei [MC], nr. 23657/94, § 112, CEDO 1999 IV).
81. În plus, o atenție deosebită trebuie acordată celerității căii de recurs, deoarece este posibil că natura adecvată a runei căi de recurs să fie subminată de durata sa excesivă (a se vedea Doran c. Irlandei, nr. 50389/99, § 57, ECHR 2003 X).
82. În cazul în care o plângere se referă la faptul că expulzarea persoanei în cauză l-ar expune unui risc real de a suferi un tratament contrar articolului 3 din Convenție, având în vedere importanța pe care Curtea o acordă acestei dispoziții și având în vedere caracterul ireversibil al prejudiciului care ar putea apărea în cazul în care riscul de tortură sau maltratare pretins s-ar materializa, eficiența căii de recurs în sensul articolului 13 cere imperativ ca plângerea să facă obiectul unei verificări atente de către o autoritate națională (a se vedea Shamayev și alții c. Georgiei și Rusiei, nr. 36378/02, § 448, ECHR 2005 III), a unui control independent și riguros a plângerii potrivit căreia ar exista motive serioase de temeri cu privire la un risc real de tratament contrar articolului 3 (a se vedea Jabari, citată mai sus, § 50) și o promptitudine rezonabilă (a se vedea Batı și alții c. Turciei, nr. 33097/96 și 57834/00, § 136, ECHR 2004 IV). Într-un astfel de caz, efectivitatea impune, de asemenea, că persoana în cauză să aibă acces la o cale de recurs cu efect suspensiv automat (a se vedea Gebremehdin [Gaberamadhien], citată mai sus, § 66, și Hirsi Jamaa și alții c. Italiei [GC], nr. 27765/09, § 200, 23 februarie 2012). Aceleași principii se aplică și atunci când expulzarea expune reclamantul la un risc real de încălcare a dreptului său la viață garantat de articolul 2 din Convenție. În cele din urmă, cerința că o cale de recurs ar trebui să aibă efect suspensiv automat .a fost confirmată în plângeri în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 4 (a se vedea Conka, citată supra, §§ 81-83, și Hirsi Jamaa și alții, citată supra, § 206) .
83. Prin contrast, în cazul în care expulzările sunt contestate pe baza unei pretinse ingerințe în viața privată și de familie nu este absolut necesar, pentru ca o cale de recurs să fie eficientă, ca aceasta să aibă un efect suspensiv automat. Cu toate acestea, în materie de imigrație, în cazul în care există o plângere aparent întemeiată potrivit căreia expulzarea amenință să interfereze cu dreptul străinului la respectarea vieții sale private și de familie, articolul 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție prevede că statele trebuie să pună la dispoziția persoanei în cauză posibilitatea efectivă de a contesta deportarea sau respingerea cererii de acordare a unui permis de ședere și de a putea supune cererea sa examinării unui forum intern adecvat care oferă garanții adecvate de independență și imparțialitate (a se vedea M. și alții c. Bulgariei, nr. 41416/08, §§ 122-132, 26 iulie 2011, și, mutatis mutandis, Al-Nashif c. Bulgariei, nr. 50963/99, § 133, 20 iunie 2002).
(b) Aplicarea principiilor enunțate în cauza de față
84. Curtea notează că problema în discuție se referă la eficacitatea căilor de recurs folosite de către reclamant în Guyana Franceză, la momentul expulzării sale, pentru a încerca să-și protejeze un drept garantat de articolul 8 din Convenție. În această privință, Curtea consideră că este necesar să reitereze că în ceea ce privește cazurile de imigrare, cum este cel al reclamantului, misiunea sa, în conformitate cu principiul subsidiarității, este de a examina eficiența procedurilor interne și a se asigura că acestea respectă drepturile omului (a se vedea, mutatis mutandis, MSS c. Belgiei și Greciei [GC], nr. 30696/09, §§ 286-287, CEDO 2011, și IM c. Franței, nr. 9152/09, § 136, 2 februarie 2012 ).
85. În continuare, Curtea reiterează că articolul 13 din Convenție nu merge atât de departe încât să impună o formă specială de recurs, statele contractante având o marjă de apreciere în această privință (a se vedea Vilvarajah și alții c. Marii Britanii, 30 octombrie 1991, § 122, seria A nr. 215, și, printre alte autorități, GHH și alții c. Turciei, nr. 43258/98, § 36, CEDO 2000 VIII).
86. În speță, reclamantul a făcut uz de căile de recurs disponibile înainte de expulzare, în temeiul sistemului de drept în vigoare în Guyana Franceză: a depus o cerere la instanța de contencios administrativ de control judiciar a ordinului de expulzare, precum și o cerere urgentă pentru suspendarea executării și a depus ulterior o cerere de urgență la aceeași instanță în vederea protecției unei libertăți fundamentale.
87. Curtea trebuie să stabilească, în consecință, dacă reclamantul a beneficiat de măsuri de protecție eficiente pentru a-l proteja împotriva executării unui ordin de expulzare care ar fi încălcat articolul 8.
88. Curtea notează, în primul rând, cronologia cazului de față: după ce reclamantul a fost arestat în dimineața zilei de 25 ianuarie 2007, s-a emis un ordin pentru îndepărtarea lui, a fost plasat în detenție administrativă de la ora 10 în aceeași zi și deportat la ora 16 în ziua următoare. Prin urmare, el a fost scos din Guyana Franceză la nu mai mult de treizeci și șase de ore de la arestarea sa.
Curtea observă, precum reclamantul, că motivarea dată de prefectul din Guyana Franceză pentru îndepărtarea de pe teritoriul francez a fost succintă si stereotipă (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Curtea constată, de asemenea, că ordinul i-a fost comunicat reclamantului imediat după arestarea sa. Aceste elemente par să demonstreze natura sumară a examinării situației reclamantului de către autorități.
89. De asemenea, Curtea observă că părțile nu sunt de acord cu privire la motivul pentru înlăturarea reclamantului. Potrivit Guvernului, situația ilegală a reclamantului în Guyana Franceză a fost determinată de propria sa neglijență, pentru că el nu a reușit să ia măsuri pentru a-și reglementa statutul său administrativ. Reclamantul, pe de altă parte, a afirmat că, fiind major de puțin timp, avea în continuare dreptul de a aplica pentru reglementarea statutului său, și, în orice caz, era protejat de orice formă de îndepărtare de pe teritoriul francez.
90. Curtea observă că, așa cum a pretins reclamantul, când a făcut prima dată apel la instanțele naționale (a se vedea paragraful 18 de mai sus), indiferent de motivul pentru care situația sa era ilegală în momentul arestării, el era protejat în temeiul dreptului francez împotriva oricărei forme de expulzare (a se vedea articolul L. 511-4 din CESEDA). Aceasta a fost concluzia la care a ajuns Tribunalul Administrativ Cayenne, care, după examinarea probelor prezentate inițial de către reclamant, a declarat ordonul ilegal (a se vedea paragraful 23 de mai sus).
91. În mod evident, la data de 26 ianuarie 2007, autoritățile franceze erau în posesia unor dovezi potrivit cărora înlăturarea reclamantului nu era în conformitate cu legea și, prin urmare, putea constitui o ingerință ilicită în drepturile sale în temeiul articolului 8 § 2 din Convenție (a se vedea paragraful 18 de mai sus ). Ca și Camera, Marea Cameră, prin urmare, consideră că, la momentul expulzării reclamantului în Brazilia, se ridica o problemă serioasă cu privire la compatibilitatea măsurii cu articolul 8 din Convenție, și că el avea un capăt de cerere "aparent întemeiat" în sensul articolului 13 din Convenție (a se vedea paragraful 53 de mai sus).
92. Revenind la posibilitățile pe care le avea reclamantul de a contesta decizia de expulzare, Curtea observă că, cu ajutorul CIMADE, el a fost capabil să se adreseze Curții Administrative Cayenne. În opinia Curții, instanța de judecată la care a fost făcută cererea îndeplinea cerințele de independență, imparțialitate și avea competența de a examina plângerile în temeiul articolului 8.
93. Cu toate acestea, se reamintește că, fără a aduce atingere problemei naturii sale suspensive, pentru ca o cale de recurs să fie eficientă și pentru a evita orice risc de pronunțare a unei decizii arbitrare, trebuie să existe o intervenție reală a instanței de judecată sau a "autorității naționale".
94. În cazul de față, nu se poate spune că dosarul depus la "autoritatea națională" competentă a fost deosebit de complex. Curtea reamintește că cererile depuse de reclamant explicau în mod clar raționamentul juridic. În contestația împotriva ordinului de îndepărtare reclamantul a pretins că a contravenit atât Convenției, cât și legilor franceze. El s-a referit, printre altele, la articolul L. 511-4 din CESEDA și a prezentat dovezi detaliate că și-a petrecut cea mai mare a vieții sale private și de familie în Guyana Franceza (vezi paragraful 18 de mai sus), astfel demonstrând că dosarul său a fost suficient de meritoriu pentru a justifica o analiză corectă (a se vedea, mutatis mutandis, IM c. Franței, citată mai sus, § 155).
Apoi, și mai presus de toate, Curtea este obligată să observe că, după depunerea cererii la instanța de contencios administrativ la data de
26 ianuarie 2007, la ora 15:11, reclamantul a fost deportat în Brazilia, la ora 16 în aceeași zi. În opinia Curții, intervalul scurt de timp exclude orice posibilitate ca instanța să fi examinat serios circumstanțele și argumentele juridice în favoarea sau împotriva unei încălcări a articolului 8 din Convenție în cazul în care ordinul de îndepărtare ar fi fost pus în aplicare.
Rezultatul este că, la momentul scoaterii sale din țară cererile depuse de și împrejurările referitoare la viața privată și de familie nu fuseseră examinate în mod efectiv de către o autoritate națională. În special, având în vedere cronologia faptelor din prezenta cauză, Curtea nu poate decât să noteze că nu s-a făcut nicio examinare judiciară pe fond a actelor de procedură ale reclamantului sau a cererii sale urgente de măsuri provizorii.
95. În timp ce procedurile urgente ar putea, teoretic, să fie o oportunitate pentru ca instanța să analizeze argumentele reclamantului și, dacă este necesar, să suspende executarea ordinului de expulzare, orice astfel de posibilitate s-a stins din cauza timpului prea scurt între cererea sa în fața instanței de judecată și executarea ordinului.
De fapt, judecătorul nu a avut a fost puterea de a face nimic, decât de a declara cererea ca lipsită de scop. Deci, reclamantul a fost expulzat numai pe baza deciziei autorității administrative.
Prin urmare, în circumstanțele speței, Curtea consideră că graba cu care ordinul a fost executat avut ca efect ineficiența în practică a căilor de recurs și, prin urmare, inaccesibilitatea acestora. În timp ce Curtea este conștientă de importanța accesului rapid la o cale de atac, viteza nu trebuie să meargă atât de departe încât să constituie un obstacol sau obstacol nejustificat de a face uz de ea.
96. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că modul în care a fost efectuată expilzarea reclamantului a fost extrem de rapid, chiar superficial. În aceste condiții, înainte de deportare, reclamantul nu a avut nicio șansă ca legalitatea ordinului de îndepărtare să fie examinată suficient de bine de către o autoritate națională care să ofere garanțiile procedurale necesare (a se vedea paragraful 79 de mai sus).
97. În ceea ce privește localizarea geografică a Guyanei Franceze și presiunea puternică de imigrare, Guvernul a susținut că acești factori justifică o excepție de la dreptul comun și modul în care a fost aplicat acolo.
Având în vedere circumstanțele din prezenta cauză, Curtea nu poate achiesa la această analiză. Este cu siguranță conștientă de necesitatea statelor de a combate imigrația ilegală și de a dispune de mijloacele necesare pentru a face acest lucru și de a organiza, în același timp, un sistem de căi de atac interne în așa fel încât să facă față unor anumite constrângeri și situații naționale.
Cu toate acestea, în timp ce statele au o marjă de apreciere cu privire la modul în care acestea se conformează cu obligațiile care le revin în temeiul articolului 13 din Convenție, această marjă de apreciere nu trebuie să rezulte, ca și în cazul de față, în refuzul accesului în practică la un minim de garanții procedurale necesare pentru a-l proteja pe reclamant împotriva expulzării arbitrare.
98. În sfârșit, în ceea ce privește pericolul de supraîncărcare a instanțelor, care ar afecta în mod negativ buna administrare a justiției în Guyana Franceză, Curtea reiterează că, ca și articolul 6 din Convenție, articolul 13 impune statelor contractante obligația de a organiza sistemele lor judiciare astfel încât instanțele sa satisfacă cerințele sale. În acest sens, trebuie subliniată importanța articolului 13 pentru conservarea naturii subsidiare a sistemului Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Kudla, citat mai sus, § 152, și Conka, citată mai sus, § 84).
99. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea constată că reclamantul nu a avut acces în practică la recurs efectiv în ceea ce privește pretenția sa în temeiul articolului 8 din Convenție, când a fost pe cale de a fi deportat. Acest fapt nu a fost remediat prin eventuala eliberare a unui permis de ședere.
100. Prin urmare, Curtea trebuie să respingă excepția preliminară a Guvernului cu privire la pierderea calității de "victimă" în sensul articolului 34 al Convenției, și constată că a existat o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
2. Articolul 41 din Convenție prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât repararea parțială, Curtea acordă, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă părții vătămate. "
A. Prejudiciul
102. Reclamantul a pretins suma de 32.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, explicând că aceasta acoperă costul de trai în Brazilia timp de șapte luni și revenirea în Guyana Franceză ilegal. El a inclus în această sumă, de asemenea, daune-interese pentru faptul că a fost în imposibilitatea de a participa la cursul de formare ca parte a cerințelor de supraveghere de către instanță, precum și pentru faptul că a fost în imposibilitatea de a căuta de lucru până când a obținut un permis de ședere pentru "viață privată și de familie".
103. El a solicitat, de asemenea, suma de 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
104. Guvernul a considerat aceste sume în mod evident excesive. În ceea ce privește prejudiciul moral, a subliniat faptul că pretinsa încălcare în cauză este îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul francez și nu eliberarea permisului de ședere. Prin urmare, a susținut că nu există nicio legătură între faptul că reclamantul nu și-a căutat un loc de muncă și pretinsa încălcare Convenției. Guvernul a explicat că la momentul faptelor reclamantul nu era angajat și nu avea un loc de muncă.
105. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, Guvernul a susținut că o constatare a încălcării ar putea constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.
106. Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins a fi fost suferit și respinge cererea.
107. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, reclamantul trebuie să fi suportat o suferință reală și o incertitudine care nu ar putea fi compensate doar prin simpla constatare a unei încălcări. În consecință, pronunțându-se în echitate, în conformitate cu articolul 41, acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
108. Reclamantul a pretins suma de 2.500 cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor interne. El nu a prezentat niciun document în sprijinul acestei afirmații. În ceea ce privește procedura în fața Curții, avocatul reclamantului a subliniat că clientul său nu avea venituri și a fost lipsit de posibilitatea de a lucra până în 2009. Prin urmare, avocatul a avansat costurile si taxele și a elaborat facturile corespunzătoare - una pentru acțiunea în fața Camerei și una pentru procedura în fața Marii Camere. El a prezentat două facturi la Curte, fiecare oferind o defalcare detaliată a cheltuielilor. Prima factură a însumat 14.960 EUR, iar a doua 7.120 EUR, un total de 22.080 EUR. De asemenea, reclamantul a explicat că i s-a acordat asistență judiciară pentru procedura în fața Curții.
109. Guvernul a considerat aceste sume disproporționate. În ceea ce privește procedura în fața instanțelor naționale, a susținut că sumele solicitate nu corespund criteriilor stabilite de jurisprudența Curții. În ceea ce privește cheltuielile în fața Curții, Guvernul a considerat că 3.000 de euro este o sumă rezonabilă pentru a acoperi costurile suportate, minus asistență judiciară deja primită.
110. Conform jurisprudenței Curții, unui reclamant nu I se pot rambursa cheltuielie de judecată decât în măsura în care acestea au fost real și necesar suportate și sunt rezonabile în cuantum. În speță, Curtea respinge cererea cu privire la cheltuielile suportate în cadrul procedurilor naționale, ca nefiind însoțite de documente justificative.
111. În continuare, având în vedere situația reclamantului, în primul rând după ce a fost deportat în Brazilia și apoi când nu a avut niciun permis de ședere care să îi permită să lucreze în Guyana Franceză până în 2009, Curtea nu are nicio îndoială că el a fost sărac în această perioadă. Ea consideră, în circumstanțele date, că reclamantului ar trebui să-i fie acordată o sumă în ceea ce privește taxele avansate de către avocatul său. Această sumă ar trebui să țină cont, totuși, de faptul că instanța europeană a constatat o încălcare a Convenției în ceea ce privește doar una dintre plângerile reclamantului și anume, plângerea în temeiul articolelor 13 și 8 din Convenție. În conformitate cu articolul 41 pot fi rambursate numai acele cheltuieli, care sunt rezonabile ca mărime și au fost real și necesar suportate de către reclamant. Curtea respinge, prin urmare, restul cererii de cheltuieli (a se vedea, mutatis mutandis, IM c. Franței, citată mai sus, § 171).
112. Având în vedere cele de mai sus și documentele aflate în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 12.000 EUR pentru cheltuielile suportate în cursul procedurii în fața Curții. În ceea ce privește asistența judiciară, Curtea observă că, deși reclamantul a depus inițial o cerere de asistență judiciară, el nu a reușit să finalizeze formalitățile necesare. Prin urmare, asistența judiciară nefiind plătită, nu se deduce.
C. Dobânda
113. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Reunește cu fondul excepția preliminară a Guvernului cu privire la capătul de cerere întemeiat pe articolul 13 din Convenție, coroborat cu articolul 8 și o respinge;
2. Hotărăște că a avut loc o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție;
3. Hotărăște
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume:
(i) 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 12.000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de cheltuieli;
(b) că din momentul expirării termenului menționat de trei luni până la achitare va fi plătită o dobîndă simplă la sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretențiilor reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă.
Redactată în limba engleză și în franceză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 13 decembrie 2012.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
Deputy RegistrarPresident
În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulamentul Curții, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:
- Opinia concordantă a judecătorului Kalaydjieva;
- Opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque, alături de judecătorul Vučinić.
Opiniile separate nu au fost traduse, dar apar în engleză și franceză în versiunile oficiale ale hotărârii care pot fi consultate în baza de date a Curții HUDOC.
N.B.
M.O’B.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy