© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
De Tommaso v. Italia [MC] - 43395/09
Hotărârea din 23.2.2017 [MC]
Articolul 2 din Protocolul nr. 4
Articolul 2 para. 1 din Protocolul nr. 4
Libertatea de circulaţie
Lipsa clarităţii legislaţiei italiene privind plasarea unei persoane sub un regim de «supraveghere specială», dată fiind periculozitatea sa socială: încălcare
Articolul 5
Articolul 5-1
Privarea de libertate
Impunerea măsurilor de prevenţie care limitează libertatea de circulaţie a unei persoane, dată fiind periculozitatea sa socială: articolul 5 nu este aplicabil
Articolul 6
Proces civil
Articolul 6-1
Drepturi şi obligaţii cu caracter civil
Şedinţă publică
Impunerea măsurilor de prevenţie în lipsa unei şedinţe publice: articolul 6 este aplicabil; încălcare
Articolul 37
Lipsa de competenţă în privinţa chestiunii în discuţie: radierea este respinsă
În fapt – Dreptul italian prevedea posibilitatea aplicării, în cazul «persoanelor periculoase pentru securitatea şi pentru moralitatea publică», a măsurilor de «prevenţie», care limitau mai multe libertăţi (Legea nr. 1423 din 27 decembrie 1956).
Reclamantul fusese condamnat anterior de mai multe ori, în special pentru trafic de droguri şi pentru deţinere de arme. În 2007, considerând că conduita şi sursele sale de existenţă rămăseseră îndoielnice, parchetul a cerut aplicarea, în cazul reclamantului, a unei «măsuri de supraveghere specială de către poliţie», în baza legii amintite mai sus. În 2008, un tribunal i-a impus măsura cerută de către parchet pentru o perioadă de doi ani, măsură care presupunea executarea următoarelor obligaţii: de a se prezenta săptămânal la autoritatea de poliţie însărcinată cu supravegherea; de a-şi căuta un loc de muncă în termen de o lună, fără a-şi schimba reşedinţa; de a trăi onest şi cu respectarea legilor, fără a crea suspiciuni; de a nu frecventa persoanele care fuseseră condamnate şi supuse măsurilor de prevenţie sau de securitate; de a fi acasă până la orele 22.00 şi de a nu pleca dimineaţa înainte de orele 6.00, cu excepţia cazurilor de necesitate şi nu fără a anunţa autorităţile în timp util; de a nu deţine şi purta nici o armă; de a nu frecventa cafenelele, cabaretele, sălile de jocuri de noroc şi bordelurile şi de a nu participa la adunări publice; de a nu utiliza telefoane mobile şi aparatele radio-electrice în vederea comunicării; de a purta la el «actul prescriptiv» (carta prescrittiva) şi de a se prezenta la cererea autorităţii poliţieneşti.
Cu şapte luni mai târziu, această decizie a fost anulată de către Curtea de Apel, care a considerat că atunci când reclamantului i-a fost aplicată măsura, nu-i fusese demonstrată periculozitatea prin nici o activitate infracţională persistentă.
În drept
Articolul 5 § 1: Articolul 5 nu vizează restricţiile simple în cazul libertăţii de circulaţie: la acestea se referă articolul 2 din Protocolul nr. 4. Prin excepţie, în cazul Guzzardi v. Italia (7367/76, 6 noiembrie 1980), Curtea a considerat, totuşi, că aceste măsuri puteau fi asimilate unei privări de libertate, date fiind întinderea mică a zonei la care era limitată şederea reclamantului, supravegherea cvasi-permanentă exercitată asupra sa şi imposibilitatea de a avea contacte sociale. În toate cauzele ulterioare, Curtea nu a considerat că există circumstanţe speciale comparabile, inclusiv acolo unde opera o interdicţie de a părăsi un anumit loc pe durata nopţii.
În acest caz, motivele care au determinat Curtea să nu asimileze măsurile în discuţie cu o privare de libertate au fost următoarele: a) reclamantul nu fusese forţat să locuiască într-un spaţiu închis; b) existenţa libertăţii de a ieşi în timpul zilei îi acorda reclamantului posibilitatea de a duce o viaţă socială şi de a-şi menţine relaţiile cu exteriorul; c) interdicţia de a ieşi noaptea fără a exista o situaţie de necesitate (între orele 22.00 şi 6.00) nu putea fi asimilată cu arestul la domiciliu; şi d) reclamantul nu le ceruse niciodată autorităţilor permisiunea de a-şi părăsi locul de reşedinţă.
Prin urmare, articolul 5 nu este aplicabil.
Concluzie : capăt de cerere inadmisibil (majoritate).
Articolul 2 din Protocolul nr. 4: Măsurile contestate avuseseră o bază legală, şi anume Legea nr. 1423 din 1956, interpretată în lumina hotărârilor Curţii Constituţionale.
Totuşi, în opinia Curţii europene, aplicarea măsurilor de prevenţie în cazul reclamantului nu fusese suficient de previzibilă şi nu era însoţită de garanţii adecvate împotriva diferitelor abuzuri posibile. Într-adevăr, legea în discuţie era redactată în termeni vagi şi excesiv de generali: îi lipseau claritatea şi precizia în privinţa persoanelor cărora li se puteau aplica măsurile preventive (articolul 1 din Lege) şi în privinţa conţinutului anumitor măsuri (articolele 3 şi 5 din Lege).
a) Destinatarii măsurilor – În baza considerentelor de mai sus, Curtea conchide că, în lipsa unei definiţii clare privind întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere considerabile conferite tribunalelor, legea nu oferă o protecţie suficientă împotriva ingerinţelor arbitrare şi nu-i putea permite reclamantului să-şi potrivească conduita şi să prevadă cu un suficient grad de certitudine aplicarea măsurilor de prevenţie.
i. În jurisprudenţa sa recentă, Curtea constituţională italiană a oferit un răspuns la criticile privind lipsa de precizie a măsurilor contestate, răspuns potrivit căruia, pentru justificarea aplicării unei măsuri de prevenţie, simpla apartenenţă la una dintre categoriile de subiecţi vizaţi de articolul 1 din Lege nu era suficientă; şi că măsurile de prevenţie nu puteau fi aplicate în baza unor simple suspiciuni.
În pofida acestor indicaţii, nici legea şi nici Curtea Constituţională nu identifică în mod clar «elementele de fapt» sau comportamentul special care trebuie avute în vedere pentru evaluarea periculozităţii sociale a unei persoane.
ii. În acest caz, tribunalul s-a bazat pe existenţa unei tendinţe «active» a reclamantului de a comite infracţiuni, fără să i se impute un comportament sau o activitate infracţională specială.
În plus, tribunalul a menţionat ca motiv de aplicare a măsurii de prevenţie faptul că reclamantul nu avea «un loc de muncă stabil şi legal» şi că modul său de trai era caracterizat prin vizitele frecvente făcute unor criminali importanţi de la nivel local (malavita) şi prin comiterea de infracţiuni.
Cu alte cuvinte, tribunalul şi-a bazat raţionamentul pe premisa unei «tendinţe de a comite infracţiuni», criteriu considerat insuficient de către Curtea Constituţională.
b) Conţinutul măsurilor
i. Definirea imprecisă a anumitor obligaţii – Pe lângă posibilitatea ca instanţele să impună «toate măsurile necesare» în privinţa exigenţelor apărării sociale, legea prevedea impunerea unor obligaţii vagi şi neclare, cum ar fi cea a «traiului onest şi cu respectarea legilor» sau cea de «a nu fi suspectat».
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu compensase aceste carenţe: făcând trimitere la noţiuni la fel de imprecise, sau chiar la întreaga ordine juridică italiană, ea nu clarificase normele speciale ale căror nerespectare constituia un indiciu suplimentar privind periculozitatea socială a persoanei vizate.
ii. Interdicţia de participare la adunările publice – Măsurile prevăzute de lege şi aplicate în cazul reclamantului au inclus, de asemenea, interdicţia de participare la adunările publice. În speţă, interdicţia avusese un caracter absolut. Legea nu indica nici o limită temporală sau spaţială pentru posibilitatea restrângerii acestei libertăţi fundamentale, lăsând-o la aprecierea judecătorului, fără a indica cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 37 § 1: Guvernul a prezentat o declaraţie unilaterală prin care recunoaşte că reclamantului i s-a încălcat dreptul pe care îl avea în baza articolului 6 § 1 din Convenţie, dată fiind lipsa caracterului public al şedinţelor de judecată, obligându-se să-i vireze o anumită sumă care să acopere taxele judiciare (nu şi pentru prejudiciul moral suferit).
Totuşi, spre deosebire de măsurile de prevenţie «patrimoniale», măsurile de prevenţie «personale» ca cele în discuţie nu făcuseră obiectul jurisprudenţei sub aspectul aplicabilităţii articolului 6 § 1 în procedurile respective şi, în caz afirmativ, cu privire la problema publicităţii şedinţelor în această materie.
Concluzie: cererea de radiere respinsă (unanimitate).
Articolul 6 § 1
a) Aplicabilitate – Aspectul penal al articolului 6 § 1 nu este incident, pentru că supravegherea specială nu poate fi comparată cu o pedeapsă dacă procedurile în privinţa reclamantului nu s-au bazat pe o «acuzaţie în materie penală».
Pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii a evoluat în sensul aplicării aspectului civil al articolului 6 în cauze care nu ţin, la prima vedere, de un drept civil, dar care pot avea repercusiuni directe şi importante asupra unui drept cu caracter privat al unei persoane (Alexandre v. Portugalia, 33197/09, 20 noiembrie 2012, Nota informativă 157 ; Pocius v. Lituania, 35601/04, 6 iulie 2010).
În acest caz, obligaţiile de a nu părăsi oraşul de reşedinţă, de a nu părăsi domiciliul între orele 22.00 şi 6.00, de a nu participa la adunările publice şi de a nu utiliza telefoanele mobile sau aparatele radio-electrice de comunicare privesc, cu siguranţă, drepturile omului şi manifestă un caracter civil (vezi, mutatis mutandis, Enea v. Italia [MC], 74912/01, 17 septembrie 2009, Nota informativă 122, şi Ganci v. Italia, 41576/98, 30 octombrie 2003, Nota informativă 57).
Existase o «contestaţie reală şi serioasă» atunci când tribunalul a aplicat măsura supravegherii speciale în cazul reclamantului, respingându-i cererile. Această contestaţie a fost tranşată în mod definitiv prin hotărârea Curţii de Apel, care a recunoscut deficienţa măsurii de prevenţie aplicată reclamantului.
Concluzie: capăt de cerere admisibil (unanimitate).
b) În fond (lipsa caracterului public al şedinţelor de judecată) – Reclamantul nu a beneficiat de o şedinţă publică în care să conteste măsura. Curtea reiterează că obligaţia desfăşurării unei şedinţe publice nu este absolută. Circumstanţele care permit renunţarea la acest caracter depind în mod esenţial de natura problemelor pe care trebuie să le soluţioneze tribunalele interne.
În acest caz, circumstanţele au impus desfăşurarea şedinţei de judecată în mod public, având în vedere că instanţele de judecată trebuiau să aprecieze elemente ca personalitatea reclamantului, comportamentul său şi periculozitatea sa, elemente decisive pentru aplicarea măsurii de prevenţie.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Mai mult, Curtea a conchis, cu paisprezece voturi la trei, că nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 sub aspectul caracterului echitabil al procesului, în special în privinţa aprecierii probelor în primă instanţă şi, cu douăsprezece voturi la cinci, lipsa unei încălcări a articolului 13 coroborat cu articolul 2 din Protocolul nr. 4.
Articolul 41: 5 000 EUR pentru prejudiciul moral; capătul de cerere referitor la prejudiciul material – respins.
Full & Egal Universal Law Academy