©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Notă de informare privind jurisprudența Curții 204
Februarie 2017
De Tommaso împotriva Italiei (MC) - 43395/09
Hotărârea din 23.2.2017 (MC)
Art. 2 din Protocolul nr. 4
Art. 2 § 1 din Protocolul nr. 4
Libertatea de circulaţie
Lipsa de precizie în legislația italiană privind plasarea unei persoane în cadrul unui regim de „supraveghere specială” din cauza pericolului social pe care îl prezintă: încălcare
Articolul 5
Art. 5 § 1
Lipsire de libertate
Impunerea unor măsuri preventive care restrâng libertatea de circulație a unei persoane în considerarea pericolului social pe care îl prezintă: nu este aplicabil art. 5
Articolul 6
Procedură civilă
Articolul 6-1
Drepturi şi obligaţii cu caracter civil
Ședință publică
Impunerea unor măsuri preventive fără ședință publică: este aplicabil art. 6; încălcare
În fapt - Dreptul italian prevede posibilitatea aplicării în cazul „persoanelor care prezintă pericol pentru securitatea și moralitatea publică” a unor măsuri „preventive” care implică restrângerea anumitor libertăți (Legea nr. 1423 din 27 decembrie 1956).
Reclamantul a făcut anterior obiectul mai multor condamnări, în special pentru trafic de droguri și deținere de arme. În 2007, întrucât a apreciat că originea mijloacelor de subzistență și conduita acestuia erau în continuare suspecte, parchetul a solicitat aplicarea față de reclamant a unei „măsuri speciale de supraveghere a poliției” în temeiul legii citate. În 2008, o instanță i-a aplicat măsura solicitată pentru o perioadă de 2 ani, măsură care implica următorul ansamblu de obligații: de a se prezenta o dată pe săptămână la autoritatea polițienească însărcinată cu supravegherea; de a căuta un loc de muncă în termen de o lună; de a păstra neschimbată reședința; de a avea un mod de viață cinstit în spiritul respectării legilor și de a evita să genereze suspiciuni; de a nu frecventa persoane care au făcut obiectul condamnărilor și sunt supuse măsurilor preventive sau de siguranță; de a se întoarce seara la reședință până la ora 22 și de a rămâne la reședință dimineața până la ora 6, cu excepția cazurilor de necesitate, când autoritățile trebuie anunțate în timp util; de a nu deține și de a nu purta arme; de a nu frecventa cafenele, cabarete, săli de jocuri și locuri în care se practică prostituția și de a nu participa la reuniuni publice; de a nu utiliza telefoane mobile și echipamente radio pentru a comunica; de a purta asupra sa „documentul prescriptiv” (carta prescrittiva) și de a-l prezenta la solicitarea autorității polițienești.
Șapte luni mai târziu, această decizie a fost anulată de curtea de apel, care a apreciat că, la momentul aplicării măsurii, pericolul pe care îl prezenta reclamantul nu a fost demonstrat de nicio activitate infracțională persistentă.
În drept
Art. 5 § 1: Art. 5 nu se referă la simple restricții privind libertatea de circulaţie: acestea se supun art. 2 din Protocolul nr. 4. Prin excepție, în cauza Guzzardi împotriva Italiei (7367/76, 6 noiembrie 1980), Curtea a apreciat totuși că astfel de măsuri puteau fi asimilate unei lipsiri de libertate având în vedere spațiul limitat al zonei în care reclamantul era obligat să stea, supravegherea aproape permanentă la care era supus și imposibilitatea aproape completă în care se afla de a stabili contacte sociale. În toate cauzele ulterioare, Curtea nu a apreciat niciodată că existau împrejurări specifice comparabile, inclusiv în cazul interdicției de a ieși noaptea.
În speță, următoarele motive au determinat Curtea să refuze asimilarea măsurilor în litigiu unei lipsiri de libertate: a) reclamantul nu a fost constrâns să trăiască într-un spațiu restrâns; b) păstrând libertatea de a ieși în timpul zilei, există posibilitatea de a avea o viață socială și de a întreține relații cu exteriorul; c) interzicerea ieșirilor nocturne fără a exista necesitatea (între orele 22 și 6) nu poate fi asimilată arestului la domiciliu; și d) reclamantul nu a solicitat niciodată autorităților permisiunea de a se îndepărta de reședința sa.
Prin urmare, art. 5 nu este aplicabil.
Concluzie: inadmisibilitate (majoritate).
Art. 2 din Protocolul nr. 4: Măsurile în litigiu aveau într-adevăr un temei legal, în speță Legea nr. 1423 din 1956, interpretată în lumina deciziilor Curții Constituționale.
În opinia Curții Europene, cu toate acestea, aplicarea măsurilor preventive în cazul reclamantului nu era suficient de previzibilă și nu a fost însoțită de garanții adecvate împotriva diferitelor abuzuri posibile. Astfel, legea în cauză era formulată în termeni vagi și excesiv de generali: îi lipseau claritatea și precizia atât în privința persoanelor cărora le puteau fi aplicate măsurile (art. 1 din lege), cât și în privința conținutului unora dintre aceste măsuri (art. 3 și art. 5 din lege).
a) Destinatarii măsurilor - Prin considerațiile de mai jos, Curtea concluzionează că, în absența unei definiții clare a întinderii și a modalităților de exercitare a puterii de apreciere considerabile conferite instanțelor, legea nu oferea o protecție suficientă împotriva ingerințelor arbitrare și nu putea permite reclamantului să își stabilească conduita și să prevadă cu un grad suficient de certitudine aplicarea măsurilor preventive.
i. În jurisprudența sa recentă, Curtea Constituțională italiană a răspuns sesizării referitoare la lipsa de precizie în privința dispozițiilor în litigiu că, pentru a justifica aplicarea unei măsuri preventive, simpla apartenență la una dintre categoriile de subiecți menționați la art. 1 din lege nu era suficientă; și că măsurile preventive nu puteau așadar să fie adoptate pe baza unor simple suspiciuni.
Fără a aduce atingere acestor precizări, reiese că nici legea, nici Curtea Constituțională nu au identificat cu claritate „elementele factuale” sau comportamentele specifice care trebuie luate în considerare pentru a evalua gradul de pericol social al persoanei.
ii. În speță, instanța s-a bazat pe existența unei înclinații „active” a reclamantului spre infracționalitate, fără a-i imputa totuși un comportament sau o activitate infracțională specifică.
Mai mult, instanța a menționat ca motiv pentru aplicarea măsurii preventive faptul că reclamantul nu avea „un loc de muncă stabil și legal” și că viața sa se caracteriza prin frecventarea cu perseverență a infractorilor importanți la nivel local (malavita) și prin comiterea de infracţiuni.
Cu alte cuvinte, instanța și-a bazat raționamentul pe postulatul unei „înclinații spre infracționalitate”, criteriu oricum identificat deja ca insuficient de către Curtea Constituțională.
b) Conținutul măsurilor
i. Definiția echivocă a anumitor obligații - În plus față de posibilitatea lăsată instanțelor de a impune pe de altă parte „orice măsură necesară” având în vedere cerințele de protecție socială, legea prevede impunerea unor obligații vagi și lipsite de claritate, precum cele de „a avea un mod de viață cinstit în spiritul respectării legilor” sau de „a evita să genereze suspiciuni”.
Jurisprudența Curții Constituționale nu a suplinit aceste carențe: făcând trimitere la noțiuni la fel de echivoce, de exemplu, la ansamblul ordinii juridice italiene, aceasta nu a clarificat normele specifice a căror nerespectare ar fi un indiciu suplimentar al gradului de pericol social pe care îl prezintă persoana în cauză.
ii. Interdicția de a participa la reuniuni publice - Măsurile prevăzute de lege și aplicate reclamantului ar implica, de asemenea, interdicția de a participa la reuniuni publice. În speță, această interdicție a avut un caracter absolut. Legea nu indica nicio limită în timp sau în spațiu în raport cu posibilitatea de a restrânge această libertate fundamentală, lăsând-o în întregime la aprecierea instanței, fără a indica cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a acestei puteri.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 37 § 1: Guvernul a prezentat o declarație unilaterală prin care recunoștea că reclamantul a suferit o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție ca urmare a lipsei publicității ședințelor și s-a angajat să îi plătească o anumită sumă cu titlu de cheltuieli de procedură (însă nu a acordat nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral).
Cu toate acestea, spre deosebire de măsurile preventive „patrimoniale”, măsurile preventive „personale”, precum cele din prezenta speță, nu au făcut deocamdată obiectul jurisprudenței cu privire la problema aplicabilității art. 6 § 1 în cazul procedurilor care le priveau și, în caz afirmativ, cu privire la problema publicității ședințelor în materie.
Concluzie: cerere de radiere respinsă (unanimitate).
Art. 6 § 1
a) Aplicabilitate - Latura penală a art. 6 § 1 nu intră în discuție întrucât supravegherea specială nu se poate compara cu o pedeapsă din moment ce procedura care l-a vizat pe reclamant nu privea temeinicia unei „acuzații în materie penală”.
În schimb, jurisprudența Curții a evoluat în sensul aplicării laturii civile a art. 6 cauzelor care, la o primă vedere, nu privesc un drept civil, însă pot avea repercusiuni directe și importante asupra unui drept cu caracter privat al unei persoane (Alexandre împotriva Portugaliei, 33197/09, 20 noiembrie 2012, Notă de informare nr. 157 ; Pocius împotriva Lituaniei, 35601/04, 6 iulie 2010).
În speță, obligația de a nu se îndepărta de localitatea de reședință, de a nu ieși între orele 22 și 6, de a nu participa la reuniuni publice și de a nu utiliza telefoane mobile și aparate radio pentru a comunica intră, cu siguranță, în sfera drepturilor persoanei și, pe de altă parte, are un caracter civil [a se vedea, mutatis mutandis, Enea împotriva Italiei (MC), 74912/01, 17 septembrie 2009, Notă de informare nr. 122, și Ganci împotriva Italiei, 41576/98, 30 octombrie 2003, Notă de informare nr. 57].
În privința acestora, o „încălcare reală și serioasă” a avut loc atunci când o instanță a aplicat o măsură specială de supraveghere reclamantului respingând motivele sale. Această încălcare a fost ulterior soluționată prin decizia curții de apel, care a stabilit că măsura preventivă aplicată reclamantului era nelegală.
Concluzie: admisibilă (unanimitate).
b) Fond (lipsa publicității ședințelor) - Reclamantul nu a putut beneficia de o ședință publică pentru a contesta măsura. Curtea reamintește că obligația de a ține o ședință publică nu este absolută, circumstanțele care permit renunțarea la aceasta depinzând în mod esențial de natura aspectelor cu care sunt sesizate instanțele naționale.
În speță, circumstanțele care impuneau să se țină o ședință publică, ținând seama de faptul că instanțele interne au fost obligate să aprecieze elemente cum ar fi personalitatea reclamantului, comportamentul său, precum și gradul de pericol care au fost decisive pentru aplicarea măsurii preventive.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Pe de altă parte, Curtea concluzionează cu 14 voturi la 3 că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din perspectiva caracterului echitabil al procesului, în special în ceea ce privește aprecierea probelor în primă instanță și, cu 12 voturi la 5, că nu a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 2 din Protocolul nr. 4.
Articolul 41: 5 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral; cererea pentru acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul material respinsă.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Note de informare privind jurisprudenţa (Notes d’information sur la jurisprudence)
Full & Egal Universal Law Academy