©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA DEGERATU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 35104/02)
Hotărâre
Strasbourg
6 iulie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Degeratu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 iunie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 35104/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Romulus Degeratu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 august 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Vasile Pantea, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 19 februarie 2009, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1963 şi locuieşte în Râmnicu Vâlcea.
5. Reclamantul era plutonier adjutant în Vâlcea.
A. Arestarea preventivă a reclamantului
6. În urma ordonanţei emise de Parchetul Militar Teritorial Bucureşti („parchetul”), la 9 mai 2001, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen., pe motiv că existau bănuieli plauzibile conform cărora acesta săvârşise infracţiunea de complicitate la furt calificat. Mai precis, parchetul a reţinut că existau bănuieli că, în timpul lunilor august şi septembrie 2000, reclamantul ajutase, de mai multe ori, anumite persoane să îşi procure şi să transporte cantităţi de petrol prelevate din conducte petroliere. Parchetul şi-a motivat ordonanţa de arestare preventivă subliniind că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea menţionată anterior era mai mare de doi ani de închisoare şi că lăsarea reclamantului în libertate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică. De altfel, prin ordonanţa din 21 mai 2001, parchetul a dispus sechestrul asupra bunurilor reclamantului.
7. În urma contestaţiei reclamantului, prin încheierea din 16 mai 2001, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a confirmat legalitatea arestării preventive a acestuia, hotărând că erau îndeplinite condiţiile impuse de art. 148 lit. h) C. proc. pen. şi că existau bănuieli că acesta ar încerca să împiedice cercetarea adevărului, influenţând anumiţi martori sau alte persoane implicate în procedură. În urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 12 iunie 2001, Curtea Militară de Apel Bucureşti a confirmat hotărârea menţionată anterior.
8. În mod concomitent, alte treizeci şi una de persoane au fost arestate preventiv pentru aceleaşi fapte sau pentru fapte legate de cele imputate reclamantului.
9. La 15 şi 16 mai 2001, sub titlurile „De la poliţist la delincvent” şi „Poliţiştii de ieri, delincvenţii de astăzi”, ziarul local „Curierul” a publicat fotografia reclamantului extrasă din dosarul de la penitenciar. La 19 decembrie 2002, ziarul local „Monitorul de Vâlcea” a publicat o fotografie făcută în cadrul unei şedinţe în faţa Judecătoriei Vâlcea, arătându-i pe inculpaţi în boxa acuzaţilor.
10. La 31 mai 2001, parchetul a extins urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracţiunea de corupţie activă.
B. Prelungirea arestării preventive a reclamantului
11. La solicitarea parchetului, arestarea preventivă a reclamantului şi a celor treizeci şi unu de inculpaţi a fost prelungită printr-o singură şi unică ordonanţă pronunţată la fiecare treizeci de zile de tribunalul militar teritorial, şi anume la 29 mai, 26 iunie şi 25 iulie 2001.
12. Instanţa a apreciat că menţinerea arestării inculpaţilor se impunea, având în vedere numărul mare de probe care trebuiau instrumentate şi amploarea investigaţiilor care trebuiau efectuate. De asemenea, aceasta a considerat că motivele arestării lor preventive iniţiale existau în continuare. În plus, aceasta a subliniat complexitatea cauzei, datorată numărului mare de acuzaţi, şi faptul că punerea acestora din urmă în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică, dat fiind sentimentul de nesiguranţă pe care l-ar fi provocat publicului, având în vedere gravitatea infracţiunilor de care erau acuzaţi.
13. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestor ordonanţe, cu excepţia celei din 26 iunie 2001. Recursurile sale au fost respinse ca nefondate de curtea militară de apel.
14. Prin încheierea din 23 august 2001, instanţa a declarat legală măsura arestării preventive pe care a prelungit-o invocând că motivele arestării acuzaţilor existau în continuare şi că inculpaţii nu fuseseră interogaţi de instanţă.
15. Această măsură a fost prelungită la fiecare treizeci de zile de tribunalul militar, şi anume prin încheierile din 12 septembrie, 5 şi 23 octombrie, 23 noiembrie şi 3 decembrie 2001, 18 ianuarie, 20 februarie, 8 martie, 19 aprilie, 17 mai, 14 iunie, 19 iulie, 14 august şi 13 septembrie 2002.
16. În încheierile sale, instanţa a reţinut că motivele arestării inculpaţilor existau în continuare. De asemenea, aceasta a constatat necesitatea de a instrumenta probe şi de a audia martori, dificultatea de a convoca inculpaţii în cazul în care ar fi liberi, posibilitatea pentru unii dintre aceştia de a influenţa martorii, precum şi posibilitatea pentru unii de a părăsi ţara, fără să precizeze despre cine este vorba. De asemenea, aceasta a reţinut caracterul organizat şi gravitatea faptelor imputate, circumstanţele în care fuseseră săvârşite faptele, statutul de poliţist al unora dintre inculpaţi, importanţa prejudiciului, numărul mare de inculpaţi şi impactul la nivelul publicului al faptelor imputate. Încheierile din 19 iulie şi 14 august 2002 au arătat că martorii nu fuseseră încă audiaţi şi că majoritatea inculpaţilor negau că ar fi săvârşit faptele.
17. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestor încheieri, cu excepţia celor din 12 septembrie, 5 octombrie şi 3 decembrie 2001 şi 17 mai 2002. Recursurile sale au fost respinse ca nefondate.
18. Inculpatul T.C.C. a formulat recurs împotriva încheierii din 5 octombrie 2001. Prin hotărârea definitivă din 6 noiembrie 2001, curtea militară de apel a dispus punerea sa în libertate, ţinând seama de faptul că avea o reputaţie bună în cadrul serviciilor de poliţie, ca student, fără antecedente penale, provenind dintr-o familie respectabilă, că era singurul care îşi putea întreţine familia şi că era cercetat pentru instigare şi complicitate la infracţiunea de furt calificat şi nu ca autor al infracţiunii.
19. În urma modificărilor legislative privind competenţa instanţelor militare, la 6 ianuarie 2003, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti.
20. Prin încheierea din 16 ianuarie 2003, Curtea de Apel Piteşti a prelungit cu treizeci de zile arestarea preventivă a tuturor inculpaţilor, invocând că motivele arestării lor preventive iniţiale existau în continuare. De asemenea, aceasta a evocat complexitatea cauzei, numărul mare de inculpaţi şi interesele contradictorii ale acestora din urmă.
21. Prin încheierile din 14 februarie, 14 martie, 15 aprilie, 9 mai, 6 iunie, 4 iulie, 1 august, 19 septembrie, 17 octombrie şi 7 noiembrie 2003, curtea de apel a prelungit, printr-o singură încheiere, arestarea preventivă a inculpaţilor cu treizeci de zile.
22. Curtea de apel şi-a întemeiat încheierile pe persistenţa motivelor iniţiale care justificaseră arestarea preventivă a inculpaţilor, necesităţile anchetei, şi anume întocmirea unui raport de expertiză contabilă şi a unei contraexpertize, interogatoriul martorilor. Respingând o cerere a reclamantului de revocare a măsurii arestării preventive, curtea de apel a considerat că pericolul pentru ordinea publică rezulta din gravitatea faptelor săvârşite, din numărul ridicat de inculpaţi şi de infracţiuni, precum şi din consecinţele faptelor acestora. De asemenea, instanţa a subliniat starea de recidivă în care se aflau unii inculpaţi şi necesitatea de instrumentare a probelor, inclusiv a probelor propuse de inculpaţi.
23. În încheierea sa din 19 septembrie 2003, curtea de apel a precizat, de asemenea, că punerea în libertate a inculpaţilor putea genera un sentiment de insecuritate în cadrul opiniei publice, care putea interpreta decizia ca o lipsă de măsuri coercitive ferme din partea justiţiei în cazul unor infracţiuni grave. La 17 octombrie 2003, Curtea de apel a justificat necesitatea de a prelungi măsura arestării preventive, pe motiv că existau suspiciuni plauzibile că inculpaţii săvârşiseră infracţiunile pentru care erau cercetaţi.
C. Procedura penală împotriva reclamantului
24. În urma rechizitoriului din 17 august 2001, reclamantul şi alţi cincizeci şi unu de inculpaţi, dintre care treizeci şi doi erau deţinuţi, au fost trimişi în judecată pentru infracţiunile de instigare la furt calificat, corupţie activă, asociere pentru săvârşirea unor infracţiuni şi favorizarea infractorului.
25. Cererea reclamantului de a se dispune interogarea a doi martori a fost respinsă de curtea de apel, la 1 august 2003, pe motiv că aceste mărturii nu erau utile şi relevante pentru soluţionarea cauzei. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2003, Curtea de Apel Piteşti l-a condamnat pe reclamant la patru ani de închisoare pentru infracţiunile pentru care fusese trimis în judecată.
26. În urma recursului reclamantului, prin hotărârea definitivă din 26 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a scăzut întreaga perioadă de arestare preventivă din pedeapsa aplicată reclamantului.
27. La 23 iunie 2004, reclamantul a fost pus în libertate.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
28. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei şi Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Konolos împotriva României (nr. 26600/02, 7 februarie 2008, pct. 19 şi 24), şi Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008). După modificarea sa prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial din 1 iulie 2003, Codul de procedură penală prevede în mod explicit obligaţia instanţelor de a verifica în mod periodic, pe toată durata procedurii, legalitatea şi posibilitatea menţinerii în arest preventiv.
29. Art. 504 şi 505 C. proc. pen. care reglementează acţiunea în reparaţie împotriva statului pentru privarea de libertate în mod nelegal, în vigoare înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, citată anterior, sunt descrise în cauza Rupa împotriva României (nr. 1), (nr. 58478/00, pct. 86 in fine, 16 decembrie 2008). Art. 504 C. proc. pen. a fost modificat de Legea nr. 281/2003 după cum urmează:
Art. 504
„(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
(4) Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
30. Reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive şi de lipsa de motivare a menţinerii acestei măsuri de către instanţele interne, cu încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”
A. Cu privire la admisibilitate
31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
32. Reclamantul subliniază că a fost menţinut în stare de arest preventiv între 9 mai 2001 şi 26 mai 2004, data pronunţării hotărârii rămase definitive de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
33. Acesta arată că instanţele naţionale au omis să motiveze necesitatea menţinerii sale în arest preventiv şi să precizeze de ce punerea sa în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică. Reclamantul subliniază că durata arestării sale preventive nu a fost justificată de necesităţile anchetei şi că aceasta nu i se datorează în niciun fel. Susţine că au fost realizate puţine acte de procedură în timpul urmăririi penale, care să justifice menţinerea sa în arest preventiv. De asemenea, acesta subliniază întârzierea cauzată în procedură de modificările legii care reglementează competenţa instanţelor naţionale, întrucât cauza a fost transferată de la instanţele militare la instanţele penale.
34. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat la momentul condamnării sale în primă instanţă, la 29 noiembrie 2003, de către Curtea de Apel Piteşti. Prin urmare, aceasta a durat doi ani şase luni şi douăzeci de zile.
35. Guvernul subliniază caracterul foarte complex al cauzei, dovedit de gravitatea faptelor reproşate reclamantului, amploarea investigaţiilor efectuate şi numărul de inculpaţi. Conform acestuia, instanţele naţionale au justificat în mod regulat, prin motive relevante şi suficiente, necesitatea prelungirii măsurii de arest preventiv. Acesta subliniază că pericolul pentru ordinea publică, pe care îl reprezenta punerea sa în libertate, reieşea în mod clar din modul său de a acţiona, din gravitatea faptelor şi din valoarea considerabilă a prejudiciului cauzat.
36. În ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii, Guvernul susţine că promptitudinea specifică la care are dreptul un acuzat deţinut atunci când i se examinează cazul nu trebuie să dăuneze eforturilor magistraţilor de a-şi îndeplini sarcina cu meticulozitate. Acesta constată că, în speţă, nu se distinge nicio perioadă de inactivitate şi că eventualele întârzieri din anchetă sunt imputabile anumitor inculpaţi şi avocaţilor acestora, precum şi anumitor martori.
2. Motivarea Curţii
a) Perioada care trebuie luată în considerare
37. Curtea reaminteşte că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi numai în primă instanţă [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 104, CEDO 2000‑XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 66, 28 noiembrie 2002]. Curtea reaminteşte că perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie este similară art. 5 § 1 c) [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107, CEDO 2006‑III (extrase)].
38. În primul rând, Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 a început la 9 mai 2001, data arestării reclamantului. În ceea ce priveşte finalul perioadei respective, acesta coincide cu momentul pronunţării hotărârii de condamnare a Curţii de Apel Piteşti, şi anume 29 noiembrie 2003.
39. Cu toate acestea, Curtea constată că, astfel cum reiese din dosar, reclamantul a omis de cinci ori să formuleze recurs împotriva încheierilor prin care a fost prelungită măsura de arest preventiv (supra, pct. 13 şi 17). Or, în cadrul unui asemenea recurs, reclamantul ar fi putut să invoce în faţa instanţelor naţionale lipsa de motivaţie suficientă şi relevantă a prelungirii măsurii de arest preventiv şi să obţină, după caz, punerea sa în libertate. Deşi este adevărat că, examinând aceste recursuri, instanţele sesizate nu au oferit mai multe motive decât instanţa care a prelungit măsura privativă de libertate, este, de asemenea, evident că nu se pot face speculaţii de către Curte cu privire la rezultatul unui asemenea recurs (a se vedea a contrario Estrikh împotriva Letoniei, nr. 73819/01, pct. 96-98, 18 ianuarie 2007). Astfel, aceasta consideră că perioadele de detenţie reglementate de încheierile împotriva cărora reclamantul nu a formulat recurs nu trebuie luate în considerare pentru calcularea duratei arestării preventive a reclamantului.
40. Având în vedere cele de mai sus, perioada arestării preventive care va fi examinată de Curte a fost, prin urmare, de doi ani, o lună şi douăzeci de zile [I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 98, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VII; Vaccaro împotriva Italiei, nr. 41852/98, pct. 31‑33, 16 noiembrie 2000; Mitev împotriva Bulgariei, nr. 40063/98, pct. 102, 22 decembrie 2004 şi Solmaz împotriva Turciei, nr. 27561/02, pct. 29, CEDO 2007‑II (extrase)].
b) Justificarea arestării preventive
41. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie [Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 152, CEDO 2000-IV şi Calmanovici, citată anterior, pct. 90-94]. Aceasta reaminteşte că obiectul art. 5 § 3, care formează un tot unitar împreună cu § 1 c) din acelaşi articol [Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), 1 iulie 1961, pct. 14, seria A nr. 3], constă în a oferi persoanelor private de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară care urmăreşte să asigure că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar.
42. În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, pct. 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, pct. 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, 26 iunie 1991, pct. 51, seria A nr. 207 şi Hendriks împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 43701/04, 5 iulie 2007]. De asemenea, aceasta a hotărât că instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Mansur împotriva Turciei, 8 iunie 1995, pct. 55-56, seria A nr. 319‑B).
43. În primul rând, Curtea ia act de faptul că, în speţă, instanţele naţionale au prelungit periodic arestarea preventivă a reclamantului. Cu toate acestea, justificarea prelungirii arestării preventive nu se raporta la situaţia concretă a persoanei în cauză, vizând în mod general toate persoanele anchetate în cadrul procedurii. Or, deşi este conştientă de complexitatea unui anchete care se referă la un număr mare de inculpaţi, Curtea nu poate considera că o motivare globală pentru toţi inculpaţii aflaţi în detenţie ar putea îndeplini cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie dincolo de perioada iniţială a detenţiei (Calmanovici citată anterior, pct. 100, şi, mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 49, 2 martie 2006). Mai specific, aceasta observă că, deşi au făcut uneori referire la posibilitatea de a influenţa martorii sau la tentative de a fugi din ţară, instanţele naţionale nu au numit inculpaţii în cauză. Or, nimic din dosar nu permite să se constate că o asemenea motivare din partea instanţelor naţionale a fost generată de comportamentul reclamantului.
44. În continuare, Curtea recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive şi mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (I.A. împotriva Franţei, citată anterior, pct. 104-105). În consecinţă, continuarea detenţiei nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX (extrase)].
45. În această privinţă, Curtea admite că, în speţă, instanţele naţionale au putut justifica menţinerea arestării preventive a reclamantului prin persistenţa motivelor care justificaseră detenţia inculpaţilor şi prin imperativele anchetei. Cu toate acestea, potrivit Curţii, odată cu trecerea timpului, instanţele naţionale ar fi trebuit să aducă mai multe motive şi precizări pentru justificarea prelungirii acestei măsuri, şi nu să se limiteze la enumerarea sumară a acestor motive. Desigur, nevoia de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Garycki împotriva Poloniei, nr. 14348/02, pct. 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, instanţele interne nu au oferit nicio explicaţie pentru a justifica, odată cu trecerea timpului, modul în care punerea în libertate a reclamantului ar fi împiedicat ancheta.
46. În cele din urmă, Curtea ia act de faptul că instanţele naţionale au justificat necesitatea menţinerii măsurii arestării preventive prin pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi putut reprezenta punerea în libertate a inculpaţilor. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că nevoia de menţinere a ordinii publice, inclusiv protecţia oricărui acuzat, reprezintă un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate. Cu toate acestea, nu poate fi considerat pertinent şi suficient decât dacă este susţinut de fapte care să arate că eliberarea deţinutului ar afecta în mod real ordinea publică. În plus, detenţia nu este legitimă decât dacă ordinea publică este într-adevăr ameninţată (Letellier citată anterior, pct. 51).
47. În speţă, scurta trimitere la gravitatea faptelor săvârşite şi la modul în care acuzaţii le-ar fi săvârşit, perspectiva unei pedepse severe şi valoarea prejudiciului nu pot completa lipsa de motivaţie menţionată anterior, deoarece este de natură să genereze mai multe întrebări decât răspunsuri în privinţa rolului acestor elemente în pretinsa existenţă a unui pericol pentru ordinea publică în speţă (Calmanovici citată anterior, pct. 99). În special, Curtea subliniază că instanţele interne nu au justificat în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi fost efectiv ameninţată în cazul în care acuzatul ar fi fost liber. În plus, riscul unui impact negativ asupra opiniei publice descreşte pe măsură ce trece şocul iniţial provocat de infracţiune.
48. De altfel, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arest preventiv, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000 şi Patsouria, citată anterior, pct. 75-76). Or, în prezenta cauză, instanţele naţionale nu au luat în considerare o asemenea posibilitate.
49. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv.
50. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se verifice, de asemenea, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „promptitudine deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova, citată anterior, pct. 50 in fine).
Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 5 DIN CONVENŢIE
51. De asemenea, reclamantul se plânge că nu poate obţine despăgubiri, la nivel naţional, pentru privarea sa de libertate pe care o considera nelegală. Acesta invocă art. 5 § 5 din Convenţie care se citeşte după cum urmează:
„5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”
A. Cu privire la admisibilitate
52. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
53. Reclamantul subliniază că art. 504-507 C. proc. pen., care se referă la posibilitatea de a obţine o reparaţie în cazul arestării nelegale, nu sunt relevante pentru situaţia sa, şi anume lipsa de motivaţie a prelungirilor unei arestări preventive. Acesta adaugă că articolele citate anterior acordau o reparaţie numai atunci când nelegalitatea unei deţineri era stabilită prin ordonanţă a procurorului, prin hotărâre de revocare a arestării preventive sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.
54. Guvernul observă că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, reclamantul putea să conteste, în faţa instanţelor naţionale, ordonanţa parchetului de arestare preventivă, precum şi încheierile prin care se confirma arestarea preventivă sau prin care se dispunea prelungirea acestei măsuri. Or, reclamantul a omis să formuleze recurs împotriva unora dintre aceste ultime încheieri. În această privinţă, subliniază că inculpatul T.C.C. care formulase recurs împotriva încheierii din 5 octombrie 2001 a obţinut punerea sa în libertate (supra, pct. 18). De asemenea, acesta arată că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, citată anterior, instanţa era obligată să verifice în mod periodic temeinicia arestării preventive. Încheierile puteau fi atacate cu recurs în faţa instanţei ierarhic superioare.
55. Guvernul prezintă circa douăzeci de decizii pronunţate de instanţele naţionale între 2001 şi 2004, în care acestea au admis recursuri împotriva propunerilor de prelungire a măsurilor de arestare preventivă sau cereri de revocare a măsurilor de arestare preventivă. În vederea pronunţării deciziilor lor, instanţele au examinat, în fiecare situaţie, dacă măsura arestării preventive era justificată, ţinând seama de condiţiile impuse de lege şi de situaţia personală a inculpatului.
56. În continuare, Guvernul subliniază că, dat fiind că instanţele naţionale au respectat dispoziţiile legale şi au motivat necesitatea prelungirii măsurii privative de libertate, arestarea preventivă a reclamantului nu era contrară art. 5 § 3 din Convenţie. În afară de aceasta, reclamantul nu a obţinut o constatare a caracterului abuziv sau nelegal al detenţiei sale din partea autorităţilor naţionale. Prin urmare, persoana în cauză nu se putea prevala de dispoziţiile art. 504 şi 506 C. proc. pen.
2. Motivarea Curţii
57. Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 din Convenţie este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art. 5 § 1-4 (a se vedea, Wassink împotriva Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, pct. 28, seria A nr. 185‑A). Art. 5 enunţă, în speţă, o veritabilă normă substanţială [Neumeister împotriva Austriei (art. 50), 7 mai 1974, pct. 30, seria A nr. 17]. Prin urmare, dreptul la reparaţii enunţat la art. 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei [N.C. împotriva Italiei (GC), nr. 24952/94, pct. 49, CEDO 2002‑X]. Ţinând seama de concluziile sale din perspectiva art. 5 § 3 (supra, pct. 49 şi 50), Curtea consideră că art. 5 § 5 este aplicabil în speţă.
58. Curtea observă, la fel ca şi Guvernul, că reclamantul putea formula recursuri împotriva încheierilor prin care era prelungită arestarea sa preventivă pentru a solicita punerea sa în libertate, invocând circumstanţele personale. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că nu a luat în considerare în examinarea sa perioadele de arestare preventivă pentru care reclamantul nu şi-a exercitat dreptul de recurs (supra, pct. 39‑40). De asemenea, aceasta constată că, pentru restul perioadei, deşi reclamantul şi-a utilizat dreptul de recurs, instanţele naţionale au considerat că prelungirea arestării preventive a reclamantului era justificată în mod corespunzător. Prin urmare, deşi Curtea nu contestă, în principiu, eficacitatea recursului introdus de Codul de procedură penală împotriva încheierilor prin care era prelungită arestarea preventivă, nu este mai puţin adevărat că, în cauză, acesta nu a putut oferi reclamantului mai multe justificări cu privire la necesitatea prelungirii arestării sale preventive.
59. În plus, Curtea observă că art. 504-506 C. proc. pen., în versiunile sale redactate înainte şi după modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, nu oferea un recurs eficace pentru situaţia reclamantului. Cu acest titlu, este necesar să se observe că, potrivit art. 504 C. proc. pen., astfel cum era în vigoare înainte de modificările pe care i le-a adus Legea nr. 281/2003, se puteau acorda despăgubiri pentru o arestare preventivă numai în cazul achitării, al scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării urmăririi penale [Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 264‑271, CEDO 2003‑VI (extrase) şi Rupa citată anterior, pct. 214]. În urma modificărilor aduse art. 504, citat anterior, orice reparaţie era condiţionată de constatarea nelegalităţii detenţiei prin ordonanţă a parchetului sau prin decizia unei instanţe (supra, pct. 29), ceea ce nu este cazul în speţă.
60. Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a stabilit că reclamantul avea la dispoziţie, la nivel naţional, posibilitatea de a obţine reparaţii pentru privarea sa de libertate, contrară art. 5 § 3 din Convenţie (Mitev împotriva Bulgariei, nr. 40063/98, pct. 132-138, 22 decembrie 2004).
Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcat art. 5 § 5 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
61. Invocând art. 5 § 1 c) şi 2 din Convenţie, reclamantul se plânge de nelegalitatea arestării sale preventive, subliniind că nu existau motive plauzibile pentru a dispune această măsură, şi de faptul că nu i-au fost aduse la cunoştinţă motivele care au justificat această măsură. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta se plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate din cauza sechestrului dispus de parchet asupra bunurilor sale. Din perspectiva art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că, în timpul urmăririi penale, nu a putut interoga martorii apărării şi că nu a fost confruntat cu unii inculpaţi. De asemenea, subliniază că este nevinovat. Invocând art. 8 din Convenţie, acesta se plânge, în cele din urmă, de o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii private, din cauza publicării în ziarele locale, fără consimţământul său, a fotografiei sale făcute de autorităţi pentru dosarul penal şi a celei care îl înfăţişa în boxa acuzaţilor.
62. În observaţiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului, acesta precizează că arestarea sa preventivă a fost dispusă de un procuror şi că nu a fost adus de îndată în faţa unui judecător pentru a verifica temeinicia arestării sale preventive. De asemenea, subliniază că această măsură a fost prelungită de mai multe ori în absenţa sa şi că doar la 23 august 2001 a avut posibilitatea de a-şi susţine personal cauza în faţa unei instanţe.
63. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
64. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
65. Reclamantul solicită 5 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând pierderea remuneraţiei în timpul perioadei sale de arestare preventivă, şi 111 200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
66. Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat şi pretinsele încălcări ale art. 5 § 3 şi 5 din Convenţie. De asemenea, apreciază că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este exorbitantă, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii în materie, şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
67. Curtea reaminteşte că nu acordă despăgubiri băneşti în temeiul art. 41 decât dacă este convinsă că pierderea sau prejudiciul reclamat rezultă în mod real din încălcarea constatată.
68. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele care au condus la constatarea încălcării Convenţiei şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicită despăgubiri. Pe de altă parte, aceasta evidenţiază că reclamantul a fost condamnat şi că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută din pedeapsă. În consecinţă, Curtea consideră că cererea nu poate fi admisă (mutatis mutandis Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002‑VI).
69. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, aceasta îi acordă 5 200 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
70. De asemenea, reclamantul solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în timpul procedurii şi pentru onorariul avocaţilor, precum şi 100 EUR pentru cheltuielile poştale ocazionate de corespondenţa cu Curtea. Acesta nu furnizează documente justificative decât pentru această ultimă sumă.
71. Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru suma solicitată cu titlu de cheltuieli de procedură şi onorariul avocaţilor.
72. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea apreciază rezonabilă suma de 100 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
73. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 şi 5 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 5 din Convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5 200 EUR (cinci mii două sute de euro), pentru prejudiciul moral, şi suma de 100 EUR (o sută de euro) pentru cheltuielile de judecată, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 iulie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy