CASE OF DEL RÍO PRADA v. SPAIN - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2014. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA DEL RÍO PRADA împotriva SPANIEI

(Cererea nr. 42750/09)

HOTĂRÂRE

[Extrase]

STRASBOURG

21 octombrie 2013

Hotărârea este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.

În cauza Del Río Prada împotriva Spaniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Mare Cameră compusă din:

Dean Spielmann, președinte,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Elisabeth Steiner,
George Nicolaou,
Luis López Guerra,
Ledi Bianku,
Ann Power-Forde,
Işıl Karakaş,
Paul Lemmens,
Paul Mahoney,
Aleš Pejchal,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco,
Faris Vehabović, judecători,
și Michael O’Boyle, grefier adjunct,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la datele de 20 martie 2013 și, respectiv, 12 septembrie 2013,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 42750/09) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean spaniol, doamna Inés del Río Prada („reclamanta”), la data de 3 august 2009.

2. Reclamanta a fost reprezentată de către domnii S. Swaroop, M. Muller și M. Ivers, avocați practicanți în Londra, domnul D. Rouget, avocat practicant în Bayonne, doamna A. Izko Aramendia, avocat practicant în Pamplona și domnul U. Aiartza Azurtza, avocat practicant în San Sebastian. Guvernul spaniol („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, domnul F. Sanz Gandásegui, și de către co-Agentul său, domnul I. Salama Salama, consilier de stat.

3. Reclamanta s-a plâns în special că, începând cu data de 3 iulie 2008, menţinerea sa în detenție nu a fost „legală” și nici „conformă căilor legale”, raportat la cerințele articolului 5 § 1 din Convenție. În temeiul articolului 7, aceasta s-a mai plâns și de faptul că ceea ce ea aprecia ca fiind aplicarea retroactivă a unui reviriment de jurisprudenţă a Curții Supreme ulterior condamnării sale a condus la prelungirea duratei detenției în cazul său cu aproape nouă ani.

4. Cererea a fost repartizată Secției a III-a a Curții (conform articolului 52 § 1 din Regulamentul Curții – „regulament”). La data de 19 noiembrie 2009 președintele Secției a III-a a hotărât să comunice Guvernului cererea, stabilind totodată că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (articolul 29 § 1 din Convenție). La data de 10 iulie 2012, o Cameră din cadrul aceleiași Secții, compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Luis López Guerra și Nona Tsotsoria, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție, a pronunțat hotărârea. Camera a decis în unanimitate că pretențiile invocate în temeiul articolului 7 și al articolului 5 § 1 din Convenție sunt admisibile și că restul pretențiilor sunt inadmisibile, după care a constatat că a existat o încălcare a acestor prevederi.

5. La data de 4 octombrie 2012, Curtea a fost sesizată de către Guvern cu o cerere de trimitere a cauzei în fața Marii Camere. La data de 22 octombrie 2012, un complet din cadrul Marii Camere a decis să trimită cauza în fața acesteia (articolul 43 din Convenție).

6. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolului 26 §§ 4 și 5 din Convenție și a articolului 24 din regulament.

7. Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (articolul 59 § 1 din regulament) cu privire la fondul cauzei.

8. În plus, au fost depuse și observații de terț intervenient de către doamna Róisín Pilla, în numele Comisiei Internaționale a Juriștilor (CIJ), a cărei intervenție în procedura scrisă a fost autorizată de către Președinte (articolul 36 § 2 din Convenție și articolul 44 § 3 din regulament).

9. O audiență publică a avut loc în incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 20 martie 2013 (articolul 59 § 3 din regulament).

În fața Curții s-au prezentat:

(a) pentru Guvern
DlI. Salama Salama, co-Agent,
DlF. Sanz Gandásegui, Agent,
DlJ. Requena Juliani,
DlJ. Nistal Buron, consilieri;

(b) pentru reclamantă
DlM. Muller,
DlS. Swaroop,
DlM. Ivers,avocați,
DlD. Rouget,
DnaA. Izko Aramendia,
DlU. Aiartza Azurtza, consilieri.

Curtea a ascultat pledoariile domnilor Muller, Swaroop, Ivers și Salama Salama, precum și răspunsurile oferite de domnii Muller, Swaroop, Ivers și Sanz Gandásegui la întrebările sale.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

10. Reclamanta s-a născut în 1958. Aceasta execută o pedeapsă cu închisoarea în regiunea Galiției.

11. În urma a opt proceduri penale distincte desfăşurate în fața Audiencia Nacional[1], reclamanta a fost condamnată astfel:

- prin hotărârea nr. 77/1988 din 18 decembrie 1988: la opt ani de închisoare pentru apartenența la o organizație teroristă; la șapte ani de închisoare pentru deținere ilegală de arme; la patru ani de închisoare pentru deținere de material explozibil; la patru ani de închisoare pentru fals; și la șase luni de închisoare pentru uzul de documente de identitate falsificate;

- prin hotărârea nr. 8/1989 din 27 ianuarie 1989: la șaisprezece ani de închisoare pentru distrugere de bunuri, în concurs cu șase fapte de vătămare corporală gravă, una de vătămare corporală și nouă de loviri și alte violențe;

- prin hotărârea nr. 43/1989 din 22 aprilie 1989: la două pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și nouă de ani pentru infracțiunile de loviri și vătămări cauzatoare de moarte și de omor;

- prin hotărârea nr. 54/1989 din 7 noiembrie 1989, la treizeci de ani de închisoare pentru loviri și vătămări cauzatoare de moarte; la unsprezece pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și nouă de ani pentru tot atâtea infracțiuni de omor; la șaptezeci și opt de pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și patru de ani pentru tot atâtea tentative de omor; și la unsprezece ani de închisoare pentru distrugere de bunuri. Audiencia Nacional a dispus ca, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973, durata maximă a pedepsei de executat (condena) să fie de treizeci de ani;

- prin hotărârea nr. 58/1989 din 25 noiembrie 1989: la trei pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și nouă de ani pentru o infracțiune de loviri ;i vătămări cauzatoare de moarte și două de omor. Audiencia Nacional a dispus ca, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973, durata maximă a pedepsei de executat (condena) să fie de treizeci de ani;

- prin hotărârea nr. 75/1990 din 10 decembrie 1990: la treizeci de ani de închisoare pentru loviri și vătămări cauzatoare de moarte; la patru pedepse cu închisoarea a câte treizeci de ani pentru tot atâtea infracțiuni de omor; la unsprezece pedepse cu închisoarea a câte douăzeci de ani pentru tot atâtea tentative de omor; și la opt ani de închisoare pentru acte de terorism. Hotărârea menționa faptul că, în ceea ce privește pedepsele privative de libertate, trebuia luată în considerare durata maximă de executat, așa cum era prevăzută în articolul 70.2 din Codul penal din 1973;

- prin hotărârea nr. 29/1995 din 18 aprilie 1995: la douăzeci și opt de ani de închisoare pentru loviri și vătămări cauzatoare de moarte și la douăzeci de ani și o zi pentru o tentativă de omor. Instanța a făcut din nou trimitere la limitele prevăzute de articolul 70.2 din Codul penal;

- prin hotărârea nr. 24/2000 din 8 mai 2000: la treizeci de ani de închisoare pentru o infracțiune de loviri și alte violențe în concurs ideal cu o tentativă de omor; la douăzeci și nouă de ani de închisoare pentru omor; la șaptesprezece pedepse cu închisoarea a câte douăzeci și patru de ani pentru tot atâtea tentative de omor; și la unsprezece ani de închisoare pentru distrugere de bunuri. Hotărârea prevedea faptul că pedeapsa de executat nu trebuia să depășească limita prevăzută în articolul 70.2 din Codul penal din 1973. Pentru a stabili legea penală aplicabilă (Codul penal din 1973, aplicabil la data săvârșirii faptelor, sau Codul penal ulterior din 1995), Audiencia Nacional a apreciat că legea penală cea mai favorabilă era Codul penal din 1973, datorită duratei maxime de executare a pedepsei cu închisoarea, prevăzută în articolul 70.2 din acel cod, alături de reducerea pedepsei în considerarea muncii prestate în cursul detenției, prevăzută de articolul 100 din același cod.

12. Durata totală a pedepselor cu închisoarea la care reclamanta a fost condamnată pentru toate aceste infracțiuni, săvârșite între anii 1982 și 1987, era de peste 3 000 de ani.

13. Reclamanta a fost plasată în arest preventiv din data de 6 iulie 1987 până la data de 13 februarie 1989 și a început să își execute prima sentință ulterior condamnării, la data de 14 februarie 1989.

14. Printr-o decizie din data de 30 noiembrie 2000, Audiencia Nacional a informat reclamanta că, datorită conexiunilor legale şi cronologice dintre infracţiunile pentru care a fost condamnată, era posibilă contopirea pedepselor aplicate (acumulación de penas), în conformitate cu prevederile secţiunii 988 din Legea privind procedura penală (Ley de Enjuiciamiento Criminal) coroborate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973, în vigoare la data săvârşirii faptelor. Audiencia Nacional a fixat durata maximă a pedepsei de executat de către reclamantă la treizeci de ani, în considerarea tuturor pedepselor privative de libertate pronunţate împotriva sa.

15. Printr-o decizie din 15 februarie 2001, Audiencia Nacional a fixat data de 27 iunie 2017 ca dată la care reclamanta şi-ar fi executat în întregime pedeapsa cu închisoarea (liquidación de condena).

16. Pe 24 aprilie 2008, ţinând cont de reducerea de 3 282 de zile la care reclamanta era îndreptăţită în considerarea muncii prestate cu începere din 1987, autorităţile din penitenciarul Murcia, unde aceasta îşi executa pedeapsa, au propus către Audiencia Nacional punerea sa în libertate la data de 2 iulie 2008. Din documentele depuse la dosar de către Guvern reiese că reclamanta a beneficiat de reduceri ordinare şi extraordinare de pedeapsă prin deciziile judecătorilor responsabili pentru executarea pedepselor (Jueces de Vigilancia Penitenciaria în primă instanţă şi Audiencias Provinciales în apel) în 1993, 1994, 1997, 2002, 2003 şi 2004, pentru întreţinerea curăţeniei penitenciarului, a celulei proprii şi a spaţiilor comune şi pentru urmarea de studii universitare.

17. Totuşi, pe 19 mai 2008, Audiencia Nacional a respins propunerea şi a solicitat autorităţilor penitenciarului să propună o altă dată pentru punerea în libertate a reclamantei, în baza unui nou precedent (cunoscut sub numele de „doctrina Parot”) introdus de Curtea Supremă în hotărârea sa nr. 197/2006 din 28 februarie 2006. Conform acestei noi jurisprudenţe, modificările regimului juridic de executare (beneficios) şi reducerile de pedeapsă nu se mai raportau la durata maximă a pedepsei închisorii de treizeci de ani, ci în mod succesiv la fiecare dintre pedepsele aplicate (a se vedea “Dreptul şi practica interne pertinente”, paragrafele 39-42 de mai jos).

18. Audiencia Nacional a explicat că noua jurisprudenţă se aplica numai persoanelor condamnate sub imperiul Codului penal din 1973 şi faţă de care se făcuse aplicarea prevederilor articolului 70.2 din acelaşi cod. Dat fiind că reclamanta se afla în această situaţie, data punerii sale în libertate urma să fie modificată în mod corespunzător.

19. Reclamanta a formulat un apel (súplica) împotriva acestei decizii. Ea a susţinut, printre altele, că aplicarea hotărârii Curţii Supreme încălca principiul neretroactivităţii legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului, întrucât, în loc de a se raporta la durata maximă de executat, care era de treizeci de ani, reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în cursul detenţiei urmau a se raporta la fiecare dintre pedepsele aplicate. În opinia sa, efectul era acela al unei prelungiri a duratei pedepsei de executat cu aproximativ nouă ani. Modalitatea de finalizare a acestei proceduri nu a fost adusă la cunoştinţa Curţii.

20. Printr-o ordonanţă din data de 23 iunie 2008, bazată pe o nouă propunere formulată de autorităţile penitenciarului, Audiencia Nacional a fixat la 27 iunie 2017 data punerii definitive în libertate a reclamantei (licenciamiento definitivo).

21. Reclamanta a formulat un apel (súplica) împotriva ordonanţei din 23 iunie 2008. Printr-o decizie din 10 iulie 2008, Audiencia Nacional a respins apelul reclamantei, motivând că problema în cauză nu ţinea de limitele pedepselor cu închisoarea, ci mai degrabă de modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru a determina data punerii în libertate a persoanei încarcerate. Astfel de reduceri urmau să se raporteze în mod individual la fiecare dintre pedepsele aplicate. În sfârşit, Audiencia Nacional a considerat că principiul aplicării neretroactive nu fusese încălcat, întrucât legea penală incidentă în cazul de faţă fusese cea în vigoare la data aplicării sale.

22. Invocând articolele 14 (interzicerea discriminării), 17 (dreptul la libertate), 24 (dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă) şi 25 (principiul legalităţii) din Constituţie, reclamanta a formulat un apel amparo în faţa Curţii Constituţionale. Printr-o decizie din 17 februarie 2009, Curtea Constituţională a respins apelul ca inadmisibil pe motiv că reclamanta nu demonstrase în ce măsură pretenţiile erau relevante din punct de vedere constituţional.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

[...]

ÎN DREPT

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 7 DIN CONVENŢIE

56. Reclamanta a pretins că ceea ce ea aprecia ca fiind aplicarea retroactivă a unui reviriment de jurisprudență a Curții Supreme ulterior condamnării sale i-ar fi prelungit durata detenției cu aproximativ nouă ani, contrar articolului 7 din Convenție, care prevede în felul următor:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

A. Hotărârea Camerei

57. Prin hotărârea sa din data de 10 iulie 2012, Camera a statuat în sensul existenței unei încălcări a articolului 7 din Convenție.

58. Ea a ajuns la această concluzie după ce a subliniat, mai întâi, că deși prevederile Codului penal din 1973 aplicabile reducerilor de pedeapsă și duratei maxime a pedepsei închisorii pe care o persoană o putea executa – anume treizeci de ani conform articolului 70 din același cod – prezentau o oarecare ambiguitate, în practică, autoritățile penitenciarelor și instanțele spaniole aveau tendința de a considera durata maximă de încarcerare ca fiind o pedeapsă nouă, independentă, la care trebuiau să se raporteze ajustări precum reducerea pedepsei în baza muncii prestate în cursul detenției. Camera a conchis că, la momentele săvârșirii faptelor penale imputate și al luării deciziei de contopire a pedepselor aplicate (pe 30 noiembrie 2000), dreptul spaniol pertinent, inclusiv ramura sa jurisprudențială, fusese formulat, per ansamblu, cu suficientă precizie pentru a-i permite reclamantei să prevadă întinderea pedepsei aplicate și modalitatea de executare a acesteia (paragraful 55 din hotărâre, cu o trimitere, per a contrario, la cauza Kafkaris împotriva Ciprului [MC], nr. 21906/04, § 150, ECHR 2008).

59. În al doilea rând, Camera a observat că, în situația reclamantei, noua interpretare adoptată de Curtea Supremă referitoare la modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă condusese la o prelungire retroactivă a duratei de încarcerare a reclamantei cu aproximativ nouă ani, privând-o astfel de reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în cursul detenției, la care ar fi fost de altfel îndreptățită. În aceste condiții, ea a apreciat că măsura respectivă nu numai că a privit executarea pedepsei reclamantei, dar a avut și un impact decisiv asupra întinderii „pedepsei” în sensul articolului 7 (paragraful 59 din hotărâre).

60. În al treilea rând, Camera a luat notă de faptul că revirimentul jurisprudențial adoptat de Curtea Supremă nu avea nicio bază în jurisprudența preexistentă și de faptul că însuși Guvernul a recunoscut că practica anterioară a penitenciarelor și a instanțelor ar fi fost mult mai favorabilă reclamantei. Ea a subliniat că revirimentul de jurisprudență intervenise după intrarea în vigoare a noului Cod penal din 1995, care suprimase prevederile referitoare la reducerea pedepselor în baza muncii prestate în închisoare și introdusese noi reguli – mai stricte - pentru aplicarea schimbărilor regimului juridic de executare a pedepselor în situația deținuților condamnați la mai multe pedepse cu închisoarea de lungă durată. În acest sens, Camera a precizat că instanțele interne nu trebuie să aplice, în mod retroactiv și în detrimentul persoanei interesate, politica penală introdusă prin modificările legislative intervenite ulterior săvârșirii infracțiunii (paragraful 62 din hotărâre). Ea a concluzionat că, la data săvârșirii faptelor și la momentul contopirii tuturor pedepselor și al fixării duratei maxime a detenției, reclamantei îi era dificil, dacă nu chiar imposibil, să prevadă că modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă va face obiectul unui reviriment de jurisprudență a Curții Supreme în anul 2006, că acesta va fi pus în practică în cazul său și că, drept urmare, durata detenției sale va fi prelungită în mod considerabil (paragraful 63 din hotărâre).

B. Observațiile părților în fața Marii Camere

1. Reclamanta

61. Reclamanta a susținut că durata maximă a detenției sale, anume de treizeci de ani, așa cum fusese fixată prin decizia de contopire a pedepselor și de stabilire a unui plafon maxim a duratei de executat, adoptată la 30 noiembrie 2000, constituia o nouă pedeapsă și/sau o stabilire finală a pedepsei în cazul său. Ea și-a exprimat acordul cu concluzia Camerei conform căreia, în timp ce aceasta își executa pedeapsa privativă de libertate, putea spera în mod legitim, în baza practicii existente la acel moment, ca reducerile de pedeapsă la care era îndreptățită în baza muncii prestate încă din 1987 să se aplice la durata maximă de treizeci de ani a pedepsei închisorii, așa cum era prevăzută de lege.

62. În aceste condiții, reclamanta a estimat că aplicarea în cazul său a revirimentului jurisprudențial operat prin hotărârea nr. 197/2006 a Curții Supreme echivala cu aplicarea retroactivă a unei pedepse suplimentare ce nu putea fi caracterizată pur și simplu drept o măsură privitoare la executarea sentinței. Ea a apreciat că, drept urmare a acestui reviriment, durata de treizeci de ani fixată prin decizia din 30 noiembrie 2000, despre care fusese notificată în aceeași zi, a încetat să mai fie văzută drept o nouă pedeapsă distinctă și/sau o sentință definitivă, iar diversele sentințe pronunțate împotriva sa între anii 1988 și 2000 (totalizând peste 3 000 de ani de închisoare) în decursul a opt procese au fost oarecum restaurate. Reclamanta a pretins că, prin aplicarea reducerilor de pedeapsă la fiecare dintre sentințele pronunțate, luate separat, instanțele spaniole au privat-o de reducerile de pedeapsă deja acordate și i-au prelungit cu nouă ani durata detenției sale. Procedând astfel, instanțele în cauză nu numai că au schimbat regulile aplicabile reducerilor de pedeapsă, dar au și redefinit și/sau modificat în mod substanțial „pedeapsa” pe care fusese informată că urma să o execute.

63. Reclamanta a susținut că revirimentul de jurisprudență operat de către Curtea Supremă prin hotărârea sa nr. 197/2006 nu era în mod rezonabil previzibil în lumina practicii și jurisprudenței anterioare și a făcut ca reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în detenție, prevăzute de Codul penal din 1973, să fie lipsite de orice efect util pentru persoanele aflate într-o situație similară cu cea a reclamantei. În opinia sa, hotărârea în cauză a condus la aplicarea în cazul său a politicii penale ce a inspirat noul Cod penal din 1995, în ciuda faptului că intenția autorilor acelui text fusese aceea de a menține prevederea referitoare la reducerea pedepsei conform Codului penal din 1973 în beneficiul oricărei persoane condamnate în baza acestui din urmă cod.

64. Cu titlu subsidiar, era evident faptul că la momentul săvârșirii faptelor incriminate, dreptul spaniol nu era formulat cu suficientă precizie pentru a-i permite reclamantei să determine, în mod rezonabil în circumstanțele respective, care era întinderea pedepsei aplicate și modalitatea de executare a acesteia (reclamanta a făcut trimitere la cauza Kafkaris, citată mai sus, § 150). În opinia sa, Codul penal din 1973 era ambiguu prin aceea că nu preciza dacă durata maximă a detenției de treizeci de ani era o pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare, dacă sentințele individuale subzistau ulterior contopirii lor și nici la care dintre sentințe trebuia să se aplice reducerea pedepsei în baza muncii prestate. Hotărârea nr. 197/2006 nu ar fi clarificat chestiunea determinării pedepsei, de vreme ce Curtea Supremă nu a infirmat în mod expres decizia sa din 25 mai 1990 în conformitate cu care contopirea pedepselor prevăzută de articolul 70.2 din Codul penal din 1973 constituia o modalitate de determinare a pedepsei.

De altfel, dacă decizia respectivă ar fi fost încă în vigoare, Audiencia Nacional ar fi trebuit să aleagă între diferitele sentințe cărora li s-ar fi putut aplica reducerile de pedeapsă, și anume între durata maximă de treizeci de ani și pedepsele individuale. În conformitate cu jurisprudența Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), hotărâre ([MC], nr. 10249/03, 17 septembrie 2009), Audiencia Nacional ar fi fost obligată să aplice legea penală mai favorabilă, ținând cont totodată de circumstanțele particulare ale cauzei.

65. De asemenea, distincția dintre pedeapsă și executarea sa nu era întotdeauna clară în practică. Guvernului îi revenea, atunci când se baza pe o astfel de distincție, sarcina de a dovedi faptul că ea se aplica într-o situație anume, mai ales când lipsa de claritate se datora modului în care Statul a redactat sau aplicat propriile legi. Prezenta cauză ar trebui distinsă de afacerile ce privesc măsuri discreționare de punere anticipată în libertate sau măsuri care nu implică o redefinire a pedepsei (reclamanta a făcut trimitere la cauzele Hogben, citată mai sus, Hosein împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 26293/95, decizia Comisiei din 28 februarie 1996; Grava, citată mai sus; și Uttley împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (dec.), nr. 36946/03, 29 noiembrie 2005). În subsidiar, din punctul de vedere al calității legii, prezenta cauză s-ar apropia mai degrabă de afacerea Kafkaris în ceea ce privește incertitudinea întinderii și a substanței pedepsei, incertitudine datorată în parte modalității de interpretare și de aplicare a regulilor privind reducerea pedepsei. În orice caz, așa cum reieșea din hotărârea Kafkaris, cerința „calității legii” se aplica atât întinderii pedepsei, cât și modalității sale de executare, în special atunci când conţinutul și executarea pedepsei erau strâns legate.

66. În sfârșit, în ceea ce privește jurisprudența existentă în cauzele penale, chiar admițând că instanțele pot să-și modifice abordarea practică în mod legitim pentru a răspunde evoluțiilor sociale, Guvernul nu ar fi avansat motivele pentru care revirimentul jurisprudențial trebuia să se aplice retroactiv. În orice caz, nici Guvernul și nici instanțele nu au declarat că revirimentul din anul 2006 s-ar fi aplicat reclamantei drept răspuns la „noile realități sociale”.

2. Guvernul

67. Guvernul a reiterat faptul că reclamanta făcea parte din gruparea criminală ETA și că participase la numeroase atacuri teroriste începând cu 1982 și până la încarcerarea sa în 1987. Acesta a mai adăugat că, pentru infracțiunile săvârșite, reclamanta fusese condamnată între 1988 și 2000 la pedepse cu închisoarea de o durată de peste 3 000 de ani, pentru douăzeci și trei de omoruri, cincizeci și șapte de tentative de omor și alte infracțiuni. El a susținut că diversele hotărâri de condamnare a reclamantei fuseseră întemeiate pe Codul penal din 1973, în vigoare la momentul săvârșirii faptelor penale și care oferea o definiție foarte clară a diferitelor infracțiuni și a pedepselor aplicabile acestora. Cinci dintre hotărârile de condamnare a reclamantei, precum și decizia din 30 noiembrie 2000 de contopire a pedepselor și de stabilire a unei durate maxime de detenție, i-au adus la cunoștință reclamantei faptul că, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal, durata totală a pedepsei închisorii pe care urma să o execute era de treizeci de ani. Guvernul a mai subliniat că la 15 februarie 2001, dată la care Audiencia Nacional a adoptat decizia prin care a fixat data la care reclamanta și-ar fi executat în totalitate pedeapsa la 27 iunie 2017, aceasta din urmă obţinuse deja reduceri de pedeapsă de peste patru ani de zile în baza muncii prestate în detenţie. Întrucât reclamanta nu a atacat cu apel respectiva decizie, se putea considera că aceasta achiesase la data de punere în libertate astfel fixată de Audiencia Nacional.

68. Aşa cum reieşea în mod clar din prevederile Codului penal din 1973, durata maximă de treizeci de ani nu trebuia privită ca o nouă pedeapsă, ci mai degrabă ca o măsură de plafonare a duratei totale a detenţiei faţă de diversele sentinţe de condamnare, ce urmau a fi executate succesiv, în ordinea descrescătoare a severităţii acestora, devenind caduce în ceea ce priveşte orice surplus. Singurul scop urmărit prin contopirea şi plafonarea pedepselor a fost acela de a fixa durata pedepsei efective de executat, ca urmare a tuturor sentinţelor pronunţate în diversele procese penale. De asemenea, articolul 100 din Codul penal din 1973 era la fel de clar în ceea ce priveşte faptul că reducerile pedepsei în baza muncii prestate în cursul detenţiei urmau a se raporta la „pedeapsa aplicată”, cu alte cuvinte la fiecare dintre pedepsele individuale, până la atingerea duratei maxime de executat.

69. În timp ce era adevărat că în practică, anterior pronunţării de către Curtea Supremă a hotărârii nr. 197/2006, penitenciarele şi instanţele spaniole aveau tendinţa de a aplica reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în cursul detenţiei prin raportare la durata maximă de treizeci de ani de încarcerare, acea practică nu privea determinarea pedepsei, ci executarea ei. Mai mult, practica respectivă nu avea niciun fundament în jurisprudenţa Curţii Supreme în absenţa oricărui principiu referitor la modalitatea de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenţiei. O singură hotărâre pronunţată de Curtea Supremă în 1994 nu era suficientă pentru a crea jurisprudenţă conform dreptului spaniol. Practica instanţei supreme în materie nu fusese stabilită cu precizie până la pronunţarea hotărârii nr. 197/2006. Mai mult, Guvernul a susţinut că jurisprudenţa respectivă fusese confirmată de Curtea Constituţională în unanimitate în diverse hotărâri pronunţate la data de 29 martie 2012, ce conţineau numeroase trimiteri la jurisprudenţa Curţii cu privire la distincţia dintre „pedeapsă” şi „executarea” acesteia.

70. În opinia Guvernului, Camera a apreciat în mod eronat că aplicarea „doctrinei Parot” a lipsit de efectivitate reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenţiei acordate deţinuţilor în conformitate cu Codul penal din 1973. Reducerile de pedeapsă continuau să se aplice, însă raportat la fiecare pedeapsă în parte, până la atingerea duratei maxime de executat. Limita de treizeci de ani putea fi atinsă înainte ca reducerile pedepsei în baza muncii prestate în detenţie să fi avut un impact semnificativ asupra pedepselor aplicate numai în cazurile infracţiunilor celor mai grave, cum ar fi cele săvârşite de reclamantă. În aceeaşi măsură, Camera a apreciat în mod eronat că instanţa supremă a aplicat retroactiv politica ce a inspirat reformele legislative din 1995 şi 2003. Era evident că reformele în cauză nu menţionau sub nicio formă modalităţile de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenţiei, suprimate de Codul penal din 1995. Dacă politica penală aflată la baza legii din 2003 ar fi fost aplicată retroactiv, durata maximă a pedepsei cu închisoarea de executat de către reclamantă ar fi fost de patruzeci de ani.

71. Prin hotărârea pronunţată, Camera s-a îndepărtat de la jurisprudenţa sa cu privire la distincţia dintre măsurile ce constituie o „pedeapsă” în sine şi cele referitoare la „executarea” unei pedepse. Conform acelei jurisprudenţe, o măsură referitoare la reducerea unei pedepse sau la o modificare a sistemului de liberare condiţionată nu constituia parte integrantă a unei „pedepse” în sensul articolului 7 (Guvernul a făcut trimitere la cauza Grava, citată mai sus, § 51; Uttley, citată mai sus; Kafkaris, citată mai sus, § 142; precum şi decizia Hogben, citată mai sus). În cauza Kafkaris, Curtea a admis că o reformă a legislaţiei penitenciare, aplicată retroactiv şi excluzând persoanele condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă de la beneficiul reducerii pedepsei pentru munca prestată în închisoare, privea executarea pedepsei şi nu pedeapsa aplicată (paragraful 151). Guvernul a susţinut că, în prezenta cauză, nu a existat nicio modificare a regimului juridic al penitenciarelor. Singurul efect pe care hotărârea nr. 197/2006 pronunţată de Curtea Supremă l-a avut asupra reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare a fost acela de a împiedica devansarea datei de punere în libertate a reclamantei cu nouă ani de zile şi nu de a prelungi pedeapsa pronunţată împotriva acesteia.

72. Prezenta cauză se distinge de cazurile care se referă în mod clar la pedeapsă şi nu la executarea ei (Guvernul a indicat cauzele Scoppola (nr. 2); Gurguchiani şi M. v. Germany, toate citate mai sus). Măsura litigioasă privea reducerea pedepsei sau „punerea anticipată în libertate” şi nu durata maximă ce putea fi executată în conformitate cu toate pedepsele aplicate, durată care nu fusese modificată. Reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare urmăreau alt scop decât pedeapsa în sine, fiind măsuri legate de executarea acesteia din urmă atâta timp cât permiteau punerea în libertate a deţinuţilor înainte de executarea integrală a pedepsei, cu condiţia ca aceştia să fi demonstrat voinţa de reinserţie socială prin intermediul muncii sau al desfăşurării altor activităţi remunerate. În aceste condiţii, reducerile pedepsei în baza muncii prestate în închisoare nu puteau fi considerate drept măsuri impuse ulterior condamnării pentru o „faptă penală”; în schimb, ele erau măsuri referitoare la comportamentul deţinutului în timpul executării pedepsei sale. În orice caz, reducerile în cauză nu prezentau niciun grad de „severitate” întrucât ele operau mereu în favoarea deţinutului interesat prin devansarea datei punerii sale în libertate.

73. Guvernul a mai susţinut că hotărârea Camerei era contrară jurisprudenţei Curţii referitoare la chestiunea de a şti în ce măsură un făptuitor poate să prevadă, la momentul săvârşirii faptei, durata exactă a detenţiei la care ar putea fi condamnat. Întrucât reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în închisoare erau o chestiune de natură pur penitenciară, Curţii Supreme nu i se putea reproşa faptul ca s-a îndepărtat de la practica sa anterioară referitoare la aplicarea reducerilor de pedeapsă, măsura neavând niciun fel de incidenţă asupra drepturilor garantate de articolul 7. Curtea nu a susţinut niciodată că cerinţa previzibilităţii s-ar extinde şi asupra duratei exacte a pedepsei privative de libertate de executat, ţinând seama de modificările regimului juridic de executare, de reduceri ale pedepsei, de graţieri sau alţi factori ce afectează executarea unei pedepse. Aceste aspecte erau imposibil de prevăzut şi de calculat ex ante.

74. În sfârşit, Guvernul a susţinut că implicaţiile hotărârii Camerei erau contestabile întrucât puneau la îndoială valoarea şi funcţia pe care Curtea însăşi le-a atribuit jurisprudenţei în chestiunile penale şi de natură penitenciară (Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei [MC], nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, § 50, ECHR 2001‑II). Camera a considerat că o singură hotărâre pronunţată în 1994 – eronată, în ciuda confirmării de către practica administrativă – ar trebui să prevaleze faţă de jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme, confirmată de Curtea Constituţională, deşi jurisprudenţa acesteia din urmă corespundea mai bine literei legii în vigoare la data faptelor. Orice interpretare judiciară ce ţine seama de litera legii aplicabile nu poate, ca o chestiune de principiu, să fie considerată ca fiind neprevizibilă.

C. Observațiile terțului intervenient

75. Comisia Internaţională a Juriştilor a subliniat că principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, consacrat de articolul 7 din Convenţie şi de alte instrumente internaţionale, este un element esenţial al supremaţiei legii. Aceasta a apreciat că, în conformitate cu acest principiu, precum şi cu obiectul şi scopul articolului 7, care interzic orice formă de arbitrariu în aplicarea legii, conceptele autonome de „lege” şi „pedeapsă” trebuie să aibă o interpretare suficient de largă pentru a putea evita strecurarea aplicării retroactive a unei legi penale sau a unei pedepse în detrimentul persoanei condamnate. Ea a susţinut că atunci când modificările aduse unei legi sau interpretării legii afectează pedeapsa sau reducerea ei de o aşa manieră încât conduce la alterarea semnificativă a pedepsei într-o formă ce nu era previzibilă la momentul aplicării sale iniţiale, în detrimentul persoanei condamnate şi a drepturilor sale garantate de Convenţie, modificările în cauză privesc, prin natura lor, însuşi conţinutul pedepsei şi nu procedura sau modalităţile pentru executarea ei, intrând prin urmare în domeniul de aplicare al interdicţiei retroactivităţii. Comisia Internaţională a Juriştilor a considerat că anumite norme juridice, calificate la nivel intern ca fiind reguli de procedură penală sau de executare a pedepsei, comportau efecte importante şi imprevizibile, în detrimentul drepturilor individuale, fiind prin natura lor comparabile sau echivalente cu o lege penală sau cu o pedeapsă cu caracter retroactiv. Pentru acest motiv, interdicţia retroactivităţii ar trebui să se aplice unor astfel de prevederi.

76. În susţinerea argumentului său pentru aplicarea principiului neretroactivităţii la reguli procedurale sau la reguli ce guvernează executarea pedepselor şi care au o incidenţă importantă asupra drepturilor acuzatului sau condamnatului, Comisia Internaţională a Juriştilor a făcut trimitere la diverse izvoare de drept internaţional şi comparat (statute şi reguli de procedură ale instanţelor penale internaţionale, legislaţie şi practică judiciară portugheză, franceză şi olandeză).

D. Aprecierea Curții

1. Principiile ce decurg din jurisprudenţa Curţii

(a) Nullum crimen, nulla poena sine lege

77. Garanţia consacrată în articolul 7, componentă esenţială a supremaţiei legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al Convenţiei, fiind evidenţiat de faptul că articolul 15 nu permite nicio derogare de la aceasta pe timp de război sau în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Aşa cum decurge din obiectul şi scopul său, acest drept trebuie interpretat şi aplicat de o aşa manieră încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării şi a sancţionării arbitrare (a se vedea S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi C.R. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 22 noiembrie 1995, § 34, Seria A nr. 335-B şi, respectiv, § 32, Seria A nr. 335-C, şi Kafkaris, citată mai sus, § 137).

78. Articolul 7 din Convenţie nu se limitează numai la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul unui acuzat (în legătură cu aplicarea retroactivă a unei pedepse, a se vedea Welch împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 9 februarie 1995, § 36, Seria A nr. 307‑A; Jamil împotriva Franţei, 8 iunie 1995, § 35, Seria A nr. 317‑B; Ecer şi Zeyrek împotriva Turciei, nr. 29295/95 şi 29363/95, § 36, ECHR 2001‑II; şi Mihai Toma împotriva României, nr. 1051/06, §§ 26-31, 24 ianuarie 2012). Acesta consacră, de o manieră mai generală, şi principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) (a se vedea Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, § 52, Seria A nr. 260-A). Pe lângă interzicerea în special a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta mai prevede şi principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie (a se vedea Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, § 145, ECHR 2000-VII; pentru o exemplificare a aplicării pedepsei prin analogie, a se vedea Başkaya şi Okçuoğlu împotriva Turciei [MC], nr. 23536/94 şi 24408/94, §§ 42‑43, ECHR 1999‑IV).

79. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile şi pedepsele aplicabile. Această cerinţă este considerată îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (a se vedea Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, § 29, Rapoarte de hotărâri şi decizii 1996‑V, şi Kafkaris, citată mai sus, § 140).

80. Prin urmare, sarcina Curţii este de a determina dacă la momentul săvârşirii de către un acuzat a unui act ce a condus la urmărirea sa penală şi la condamnarea sa exista o prevedere legală ce incrimina respectivul act şi dacă pedeapsa aplicată nu a depăşit limitele fixate de acea prevedere (a se vedea Coëme şi alţii, citată mai sus, § 145, şi Achour împotriva Franţei [MC], nr. 67335/01, § 43, ECHR 2006‑IV).

(b) Conceptul de „pedeapsă” şi întinderea sa

81. Noţiunea de „pedeapsă” din cuprinsul articolului 7 § 1 din Convenție este, întocmai ca noţiunile de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi „acuzaţie în materie penală” din articolul 6 § 1, un concept autonom al Convenţiei. Pentru a face ca protecţia oferită de articolul 7 să fie efectivă, Curtea trebuie să rămână liberă de a merge dincolo de aparenţe şi de a aprecia de una singură dacă o anumită măsură constituie în substanţă o „pedeapsă” în înţelesul acestei prevederi (a se vedea Welch, citată mai sus, § 27, şi Jamil, citată mai sus, § 30).

82. Formularea articolului 7 § 1, fraza a doua, lasă de înţeles că punctul de plecare pentru orice evaluare a existenţei unei pedepse este acela de a determina dacă măsura în cauză a fost impusă ca urmare a condamnării pentru o „faptă penală”. Alţi factori ce pot fi consideraţi ca relevanţi în acest sens sunt natura şi scopul măsurii, calificarea sa în dreptul intern, procedurile legate de adoptarea şi executarea sa, precum şi gravitatea acesteia (a se vedea Welch, citată mai sus, § 28; Jamil, citată mai sus, § 31; Kafkaris, citată mai sus, § 142; şi M. împotriva Germaniei, citată mai sus, § 120). Gravitatea măsurii nu este neapărat decisivă în sine, de vreme ce există numeroase măsuri nepenale de natură preventivă ce pot avea un impact substanţial asupra persoanei interesate (a se vedea Welch, citată mai sus, § 32, şi Van der Velden împotriva Olandei (dec.), nr. 29514/05, ECHR 2006‑XV).

83. În jurisprudenţa lor, atât Comisia, cât şi Curtea au stabilit o distincţie între o măsură ce reprezintă prin natura sa o „pedeapsă” şi o măsură ce priveşte „executarea” sau „punerea în aplicare” a „pedepsei”. Prin urmare, atunci când însăşi natura sau scopul unei măsuri priveşte reducerea unei pedepse sau o schimbare în regimul liberării condiţionate, aceasta nu face parte dintr-o „pedeapsă” în sensul articolului 7 (a se vedea, printre altele, Hogben, citată mai sus; Hosein, citată mai sus; L.-G.R. împotriva Suediei, nr. 27032/95, decizia Comisiei din 15 ianuarie 1997; Grava, citată mai sus, § 51; Uttley, citată mai sus; Kafkaris, citată mai sus, § 142; Monne împotriva Franţei (dec.), nr. 39420/06, 1 aprilie 2008; M. împotriva Germaniei, citată mai sus, § 121; şi Giza împotriva Poloniei (dec.), nr. 1997/11, § 31, 23 octombrie 2012). În cauza Uttley, de exemplu, Curtea a constatat că modificările aduse regimului liberării condiţionate ulterior eliberării reclamantului nu i-au fost „impuse” acestuia, ci făceau parte dintr-un regim general aplicabil deţinuţilor şi, departe de a fi punitive, natura şi scopul „măsurii” erau tocmai de a permite liberarea condiţionată, motiv pentru care aceasta nu putea fi privită ca fiind „severă” în sine. În consecinţă, Curtea a conchis că aplicarea în cazul reclamantului a noului regim vizând liberarea condiţionată nu făcea parte din „pedeapsa” la care fusese condamnat.

84. În cauza Kafkaris, în care modificările aduse legislaţiei penitenciarelor au privat deţinuţii aflaţi în executarea pedepsei cu detenţiunea pe viaţă – inclusiv reclamantul – de dreptul la reducerea pedepsei, Curtea a apreciat că modificările priveau executarea sentinţei şi nu pedeapsa aplicată reclamantului, care continua să fie detenţiunea pe viaţă. Aceasta a explicat că deşi modificările aduse legislaţiei penitenciarelor şi condiţiilor de punere în libertate puteau să fi înăsprit condiţiile de detenţie a reclamantului, aceste schimbări nu puteau fi considerate ca impunând o „pedeapsă” mai severă decât cea la care fusese condamnat de câtre instanţa de judecată. Curtea a reiterat că, în acest sens, chestiunile ce ţin de politicile de eliberare, de modul de implementare şi de justificarea acestora ţin de puterea recunoscută Statelor membre ale Convenţiei de a-şi stabili singure politica penală (a se vedea Achour, citată mai sus, § 44, şi Kafkaris, citată mai sus, § 151).

85. Totuşi, Curtea a mai recunoscut faptul că distincţia dintre o măsură ce constituie o „pedeapsă” şi o măsură referitoare la „executarea” sau „aplicarea” unei „pedepse” se poate să nu fie atât de clară în practică (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 142; Gurguchiani, citată mai sus, § 31; şi M. împotriva Germaniei, citată mai sus, § 121). În cauza Kafkaris, aceasta a admis că modalitatea în care regulamentul penitenciarelor referitor la executarea pedepselor fusese înţeles şi aplicat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pe care o executa reclamantul a mers dincolo de o simplă executare. Astfel, în timp ce instanţa de judecată l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, regulamentul penitenciarelor preciza că pedeapsa consta într-o privare de libertate de douăzeci de ani, durată asupra căreia autorităţile penitenciare puteau imputa orice reducere a pedepsei. Curtea a apreciat că „distincţia dintre conţinutul pedepsei detenţiunii pe viaţă şi modalitatea de executare a acesteia nu era evident la o primă vedere” (paragraful 148).

86. În cauza Gurguchiani, comutarea pedepsei închisorii – în timpul executării acesteia – cu expulzarea şi interdicţia de zece ani de pătrundere pe teritoriul ţării constituia, conform Curţii, o pedeapsă, întocmai ca cea aplicată la momentul condamnării reclamantului.

87. În cauza M. împotriva Germaniei, Curtea a considerat că prelungirea detenţiei preventive a reclamantului de către instanţele competente în domeniul executării sentinţelor, în temeiul unei legi adoptate ulterior săvârşirii infracţiunii de către reclamant, a constituit o pedeapsă suplimentară aplicată acestuia în mod retroactiv.

88. Curtea subliniază că termenul „aplica” din a doua frază a articolului 7 § 1 nu poate fi interpretat ca excluzând din câmpul său de aplicare toate măsurile introduse ulterior pronunţării unei sentinţe. Ea reiterează în acest sens că este de o importanţă crucială ca interpretarea şi aplicarea Convenţiei să se realizeze de o aşa manieră încât garanţiile sale să devină concrete şi efective, nu teroretice şi iluzorii (a se vedea Hirsi Jamaa şi alţii împotriva Italiei [MC], nr. 27765/09, § 175, ECHR 2012, şi Scoppola (nr. 2), citată mai sus, § 104).

89. În considerarea celor de mai sus, Curtea nu exclude posibilitatea ca măsurile adoptate de autorităţile legislative, administrative sau de către instanţe ulterior pronunţării sentinţei definitive sau în timpul executării acesteia, să se traducă într-o redefinire sau modificare a întinderii „pedepsei” aplicate de instanţa de judecată. În această ipoteză, Curtea apreciază că măsurile în cauză trebuie să intre sub incidența interdicției de aplicare retroactivă a pedepselor consacrată în articolul 7 § 1 in fine din Convenție. În caz contrar, Statele ar fi libere să adopte – de exemplu, prin amendamente aduse legilor sau prin reinterpretarea regulilor deja existente – măsuri care redefinesc în mod retroactiv întinderea pedepsei aplicate, în detrimentul persoanei condamnate, atunci când aceasta din urmă nu ar fi putut prevedea o astfel de evoluție la data săvârșirii faptei sau a pronunțării sentinței. În astfel de condiții, articolul 7 § 1 ar fi lipsit de orice utilitate pentru persoanele condamnate, față de care întinderea pedepselor aplicate a fost modificată a posteriori și în defavoarea lor. Curtea subliniază că astfel de modificări trebuie distinse de modificările aduse modalității de executare a pedepsei, care nu intră în domeniul de incidență al articolului 7 § 1 in fine.

90. Pentru a stabili dacă o măsură luată în timpul executării unei pedepse privește numai modalitatea de executare a acesteia sau, în mod contrar, îi afectează întinderea, Curtea trebuie să analizeze în fiecare caz în parte implicațiile reale ale „pedepsei” în dreptul intern în vigoare la epoca faptelor sau, cu alte cuvinte, natura sa intrinsecă. Pentru a proceda în acest fel, aceasta trebuie să țină seama de dreptul intern în ansamblul său și de modalitatea în care era aplicat la momentul respectiv (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 145).

(c) Previzibilitatea legii penale

91. Noțiunea de „lege” conţinută în articolul 7 face trimitere la același concept ce figurează în cuprinsul altor articole din Convenție, concept ce înglobează prevederile legale, precum și practica judiciară și presupune cerințe calitative, îndeosebi cele privind accesibilitatea și previzibilitatea (a se vedea Kokkinakis, citată mai sus, §§ 40-41; Cantoni, citată mai sus, § 29; Coëme și alții, citată mai sus, § 145; și E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, § 51, 7 februarie 2002). Aceste cerințe calitative trebuie întrunite în ceea ce privește atât definiția unei infracțiuni, cât și pedeapsa pe care o implică.

92. Consecință logică a principiul aplicabilității generale a legilor, formularea textelor acestora nu este întotdeauna de o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare prin intermediul regulilor constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. În consecință, numeroase legi sunt în mod inevitabil îmbrăcate în termeni care sunt mai mult sau mai puțin vagi și ale căror interpretare și aplicare depind de practică (a se vedea Kokkinakis, citată mai sus, § 40, și Cantoni, citată mai sus, § 31). Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, inclusiv într-o normă de drept penal, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 141).

93. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai disiparea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (ibid.). Dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept este o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a Statelor membre (a se vedea Kruslin împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 29, Seria A nr. 176‑A). Articolul 7 nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (a se vedea S.W. și C.R. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus, § 36 și, respectiv, § 34; Streletz, Kessler și Krenz, citată mai sus, § 50; K.-H.W. împotriva Germaniei [MC], nr. 37201/97, § 85, ECHR 2001-II (extrase); Korbely împotriva Germaniei [MC], nr. 9174/02, § 71, ECHR 2008; și Kononov împotriva Letoniei [MC], nr. 36376/04, § 185, ECHR 2010). Absența unei interpretări jurisprudențiale accesibile și în mod rezonabil previzibile poate conduce chiar la constatarea existenței unei încălcări a drepturilor garantate de articolul 7 în privința persoanei acuzate (a se vedea, cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii, Pessino împotriva Franței, nr. 40403/02, §§ 35-36, 10 octombrie 2006,și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, nr. 77193/01 și 77196/01, §§ 43-44, 24 mai 2007; cu privire la pedeapsă, a se vedea Alimuçaj împotriva Albaniei, nr. 20134/05, §§ 154-162, 7 februarie 2012). Dacă lucrurile ar sta altfel, obiectul și scopul acestei prevederi – conform cu care nicio persoană nu trebuie supusă urmăririi penale, condamnării și sancționării arbitrare – ar fi încălcate.

2. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză

94. Curtea notează de la bun început că baza legală pentru diversele condamnări și pedepse cu închisoarea aplicate reclamantei a fost Codul penal din 1973, legea penală aplicabilă la data săvârșirii faptelor (1982-1987), aspect necontestat de reclamantă.

95. Curtea ia act de faptul că observațiile părților privesc calcularea duratei totale a pedepsei închisorii pe care reclamanta trebuie să o execute, în conformitate cu regulile referitoare la durata maximă a detenției raportat la pedepsele contopite, pe de o parte, și sistemul de reducere a pedepsei pentru munca prestată în închisoare, conform Codului penal din 1973, pe de altă parte. În acest sens, Curtea notează că, printr-o decizie adoptată la data de 30 noiembrie 2000, în temeiul secțiunii 988 din Legea privind procedura penală și al articolului 70.2 din Codul penal din 1973, Audiencia Nacional a fixat durata maximă a detenției reclamantei, raportat la toate pedepsele cu închisoarea la care fusese condamnată, la treizeci de ani (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Ea mai notează că, după ce au dedus din termenul de treizeci de ani reducerile de pedeapsă acordate reclamantei pentru munca prestată în închisoare, la 24 aprilie 2008 autoritățile penitenciarului Murcia au propus către Audiencia Nacional data de 2 iulie 2008 ca termen pentru punerea în libertate a reclamantei (a se vedea paragraful 16 de mai sus). La data de 19 mai 2008, Audiencia Nacional a solicitat autorităților penitenciarului să modifice data propusă și să calculeze o nouă dată pentru punerea în libertate a reclamantei, în temeiul unei noi jurisprudențe – așa-numita „doctrină Parot” – adoptate de Curtea Supremă prin hotărârea nr. 197/2006 din 28 februarie 2006, conform căreia orice schimbare a regimului juridic de executare a pedepselor sau reducere de pedeapsă trebuie raportată succesiv la fiecare sentință de condamnare în parte până când deținutul își execută în totalitate durata maximă de încarcerare de treizeci de ani (a se vedea paragrafele 17, 18 ...). În sfârșit, Curtea observă că, aplicând această nouă jurisprudență, Audiencia Nacional a fixat data punerii în libertate definitive a reclamantei la 27 iunie 2017 (a se vedea paragraful 20 de mai sus).

(a) Întinderea pedepsei aplicate

96. În prezenta cauză, Curtea este chemată să determine implicațiile reale ale „pedepsei” aplicate reclamantei conform dreptului intern, în special în baza formulării textului legal și în lumina jurisprudenței de interpretare a acestuia. Pentru aceasta, ea trebuie să țină cont de dreptul intern în ansamblul său și de modul în care a fost aplicat la epoca faptelor (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 145).

97. Este adevărat că, la data săvârșirii faptelor de către reclamantă, articolul 70.2 din Codul penal din 1973 prevedea, în cazul condamnărilor multiple, o limită de treizeci de ani de detenție ca durată maximă a pedepsei închisorii de executat (condena) ... Astfel, pare să fi existat o distinție între conceptul de „durată de executat” (condena) și pedepsele individuale (penas) pronunțate sau aplicate prin diversele hotărâri de condamnare a reclamantei. În același timp, articolul 100 din Codul penal din 1973 stabilea, cu privire la reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate, că, în vederea executării „pedepsei aplicate”, deținutul avea dreptul la o reducere a duratei acesteia cu câte o zi pentru fiecare două zile de muncă prestată ... Totuși, articolul în cauză nu conținea nicio măsură specifică de aplicare a reducerilor de pedeapsă în cazul contopirii pedepselor multiple, așa cum prevedea articolul 70.2 din Codul penal, și al fixării unui termen maxim de detenție, precum în cazul reclamantei, în care pedepsele ce totalizau peste 3 000 de ani de privare de libertate fuseseră reduse la treizeci de ani prin aplicarea acelei prevederi. Curtea ia notă de faptul că abia cu ocazia introducerii articolului 78 din noul Cod penal din 1995 legea a prevăzut expres, în ceea ce priveşte aplicarea schimbărilor regimului de executare a pedepsei, că se putea lua în considerare, în cazuri excepţionale, durata totală a pedepselor aplicate şi nu termenul maxim de detenţie prevăzut de lege ...

98. Curtea trebuie să ţină seama şi de jurisprudenţa şi practica de interpretare a prevederilor pertinente din Codul penal din 1973. Ea notează că, aşa cum a admis şi Guvernul, înainte de hotărârea nr. 197/2006 a Curţii Supreme, atunci când o persoană era condamnată la multiple pedepse cu închisoarea şi se stabilea contopirea lor şi plafonarea termenului de detenţie de executat, autorităţile penitenciare şi instanţele spaniole imputau reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare asupra termenului maxim de executat, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973. Prin urmare, autorităţile penitenciare şi judecătoreşti luau în considerare termenul legal maxim de detenţie de treizeci de ani pentru aplicarea reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare. Printr-o hotărâre din 8 martie 1994 (prima sa hotărâre asupra chestiunii respective – ...), Curtea Supremă a considerat termenul legal maxim de detenţie de treizeci de ani drept o „pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare”, asupra căreia trebuiau să se impute eventualele schimbări în regimul executării pedepsei, cum ar fi liberarea condiţionată şi reducerea pedepsei. Instanţele spaniole, inclusiv Curtea Supremă, au adoptat aceeaşi abordare pentru a compara pedepsele de executat în conformitate cu Codul penal din 1995 şi, respectiv, cu Codul penal anterior, ţinând cont de orice reducere de pedeapsă deja acordată în baza vechiului cod, pentru a determina care era legea penală mai favorabilă ... În sfârşit, până la hotărârea nr. 197/2006 a Curţii Supreme, această abordare a fost urmată în cazul a numeroşi deţinuţi condamnaţi în temeiul Codului penal din 1973, ale căror zile de pedeapsă reduse în baza muncii prestate în detenţie se deduceau din termenul maxim de detenţie de treizeci de ani ...

99. Urmând exemplul camerei, Marea Cameră apreciază că, în ciuda ambiguităţilor ce caracterizau prevederile pertinente din Codul penal din 1973 şi a faptului că Curtea Supremă nu a început să le clarifice decât din 1994, era evident că practica constantă a instanţelor spaniole şi a autorităţilor judiciare era aceea de a considera durata pedepsei închisorii de executat (condena), adică termenul maxim de detenţie de treizeci de ani prevăzut în articolul 70.2 din Codul penal din 1973, drept o pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare, asupra căreia să se impute anumite modificări ale regimului executării pedepsei, cum ar fi reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare.

100. În lumina acestei practici, reclamanta avea, în timpul executării pedepsei cu închisoarea, toate motivele de a crede – şi mai ales după ce Audiencia Nacional a decis pe 30 noimebrie 2000 contopirea sentinţelor pronunţate împotriva sa şi plafonarea duratei detenţiei – că pedeapsa aplicată era termenul de treizeci de ani, din care urmau a se scădea zilele de închisoare în baza muncii prestate în cursul detenţiei. Într-adevăr, în cuprinsul ultimei sentinţe de condamnare, pronunţată la data de 8 mai 2000, înainte de adoptarea deciziei de contopire a pedepselor, Audiencia Nacional a ţinut cont de termenul maxim de detenţie prevăzut de Codul penal din 1973, coroborat cu sistemul de reducere a pedepsei în baza muncii prestate în cursul detenţiei, conform articolului 100 din acelaşi cod, pentru a stabili care dintre codurile penale – cel în vigoare la epoca faptelor sau Codul penal din 1995 – era mai favorabil reclamantei (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În aceste condiţii, contrar susţinerilor Guvernului, faptul că reclamanta nu a atacat decizia pronunţată de Audiencia Nacional la 15 februarie 2001, prin care aceasta a fixat data la care s-ar fi împlinit termenul de încarcerare a reclamantei (liquidación de condena) la 27 iunie 2017 nu este determinant în speţă, întrucât decizia nu a ţinut cont de reducerile de pedeapsă deja câştigate şi nu privea, prin urmare, chestiunea referitoare la modalitatea de imputare a reducerilor de pedeapsă.

101. Curtea notează mai departe că posibilitatea de reducere a pedepsei pentru muncă desfăşurată în cursul detenţiei era prevăzută expres în dispoziţii legale (articolul 100 din Codul penal din 1973) şi nu administrative (a se vedea Kafkaris, citată mai sus). Mai mult, pedepsele şi reducerile acestora erau prevăzute în acelaşi cod. Curtea mai ia act de faptul că astfel de reduceri ale pedepsei antrenau diminuări substanţiale ale termenului de executat – până la o treime din durata totală a pedepsei – în comparaţie cu liberarea condiţionată, care prevedea doar ameliorări sau uşurări ale condiţiilor de executare a pedepsei (a se vedea, de exemplu, Hogben şi Uttley, ambele citate mai sus; a se vedea şi opinia discordantă a judecătorului A. Asua Batarrita anexată hotărârii nr. 40/2012 a Curţii Constituţionale, ...). În urma scăderii zilelor de pedeapsă reduse pentru munca prestată în închisoare, reduceri validate în mod periodic de judecătorul responsabil pentru executarea pedepselor (Juez de Vigilancia Penitenciaria), pedeapsa era complet şi definitiv executată la data eliberării aprobată de instanţa care pronunţase hotărârea de condamnare. Mai mult, contrar altor măsuri ce afectează executarea unei pedepse, dreptul la reducerea pedepsei pentru munca prestată în închisoare nu era suspus aprecierii discreţionare a judecătorului responsabil pentru executarea pedepselor: menirea acestuia era de a determina reducerile de pedeapsă prin simpla aplicare a legii, în baza propunerilor avansate de autorităţi, fără a lua în considerare criterii precum gradul de periculozitate al deţinutului, şansele sale de reintegrare socială (...; a se compara cu Boulois împotriva Luxemburgului [MC], nr. 37575/04, §§ 98-99, ECHR 2012, şi Macedo da Costa împotriva Luxemburgului (dec.), nr. 26619/07, 5 iunie 2012). În acest sens, trebuie notat faptul că articolul 100 din Codul penal din 1973 prevedea reducerea automată a termenului de încarcerare pentru munca desfăşurată în detenţie, cu excepţia a două cazuri distincte: atunci când deţinutul a evadat sau a efectuat o tentativă de evadare sau în caz de comportament inadecvat (care, conform articolului 65 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea unităţilor penitenciare din 1965, presupunea săvârşirea a două sau mai multe abateri disciplinare; ...). Chiar şi în aceste din urmă cazuri, reducerile de pedeapsă deja acordate de către judecător nu puteau fi înlăturate în mod retroactiv, întrucât zilele de pedeapsă deja scăzute erau considerate ca fiind executate şi făceau parte din drepturile legal dobândite ale deţinutului ... Prezenta cauză trebuie distinsă în acest sens de cauza Kafkaris, în care reducerea de cinci ani de zile acordată deţinuţilor condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă la începutul încarcerării depindea de buna lor conduită pe parcurs (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, §§ 16 şi 65).

102. Curtea mai apreciază ca fiind semnificativ faptul că, deşi Codul penal din 1995 a înlăturat posibilitatea reducerii pedepsei pentru munca prestată în închisoare pentru viitorii deţinuţi, dispoziţiile sale tranzitorii permiteau persoanelor condamnate sub imperiul vechiului Cod penal din 1973 – cum este şi reclamanta – să beneficieze în continuare de acel regim în măsura în care le era favorabil ... Pe de altă parte, legea nr. 7/2003 a introdus condiţii mai aspre pentru liberarea condiţionată, chiar şi pentru deţinuţii condamnaţi înainte de intrarea sa în vigoare ... Curtea deduce de aici că, optând pentru menţinerea efectelor regulilor privind reducerea pedepsei în baza muncii prestate în închisoare ca măsură tranzitorie, precum şi pentru determinarea legii penale mai favorabile, legislatorul spaniol a considerat aceste reguli ca făcând parte din dreptul penal material, şi anume din dispoziţiile cu incidenţă asupra stabilirii efective a pedepsei şi nu asupra executării ei.

103. În considerarea celor de mai sus, Marea Cameră apreciază, întocmai ca şi Camera, că la data la care reclamanta a săvârşit faptele ce au condus la urmărirea sa penală şi la care a fost adoptată decizia de contopire a pedepselor şi de fixare a unui termen maxim de încarcerare, dreptul spaniol pertinent, luat în ansamblul său şi incluzând practica judiciară, era formulat cu suficientă precizie pentru a-i permite reclamantei să discearnă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, întinderea pedepsei la care fusese condamnată, luând în considerare termenul maxim de treizeci de ani, prevăzut în articolul 70.2 din Codul penal din 1973, şi reducerea de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, prevăzută în articolul 100 din acelaşi cod (a se vedea, per a contrario, Kafkaris, citată mai sus, § 150). Prin urmare, pedeapsa aplicată reclamantei echivala cu o durată maximă de detenţie de treizeci de ani, iar orice reducere a pedepsei în baza muncii prestate în închisoare trebuia să fie imputată asupra acestei pedepse maximale.

(b) Dacă aplicarea „doctrinei Parot” în cazul reclamantei a avut impact numai asupra modalităţilor de executare a pedepsei sau şi asupra întinderii efective a acesteia

104. Curtea trebuie să determine mai departe dacă aplicarea „doctrinei Parot” în cazul reclamantei a privit numai modalitatea de executare a pedepsei aplicate sau, în mod contrar, i-a afectat întinderea. Ea notează că, prin deciziile sale din 19 mai şi 23 iunie 2008, instanţa de condamnare a reclamantei – şi anume Audiencia Nacional – a respins propunerea autorităţilor penitenciare de a stabili data de 2 iulie 2008 ca termen pentru eliberarea definitivă a reclamantei, calculat pe baza vechii metode de imputare a reducerilor de pedeapsă (a se vedea paragrafele 17, 18 şi 20 de mai sus). Bazându-se pe „doctrina Parot”, introdusă prin hotărârea nr. 197/2006 pronunţată de Curtea Supremă la data de 28 februarie 2006 – la mult timp după săvârşirea faptelor, contopirea pedepselor şi fixarea duratei maxime de încarcerare – Audiencia Nacional a schimbat data la 27 iunie 2017 (a se vedea paragraful 20 de mai sus). Curtea ia act de fatul că prin hotărârea nr. 197/2006, Curtea Supremă s-a distanţat de propria interpretare adoptată într-o hotărâre anterioară din 1994 ... Majoritatea Curţii Supreme a considerat că noua regulă conform căreia reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare urmau a fi imputate asupra fiecărei pedepse în parte – şi nu asupra termenului maxim de treizeci de ani, cum se proceda anterior – corespundea mai bine textului dispoziţiilor din Codul penal din 1973, care făceau distincţie între „pedeapsă” (pena) şi „termenul de executat” (condena).

105. Deşi Curtea acceptă cu uşurinţă faptul că instanţele interne sunt cele mai în măsură să interpreteze şi aplice dreptul naţional, ea reiterează că această interpretare rămâne în orice caz subordonată principiului consacrat în articolul 7 din Convenţie conform căruia legea este singura care poate defini o infracţiune şi stabili o pedeapsă.

106. Curtea mai notează că modul de calcul al reducerii pedepsei pentru munca prestată în închisoare de către reclamantă – şi anume numărul efectiv de zile de lucru în închisoare şi numărul de zile deductibile din pedeapsa aplicată – nu a făcut obiectul vreunei contestaţii. Durata reducerilor de pedeapsă, aşa cum a fost calculată de autorităţile penitenciarului – 3 282 de zile în total – a fost acceptată de toate instanţele care s-au pronunţat în cauză. De exemplu, în decizia sa prin care a aplicat „doctrina Parot”, Audiencia Nacional nu a modificat cuantumul zilelor de pedeapsă reduse pentru munca prestată în închisoare de către reclamantă. Astfel, decizia respectivă nu privea chestiunea de a şti dacă reclamanta era îndreptăţită la acele reduceri de pedeapsă în funcţie de, spre exemplu, conduita sa ori circumstanţele referitoare la executarea pedepsei. Scopul deciziei era acela de a determina elementul pedepsei asupra căruia trebuiau să se impute reducerile de pedeapsă.

107. Curtea constată că aplicarea „doctrinei Parot” în cazul reclamantei a lipsit de efectivitate reducerile de pedeapsă pentru munca desfăşurată în închisoare şi la care aceasta era îndreptăţită în virtutea legii şi în conformitate cu deciziile definitive ale judecătorilor responsabili pentru executarea pedepselor. Cu alte cuvinte, reclamanta a fost iniţial condamnată la un număr de pedepse cu închisoarea de lungă durată, care au fost contopite şi plafonate la o durată efectivă de treizeci de ani, asupra căreia reducerile de pedeapsă la care aceasta trebuia să fie îndreptăţită nu au avut nici un efect. Este semnificativ faptul că Guvernul nu a fost în măsură să precizeze dacă reducerile de pedeapsă acordate reclamantei pentru munca desfăşurată în penitenciar au avut – sau ar putea avea – vreun efect asupra duratei încarcerării sale.

108. În aceste condiţii, deşi Curtea subscrie la teza Guvernului conform căreia modalităţile de aplicare a schimbărilor în regimul de executare a pedepselor nu intră în sine sub incidenţa articolului 7, ea consideră că modul în care dispoziţiile Codului penal din 1973 au fost aplicate în prezenta cauză a depăşit limitele politicii de organizare şi administrare a penitenciarelor.

109. În considerarea celor de mai sus şi a dreptului spaniol în general, Curtea estimează că recurgerea în cauza de faţă la noile modalităţi de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, introduse de „doctrina Parot”, nu poate fi văzută ca o măsură ce se referă doar la executarea pedepsei aplicate reclamantei, aşa cum a susţinut Guvernul. Această măsură adoptată de instanţa de condamnare a reclamantei a antrenat şi o redefinire a întinderii „pedepsei” aplicate. Prin efectul „doctrinei Parot”, termenul maxim de detenţie de treizeci de ani a încetat să mai fie o pedeapsă de-sine-stătătoare asupra căreia se imputau reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare şi a devenit, în schimb, o pedeapsă de treizeci de ani la care nu se putea aplica în mod efectiv nicio astfel de reducere.

110. În consecinţă, măsura litigioasă intră în câmpul de aplicare al ultimei fraze a articolului 7 § 1 din Convenţie.

(c) Dacă „doctrina Parot” era previzibilă în mod rezonabil

111. Curtea notează că Audiencia Nacional a făcut recurs la noua metodă de aplicare a reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, introdusă de „doctrina Parot”, în loc de metoda utilizată la data săvărşirii faptelor şi a condamnării reclamantei, privând-o astfel de orice fel de şansă de a beneficia de reducerile de pedeapsă la care era în orice caz îndreptăţită conform legii.

112. Această modificare a sistemului de aplicare a reducerilor de pedeapsă a fost rezultatul distanţării Curţii Supreme de propria jurisprudenţă şi nu al unei modificări legislative. În aceste condiţii, rămâne de stabilit dacă noua interpretare a dispoziţiilor pertinente din Codul penal din 1973, intervenită la mult timp după săvârşirea faptelor şi condamnarea reclamantei – şi chiar după decizia din 30 noiembrie 2000 de contopire a pedepselor şi plafonare a duratei detenţiei – era previzibilă în mod rezonabil pentru reclamantă, cu alte cuvinte, dacă se putea considera că aceasta reflecta o tendinţă perceptibilă în evoluţia jurisprudenţei (a se vedea S.W. şi C.R. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, ...). În acest scop, Curtea trebuie să analizeze dacă reclamanta putea să fi prevăzut la data condamnării sale, precum şi la momentul notificării sale cu privire la decizia de contopire a pedepselor şi de plafonare a duratei detenţiei – dacă este cazul, în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate – că pedeapsa aplicată s-ar putea transforma într-o detenţie efectivă de treizeci de ani, fără deducerea vreunei zile de detenţie în considerarea reducerilor de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, prevăzute de articolul 100 din Codul penal din 1973.

Pentru aceasta, Curtea trebuie să ţină cont de legea aplicabilă la epoca faptelor şi în special de practica judiciară şi administrativă anterioară introducerii „doctrinei Parot” de către Curtea Supremă prin hotărârea sa din 28 februarie 2006. Curtea observă, în acest sens, că singurul precedent judiciar citat în acea hotărâre era o hotărâre din 8 martie 1994, în care Curtea Supremă îmbrăţişase o abordare contrară, şi anume aceea că termenul maxim al detenţiei de treizeci de ani era o „pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare”, asupra căreia urmau să se impute toate reducerile de pedeapsă prevăzute de lege ... În opinia Curţii, faptul că o singură hotărâre nu poate crea jurisprudenţă, conform dreptului spaniol ... nu poate fi determinant. Mai mult decât atât, aşa cum au observat şi judecătorii ce au formulat opinii discordante faţă de hotărârea din 28 februarie 2006, un acord adoptat de plenul Curţii Supreme la data de 18 iulie 2006 stabilise că reducerile de pedeapsă acordate în temeiul Codului penal din 1973 trebuiau luate în considerare cu ocazia comparării pedepselor de executat în baza noului şi, respectiv, a vechiului Cod penal ... Urmare a intrării în vigoare a Codului penal din 1995, instanţele spaniole erau obligate să recurgă la acest criteriu pentru a determina, de la caz la caz, care dintre codurile penale era cel mai favorabil, ţinând cont de efectele pe care reducerile de pedeapsă în baza muncii prestate în închisoare le-ar fi avut asupra pedepsei aplicate.

113. Guvernul însuşi a recunoscut că, anterior „doctrinei Parot”, practica autorităţilor penitenciare şi judiciare era aceea de a aplica reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenţiei asupra duratei maxime de încarcerare de treizeci de ani, chiar dacă decizia Curţii Supreme cu privire la această chestiune a fost adoptată abia în 1994.

114. Curtea consideră important faptul că instanţa supremă a continuat pe linia acestei jurisprudenţe până în 2006, timp de zece ani de la data abrogării respectivei legi. Procedând astfel, Curtea Supremă a conferit o nouă interpretare prevederilor unei legi care nu mai era demult în vigoare, şi anume Codul penal din 1973, care fusese abrogat prin Codul penal din 1995. În plus, aşa cum reiese de mai sus (a se vedea paragraful 102), dispoziţiile tranzitorii din Codul penal din 1995 urmăreau menţinerea efectelor sistemului de reducere de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenţiei, aşa cum acesta fusese reglementat prin Codul penal din 1973, pentru persoanele condamnate sub imperiul acestui din urmă cod – precum reclamanta – întocmai pentru a se conforma regulilor ce interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai aspre. Totuşi, noua interpretare a Curţii Supreme, care lipsea de efectivitate orice reducere de pedeapsă deja aplicată, a condus în practică la privarea reclamantei şi a altor persoane aflate în situaţii similare de beneficiile sistemului de reduceri.

115. Mai mult, Curtea nu poate accepta teza Guvernului conform căreia interpretarea Curţii Supreme era previzibilă întrucât corespundea mai bine textului dispoziţiilor Codului penal din 1973. Curtea reiterează faptul că misiunea sa nu este aceea de a verifica modul în care prevederile acelui cod ar trebui interpretate în dreptul intern, ci mai degrabă de a examina în ce măsură noua interpretare era previzibilă în mod rezonabil pentru reclamantă în contextul „legii” aplicabile la momentul respectiv. „Legea” respectivă – în sensul material al termenului, aşa cum este utilizat în cuprinsul Convenţiei şi care include şi dreptul nescris sau jurisprudenţial – fusese aplicată în mod constant de către autorităţile penitenciare sau judiciare timp de mulţi ani, până la revirimentul jurisprudenţial adus de „doctrina Parot”. Faţă de interpretările jurisprudenţiale ce au făcut obiectul cauzelor S.W. şi C.R. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, citate mai sus, revirimentul jurisprudenţial din prezenta cauză nu poate fi văzut ca o interpretare a legii penale ce a urmărit o linie perceptibilă de evoluţie jurisprudenţială.

116. În sfârşit, Curtea apreciază consideraţiile de politică penală pe care s-a bazat Curtea Supremă ca fiind insuficiente pentru a justifica un astfel de reviriment jurisprudenţial. Deşi Curtea acceptă faptul că instanţa supremă nu a aplicat retroactiv Legea nr. 7/2003 de modificare a Codului penal din 1995, din raţionamentul oferit de Curtea Supremă reiese în mod clar faptul că scopul acesteia era acelaşi cu al legii susamintite, şi anume de a asigura executarea integrală şi efectivă a duratei legale maxime de încarcerare de către persoanele condamnate la numeroase pedepse privative de libertate de lungă durată ... În acest sens, deşi Curtea acceptă faptul că Statele sunt libere să îşi stabilească propria politică penală, de exemplu prin înăsprirea pedepselor aplicabile pentru săvârşirea de fapte penale (a se vedea Achour, citată mai sus, § 44), acestea trebuie să procedeze astfel cu respectarea cerinţelor impuse de articolul 7 (Maktouf şi Damjanović împotriva Bosniei şi Herzegovinei [MC], nr. 2312/08 şi 34179/08, § 75, 18 iulie 2013). Cu privire la acest aspect, Curtea reiterează faptul că articolul 7 din Convenţie interzice în mod absolut aplicarea retroactivă a legii penale atunci când aceasta s-ar face în detrimenul acuzatului.

117. În baza tuturor consideraţiilor de mai sus, Curtea apreciază că, la data condamnării reclamantei şi la data notificării sale cu privire la decizia de contopire şi de plafonare a pedepselor aplicate acesteia, nu exista nicio indicaţie referitoare la o tendinţă perceptibilă în evoluţia jurisprudenţei în sensul hotărârii Curţii Supreme din 28 februarie 2006. Prin urmare, reclamanta nu avea niciun motiv de a se aştepta ca instanţa supremă să opereze un reviriment jurisprudenţial şi ca Audiencia Nacional să raporteze, drept urmare, reducerile de pedeapsă ce îi fuseseră deja acordate nu la durata maximă de treizeci de ani a pedepsei de executat, ci în mod succesiv la fiecare dintre sentinţele pronunţate împotriva sa. Aşa cum a constatat Curtea mai sus (a se vedea paragrafele 109 şi 111), acest reviriment jurisprudenţial a avut drept efect modificarea întinderii pedepsei aplicate, în detrimentul reclamantei.

118. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 7 din Convenţie.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE

119. Reclamanta a pretins că, începând cu data de 3 iulie 2008, a fost deţinută cu încălcarea cerinţelor privind „legalitatea” şi „căile legale”. Aceasta şi-a întemeiat plângerea pe articolul 5 din Convenţie, formulat în părţile sale relevante după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

[...]”

A. Hotărârea Camerei

120. Prin hotărârea sa, Camera a estimat, în considerarea elementelor ce au condus-o spre constatarea existenţei unei încălcări a articolului 7 din Convenţie, că la epoca faptelor reclamanta nu ar fi putut să prevadă în mod rezonabil că durata efectivă a termenului său de încarcerare va fi sporită cu aproximativ nouă ani şi că, urmare a unui reviriment jurisprudenţial, o nouă metodă de aplicare a reducerilor de pedeapsă îi va fi aplicată în mod retroactiv. Prin urmare, Camera a concluzionat că, începând din data de 3 iulie 2008, detenţia reclamantei nu a fost „legală” şi prin urmare contrară articolului 5 § 1 din Convenţie (paragraful 75 din hotărâre).

B. Observaţiile părţilor în faţa Marii Camere

1. Reclamanta

121. Reclamanta a susţinut că articolul 5 § 1 din Convenţie cuprinde şi cerinţe referitoare la calitatea legii, ceea ce presupune că o lege naţională permiţând privarea de libertate trebuie să fie suficient de clară şi de previzibilă în ceea ce priveşte aplicarea sa. Ea a mai susţinut că articolul 5 este aplicabil dreptului unei persoane condamnate de punere anticipată în libertate acolo unde prevederile legale ce instituie acel drept nu îl supun unor condiţii sau arbitrariului, ci îl fac disponibil oricărei persoane care întruneşte cerinţele legale pentru a beneficia de acesta (Grava, citată mai sus, §§ 31-46), indiferent dacă măsura privea pedeapsa în sine sau aplicarea acesteia, în sensul articolului 7. Reclamanta a afirmat că prelungirea pedepsei şi/sau a duratei efective a acesteia nu fuseseră previzibile în mod rezonabil şi că, în subsidiar, nici conţinutul pedepsei aplicate şi/sau modalitatea sa de executare şi/sau durata sa efectivă nu fuseseră previzibile în mod rezonabil.

2. Guvernul

122. Guvernul a estimat că hotărârea Camerei a reprezentat o îndepărtare de la jurisprudenţa Curţii privitoare la articolul 5 din Convenţie, în special de la hotărârile din cauzele Kafkaris şi M. împotriva Germaniei, citate mai sus. Conform acestuia, în prezenta cauză ar exista o legătură de cauzalitate perfectă între pedepsele aplicate pentru infracţiunile numeroase şi de natură gravă săvârşite de reclamantă şi durata de timp cât aceasta a fost privată de libertate. Hotărârile de condamnare a reclamantei statuaseră faptul că aceasta ar trebui să petreacă treizeci de ani în închisoare, la fel cum o făcuseră şi hotărârea din 2000 de contopire şi plafonare a pedepselor privative de libertate, precum şi cea din 2001 de fixare a datei eliberării definitive a reclamantei la 27 iunie 2017.

C. Aprecierea Curţii

1. Principiile ce decurg din jurisprudenţa Curţii

123. Alineatele de la a) la f) ale articolului 5 § 1 din Convenţie conţin o listă exhaustivă a temeiurilor ce permit lipsirea de libertate a unei persoane, nicio lipsire de libertate nefiind legală decât dacă se întemeiază pe unul dintre aceste motive (a se vedea M. împotriva Germaniei, citată mai sus, § 86). Articolul 5 § 1 a) permite „detenţia legală a unei persoane pe baza condamnării pronunţate de o instanţă competentă”. Ţinând seama de formularea textului francez al Convenţiei, prin termenul de „condamnare” în sensul articolului 5 § 1 a) trebuie să se înţeleagă atât declararea vinovăţiei, în urma stabilirii legale a existenţei unei infracţiuni (a se vedea Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, § 100, Seria A nr. 39), cât şi aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (a se vedea Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, 24 iunie 1982, § 35, Seria A nr. 50).

124. Mai mult, termenul „pe baza” conţinut în alineatul a) nu presupune numai simpla ordine cronologică de succesiune între „condamnare” şi „detenţie”: „detenţia” trebuie, în plus, să rezulte din „condamnare”, „să urmeze şi să depindă de” sau să intervină „în temeiul” acesteia. Pe scurt, trebuie să existe o legătură de cauzalitate suficient de puternică între cele două (a se vedea Weeks împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 2 martie 1987, § 42, Seria A nr. 114, § 42; Stafford împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord [MC], nr. 46295/99, § 64, ECHR 2002‑IV; Kafkaris, citată mai sus, § 117; şi M. împotriva Germaniei, citată mai sus, § 88). Totuşi, odată cu trecerea timpului, legătura de cauzalitate între condamnarea iniţială şi prelungirea privării de libertate devine în mod treptat tot mai slabă (a se vedea Van Droogenbroeck, citată mai sus, § 40). Legătura de cauzalitate necesară conform alineatului a) ar putea fi eventual ruptă dacă s-ar ajunge la situaţia în care o decizie de a nu elibera o persoană ori de a o plasa din nou în detenţie ar fi întemeiată pe motive ce contravin obiectivelor instanţei de condamnare sau pe o evaluare nerezonabilă în lumina acestor obiective. În astfel de circumstanţe, o plasare în detenţie iniţial legală s-ar transforma într-o privare de libertate arbitrară şi, prin urmare, incompatibilă cu dispoziţiile articolului 5 (a se vedea Weeks, citată mai sus, § 49, şi Grosskopf împotriva Germaniei, nr. 24478/03, § 44, 21 octombrie 2010).

125. Jurisprudenţa Curţii relativă la 5 § 1 stabileşte în mod constant că orice privare de libertate trebuie nu numai să fie întemeiată pe una din excepţiile enunţate în alineatele a) – f), ci şi să fie „legală”. Atunci când se pune în discuţie „legalitatea” detenţiei, inclusiv chestiunea de a şti dacă au fost urmate „căile legale”, Convenţia face trimitere în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor sale de fond şi de procedură. Aceasta impune în primul rând ca orice arestare sau detenţie să aibă o bază legală în dreptul intern, dar priveşte şi calitatea legislaţiei, care trebuie să fie compatibilă cu supremaţia legii, noţiune inerentă ansamblului articolelor Convenţiei (a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 116 şi M. împotriva Germaniei, citată mai sus, § 90). „Calitatea legii” presupune ca o lege naţională ce autorizează privarea de libertate să fie suficient de accesibilă, precisă şi previzibilă în aplicarea sa, pentru a evita orice risc de arbitrariu (a se vedea Amuur împotriva Franţei, 25 iunie 1996, § 50, Rapoarte 1996‑III). Criteriul „legalităţii” stabilit de Convenţie presupune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite persoanei – în caz de necesitate, cu asistenţă judiciară adecvată – de a prevedea, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele pe care le poate avea orice acţiune determinată (a se vedea Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, § 52, ECHR 2000‑III; M. împotriva Germaniei, citată mai sus, § 90; şi Oshurko împotriva Ucrainei, nr. 33108/05, § 98, 8 septembrie 2011). Atunci când se pune în discuţie privarea de libertate, este esenţial ca legislaţia internă să definească de o manieră clară condiţiile detenţiei (a se vedea Creangă împotriva României [MC], nr. 29226/03, § 120, 23 februarie 2012).

126. În sfârşit, Curtea reiterează că, deşi articolul 5 § 1 a) din Convenţie nu garantează în sine dreptul deţinutului la punere anticipată în libertate, fie ea condiţionată sau definitivă (a se vedea İrfan Kalan împotriva Turciei (dec.), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001 şi Çelikkaya împotriva Turciei (dec.), nr. 34026/03, 1 iunie 2010), situaţia poate fi diferită atunci când autorităţile competente, lipsite de putere discreţionară, sunt obligate să aplice o astfel de măsură oricărei persoane ce întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de acest drept (a se vedea Grava, citată mai sus, § 43, Pilla împotriva Italiei, nr. 64088/00, § 41, 2 martie 2006 şi Şahin Karataş împotriva Turciei, nr. 16110/03, § 37, 17 iunie 2008).

2. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză

127. Curtea observă cu titlu preliminar că, aşa cum a subliniat în mod just şi reclamanta, distincţia efectuată în sensul articolului 7 din Convenţie între „pedeapsă” şi „executarea” pedepsei nu este determinantă în legătură cu dispoziţiile articolului 5 § 1 a). Măsurile referitoare la executarea unei sentinţe sau la schimbarea regimului juridic al acesteia pot avea incidenţă asupra dreptului la libertate consacrat de articolul 5 § 1, întrucât durata efectivă a privării de libertate depinde, printre altele, chiar de aplicarea acestora (a se vedea, de exemplu, Grava, citată mai sus, §§ 45 şi 51, şi, cu privire la transferul deţinuţilor între State, Szabó împotriva Suediei (dec.), nr. 28578/03, ECHR 2006-VIII). În timp ce articolul 7 se aplică „pedepsei” aşa cum a fost impusă de instanţa de condamnare, articolul 5 se aplică detenţiei astfel rezultate.

128. În cauza de faţă, Curtea nu pune la îndoială faptul că reclamanta a fost condamnată de o instanţă competentă potrivit căilor legale, în sensul articolului 5 § 1 a) din Convenţie. De altfel, reclamanta însăşi nu a contestat legalitatea detenţiei sale anterior datei de 2 iulie 2008, dată propusă iniţial de autorităţile din penitenciar pentru eliberarea sa definitivă. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă menţinerea în detenţie a reclamantei ulterior acelei date a fost „legală” în sensul dispoziţiilor articolului 5 § 1 din Convenţie.

129. Curtea ia act de faptul că Audiencia Nacional a hotărât, în cursul a opt proceduri judiciare diferite, că reclamanta este vinovată de săvârşirea unor diverse infracţiuni legate de atacuri teroriste. Făcându-se aplicarea dispoziţiilor Codului penal în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor, reclamanta a fost condamnată la pedepse cu închisoarea a căror durată totală depăşea 3 000 de ani (a se vedea paragrafele 11-12 de mai sus). În cuprinsul celor mai multe dintre aceste hotărâri, precum şi în decizia din 30 noiembrie 2000 de contopire a pedepselor şi de plafonare a duratei de încarcerare, Audiencia Nacional a stabilit că reclamanta urma să execute o pedeapsă cu închisoarea de maximum treizeci de ani, în conformitate cu articolul 70.2 din Codul penal din 1973 (a se vedea paragrafele 11 şi 14 de mai sus). Curtea observă că detenţia reclamantei nu a atins încă acel termen maxim. Legătura de cauzalitate dintre condamnările reclamantei şi menţinerea sa în detenţie după data de 2 iulie 2008 este evidentă, aceasta rezultând atât din verdictele de vinovăţie, cât şi din termenul maxim de detenţie de treizeci de ani, fixat la data de 30 noiembrie 2000 (a se vedea, mutatis mutandis, Kafkaris, § 120).

130. Totuşi, Curtea trebuie să verifice dacă „legea” ce a permis menţinerea în detenţie a reclamantei ulterior datei de 2 iulie 2008 era suficient de previzibilă în aplicarea sa. Respectarea cerinţei de previzibilitate trebuie examinată cu luarea în considerare a „legii” în vigoare la momentul condamnării iniţiale şi pe tot parcursul perioadei ulterioare de detenţie. Ţinând cont de toate motivele ce au condus-o la constatarea existenţei unei încălcări a articolului 7 din Convenţie, Curtea apreciază că, la datele la care reclamanata a fost condamnată, a prestat muncă în detenţie şi a fost notificată cu privire la decizia de contopire a pedepselor şi de plafonare a duratei de încarcerare, aceasta nu ar fi putut prevedea într-o măsură rezonabilă că metoda utilizată pentru aplicarea reducerilor de pedeapsă în baza muncii prestate în cursul detenţiei urma a fi modificată ca urmare a unui reviriment al jurisprudenţei Curţii Supreme în 2006 şi că noua abordare va fi incidentă în cazul său.

131. Curtea notează că aplicarea revirimentului jurisprudenţial în situaţia reclamantei a întârziat în mod efectiv data punerii sale în libertate cu aproximativ nouă ani de zile. Prin urmare, durata pedepsei cu închisoarea executată de aceasta este mai lungă decât cea pe care ar fi trebuit să o execute conform legislaţiei interne în vigoare la data condamnării sale, ţinând cont de reducerile de pedeapsă care i-au fost deja acordate conform legii (a se vedea, mutatis mutandis, Grava, citată mai sus, § 45).

132. Curtea concluzionează că, începând cu data de 3 iulie 2008, detenţia reclamantei a încetat să mai fie „legală”, cu încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie.

III. ARTICOLUL 46 DIN CONVENŢIE

133. Părţile relevante ale articolului 46 din Convenţie sunt formulate după cum urmează:

„1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.

[...]”

A. Hotărârea Camerei

134. Ţinând seama de circumstanţele speciale ale cauzei şi de nevoia urgentă de a pune capăt încălcării articolelor 7 şi 5 § 1 din Covenţie, Camera a estimat că Statului pârât îi revenea obligaţia de a asigura punerea în libertate a reclamantei cât mai curând posibil (paragraful 83 din hotărâre).

B. Observaţiile părţilor în faţa Marii Camere

1. Reclamanta

135. Reclamanta a susţinut că nefolosirea de către Curte într-un caz similar a facultăţii sale de a indica, cu titlu excepţional, măsuri individuale, este un fapt lipsit de relevanţă. Ea a apreciat că Curtea are abilitatea de a indica măsurile ce trebuie luate şi că, atunci când natura încălcării însăşi nu lasă „nicio posibilitate reală de alegere a măsurilor necesare pentru remedierea acesteia”, aceasta poate decide să indice chiar o singură astfel de măsură. Reclamanta a mai criticat Guvernul pentru a nu fi indicat ce alte remedii, în afara punerii sale în libertate, ar fi existat în ipoteza în care Curtea ar fi ajuns la concluzia existenţei unor încălcări ale articolelor 5 şi 7 din Convenţie.

2. Guvernul

136. Guvernul a susţinut că în cauze similare privind aplicarea retroactivă a modificărilor legislative ce a condus la prelungirea detenţiei unei persoane condamnate, Curtea nu a făcut uz de facultatea sa, conferită cu titlu excepţional, de a indica măsuri individuale în vederea executării propriei hotărâri (a fost menţionată cauza M. împotriva Germaniei, citată mai sus). În acest sens, el a subliniat că, deşi a ajuns la concluzia existenţei unei încălcări a articolului 7 în cauza Kafkaris (citată mai sus) întrucât legislaţia respectivă nu întrunea cerinţele necesare, Curtea nu a indicat nicio măsură referitoare la eliberarea reclamantei, care era încă în detenţie la data pronunţării hotărârii (Guvernul a mai făcut trimitere şi la cauza Kafkaris împotriva Ciprului (dec.), nr. 9644/09, 21 iunie 2011).

C. Aprecierea Curţii

137. În temeiul articolului 46, Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi, supravegherea executării acestora revenind Comitetului de Miniştri. Aceasta presupune că, atunci când Curtea constată existenţa unei încălcări, Statului pârât îi revine obligaţia legală nu numai de a plăti celor interesaţi sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă în temeiul articolului 41, ci şi de a lua măsuri individuale şi/sau, dacă este cazul, măsuri generale în cadrul ordinii juridice interne pentru a a pune capăt încălcării constatate de către Curte şi pentru a remedia efectele acesteia, scopul fiind acela de a plasa reclamantul, în măsura în care este posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă cerinţele Convenţiei nu ar fi fost încălcate (a se vedea, printre multe altele, Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39221/98 şi 41963/98, § 249, ECHR 2000‑VIII; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) [MC], nr. 32772/02, § 85, ECHR 2009; şi Scoppola (nr. 2), citată mai sus, § 147).

138. Este adevărat că, în principiu, Statul pârât rămâne liber de a alege mijloacele prin care se va achita de obligaţiile ce îi revin în temeiul articolului 46 din Convenţie, cu condiţia ca astfel de mijloace să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (a se vedea Scozzari şi Giunta, citată mai sus, § 249). Totuşi, în anumite cazuri particulare, pentru a ajuta Statul pârât să aducă la îndeplinire obligaţiile sale în temeiul articolului 46, Curtea poate încerca să indice tipul de măsuri individuale şi/sau generale ce ar putea fi luate pentru a pune capăt situaţiei ce a generat constatarea existenţei unei încălcări (a se vedea Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31443/96, § 194, ECHR 2004‑V şi Stanev împotriva Bulgariei [MC], nr. 36760/06, §§ 255-258, ECHR 2012). În alte cazuri excepţionale, încălcarea însăşi poate fi de aşa natură încât să nu permită nicio posibilitate de alegere a măsurilor necesare pentru remedierea sa şi Curtea poate decide să indice o singură astfel de măsură (a se vedea Assanidze împotriva Georgiei [MC], nr. 71503/01, §§ 202-203, ECHR 2004‑II; Aleksanyan împotriva Rusiei, nr. 46468/06, §§ 239-240, 22 decembrie 2008; şi Fatullayev împotriva Azerbadjianului, nr. 40984/07, §§ 176-177, 22 aprilie 2010).

139. Marea Cameră subscrie concluziei Camerei şi estimează că prezenta speţă aparţine acestei din urmă categorii. Ţinând cont de circumstanţele particulare ale cauzei şi de nevoia urgentă de a pune capăt încălcărilor constatate ale Convenţiei, aceasta estimează cu Statului pârât îi revine obligaţia de a asigura punerea în libertate a reclamantei cât mai curând posibil.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

140. Articolul 41 din Convenţie stipulează:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

141. Reclamanta a solicitat compensarea prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, precum şi rambursarea costurilor şi cheltuielilor ocazionate. Guvernul s-a opus pretenţiei referitoare la prejudiciul moral.

A. Hotărârea Camerei

142. În hotărârea sa, Camera a acordat reclamantei 30 000 euro (EUR) pentru daune morale. Aceasta i-a mai acordat 1 500 EUR pentru costurile legale şi cheltuielile ocazionate de procedura desfăşurată în Strasbourg.

B. Observaţiile părţilor în faţa Marii Camere

1. Reclamanta

143. Reclamanta a solicitat 60 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, precum şi rambursarea costurilor legale şi a cheltuielilor ocazionate de procedura desfăşurată în faţa Marii Camere, în plus faţă de sumele deja acordate de către Cameră. Ea nu a depus niciun document pentru a dovedi costurile şi cheltuielile ocazionate de procedura în faţa Marii Camere.

2. Guvernul

144. Guvernul a susţinut că acordarea de compensaţii de către Curte unei persoane condamnate pentru fapte penale de natura celor săvârşite de reclamantă, care fusese declarată vinovată în urma unor proceduri judiciare ce satisfac toate cerinţele unui proces echitabil, ar fi dificilă de înţeles. El a mai adăugat că în hotărârea Kafkaris (citată mai sus), „ţinând cont de circumstanţele din speţă”, Curtea a considerat că constatarea existenţei unei încălcări a articolului 7 din Convenţie constituia în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit.

C. Aprecierea Curţii

1. Daune morale

145. Curtea admite faptul că, în hotărârea Kafkaris, a apreciat că constatarea existenţei unei încălcări reprezenta în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit. Totuşi, ea aminteşte că în respectiva hotărâre nu a constatat vreo încălcare a articolului 5 § 1, iar încălcarea constatată a articolului 7 privea numai calitatea legii. Cauza de faţă este diferită, Curtea constatând că menţinerea în detenţie a reclamantei ulterior datei de 2 iulie 2008 este contrară articolului 5 § 1, precum şi că aceasta a trebuit să execute o pedeapsă mai severă decât cea aplicată, cu încălcarea articolului 7 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, M. împotriva Germaniei, citată mai sus, § 141). Această situaţie trebuie să îi fi cauzat reclamantei un prejudiciu moral ce nu poate fi compensat exclusiv prin constatarea existenţei acestor încălcări.

146. Ţinând cont de circumstanţele din speţă şi judecând în echitate, Curtea acordă reclamantei 30 000 EUR sub acest capăt de cerere.

2. Costuri şi cheltuieli

147. Conform jurisprudenței Curții, costurile și cheltuielile nu pot fi rambursate în baza articolului 41 decât în măsura în care acestea sunt dovedite ca fiind reale, necesare și rezonabile ca întindere (a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, ECHR 2000‑XI).

148. Marea Cameră ia act de faptul că reclamantei i s-a acordat suma de 1 500 EUR pentru costurile legale şi cheltuielile ocazionate de procedura din faţa Camerei. Întrucât aceasta nu a depus niciun fel de documente probatorii cu privire la costurile şi cheltuielile ocazionate de procedura desfăşurată în faţa Marii Camere (a se compara cu Tănase împotriva Moldovei [MC], nr. 7/08, § 193, ECHR 2010), acesteia trebuie să i se acorde 1 500 EUR pentru costurile legale şi cheltuielile ocazionate.

3. Dobânzi moratorii

149. Curtea consideră oportun ca rata dobânzilor moratorii să se raporteze la rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi contra două, că a existat o încălcare a articolului 7 din Convenţie;

2. Hotărăşte, în unanimitate, că începând cu data de 3 iulie 2008, detenţia reclamantei nu a mai fost legală, cu încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie;

3. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi contra unul, că Statul pârât trebuie să asigure punerea în libertate a reclamantei cât mai curând posibil;

4. Hotărăşte, cu zece voturi contra şapte, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 30 000 EUR (treizeci de mii de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;

5. Hotărăşte, în unanimitate, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 1 500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru costuri şi cheltuieli;

6. Hotărăşte, în unanimitate, că de la expirarea termenului susmenţionat de trei luni şi până la efectuarea plăţii, sumele indicate la punctele 4 şi 5 vor fi majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei procente;

7. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă ale reclamantei.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 21 octombrie 2013.

              Michael O’BoyleDean Spielmann
Grefier adjunctPreşedinte

În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre sunt anexate următoarele opinii separate:

a) opinia concordantă a judecătorului Nicolaou;

b) opinia comună parţial discordantă a judecătorilor Villiger, Steiner,

Power‑Forde, Lemmens şi Griţco;

c) opinia comună parţial discordantă a judecătorilor Mahoney şi Vehabović;

d) opinia comună parţial discordantă a judecătorului Mahoney.

D.S.
M.O.B.

Opiniile separate nu au fost traduse, dar ele se regăsesc, în engleză și în franceză, în cuprinsul versiunilor lingvistice oficiale ale hotărârii, ce pot fi consultate în baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2014

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2014

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

[1] Instanță cu jurisdicţie, printre altele, și asupra actelor de terorism, cu sediul în Madrid.

Full & Egal Universal Law Academy