© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2014. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
Nota de informare cu privire la jurisprudența Curții nr. 167
Octombrie 2013
Del Río Prada împotriva Spaniei [MC] - 42750/09
Hotărârea din 21 octombrie 2013 [Marea Cameră]
Articolul 7
Articolul 7-1
Pedeapsă mai severă
Legalitatea pedepsei (Nulla poena sine lege)
Retroactivitate
Amânarea datei de punere în libertate a reclamantei ca urmare a unei noi jurisprudenţe, ulterioare condamnării sale: încălcare
Articolul 5
Articolul 5-1
Arestare sau detenţie legală
Amânarea datei de punere în libertate a reclamantei ca urmare a unei noi jurisprudenţe, ulterioare condamnării sale: încălcare
În fapt – Între anii 1988 şi 2000, reclamanta a fost condamnată pentru săvârşirea a diverse infracţiuni legate de atacuri teroriste, în cadrul a opt proceduri penale distincte, la pedepse cu închisoarea a căror durată totală depăşea 3 000 de ani. În noiembrie 2000, în considerarea conexiunilor legale şi cronologice strânse dintre infracţiuni, Audiencia Nacional a contopit pedepsele aplicate reclamantei şi a stabilit termenul maxim de executat la treizeci de ani, în conformitate cu limita prevăzută în Codul penal din 1973, în vigoare la epoca faptelor. În aprile 2008, autorităţile penitenciarului unde reclamanta era încarcerată au fixat luna iulie 2008 ca dată a punerii sale în libertate, după deducerea zilelor de pedeapsă reduse pentru munca prestată în închisoare de la începutul detenţiei sale în 1987. Ulterior, în luna mai 2008, Audiencia Nacional a solicitat autorităţilor centrului penitenciar să revizuiască data propusă pentru eliberarea reclamantei şi să o recalculeze în baza unei noi abordări jurisprudenţiale (cunoscută sub numele de „doctrina Parot”) adoptate de Curtea Supremă printr-o hotărâre din februarie 2006, conform căreia modificările regimului executării pedepsei şi reducerile de pedeapsă urmau a se raporta în mod individual la fiecare dintre sentinţele aplicate şi nu la termenul maxim de detenţie de treizeci de ani. Drept urmare, data definitivă de punere în libertate a reclamantei a fost fixată la 27 iunie 2017. Căile de atac subsecvente introduse de reclamantă au fost lipsite de succes.
Printr-o hotărâre pronunţată la data de 10 iulie 2012 (a se vedea Nota de informare nr. 154), una dintre Camerele din cadrul Curţii a hotărât, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolelor 5 şi 7 din Convenţie, estimând că aplicarea noii metode pentru calcularea reducerilor de pedeapsă nu fusese previzibilă la data condamnării reclamantei şi a constituit o aplicare retroactivă, în detrimentul său, a unei modificări intervenite ulterior comiterii infracţiunilor.
În drept – Articolul 7: Observaţiile părţilor s-au referit în principal la calcularea duratei totale a pedepsei de executat de către reclamantă prin aplicarea atât a regulilor de contopire a pedepselor şi de plafonare a duratei încarcerării, cât şi a sistemului de reducere a pedepselor pentru munca prestată în închisoare, conform dispoziţiilor Codului penal din 1973.
a) Întinderea pedepsei aplicate – Conform Codului penal din 1973, aplicabil la epoca săvârşirii faptelor penale, termenul maxim de detenţie de treizeci de ani corespundea duratei maxime a pedepsei ce putea fi executată (condena) în ipoteza unor infracţiuni conexe multiple, distingându-se de noţiunea de „pedepse” (penas) pronunţate sau impuse prin diversele hotărâri de condamnare a făptuitorului. Mai mult, în vederea executării „pedepsei aplicate”, deţinuţii aveau dreptul la o reducere de o zi de închisoare pentru fiecare două zile de muncă prestată. Cu toate acestea, dispoziţiile nu conţineau reguli specifice de aplicare a reducerilor de pedeapsă în cazul contopirii pedepselor multiple şi al plafonării termenului de încarcerare, cum era situaţia reclamantei, în care pedepsele ce totalizau 3 000 de ani de privare de libertate fuseseră reduse la treizeci de ani. Abia cu ocazia redactării noului Cod penal din 1995, legea a prevăzut expres, referitor la aplicarea modificărilor regimului de executare a pedepselor, că în cazuri excepţionale ar putea fi luată în considerare mai degrabă durata totală a pedepselor aplicate decât termenul maxim ce putea fi executat conform legii.
Ţinând cont de jurisprudenţa şi practica de interpretare a prevederilor pertinente din Codul penal din 1973, anterior hotărârii Curţii Supreme din 2006, atunci când pedepsele aplicate unui deţinut au fost contopite şi s-a stabilit un plafon al duratei detenţiei, autorităţile penitenciarului şi instanţele au imputat reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare la termenul maxim al pedepsei de executat. Prin urmare, acestea ţineau cont de durata legală maximă a închisorii de treizeci de ani atunci când aplicau reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în detenţie. Printr-o hotărâre din martie 1994, Curtea Supremă a calificat durata legală maximă a pedepsei închisorii de treizeci de ani ca o „pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare”, faţă de care ar trebui să se aplice orice modificări ale regimului executării pedepsei prevăzute de lege. Astfel, în ciuda ambiguităţii dispoziţiilor pertinente ale Codului penal din 1973 şi a faptului că instanţa supremă nu a început să le clarifice decât cu începere din 1994, era evident că practica autorităţilor din penitenciare şi a celor judiciare era aceea de a considera durata pedepsei închisorii de executat (condena), rezultată din plafonul de treizeci de ani, ca fiind o pedeapsă nouă şi de-sine-stătătoare şi asupra căreia se imputau anumite modificări în regimul executării pedepsei, cum ar fi reducerile de pedeapsă pentru munca desfăşurată în închisoare. În lumina acestei practici, reclamanta avea, în timpul executării pedepsei, toate motivele de a crede că pedeapsa aplicată era cea rezultată din termenul maxim de treizeci de ani, din care urma a se scădea orice reducere de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare. Mai mult, reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare erau prevăzute expres în dispoziţii legale, care impuneau reducerea automată a duratei de executat drept recompensă pentru munca desfăşurată în închisoare, cu excepţia a două situaţii: cînd deţinutul a evadat sau a efectuat o tentativă de evadare şi în caz de comportament inadecvat. Chiar şi în aceste două situaţii, reducerile de pedeapsă deja acordate de un judecător nu puteau fi retrase în mod retroactiv, întrucât zilele de pedeapsă deja scăzute erau considerate ca fiind executate şi făceau parte din drepturile legal dobândite ale deţinutului.
Deşi Codul penal din 1995 a înlăturat posibilitatea reducerii pedepsei pentru munca prestată în închisoare pentru viitorii deţinuţi, dispoziţiile sale tranzitorii permiteau deţinuţilor condamnaţi sub imperiul vechiului Cod penal din 1973 – cum era şi reclamanta – de a beneficia în continuare de acel regim în măsura în care le era favorabil. Pe de altă parte, legea a introdus condiţii mai aspre pentru liberarea condiţionată, chiar şi pentru deţinuţii condamnaţi înainte de intrarea sa în vigoare. Curtea a dedus de aici că, optând pentru menţinerea efectelor regulilor privind reducerea pedepsei în baza muncii prestate în închisoare ca măsură tranzitorie, precum şi pentru determinarea legii penale mai favorabile, legislatorul a considerat aceste reguli ca făcând parte din dreptul penal material, şi anume din dispoziţiile cu incidenţă asupra stabilirii efective a pedepsei şi nu doar asupra executării ei.
În lumina celor de mai sus, la data la care reclamanta a săvârşit faptele ce au condus la urmărirea sa penală şi la care a fost adoptată decizia de contopire a pedepselor şi de fixare a unui termen maxim de încarcerare, prevederile legale pertinente, luate în ansamblul lor, erau formulate cu suficientă precizie pentru a-i permite reclamantei să discearnă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, întinderea pedepsei la care fusese condamnată, luând în considerare termenul legal maxim de treizeci de ani şi sistemul de reducere a pedepselor pentru munca prestată în închisoare, aşa cum reieşea din Codul penal din 1973. Prin urmare, pedeapsa aplicată reclamantei echivala cu o durată maximă de detenţie de treizeci de ani, iar orice reducere a pedepsei în baza muncii prestate în închisoare trebuia să fie imputată asupra acestei pedepse maximale.
b) Dacă aplicarea „doctrinei Parot” în cazul reclamantei a avut impact numai asupra modalităţilor de executare a pedepsei sau şi asupra întinderii efective a acesteia – În luna mai 2008, Audiencia Nacional a respins propunerea de stabilire a datei de 2 iulie 2008 ca termen al eliberării definitive a reclamantei, bazându-se în schimb pe „doctrina Parot” introdusă prin hotărârea Curţii Supreme din februarie 2006 – la mult timp după săvârşirea faptelor incriminate, contopirea sentinţelor şi plafonarea duratei încarcerării. Aceasta a adoptat abordarea conform căreia noua regulă prin care reducerile pedepsei pentru munca prestată în închisoare urmau a fi aplicate fiecărei pedepse individuale în parte – şi nu termenului maxim al închisorii de treizeci de ani, ca înainte – corespundea mai bine literei dispoziţiilor din Codul penal din 1973. Aplicarea „doctrinei Parot” în situaţia reclamantei a lipsit de efectivitate reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare, la care aceasta era îndreptăţită în virtutea legii şi în conformitate cu deciziile definitive ale judecătorilor responsabili pentru executarea pedepselor. Drept urmare, termenul maxim de detenţie de treizeci de ani a încetat să mai fie o pedeapsă de-sine-stătătoare asupra căreia se imputau reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în închisoare şi a devenit, în schimb, o pedeapsă de treizeci de ani la care nu se putea aplica în mod efectiv nicio astfel de reducere.
c) Dacă „doctrina Parot” era previzibilă în mod rezonabil – Modificarea sistemului de aplicare a reducerilor de pedeapsă a fost rezultatul distanţării Curţii Supreme de propria jurisprudenţă şi nu al unei modificări legislative. În luna martie 1994, Curtea Supremă a îmbrăţişat abordarea conform căreia termenul maxim al detenţiei de treizeci de ani constituia o „pedeapsă nouă, de-sine-stătătoare” asupra căreia urmau să se impute toate reducerile de pedeapsă prevăzute de lege. În orice caz, practica autorităţilor penitenciare şi judiciare, anterioară „doctrinei Parot”, era aceea de a aplica reducerile de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenţiei asupra duratei maxime de încarcerare de treizeci de ani. Curtea Supremă însăşi a continuat pe linia acestei jurisprudenţe până în 2006, timp de zece ani de la data abrogării respectivei legi. Procedând astfel, instanţa supremă a conferit o nouă interpretare prevederilor unei legi care nu mai era demult în vigoare, şi anume Codul penal din 1973, care fusese abrogat prin Codul penal din 1995. În plus, dispoziţiile tranzitorii din Codul penal din 1995 urmăreau menţinerea efectelor sistemului de reducere de pedeapsă pentru munca prestată în cursul detenţiei, aşa cum acesta fusese reglementat prin Codul penal din 1973, pentru persoanele condamnate sub imperiul acestui din urmă cod întocmai pentru a se conforma regulilor ce interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai aspre. Totuşi, noua interpretare a Curţii Supreme, care lipsise de efectivitate orice reducere de pedeapsă deja aplicată, a condus în practică la privarea reclamantei şi a altor persoane aflate în situaţii similare de beneficiile sistemului de reduceri.
În sfârşit, deşi Curtea acceptă faptul că instanţa supremă nu a aplicat retroactiv legea de modificare a Codului penal din 1995, din raţionamentul oferit de Curtea Supremă reiese în mod clar faptul că scopul acesteia era acelaşi cu al legii susamintite, şi anume de a asigura executarea integrală şi efectivă a duratei legale maxime de încarcerare de către persoanele condamnate la numeroase pedepse privative de libertate de lungă durată. În acest sens, deşi Statele sunt libere să îşi modifice propria politică penală, de exemplu prin înăsprirea pedepselor aplicabile pentru săvârşirea de fapte penale, acestea trebuie să procedeze astfel cu respectarea cerinţelor impuse de articolul 7 din Convenţie, care interzice în mod absolut aplicarea retroactivă a legii penale atunci când aceasta s-ar face în detrimenul acuzatului.
În baza tuturor consideraţiilor de mai sus, la data condamnării reclamantei şi la data notificării sale cu privire la decizia de contopire şi de plafonare a pedepselor aplicate, nu exista nicio indicaţie referitoare la o tendinţă perceptibilă în evoluţia jurisprudenţei în sensul hotărârii Curţii Supreme din 2006. Prin urmare, reclamanta nu avea niciun motiv de a se aştepta ca instanţa supremă să opereze un reviriment jurisprudenţial şi ca Audiencia Nacional să raporteze, drept urmare, reducerile de pedeapsă ce îi fuseseră deja acordate nu la durata maximă de treizeci de ani a pedepsei de executat, ci în mod succesiv la fiecare dintre sentinţele pronunţate împotriva sa. Acest reviriment jurisprudenţial a avut drept efect modificarea întinderii pedepsei aplicate, în detrimentul reclamantei.
Concluzie: încălcare (cincisprezece voturi contra două).
Articolul 5 § 1: Reclamanta a fost condamnată de o instanţă competentă potrivit căilor legale şi i-au fost aplicate pedepse cu închisoarea cu o durată totală de peste 3 000 de ani. În cuprinsul celor mai multe dintre hotărârile de condamnare, precum şi în decizia din 30 noiembrie 2000 de contopire a pedepselor şi de plafonare a duratei de încarcerare, Audiencia Nacional a stabilit că reclamanta urma să execute o pedeapsă cu închisoarea de maximum treizeci de ani în conformitate cu Codul penal din 1973. Detenţia reclamantei nu a atins încă acel termen maxim. Legătura de cauzalitate dintre condamnările reclamantei şi menţinerea sa în detenţie după data de 2 iulie 2008 este evidentă, aceasta rezultând atât din verdictele de vinovăţie, cât şi din termenul maxim de detenţie de treizeci de ani.
Ţinând cont de toate motivele ce au condus-o la constatarea existenţei unei încălcări a articolului 7 din Convenţie, Curtea apreciază că, la datele la care reclamanata a fost condamnată, a prestat muncă în detenţie şi a fost notificată cu privire la decizia de contopire a pedepselor şi de plafonare a duratei de încarcerare, aceasta nu ar fi putut prevedea într-o măsură rezonabilă că metoda utilizată pentru aplicarea reducerilor de pedeapsă în baza muncii prestate în închisoare urma a fi modificată ca urmare a unui reviriment al jurisprudenţei Curţii Supreme în 2006 şi că noua abordare va fi incidentă în cazul său. Această situaţie a întârziat în mod efectiv data punerii sale în libertate cu aproximativ nouă ani de zile. Prin urmare, durata pedepsei cu închisoarea executată de reclamantă este mai lungă decât cea pe care ar fi trebuit să o execute conform legislaţiei interne în vigoare la data condamnării sale, ţinând cont de reducerile de pedeapsă care i-au fost deja acordate conform legii. Prin urmare, începând cu data de 3 iulie 2008, detenţia reclamantei a încetat să mai fie „legală”.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 46: Ţinând cont de circumstanţele particulare ale cauzei şi de nevoia urgentă de a pune capăt încălcărilor Convenţiei constatate în speţă, Statului pârât îi revenea obligaţia de a asigura punerea în libertate a reclamantei cât mai curând posibil.
Articolul 41: EUR 30 000 pentru prejudiciu moral.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de către Grefă, acest rezumat nu obligă Curtea.
Apăsați aici pentru a accesa Notele de informare privind jurisprudența Curții
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2014
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2014
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy