©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 4 noiembrie 2008
în Cauza Delca împotriva României
(Cererea nr. 25765/04)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 06.07.2009
Hotărârea poate suferi modificări de formă.
În Cauza Delca împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 14 octombrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25765/04, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, domnul Gheorghe Delca (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 23 martie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 10 iulie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, el a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1945 şi locuieşte la Bucureşti.
A. Acţiune privind vânzarea de către Primărie a unei cote-părţi indivize din dreptul său de proprietate asupra unui spaţiu comercial
5. Reclamantul şi alte două persoane, S.M. şi V.D., au beneficiat din anul 1999 de un contract de închiriere privind un spaţiu comercial de 123,50 m² aflat în proprietatea Primăriei Bucureşti (Primăria). În temeiul Hotărârii Guvernului nr. 505/1998 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători, Primăria Bucureşti a întocmit la data de 17 martie 2000 un proces-verbal conţinând înţelegerea părţilor asupra vânzării spaţiului comercial susmenţionat şi asupra preţului de vânzare. Cu toate acestea numai reclamantul a achitat suma ce-i revenea de plată, şi anume o treime din preţul de vânzare stabilit.
6. Printr-o sentinţă din data de 8 iunie 2001 Judecătoria Bucureşti a admis în parte acţiunea intentată de reclamant împotriva Primăriei Bucureşti privind condamnarea acesteia la încheierea unui contract de vânzare privind cota-parte indiviză a unei treimi din dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial de 123,50 m². Instanţa a respins excepţiile de inadmisibilitate ale acţiunii ridicate de Primărie care a invocat imposibilitatea încheierii unui contract de vânzare numai cu unul din ocupanţii spaţiului comercial precum şi unui partaj de folosinţă între comercianţii care nu erau proprietarii bunului. Instanţa a considerat că reclamantul îndeplinea condiţiile legale pentru a obţine dobândirea unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi că Hotărârea Guvernului nr. 505/1998 nu prevedea imposibilitatea de a încheia un contract de vânzare numai cu unul din ocupanţii unui spaţiu comercial. În schimb a respins restul acţiunii, reţinând că reclamantul nu a dovedit posibilitatea unui partaj de folosinţă viabil asupra spaţiului în cauză.
7. Prin hotărârea din data de 4 decembrie 2001 Tribunalul Bucureşti a admis apelul înaintat de Primărie şi a respins acţiunea reclamantului pe motiv că între cei trei chiriaşi comercianţi nu intervenise niciun partaj de folosinţă pentru a stabili cu certitudine cota-parte a reclamantului privind folosirea bunului şi că vânzarea unei cote-părţi ideale şi abstracte a dreptului de proprietate putea aduce atingere dreptului Primăriei care nu intenţionase să vândă doar o parte din spaţiul comercial.
8. Prin sentinţa din data de 5 aprilie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul înaintat de reclamant, care susţinea că Primăria putea să vândă o cotă-parte de o treime din dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial înainte de efectuarea oricărui partaj şi a confirmat sentinţa din data de 8 iunie 2001 pronunţată de prima instanţă. Curtea de apel a adăugat că nicio prevedere legală nu împiedica vânzarea unei cote-părţi indivize din dreptul de proprietate asupra unui imobil.
B. Demersurile reclamantului în vederea executării sentinţei din data de 8 iunie 2001 şi acţiunea privind vânzarea de către Primărie a unei anumite suprafeţe comerciale din spaţiul comercial
9. Începând cu data de 2 iulie 2002, reclamantul a contactat de mai multe ori Primăria Bucureşti în vederea încheierii unui contract de vânzare în baza sentinţei definitive citate anterior din data de 8 iunie 2001, lucru refuzat de Primărie pe motiv că era necesară efectuarea unui raport de expertiză pentru a realiza împărţirea spaţiului comercial şi a obţine acordul celorlaltor doi comercianţi asupra împărţirii. Începând cu data de 24 iunie 2003 reclamantul a informat Primăria că înceta să-i mai plătească chiriile datorită calităţii sale de proprietar în baza sentinţei din data de 8 iunie 2001 citate anterior.
10. Printr-o hotărâre de neîncepere a urmăririi penale pronunţată la data de 3 noiembrie 2003 Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti a respins plângerea penală depusă de reclamant împotriva Primăriei pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu împotriva unor particulari şi nerespectare a sentinţei definitive nu erau întrunite.
11. La data de 4 noiembrie 2002 reclamantul a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune îndreptată împotriva Primăriei şi celorlaltor doi chiriaşi comercianţi, S.M. şi V.D. şi care se referea la încheierea unui contract de vânzare privind o anumită suprafaţă, corespunzătoare unei treimi din spaţiul comercial în discuţie. Primăria a invocat în apărarea sa faptul că nu exista nicio posibilitate de a împărţi în mod convenabil spaţiul comercial, motiv pentru care nu a procedat la delimitarea loturilor pentru a încheia contractul de vânzare.
12. După ce a dispus o expertiză tehnică care a concluzionat asupra posibilităţii unei împărţiri a spaţiului comercial şi a propus loturi, Judecătoria Bucureşti, prin sentinţa din data de 3 aprilie 2003 a admis acţiunea reclamantului şi a dispus ca Primăria să încheie cu el un contract de vânzare având drept obiect un lot de 39,28 m² locuibili, aşa cum a propus expertul. Instanţa a respins excepţia întemeiată pe autoritatea de lucru judecat invocată de Primărie ţinând cont de procedura precedentă, pentru lipsa de identitate a obiectului, cauzei şi părţilor între cele două litigii. Aceasta a considerat că într-un caz ca cel în speţă, în care comercianţii respectivi nu au reuşit să ajungă la o înţelegere asupra modalităţilor de împărţire a apaţiului comercial, identificarea suprafeţei corespunzătoare dreptului reclamantului dobândit în baza sentinţei definitive din data de 8 iunie 2001 nu era un incident ce putea fi soluţionat în cadrul unei simple proceduri de executare. De asemenea, instanţa a reţinut că refuzul lui S.M. atât în ceea ce priveşte vânzarea către reclamant a cotei sale părţi precum şi partajul a avut drept rezultat privarea de folosirea spaţiului comercial. Această sentinţă a fost confirmată în ultimă instanţă printr-o sentinţă din data de 2 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
13. La data de 1 septembrie 2006 reclamantul a cerut, fără succes, Primăriei să execute sentinţele definitive din 8 iunie 2001 şi 3 aprilie 2003 pronunţate de Judecătoria Bucureşti.
C. Încheierea contractului de vânzare
14. La data de 7 iulie 2006 direcţia financiară a Primăriei şi-a dat acordul prealabil pentru semnarea contractului de vânzare privind partea din spaţiul comercial identificată de sentinţa definitivă citată anterior din data de 3 aprilie 2003. La o dată ulterioară neprecizată contractul de vânzare astfel autorizat a fost semnat de Primăria Bucureşti şi reclamant. Contractul preciza că va intra în vigoare la data autentificării sale şi că cheltuielile referitoare la aceasta reveneau cumpărătorului.
15. Dintr-o scrisoare a Camerei Notarilor Publici din data de 25 septembrie 2006 şi o scrisoare a Primăriei din data de 12 noiembrie 2006 prezentate de Guvern reiese că forma autentică nu este necesară pentru încheierea unui contract de vânzare privind un spaţiu comercial şi că datorită sumei cheltuielilor şi onorariilor cerute reclamantul a refuzat să autentifice contractul de vânzare de un Notariat agreat de Primărie. O ultimă scrisoare trimisă în luna octombrie 2006 la Primărie, pe numele reclamantului, de un alt Notariat, se referea la obţinerea documentelor privind, între altele, dreptul de proprietate al Primăriei asupra spaţiului comercial, acte necesare pentru autentificarea contractului de vânzare susmenţionat şi, în special, pentru înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară.
16. La data de 9 martie 2005 administraţia domeniului public a municipiului Bucureşti a înaintat o acţiune în evacuare a reclamantului pentru neplata chiriei după luna iulie 2003. Reclamantul a înaintat o cerere reconvenţională pentru a obliga Primăria să-i restituie chiria pe care o plătise în perioada martie 2000 – iulie 2003. În momentul de faţă, după respingerea acţiunii şi a cererii reconvenţionale în primă instanţă şi în apel, procedura este în curs în ultimă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
17. Reclamantul invocă în esenţă faptul că nerespectarea de către Primărie a sentinţelor definitive din 8 iunie 2001 şi 3 aprilie 2003 pronunţate de Judecătoria Bucureşti a adus atingere dreptului său de acces la justiţie precum şi dreptului său la respectarea bunurilor sale. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd următoarele în părţile lor pertinente:
Articolul 6 alin. 1
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
18. Guvernul se opune acestei afirmaţii.
A. Asupra admisibilităţii
19. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
20. Guvernul consideră că nu trebuie să ia în calcul faptul că termenul de executare a sentinţei din 3 aprilie 2003 a Judecătoriei Bucureşti, devenită definitivă prin hotărârea dn 2 iunie 2005. Înainte de această ultimă dată încheierea de către autorităţi, în conformitate cu sentinţa definitivă din data de 8 iunie 2001, a vânzării unei suprafeţe identificate corespunzătoare unei treimi din spaţiul comercial nu se putea face fără acordul celorlaltor doi comercianţi chiriaşi. În opinia Guvernului, autorităţile nu puteau fi considerate responsabile de nerespectarea sentinţei din data de 8 iunie 2001, având în vedere refuzul celorlaltor doi comercianţi de a-şi respecta obligaţiile ce decurg din procesul-verbal din data de 17 martie 2000. Reţinând că contractul de vânzare a fost vizat de direcţia financiară a Primăriei în iulie 2006 şi apoi semnat de reclamant şi Primărie, Guvernul consideră că întârzierea în executarea hotărârii din data de 2 iunie 2005 nu este exagerată, prin urmare era necesară pentru a parcurge etapele administrative preliminare semnării contractului. De asemenea, presupunând chiar că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale datorită întârzierii executării, Guvernul consideră că aceasta era justificată şi proporţională, reclamantul obţinând încheierea efectivă a contractului de vânzare şi beneficiind în toată această perioadă de posesia bunului în cauză.
21. Reclamantul nu a formulat contestaţii asupra fondului drept răspuns.
22. Curtea reaminteşte că a concluzionat în mai multe cauze că omisiunea autorităţilor, fără o justificare clară, de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunţată împotriva lor reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanţă precum şi a dreptului la respectarea bunurilor (Acatrinei împotriva României, nr. 7114/02, paragraful 40, 26 octombrie 2006, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 26, 27 mai 2004, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, paragrafele 54-55, CEDH 2004-III (extrase)).
23. În cazul în speţă Curtea reţine că cererea priveşte nerespectarea invocată a celor două sentinţe definitive din 8 iunie 2001 şi 3 aprilie 2003, prima ordonând Primăriei încheierea unui contract de vânzare privind cota-parte indiviză a unei treimi din dreptul său de proprietate asupra unui spaţiu comercial şi a doua încheierea unui contract de vânzare având drept obiect o suprafaţă din acesta spaţiu stabilită de o expertiză.
24. Curtea reţine că dacă copia contractului de vânzare prezentată de părţi nu este datată, se poate considera pe bună dreptate că acest contract a fost semnat de părţi la puţin timp de la vizarea de către direcţia financiară a Primăriei în iulie 2006. De asemenea, dacă contractul preciza că va intra în vigoare la data autentificării sale, din dosar reiese că forma autentică nu este necesară pentru încheierea acestuia şi mai ales că reclamantul s-a opus ca acesta să fie autentificat de notariatele agreate de Primărie (paragrafele 14, in fine şi 15 de mai sus). De altfel, reclamantul nu contestă aceste informaţii ce reies din actele prezentate de Guvern. Prin urmare, pe baza hotărârilor definitive şi a elementelor susmenţionate, Curtea consideră că după semnarea contractului autorităţile nu puteau fi considerate vinovate de o eventuală nerespectare integrală şi efectivă a acestor hotărâri şi că în speţă problema care rămâne este de a descoperi dacă această respectare a intervenit într-un termen rezonabil, în sensul jurisprudenţei Curţii.
25. Curtea reţine că Guvernul justifică nerespectarea sentinţei din data de 8 iunie 2001 înainte de pronunţarea şi devenirea definitivă a celei de-a doua sentinţe din 3 aprilie 2002 bazându-se pe lipsa înţelegerii dintre ceilalţi doi comercianţi chiriaşi şi pe nerespectarea de către aceştia din urmă a obligaţiei lor ce figurează în procesul-verbal din data de 17 martie 2000. Curtea nu poate accepta că aceste argumente ar putea constitui o justificare valabilă pentru nerespectarea hotărârii definitive din data de 8 iunie 2001. Ea reţine că în sentinţa sa din data de 5 aprilie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat sentinţa citată anterior şi a modificat hotărârea pronunţată în apel, care a considerat că Primăria nu putea fi condamnată să încheie vânzarea unei cote-părţi ideale şi abstracte din dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial în lipsa unui partaj de folosinţă asupra acestui spaţiu între cei trei chiriaşi. Curtea reţine că nici lipsa de participare la procesul în cauză a celorlaltor doi chiriaşi comerciali nici termenii procesului-verbal din 17 martie 2000 nu au împiedicat instanţele interne să condamne Primăria să încheie numai cu reclamantul vânzarea unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial. De asemenea, ea remarcă faptul că în procesul în cauză instanţele interne au diferenţiat cererea privind vânzarea de către Primărie a unei cote-părţi din dreptul său de proprietate de cea privind modalităţile concrete de împărţire a spaţiului comercial, respingând această ultimă cerere. De asemenea, Curtea consideră că refuzul Primăriei de a executa sentinţa din data de 8 iunie 2001 datorită unei pretinse imposibilităţi de a împărţi convenabil spaţiul comercial (paragraful 11 in fine de mai sus) impune reanalizarea concluziei instanţelor interne în procedura citată anterior.
26. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nicio justificare rezonabilă pentru termenul de peste 4 ani scurs mai înainte ca Primăria să fi executat sentinţa din data de 8 iunie 2001, devenită definitivă la data de 2 aprilie 2002, semnând în favoarea reclamantului un contract de vânzare pentru o cota-parte de o treime din dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial în cauză. În măsura în care un asemenea termen nu poate reprezenta un termen rezonabil potrivit jurisprudenţei Curţii în materie (a se vedea, mutatis mutandis, Dorneanu împotriva României, nr. 1818/02, paragraful 52, 26 iulie 2007, Becciu împotriva Moldovei, nr. 32347/04, paragraful 28, 13 noiembrie 2007, Pridatchenko şi alţii împotriva Rusiei, nr. 2191/03 şi altele, paragrafele 53 şi 60, 21 iunie 2007), Curtea consideră că întârzierea în executarea sentinţei în cauză a îndepărtat orice efect util dreptului de acces la instanţă al reclamantului şi a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale.
27. Prin urmare a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 datorită întârzierii în executare de către aurorităţi a sentinţei definitive din data de 8 iunie 2001. Având în vedere această concluzie şi împrejurările speţei, Curtea consideră că nu trebuie să examineze pe fond, în plus, dacă a avut loc şi încălcarea articolelor susmenţionate datorită întârzierii în executarea sentinţei definitive din 3 aprilie 2003 privind încheierea de către Primărie a vânzării în favoarea reclamantului a unei suprafaţe identificate din spaţiul comercial respectiv.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
28. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
29. Reclamantul se plânge mai întâi, fără a solicita în mod expres o sumă în această privinţă, că a trebuit să plătească între anii 2000 şi 2003 chirie pentru partea în litigiu din spaţiul comercial respectiv, în posesia căruia tot nu a intrat de altfel. El solicită apoi “pentru prejudiciul material” 135.000 euro reprezentând lipsa de câştig între anii 2000 şi 2007 calculată potrivit unei baze lunare de 1.500 euro. De asemenea, cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit, reclamantul solicită 70.000 euro datorită stressului la care ar fi fost supus de autorităţi în cursul acestei perioade. În sprijinul afirmaţiei sale reclamantul a prezentat copia unei facturi emise de Primăria Bucureşti privind chiria datorată pentru spaţiul comercial în cauză pentru luna decembrie 2007.
30. În ceea ce priveşte prejudiciul material invocat, Guvernul consideră că suma de 135.000 euro este speculativă. De asemenea, el consideră că reclamantul nu poate solicita rambursarea chiriilor pentru perioada 2000-2003, dat fiind că nu a prezentat acte doveditoare şi a continuat să se afle în posesia unei treimi dintr-un spaţiu comercial de-a lungul acestei perioade. Contestând existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciul moral şi încălcarea invocate în faţa Curţii, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre de încălcare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă cu acest titlu şi că oricum suma cerută este excesivă.
31. Curtea reafirmă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în întârzierea în constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 datorită întârzierii executării de către autorităţi a sentinţei definitive din data de 8 iunie 2001 care condamna Primăria la încheierea unui contract de vânzare privind o cotă-parte indiviză dintr-o treime din dreptul său de proprietate asupra unui spaţiu comercial. Or, Curtea reţine în acelaşi timp că chestiunea descoperirii dacă reclamantul a beneficiat în toată această perioadă de posesia efectivă a părţii în titigiu din spaţiul comercial rămâne controversată între părţi şi că din dosar reiese de asemenea că o eventuală ingerinţă cu acest titlu ar fi direct atribuibilă celorlaltor doi comercianţi şi nu Primăriei (paragraful 12 in fine de mai sus) şi că reclamantul nu a susţinut deloc această cerere, care prezintă un caracter speculativ. În ceea ce priveşte chiriile pe care le-a plătit între anii 2000 şi 2003, Curtea reţine că reclamantul nu a prezentat nicio cerere specifică şi exprimată în cifre şi niciun act doveditor cu acest titlu şi, pe deasupra, că această chestiune face obiectul unui proces în curs în faţa instanţelor interne (paragraful 16 de mai sus). Prin urmare, trebuie respinsă cererea reclamantului privind prejudiciul material.
32. În schimb, în ceea ce priveşte cererea cu titlu de prejudiciu moral suferit, Curtea consideră că întârzierea în executarea de către autorităţi a sentinţei definitive din data de 8 iunie 2001 a provocat reclamantului un sentiment de frustrare precum şi neplăceri şi incertitudini. Ţinând cont de ansamblul elementelor pe care le deţine şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 1.600 euro pentru prejudiciul moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
33. Fără a prezenta acte doveditoare, reclamantul solicită de asemenea 5.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne pentru plata taxei de timbru şi a onorariilor avocaţilor.
34. Guvernul subliniază că reclamantul nu şi-a însoţit cererea de niciun act doveditor.
35. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de probele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea reclamantului cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
36. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă ;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 datorită întârzierii în executarea de către autorităţi a sentinţei definitive din data de 8 iunie 2001 ;
3. hotărăşte că nu trebuie examinate pe fond capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 privind nerespectarea sentinţei definitive din data de 3 aprilie 2003 ;
4. hotărăşte :
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 1.600 euro (una mie şase sute euro), sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, pentru prejudiciul moral, la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 noiembrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy