©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA ÎNTÂI
HOTĂRÂREA
din 10 octombrie 2013
În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei
(Cererea nr. 64569/09)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), reunită într-o cameră compusă din Isabelle Berro-Lefèvre, preşedinte, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Ksenija Turković, Dmitry Dedov, judecători, şi André Wampach, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 septembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 64569/09 îndreptată împotriva Republicii Estonia, prin care Delfi AS, o societate pe acţiuni înregistrată în Estonia („societatea reclamantă”), a sesizat Curtea la 4 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Societatea reclamantă a fost reprezentată de domnul V. Otsmann, avocat în Tallinn. Guvernul estonian (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna M. Kuurberg, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Societatea reclamantă susţinea că i-a fost încălcată libertatea de exprimare.
4. La 11 februarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S‑a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
5. S-au primit observaţii scrise din partea Helsinki Foundation for Human Rights din Varşovia, care a primit încuviinţarea Preşedintelui să intervină ca terţ (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Societatea reclamantă este o societate pe acţiuni (aktsiaselts) înregistrată în Estonia.
A. Contextul cauzei
7. Societatea reclamantă are în proprietate Delfi, un portal internet de ştiri în care se publică zilnic circa 330 de articole de ştiri. Delfi este unul dintre cele mai mari portaluri internet de ştiri din Estonia. Acesta publică ştiri în limbile estoniană şi rusă în Estonia, dar funcţionează şi în Letonia şi Lituania.
8. La momentul apariţiei, la finalul corpului articolelor de ştiri apăreau termenii „Adaugă un comentariu” şi câmpuri pentru comentarii, numele autorului comentariului şi adresa sa de e-mail (opţional). Sub aceste câmpuri, apăreau butoanele „Trimite comentariul” şi „Citeşte comentariile”. Secţiunea cu citirea comentariilor altora era o rubrică separată, care putea fi accesată prin intermediul butonului „Citeşte comentariile”. Comentariile se încărcau automat şi, ca atare, nu erau modificate sau moderate de societatea reclamantă. Articolele înregistrau zilnic circa 10 000 de comentarii de la cititori, majoritatea fiind scrise sub pseudonime.
9. Exista însă un sistem de raportare şi eliminare în vigoare: oricare cititor putea semnala un comentariu ca leim (termenul estonian pentru un mesaj ofensator sau calomnios ori un mesaj care instigă la ură pe internet), iar comentariul era eliminat rapid. Mai mult, exista un sistem pentru ştergerea automată a comentariilor care conţineau rădăcini ale unor cuvinte obscene. În plus, victima unui comentariu calomnios putea sesiza direct societatea reclamantă, caz în care comentariul era şters imediat.
10. Societatea reclamantă a făcut eforturi să-i informeze pe utilizatori că respectivele comentarii nu exprimă opinia societăţii şi că autorii comentariilor sunt răspunzători pentru conţinutul lor. Site-ul internet Delfi a afişat „Reguli pentru comentarii”, cu următorul conţinut:
„Lista de mesaje a Delfi este un mijloc tehnic ce permite utilizatorilor să publice comentarii. Delfi nu aduce modificări comentariilor. Autorul unui comentariu este răspunzător pentru comentariul său. Trebuie reţinut că au existat cazuri în care instanţele estoniene au sancţionat autorii pentru conţinutul unui comentariu [...]
Delfi interzice comentariile al căror conţinut nu respectă bunele practici.
Acestea sunt comentariile care:
- conţin ameninţări;
- conţin insulte;
- instigă la ostilitate şi violenţă;
- instigă la activităţi ilegale ...
- conţin expresii obscene şi vulgarităţi [...]
Delfi îşi rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii şi de a restricţiona accesul autorilor la scrierea comentariilor [...]”
În text se explica, de asemenea, funcţionarea sistemului de raportare şi eliminare.
11. Guvernul a declarat că Delfi avea, în Estonia, antecedente notorii de publicare a unor comentarii calomnioase şi degradante. Astfel, la 22 septembrie 2005, săptămânalul Eesti Ekspress a publicat o scrisoare deschisă adresată de redacţie ministrului Justiţiei, procurorului general şi cancelarului de justiţie, în care se exprima îngrijorarea faţă de ironizarea continuă a persoanelor pe site-urile publice din Estonia. Delfi a fost desemnat ca o sursă de calomniere agresivă şi arogantă.
B. Articolul şi comentariile publicate în portalul internet de ştiri
12. La 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat „SLK a distrus un drum de gheaţă proiectat”. Drumurile de gheaţă sunt drumuri publice formate pe marea îngheţată şi deschise între partea continentală a Estoniei şi unele insule în timpul iernii. Abrevierea SLK provine de la AS Saaremaa Laevakompanii (Compania Maritimă Saaremaa, o societate pe acţiuni). SLK asigură servicii publice de transport cu feribotul între partea continentală şi unele insule. L. era membru al comitetului de supraveghere al SLK şi acţionarul unic sau majoritar al societăţii la vremea respectivă.
13. În zilele de 24 şi 25 ianuarie 2006, articolul a înregistrat 185 de comentarii. Aproximativ 20 dintre acestea conţineau ameninţări la adresa persoanei lui L. şi injurii adresate acestuia.
14. La 9 martie 2006, avocaţii lui L. au solicitat societăţii reclamante eliminarea comentariilor injurioase şi au cerut 500 000 kroons (EEK) [aproximativ 32 000 euro (EUR)] ca despăgubire cu titlu de prejudiciu moral. Cererea viza următoarele 20 de comentarii:
„1.1. sunt curenţi în [V]äinameri
2. apa din larg e mai aproape de locurile menţionate, iar gheaţa e mai subţire.
Propunere – să facem ca în 1905, să mergem în [K]uressaare cu nişte beţe şi să-i băgăm pe [L] şi [Le] în sac
2. tâmpiţi nenorociţi...
oricum se scaldă în bani datorită monopolului şi subvenţiilor de stat şi acum începură să se teamă că maşinile se pot duce în insule timp de câteva zile fără să le intre vreun ban în portofele. arză-te-ar focul în nava ta, jidan scârbos!
3. bine că iniţiativa lui [La.] nu a destrămat liniile instigatorilor de pe internet. haideţi băieţi, cu [L.] în cuptor!
4. [micule L.] du-te şi îneacă-te
5. aha... nu prea cred că asta e o întâmplare... tâmpiţii dracului
6. pungaşul!!! [în limba rusă]
7. Ce vă văitaţi atâta, omorâţi-l odată pe nemernic[.] Pe viitor, să ştie şi ceilalţi [...] ce îi aşteaptă, că şi ei vor avea o singură viaţă.
8. ... are [mare] dreptate. Să fie linşat, să fie un avertisment pentru ceilalţi [insulari] şi aşa-zişi bărbaţi. Astfel nu o să se mai întâmple aşa ceva! Oricum, [L.] îşi merită soarta cu prisosinţă, pe bune.
9. „un om bun trăieşte [mult], un împuţit [o zi sau două]”
10. Dacă ar exista un drum de gheaţă, [lumea] ar putea economisi 500 la o maşină plină, împuţitul de [L.] să plătească pentru economia asta, de ce le trebuie 3 [ore] feriboturilor tale dacă sunt spărgătoare de gheaţă aşa de bune, să se ducă să spargă gheaţa din portul Pärnu ... în schimb, maimuţă împuţită, o să trec [strâmtoarea] oricum şi dacă mă înec, e din vina ta
11. şi nu se poate opune nimeni acestui rahat?
12. [locuitori din insulele Saaremaa şi Hiiumaa], faceţi-l knockout pe smintitul ăsta.
13. mă întreb dacă [L.] nu o să fie desfiinţat în Saaremaa? să le-o facă ălor lui chiar aşa.
14. Oamenii or să trăncănească câteva zile pe internet, dar ticăloşii (şi cu cei care au susţinere şi pe care chiar noi i-am ales să ne reprezinte) bagă banii în buzunarele lor şi nu acordă atenţie disputei de pe internet – nu doare pe nimeni de problema asta.
Cândva, [M.] şi alţi moguli făceau pe şefii, dar lăcomia s-a întors împotriva lor (odihnească-se în pace). O să se întoarcă şi împotriva ticăloşilor ăstora mai devreme sau mai târziu. Ce seamănă, aia culeg, dar ar trebui totuşi să fie opriţi (prin linşare, fiindcă statul este neputincios în privinţa lor – ei sunt de fapt cei care conduc statul), deoarece pe ei îi preocupă numai prezentul. După ei, potopul.
15. [V.] ăsta o să primească un tort exploziv de la mine.
drace, cum pui un ceaun pe foc şi iese fum pe coşul de la saună, ciorile din Saaremaa se adună acolo – crezând că... urmează să fie sacrificat un porc. nici gând
16. ticăloşii!!!! Şi Ofelia are o clasă de spărgător de gheaţă, deci asta nu explică de ce mai era nevoie de Ola!!!
17. Statul estonian, condus de gunoaie [şi] finanţat de gunoaie, sigur că nu împiedică sau pedepseşte actele antisociale ale gunoaielor. Dar de, există un Sf. Mihail pentru fiecare [L.]... şi asta nu se compară deloc cu Mihailul unui berbec. Chiar îmi pare rău de [L.] – e şi el om la urma urmei... :D :D :D
18. ... dacă după asemenea acte s-ar întâmpla ca din senin [L.] să fie în concediu medical şi în cazul viitoarei distrugeri a drumului de gheaţă...va îndrăzni [atunci] să se poarte ca un porc a treia oară? :)
19. nenorocitul dracului, [L.] ăla... ar fi putut să-mi ia şi copilul cu el... oricum societatea lui nu e în stare să asigure un serviciu de feribot normal şi preţurile sunt de aşa natură... un adevărat nemernic... se pune întrebarea ale cui buzunare şi guri le-a umplut cu bani de se poartă ca un porc an de an
20. nu poţi face pâine din rahat; iar hârtia şi internetul suportă orice; aşa, doar pentru amuzamentul nostru (pe bune că statul şi [L.] nu se preocupă de părerea oamenilor)... doar pentru amuzament, fără a mă lăcomi la bani - fac piş în urechea lui [L.] şi caca pe capul lui. :)”
15. În aceeaşi zi, comentariile injurioase au fost şterse de societatea reclamantă.
16. La 23 martie 2006, societatea reclamantă a răspuns cererii avocaţilor lui L. L-a informat pe L. că acele comentarii au fost şterse conform sistemului de raportare şi eliminare şi a respins cererea pentru despăgubiri.
C. Procesul civil împotriva societăţii reclamante
17. La 13 aprilie 2006, L. a formulat la Tribunalul Harju o acţiune civilă împotriva societăţii reclamante.
18. În şedinţa din 28 mai 2007, reprezentanţii societăţii reclamante au declarat, inter alia, că în cazuri precum „Noaptea bronzului” (dezordine publică în legătură cu mutarea monumentului Soldatul de bronz în aprilie 2007), Delfi a şters zilnic între 5 000 şi 10 000 de comentarii, tot din proprie iniţiativă.
19. Prin hotărârea din 25 iunie 2007, cererea lui L. a fost respinsă. Tribunalul a constatat că societatea reclamantă nu era ţinută să răspundă, conform Legii privind serviciile societăţii informaţionale (Infoühiskonna teenuse seadus), al cărei temei legal îl constituia Directiva privind comerţul electronic (Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă). Instanţa a considerat că se impunea o diferenţiere între mediul comentariilor în portalul de ştiri al societăţii reclamante şi domeniul jurnalistic al portalului. Administrarea primului de către societatea reclamantă era, în principal, de natură mecanică şi pasivă. Societatea reclamantă nu putea fi considerată editorul comentariilor şi nici nu avea obligaţia de a le supraveghea.
20. La 22 octombrie 2007, Curtea de Apel Tallinn a admis recursul introdus de L. Curtea de apel a considerat că era eronată constatarea tribunalului că societatea reclamantă era scutită de răspundere în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale. Hotărârea tribunalului a fost casată, iar cauza a fost retrimisă la prima instanţă pentru o nouă examinare.
21. La 21 ianuarie 2008, Curtea Supremă a refuzat să examineze recursul societăţii reclamante.
22. La 27 iunie 2008, Tribunalul Harju a dat, în urma reexaminării cauzei, o soluţie favorabilă lui L. Conform instrucţiunilor primite de la curtea de apel, instanţa s-a bazat pe Legea obligaţiilor civile (Võlaõigusseadus) şi a considerat inaplicabilă Legea privind serviciile societăţii informaţionale. Instanţa a constatat că societatea reclamantă a afişat o notă pe site-ul său internet conform căreia nu se editează comentariile, se interzice scrierea unor comentarii care contravin bunelor practici, iar societatea reclamantă îşi rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii. S-a instituit un sistem prin care utilizatorii puteau sesiza societatea reclamantă despre comentariile nepotrivite. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că acesta nu era suficient şi nu oferea o protecţie corespunzătoare a drepturilor personalităţii. Instanţa a constatat că societatea reclamantă însăşi trebuia considerată a fi cea care publică acele comentarii şi că nu putea evita să răspundă publicând o clauză de exonerare, conform căreia nu este răspunzătoare pentru conţinutul comentariilor.
23. Tribunalul a constatat că ştirea propriu-zisă publicată în portalul de ştiri Delfi era echilibrată. Unele comentarii însă aveau un conţinut vulgar; erau jignitoare şi calomnioase şi aduceau atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei lui L. Comentariile depăşeau sfera criticii justificate şi constituiau simple insulte. Tribunalul a concluzionat că libertatea de exprimare nu cuprindea apărarea comentariilor respective şi că fuseseră încălcate drepturile personalităţii lui L. Instanţa i-a acordat lui L. 5 000 EEK (320 EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
24. La 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Tallinn a menţinut hotărârea tribunalului. Instanţa a subliniat că societatea reclamantă nu era obligată să efectueze un control preliminar asupra comentariilor scrise în portalul său de ştiri. Însă, dat fiind că a optat să nu facă aşa ceva, ar fi trebuit să creeze un alt sistem eficace care ar fi asigurat eliminarea rapidă a comentariilor ilicite din portal. Curtea de apel a considerat că măsurile luate de societatea reclamantă nu erau suficiente şi că faptul de a impune victimelor potenţiale sarcina supravegherii comentariilor contravenea principiului bunei-credinţe.
25. Curtea de apel a respins argumentul societăţii reclamante, conform căruia aceasta era exonerată de răspundere în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale. Instanţa a reţinut că societatea reclamantă nu era un intermediar tehnic în privinţa comentariilor şi că activitatea acesteia nu avea un caracter pur tehnic, automat şi pasiv; din contră, îi invita pe utilizatori să scrie comentarii. Astfel, societatea reclamantă era mai degrabă furnizorul unor servicii de conţinut decât al unor servicii tehnice.
26. La 10 iunie 2009, Curtea Supremă a respins recursul societăţii reclamante. Instanţa a confirmat hotărârea curţii de apel pe fond, însă a modificat parţial motivarea acesteia.
27. Curtea Supremă a aprobat interpretarea dată de instanţele de rang inferior Legii privind serviciile societăţii informaţionale şi a reamintit că un furnizor de servicii ale societăţii informaţionale, aflat sub incidenţa legii menţionate şi a Directivei privind comerţul electronic, nu avea nici cunoştinţă şi nici control asupra informaţiilor transmise ori stocate. În schimb, un furnizor de servicii de conţinut reglementa conţinutul informaţiilor stocate. În prezenta cauză, societatea reclamantă integrase mediul comentariilor în portalul său de ştiri şi îi invita pe utilizatori să scrie comentarii. Numărul comentariilor influenţa numărul accesărilor portalului şi veniturile societăţii reclamante din anunţurile publicitare afişate în portal. Astfel, societatea reclamantă avea un interes economic legat de comentarii. Faptul că societatea reclamantă nu scria ea însăşi comentariile nu însemna că nu avea niciun control asupra mediului comentariilor. Aceasta a adoptat reguli pentru comentarii şi ştergea comentariile dacă se încălcau regulile. Utilizatorii, din contră, nu puteau modifica sau şterge comentariile scrise; nu puteau decât să raporteze comentariile obscene. Astfel, societatea reclamantă putea stabili care comentarii se publică şi care nu. Faptul că nu s-a folosit de această posibilitate nu însemna că nu avea niciun control asupra afişării comentariilor.
28. Mai mult, Curtea Supremă a considerat că, în prezenta cauză, atât societatea reclamantă, cât şi autorii comentariilor trebuiau consideraţi ca fiind cei care fac publice comentariile. În acest context, instanţa s-a referit şi la interesul economic al administratorului unui portal internet, ceea ce îl asimila pe editor unui întreprinzător, după modelul unui editor de presă scrisă. Curtea Supremă a constatat că reclamantul putea alege pe cine să acţioneze în justiţie, iar L. a ales să dea în judecată societatea reclamantă.
29. Curtea Supremă a constatat că, în temeiul obligaţiei sale legale de a preveni vătămarea altor persoane, societatea reclamantă ar fi trebuit să împiedice publicarea unor comentarii vădit ilicite. Mai mult, ulterior publicării comentariilor, nu le-a şters din iniţiativă proprie, deşi cu siguranţă era conştientă de caracterul lor ilicit. Instanţele au constatat în mod corect că neglijenţa societăţii reclamante contravenea legii.
D. Evoluţia ulterioară
30. Conform informaţiilor afişate la 1 octombrie 2009 în portalul său de internet, Delfi nu permitea persoanelor care au scris comentarii injurioase să scrie niciun comentariu nou până când autorul comentariului citea şi accepta regulile pentru comentarii. Mai mult, s-a anunţat că Delfi a stabilit o echipă de moderatori care se ocupa de moderarea ulterioară a comentariilor scrise în portal. În primul rând, moderatorii verificau toate comentariile raportate ca nepotrivite. Se supraveghea totodată respectarea de către comentarii a regulilor pentru comentarii. Conform informaţiilor publicate, numărul comentariilor scrise de cititorii Delfi în august 2009 a fost de 190 000. Moderatorii Delfi au şters 15 000 comentarii (circa 8%), majoritatea fiind spam sau comentarii irelevante. Proporţia comentariilor calomnioase era mai mică de 0,5% din numărul total al comentariilor.
II. Dreptul şi practica interne relevante
31. Constituţia Republicii Estonia (Eesti Vabariigi põhiseadus) prevede:
Art. 17
„Onoarea sau reputaţia niciunei persoane nu poate fi defăimată.”
Art. 19
„(1) Orice persoană are dreptul la liberă autodezvoltare.
(2) Orice persoană respectă şi ţine seama de drepturile şi libertăţile altora şi respectă legea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale şi în îndeplinirea obligaţiilor sale.”
Art. 45
„(1) Orice persoană are dreptul la libera răspândire a gândurilor, opiniilor, credinţelor şi a altor informaţii prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace. Acest drept poate fi restrâns prin lege pentru motive de apărare a ordinii publice, a moralei, a drepturilor şi libertăţilor, a sănătăţii, onoarei şi reputaţiei altora. Acest drept mai poate fi restrâns prin lege în cazul funcţionarilor din administraţia centrală şi locală, pentru apărarea unui secret de stat sau de afaceri ori a unor informaţii confidenţiale care le-au ajuns la cunoştinţă în virtutea funcţiei lor, a familiei şi vieţii private a altora, precum şi în interesul justiţiei.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”
32. Art. 138 din Legea privind Codul civil (principii generale) (Tsiviilseadustiku üldosa seadus) prevede că drepturile se exercită, iar obligaţiile se îndeplinesc cu bună-credinţă. Un drept nu poate fi exercitat contrar legii sau cu scopul de a prejudicia o altă persoană.
33. Art. 134 alin. 2 din Legea privind obligaţiile civile(Võlaõigusseadus) prevede:
„În cazul unei obligaţii de a despăgubi un prejudiciu cauzat [...] prin încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii, în special prin calomnie, persoana obligată la plată va despăgubi persoana vătămată pentru prejudiciul moral numai dacă acest lucru este justificat de gravitatea încălcării, în special de suferinţa fizică sau psihică.”
34. Art. 1043 din Legea privind obligaţiile civile prevede că o persoană (tortfeasor) care cauzează în mod ilegal un prejudiciu altei persoane (victima) trebuie să plătească despăgubiri pentru prejudiciu dacă tortfeasor este vinovat (süüdi) de cauzarea prejudiciului sau este răspunzător (vastutab) pentru cauzarea prejudiciului conform legii.
35. Art. 1045 din aceeaşi lege prevede că provocarea unui prejudiciu este nelegală dacă, inter alia, prejudiciul este cauzat prin încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii victimei.
36. Legea privind obligaţiile civile mai prevede:
Art. 1046 – Caracterul nelegal al prejudiciului cauzat drepturilor personalităţii
„(1) Calomnierea unei persoane, inter alia prin emiterea unei judecăţi nejustificate, prin folosirea nejustificată a numelui sau imaginii persoanei, sau prin încălcarea inviolabilităţii vieţii private sau a unuia dintre drepturile personalităţii, este nelegală dacă nu există prevederi contrare în lege. La stabilirea caracterului nelegal, se iau în considerare tipul încălcării, cauza şi motivul încălcării, precum şi gravitatea acesteia în raport cu scopul urmărit.
(2) Încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii nu este nelegală dacă încălcarea este justificată în raport cu alte drepturi legale apărate prin lege şi cu drepturile terţilor sau interesul public. În asemenea cazuri, caracterul nelegal se stabileşte în baza unei evaluări comparative a diferitelor drepturi legale şi a intereselor apărate prin lege.”
Art. 1047 – Caracterul nelegal al divulgării unor informaţii incorecte
„(1) Încălcarea drepturilor personalităţii sau ingerinţa în activităţile economice ori profesionale ale unei persoane prin afirmarea [avaldamine] de informaţii incorecte sau prin afirmarea incompletă sau înşelătoare a unei informaţii despre acea persoană sau activităţile unei persoane, este ilegală cu excepţia cazului în care persoana dovedeşte că, la momentul afirmării, nu ştia sau nu avea cunoştinţă că informaţia respectivă era incorectă sau incompletă.
(2) Afirmarea unor fapte calomnioase la adresa unei persoane, ori a unor fapte care ar putea afecta negativ situaţia economică a unei persoane, se consideră ilegală cu excepţia cazului în care persoana care afirmă dovedeşte că afirmaţia făcută este adevărată.
(3) Indiferent de dispoziţiile alineatelor (1) şi (2) ale acestui articol, afirmarea unor informaţii sau a altor fapte nu este consideră ilegală dacă persoana care afirmă informaţiile sau alte fapte ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea fapte are un interes legitim şi dacă persoana care afirmă informaţiile a verificat informaţiile sau faptele cu o meticulozitate pe măsura gravităţii potenţialei încălcări.
(4) În eventualitatea afirmării unor informaţii incorecte, victima poate solicita ca persoana care a afirmat asemenea informaţii să le infirme ori să publice o rectificare pe propria cheltuială, indiferent dacă afirmarea a fost ilegală sau nu.”
Art. 1055 – Interzicerea acţiunilor prejudiciabile
„(1) Dacă se cauzează un prejudiciu ilegal în formă continuată ori se ameninţă cu cauzarea unui prejudiciu ilegal, victima sau persoana ameninţată are dreptul să solicite încetarea comportamentului cauzator de prejudiciu sau încetarea ameninţărilor. În caz de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii, încălcarea inviolabilităţii vieţii private sau a oricărui altuia dintre drepturile personalităţii, se poate solicita, inter alia, să i se interzică lui tortfeasor să se mai apropie de persoane (ordin de protecţie), să se reglementeze folosirea locuinţei sau comunicaţiilor, ori să se aplice alte măsuri similare.
(2) Dreptul de a solicita încetarea comportamentului prejudiciabil menţionat la alineatul (1) al prezentului articol nu se aplică dacă este de aşteptat ca un astfel de comportament să fie tolerat în cadrul coexistenţei oamenilor sau din cauza unui interes public semnificativ. În acest caz, victima are dreptul să solicite despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ilegal [...]”
37. Legea privind serviciile societăţii informaţionale (Infoühiskonna teenuse seadus) prevede următoarele:
Art. 8 – Răspunderea limitată în caz de simplă transmitere a informaţiilor şi acordarea accesului la reţeaua publică de comunicaţii de date
„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în simpla transmitere într-o reţea publică de comunicaţii de date a unor informaţii oferite de un destinatar al serviciului sau în acordarea accesului la o reţea publică de comunicaţii de date, furnizorul serviciului nu este răspunzător pentru informaţiile transmise, cu condiţia ca furnizorul:
1) să nu iniţieze transmiterea;
2) să nu selecteze destinatarul transmiterii;
3) să nu selecteze sau să modifice informaţiile care fac obiectul transmiterii.
(2) Activităţile de transmitere şi de furnizare a accesului în sensul alineatului (1) de la prezentul articol includ stocarea automată, intermediară şi tranzitorie a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru executarea transmiterii în reţeaua publică de comunicaţii de date şi cu condiţia ca durata stocării să nu depăşească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.”
Art. 9 – Răspunderea limitată în caz de stocare temporară a informaţiilor în memoria cache
(1) În cazul în care se furnizează un serviciu constând în transmiterea printr-o reţea publică de comunicaţii de date a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul de servicii nu este responsabil pentru stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiilor transmise, dacă metoda transmiterii necesită stocare-caching din motive tehnice şi stocarea-caching serveşte exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaţilor către alţi destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiţia ca:
1) furnizorul să nu modifice informaţia;
2) furnizorul să îndeplinească condiţiile de acces la informaţie;
3) furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informaţiei, recunoscute şi folosite pe scară largă de întreprinderile din sector;
4) furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută şi folosită în industrie, în scopul de a obţine date privind utilizarea informaţiei;
5) furnizorul să acţioneze prompt pentru eliminarea informaţiilor pe care le-a stocat sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce ia la cunoştinţă că informaţiile transmise iniţial au fost eliminate din reţea ori accesul a fost blocat sau că o instanţă, poliţia sau o autoritate publică de supraveghere a dispus eliminarea acesteia.”
Art. 10 – Răspunderea limitată în caz de furnizare a unui serviciu de stocare a informaţiilor
„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este responsabil pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:
1) furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în despăgubiri, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită;
2) furnizorul, de îndată ce ia cunoştinţă sau îşi dă seama de faptele prevăzute la subpunctul 1 de la acest alineat, acţionează prompt pentru a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.”
Art. 11 – Absenţa obligaţiei în materie de supraveghere
„(1) Un furnizor de servicii prevăzute la art. 8-10 din prezenta lege nu are obligaţia de a supraveghea informaţiile în momentul simplei transmiteri a acestora sau al furnizării accesului la acestea, al stocării lor temporare în memoria cache sau al stocării lor la cererea unui destinatar al serviciului, după cum furnizorul de servicii nu are nici obligaţia de a căuta în mod activ informaţii sau circumstanţe care indică o activitate ilegală.
(2) Dispoziţiile alineatului 1 din prezenta secţiune nu restrâng dreptul unui funcţionar însărcinat cu supravegherea să solicite divulgarea unor astfel de informaţii de către un furnizor de servicii.
(3) Furnizorii de servicii au obligaţia de a informa prompt autorităţile de supraveghere competente despre presupuse activităţi ilegale desfăşurate sau presupuse informaţii ilegale furnizate de destinatarii serviciilor lor menţionate la art. 8-10 din prezenta lege, precum şi obligaţia de a comunica autorităţilor competente informaţii care să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare–hosting.”
38. În hotărârea din 21 decembrie 2005 (cauza nr. 3-2-1-95-05), Curtea Supremă a constatat că, în sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile civile, afirmare [avaldamine] înseamnă comunicarea unor informaţii către terţi. O persoană care a transmis informaţii unui editor media [meediaväljaanne] poate fi considerată o persoană care a făcut afirmaţii calomnioase [avaldaja], chiar dacă nu este cea care publică articolul [ajaleheartikli avaldaja] în cauză. Curtea Supremă a reamintit aceeaşi poziţie în hotărârile ulterioare, de exemplu în hotărârea din 21 decembrie 2010 (cauza nr. 3‑2‑1-67-10).
39. În mai multe cauze interne, au fost depuse plângeri pentru calomnie, de exemplu, inclusiv împotriva editurii unui ziar şi autorului unui articol (hotărârea Curţii Supreme din 7 mai 1998 în cauza nr. 3-2-1-61-98), inclusiv împotriva editurii unui ziar şi persoanei intervievate (hotărârea Curţii Supreme din 1 decembrie 1997 în cauza nr. 3-2-1-99-97), precum şi exclusiv împotriva editurii unui ziar (hotărârea Curţii Supreme din 30 octombrie 1997 în cauza nr. 3-2-1-123-97 şi hotărârea din 10 octombrie 2007 în cauza nr. 3-2-1-53-07).
III. Documente internaţionale relevante
A. Consiliul Europei
40. La 28 mai 2003, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat, la cea de a 840-a şedinţă a adjuncţilor miniştrilor, Declaraţia privind libertatea comunicării pe internet. În partea relevantă se prevăd următoarele:
„Statele Membre ale Consiliului Europei [...] convinse, de asemenea, că este necesar să se limiteze răspunderea furnizorilor de servicii când acţionează doar ca simpli transmiţători, sau când, de bună-credinţă, asigură acces sau găzduiesc conţinut din partea unei terţe părţi;
Reamintind în acest sens Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic);
Evidenţiind că libertatea comunicării pe Internet nu ar trebui să prejudicieze demnitatea umană, drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora, în special ale minorilor;
Considerând că trebuie găsit un echilibru între respectarea voinţei utilizatorilor Internetului de a nu li se divulga identitatea şi necesitatea ca autorităţile de aplicare a legii să poată da de urma celor răspunzători de săvârşirea de infracţiuni; [...]”
Principiul 1: Regulile conţinutului pentru internet
„Statele membre nu ar trebui să supună conţinutul de pe internet unor restricţii care le depăşesc pe cele aplicate altor mijloace de furnizare de conţinut.”
Principiul 3: Absenta unui control prealabil din partea statului
„Autorităţile publice nu ar trebui, prin măsuri generale de blocare sau filtrare, să refuze accesul publicului la informaţii sau alt tip de comunicare pe Internet, indiferent de frontiere. Aceasta nu împiedică instalarea de filtre de protecţie pentru minori, în special în locurile accesibile pentru ei, cum ar fi şcoli sau biblioteci.
Cu condiţia respectării mecanismelor de protecţie de la art. 10 § 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se pot lua măsuri pentru a impune eliminarea conţinutului clar identificabil din internet sau, alternativ, blocarea accesului la acesta, dacă autorităţile naţionale competente au luat o decizie provizorie sau finală privind ilegalitatea lui.”
Principiul 6: Răspunderea limitată a furnizorilor de servicii pentru conţinutul de pe internet
„Statele membre nu ar trebui să impună furnizorilor de servicii o obligaţie generală de a supraveghea conţinutul de pe internet pentru care oferă acces, pe care îl transmit sau îl stochează, nici de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe care indică o activitate ilegală.
Statele membre ar trebui să se asigure că furnizorii de servicii nu sunt consideraţi răspunzători pentru conţinutul de pe internet atunci când atribuţiile lor sunt limitate, după cum o defineşte legea naţională, la transmiterea informaţiilor sau furnizarea accesului la internet.
În cazurile în care atribuţiile furnizorilor de servicii sunt mai largi şi aceştia stochează conţinut care provine de la terţi, statele membre îi pot considera co-răspunzători dacă nu acţionează prompt pentru a înlătura sau bloca accesul la informaţii sau servicii de îndată ce aceştia iau cunoştinţă, după cum este definit de către legea naţională, de natura lor ilegală, sau în cazul unei acţiuni de despăgubiri, de fapte sau circumstanţe care evidenţiază ilegalitatea activităţii sau informaţiei.
Atunci când se definesc conform legii naţionale obligaţiile furnizorilor de servicii, după cum au fost menţionate în paragraful precedent, trebuie acordată o atenţie corespunzătoare respectării libertăţii de exprimare a celor care au făcut ca informaţiile să fie disponibile de la bun început, cât şi dreptului corespunzător al utilizatorilor la acele informaţii.
În toate cazurile, sus-menţionatele limitări ale răspunderii nu ar trebui să afecteze posibilitatea de a se interveni cu acţiuni în încetare în cazul în care furnizorii de servicii sunt obligaţi să înceteze sau să prevină, pe cât posibil, o încălcare a legii.”
Principiul 7: Anonimat
„Pentru a asigura protecţia împotriva supravegherii online şi a spori libera exprimare a informaţiilor şi ideilor, statele membre trebuie să respecte voinţa utilizatorilor de internet de a nu îşi face cunoscută identitatea. Aceasta nu împiedică statele membre să ia măsuri şi să colaboreze pentru a-i descoperi pe cei răspunzători de săvârşirea unor infracţiuni, în conformitate cu legea internă, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi alte acorduri internaţionale în domeniile justiţiei şi poliţiei.”
B. Documente ale Uniunii Europene
1. Directiva 2000/31/CE
41. Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic) prevede următoarele:
„[...] libera circulaţie a serviciilor societăţii informaţionale poate fi o reflectare specifică, în legislaţia comunitară, a unui principiu mai general, şi anume libertatea de exprimare, definită la articolul 10 alineatul (1) din Convenţia de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de toate statele membre. Din acest motiv, directivele care reglementează prestarea serviciilor societăţii informaţionale trebuie să garanteze că această activitate poate fi exercitată liber în temeiul articolului menţionat, sub singura rezervă a restricţiilor prevăzute la alineatul (2) din acelaşi articol şi la articolul 46 alineatul (1) din tratat. Prezenta directivă nu aduce atingere normelor şi principiilor fundamentale de drept intern privind libertatea de exprimare; [...]
(42) Derogările în materie de răspundere prevăzute în prezenta directivă se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societăţii informaţionale se limitează la procesul tehnic de exploatare şi de a acorda acces la o reţea de comunicaţii cu privire la care informaţiile furnizate prin terţi sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăţi eficacitatea transmiterii. Această activitate are caracter pur tehnic, automat şi pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societăţii informaţionale nu cunoaşte şi nici nu controlează informaţiile transmise sau stocate.
(43) Un furnizor de servicii poate beneficia de derogări pentru «simpla transmitere» şi pentru forma de stocare denumită «caching» în cazul în care nu este implicat în nici un fel în informaţia transmisă. Aceasta presupune, printre altele, că nu modifică informaţia pe care o transmite. Această cerinţă nu se referă la manipulările cu caracter tehnic care au loc în cursul transmiterii, deoarece acestea nu alterează integritatea informaţiei conţinute în transmitere.
(44) Un furnizor de servicii care colaborează în mod deliberat cu unul dintre destinatarii serviciului său în scopul de a întreprinde acţiuni ilegale depăşeşte activităţile de «simplă transmitere» sau de stocare-caching şi, prin urmare, nu poate beneficia de derogări în materie de răspundere prevăzute pentru acest tip de activitate.
(45) Limitările răspunderii furnizorilor de servicii intermediare prevăzute în prezenta directivă nu aduc atingere posibilităţii de a se interveni cu acţiuni în încetare de diferite tipuri. Aceste acţiuni în încetare pot lua în special forma unor hotărâri ale instanţelor judecătoreşti sau ale autorităţilor administrative care impun încetarea oricărei încălcări sau prevenirea acesteia, inclusiv prin înlăturarea informaţiilor ilicite sau blocarea accesului la acestea.
(46) Pentru a beneficia de limitarea răspunderii, furnizorul unui serviciu al societăţii informaţionale care constă în stocarea informaţiilor trebuie să acţioneze rapid pentru înlăturarea informaţiilor în cauză sau pentru blocarea accesului la acestea de îndată ce ia cunoştinţă sau îşi dă seama de caracterul ilicit al acestor activităţi. Este oportun să se procedeze la înlăturarea informaţiilor în cauză sau blocarea accesului la acestea cu respectarea principiului libertăţii de exprimare şi a procedurilor stabilite în acest sens la nivel naţional. Prezenta directivă nu afectează posibilitatea statelor membre de a defini cerinţe specifice care trebuie îndeplinite prompt înainte de înlăturarea informaţiilor sau de blocare a accesului la acestea.
(47) Statele membre nu pot impune furnizorilor de servicii obligaţia de supraveghere decât în legătură cu obligaţiile cu caracter general. Aceasta nu priveşte obligaţiile de supraveghere aplicabile într-un caz specific şi, mai ales, nu afectează deciziile autorităţilor naţionale luate în conformitate cu legislaţia internă.
(48) Prezenta directivă nu aduce atingere în nici un mod posibilităţii statelor membre de a cere furnizorilor de servicii care deţin informaţii furnizate de destinatarii serviciilor lor să acţioneze cu precauţiile care sunt de aşteptat în mod rezonabil din partea lor şi care sunt definite de legislaţia internă în scopul de a depista şi a preveni anumite tipuri de activităţi ilicite. [...]”
Articolul 1
Obiectiv şi sferă de aplicare
„(1) Prezenta directivă îşi propune să contribuie la buna funcţionare a pieţei interne prin asigurarea liberei circulaţii a serviciilor societăţii informaţionale între statele membre. [...]”
Articolul 2
Definiţii
„În sensul prezentei directive, următorii termeni au înţelesurile de mai jos:
(a) «servicii ale societăţii informaţionale»: servicii în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 98/34/CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE;
(b) «furnizor de servicii»: orice persoană fizică sau juridică furnizoare de servicii ale societăţii informaţionale;
(c) «furnizor de servicii stabilit»: furnizor de servicii care desfăşoară efectiv o activitate economică utilizând un sediu stabil pe o perioadă nedeterminată. Prezenţa şi folosirea mijloacelor tehnice şi a tehnologiilor necesare furnizării serviciului nu constituie, în sine, sediu al prestatorului; [...]”
Secţiunea 4: Răspunderea furnizorilor de servicii intermediari
Articolul 12
„Simpla transmitere” („Mere conduit”)
„(1) În cazul în care un serviciu al societăţii informaţionale constă în transmiterea într-o reţea de comunicaţii a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la reţeaua de comunicaţii, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informaţiile transmise, cu condiţia ca furnizorul:
(a) să nu iniţieze transmiterea;
(b) să nu selecteze destinatarul transmiterii şi
(c) să nu selecteze sau să modifice informaţiile care fac obiectul transmiterii.
(2) Activităţile de transmitere şi de furnizare a accesului prevăzute la alineatul (1) includ stocarea automată, intermediară şi tranzitorie a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru executarea transmiterii în reţeaua de comunicaţii şi cu condiţia ca durata stocării să nu depăşească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau autoritate administrativă să ceară furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.”
Articolul 13
Stocarea – caching
(1) În cazul în care un serviciu al societăţii informaţionale constă în transmiterea printr-o reţea de comunicaţii a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaţilor către alţi destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiţia ca:
(a) furnizorul să nu modifice informaţia;
(b) furnizorul să îndeplinească condiţiile de acces la informaţie;
(c) furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informaţiei, larg recunoscute pe scară largă şi folosite de întreprinderile din sector;
(d) furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută şi folosită în industrie, în scopul de a obţine date privind utilizarea informaţiei şi
(e) furnizorul să acţioneze prompt pentru eliminarea informaţiilor pe care le-a stocat sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce ia la cunoştinţă că informaţiile transmise iniţial au fost eliminate din reţea ori accesul a fost blocat sau că o instanţă sau o autoritate administrativă a dispus eliminarea informaţiei sau blocarea acesteia.
(2) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.”
Articolul 14
Stocarea – hosting
„(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:
(a) furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în daune, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită sau
(b) furnizorul, din momentul în care ia la cunoştinţă despre acestea, acţionează prompt pentru a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină şi nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informaţiilor sau blocării accesului la acestea.”
Articolul 15
Absenţa obligaţiei generale în materie de supraveghere
„(1) Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligaţia generală de supraveghere a informaţiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la articolele 12, 13 şi 14 şi nici obligaţia generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activităţile sunt ilicite.
(2) Statele membre pot institui obligaţia furnizorilor de servicii ale societăţii informaţionale de a informa prompt autorităţile publice competente despre presupuse activităţi ilicite pe care le-ar desfăşura destinatarii serviciilor lor ori despre presupuse informaţii ilicite pe care aceştia le-ar furniza sau obligaţia de a comunica autorităţilor competente, la cererea acestora, informaţii care să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare – hosting.”
2. Directiva 98/34/CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE
42. Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE, prevede următoarele:
Articolul 1
„În sensul prezentei directive, termenii utilizaţi au următoarele înţelesuri: [...]
(2) «serviciu» – orice serviciu al societăţii informaţionale, adică orice serviciu prestat în mod normal în scopul obţinerii unei remuneraţii, la distanţă, prin mijloace electronice şi la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.
În sensul prezentei definiţii:
- «la distanţă» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părţile să fie prezente simultan;
- «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis iniţial şi primit la destinaţie prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) şi stocarea datelor, şi este transmis integral, transferat şi recepţionat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;
- «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin transmiterea datelor în urma solicitării individuale.
În anexa V este prezentată o listă indicativă de servicii care nu fac obiectul prezentei definiţii.
Prezenta directivă nu se aplică:
— serviciilor de radiodifuziune;
— serviciilor de difuzare a emisiunilor de televiziune prevăzute la litera (a) din Directiva 89/552/CEE.”
3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
43. În hotărârea din 23 martie 2010 [cauzele conexate C-236/08―C-238/08 Google France şi Google (2010) Culegerea de jurisprudenţă a CJUE I‑2417], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că, pentru a verifica dacă răspunderea furnizorului serviciului de referenţiere ar putea fi limitată în temeiul art. 14 din Directiva 2000/31, trebuie să se examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, întrucât comportamentul său este pur tehnic, automat şi pasiv, presupunând lipsa cunoaşterii sau a controlului datelor pe care le stochează. Art. 14 din Directiva privind comerţul electronic trebuie interpretat în sensul că norma prevăzută la acest articol se aplică furnizorului unui serviciu de referenţiere pe internet atunci când acest furnizor nu a jucat un rol activ de natură să îi confere o cunoaştere sau un control al datelor stocate. Dacă acesta nu a jucat un astfel de rol, furnizorul respectiv nu poate fi ţinut răspunzător pentru datele pe care le-a stocat la cererea unei persoane care publică anunţuri, cu excepţia cazului în care, luând cunoştinţă de caracterul ilicit al acestor date sau de activităţile persoanei care publică anunţuri, acesta nu a acţionat în mod prompt pentru înlăturarea ori pentru blocarea accesului la datele respective.
44. În hotărârea din 12 iulie 2011 [cauza C‑324/09 L’Oréal şi alţii 2011)], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dispus că art. 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE trebuie interpretat în sensul că se aplică operatorului unei pieţe online în cazul în care acesta nu a jucat un rol activ care să îi fi permis să aibă o cunoaştere sau un control al datelor stocate. Operatorul menţionat joacă un astfel de rol atunci când acordă asistenţă constând în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestora. Dacă operatorul pieţei online nu a jucat un rol activ în sensul vizat la paragraful anterior şi, în consecinţă, furnizarea de servicii intră în domeniul de aplicare al art. 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, într-o cauză în care s-ar putea pronunţa obligarea la plata de daune interese, operatorul amintit nu se poate prevala totuşi de exonerarea de răspundere prevăzută de această dispoziţie în cazul în care a avut cunoştinţă de fapte sau de împrejurări pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să remarce nelegalitatea ofertelor de vânzare în cauză şi, în ipoteza unei astfel de cunoştinţe, nu a acţionat prompt în conformitate cu alineatul (1) litera (b) al art. 14 din Directiva 2000/31.
45. În hotărârea din 24 noiembrie 2011 [cauza C-70/10 Scarlet Extended (2011)], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dispus că nu se poate adresa unui furnizor de acces la internet o somaţie de a institui un sistem de filtrare a tuturor comunicaţiilor electronice care circulă prin intermediul serviciilor sale, în special prin folosirea programelor informatice „peer-to-peer” care se aplică, fără deosebire, întregii sale clientele, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă şi pentru perioadă nelimitată, apt să identifice în cadrul reţelei acestui furnizor circulaţia de fişiere electronice care conţin o operă muzicală, cinematografică sau audiovizuală cu privire la care solicitantul pretinde că deţine drepturi de proprietate intelectuală în vederea blocării transferului de fişiere al căror schimb aduce atingere dreptului de autor.
ÎN DREPT
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
46. Societatea reclamantă s-a plâns că faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile scrise de cititorii portalului internet de ştiri care i-au încălcat libertatea de exprimare astfel cum este prevăzută la art. 10 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
47. Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
48. Guvernul a subliniat că, potrivit societăţii reclamante, aceasta nu fusese nici autorul, nici nu a făcut publice comentariile calomnioase. Guvernul a remarcat că, dacă Curtea ar împărtăşi această opinie, cererea ar fi incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei deoarece Convenţia nu apără libertatea de exprimare nici a autorului, nici a persoanei care face publice asemenea afirmaţii. Societatea reclamantă nu se putea considera victima unei încălcări a libertăţii de exprimare a persoanelor ale căror comentarii au fost şterse. Cu toate acestea, Guvernul consideră că, în fapt, societatea reclamantă a făcut publice comentariile calomnioase.
49. Societatea reclamantă a contestat acest argument. Aceasta a declarat că faptul de a-i impune obligaţia menţinerii unei politici de cenzură preventivă asupra exercitării libertăţii de exprimare a terţilor încălca totodată libertatea ei de exprimare, respectiv libertatea de a comunica informaţii create şi publicate de terţi.
50. Curtea reţine că, întrucât societatea reclamantă a fost dată în judecată pentru calomnie în legătură cu comentariile scrise în portalul ei internet, aceasta era considerată că publică comentariile (sau editor – termenii estonieni avaldama/avaldaja înseamnă atât a aduce la cunoştinţa publicului/persoana care aduce la cunoştinţa publicului, cât şi a edita/editor; a se vedea, de exemplu, supra pct. 35 şi 38) alături de autorii acestora şi declarată răspunzătoare pentru incapacitatea de a împiedica divulgarea sau de a şterge din proprie iniţiativă comentariile ilicite. Societatea a fost obligată de instanţele interne să plătească reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Astfel, societatea reclamantă a fost afectată în mod direct de deciziile instanţelor interne. Curtea consideră că plângerea societăţii reclamante are legătură cu libertatea de exprimare şi intră sub incidenţa art. 10 din Convenţie. În consecinţă, excepţia ridicată de Guvern trebuie respinsă.
51. Curtea constată, de asemenea, că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Societatea reclamantă
52. Societatea reclamantă a susţinut că a suferit o ingerinţă în libertatea sa de exprimare din partea instanţelor interne (dreptul de a comunica informaţii). Aceasta a declarat că a fost obligată să-şi modifice complet modelul de afaceri şi constrânsă să supravegheze fiecare comentariu scris în portalul de ştiri – până la 10 000 de comentarii zilnic. Deşi anumite proceduri tehnice şi manuale fuseseră deja aplicate anterior hotărârii Curţii Supreme, amploarea activităţii respective şi efectele ei juridice se modificaseră considerabil ca urmare a hotărârii în cauză.
53. Societatea reclamantă a afirmat că ingerinţa în libertatea sa de exprimare nu fusese „prevăzută de lege”. Aceasta a afirmat că prevederile Codului civil invocate de Curtea Supremă conţineau o obligaţie negativă de a nu publica informaţii calomnioase. În opinia societăţii reclamante, legislaţia internă nu îi impunea nicio obligaţie de a pre-supraveghea întregul conţinut publicat de terţi. Interpretarea dată de instanţele interne legislaţiei relevante nu îndeplinea cerinţa de previzibilitate. Societatea reclamantă a mai afirmat că răspunderea furnizorilor de servicii pentru publicarea conţinutului aparţinând unui terţ era limitată în conformitate cu Directiva UE privind comerţul electronic, transpusă în ordinea internă estoniană ca Legea privind serviciile societăţii informaţionale.
54. Societatea reclamantă a admis că reputaţia şi drepturile lui L. au avut de suferit în prezenta cauză. Aceasta considera însă că autorii comentariilor erau răspunzători pentru posibila încălcare a drepturilor lui L. Faptul de a considera răspunzătoare societatea reclamantă nu urmărea niciun scop legitim.
55. Societatea reclamantă a afirmat că restrângerea libertăţii sale de exprimare nu era necesară într-o societate democratică. Aceasta a precizat că articolul pe care l-a publicat fusese echilibrat şi că, prin urmare, comentariile concepute şi scrise de autorii lor nu fuseseră provocate sau declanşate de acţiunile societăţii reclamante. Aceasta a afirmat că era suficientă apărarea drepturilor persoanelor printr-un sistem bicomponent – în primul rând prin sistemul de raportare şi eliminare folosit de furnizorul de servicii, iar în al doilea rând prin posibilitatea formulării unei plângeri împotriva autorilor comentariilor.
56. Făcând trimitere la cauzele Google France şi Google şi L’Oréal şi alţii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, societatea reclamantă a afirmat că nu jucase un „rol activ”, ci doar stocase comentarii pe serverul său, a stabilit termenii şi condiţiile serviciului oferit, fusese remunerată (indirect) pentru serviciul respectiv şi oferise informaţii generale clienţilor săi (cititori, autori ai comentariilor).
57. Societatea reclamantă a mai făcut trimitere la Declaraţia privind libertatea comunicării pe internet şi art. 15 din Directiva privind comerţul electronic, susţinând că un serviciu gazdă nu era obligat să urmărească sau să monitorizeze materialul găzduit. O obligaţie atât de copleşitoare era contrară libertăţii de exprimare şi de informare. Faptul că societatea reclamantă a acţionat prompt şi a aplicat diverse proceduri tehnice şi manuale pentru a reduce numărul comentariilor ilegale din secţiunea de comentarii din portal nu ar trebui să însemne că era răspunzătoare pentru conţinutul ilegal publicat de terţi. Altminteri, serviciile gazdă care nu au luat niciun fel de măsuri pentru eliminarea materialului ilegal ar fi încurajate, iar serviciile gazdă diligente ar fi pedepsite.
58. În concluzie, societatea reclamantă a afirmat că nu făcuse decât să joace un rol pasiv în găzduirea comentariilor; nu avusese cunoştinţă activă de comentariile ilicite, nu fusese şi nici nu ar fi trebuit să fie informată de comentariile ilicite anterior sesizării făcute de L., în urma căreia societatea reclamantă a şters prompt comentariile. Prin urmare, societatea reclamantă a acţionat în conformitate cu standardele ce trebuie respectate de un operator economic diligent, iar libertatea sa de a comunica informaţii prin intermediul secţiunii de comentarii din portalul ei de ştiri suferise o ingerinţă disproporţionată.
b) Guvernul
59. Guvernul a declarat că Delfi era în continuare unul dintre cele mai extinse portaluri de internet din Estonia. Articolele publicate de acesta erau comentate pe larg, iar persoanele puteau scrie comentarii fără să-şi decline identitatea. Prin urmare, Guvernul a respins argumentul societăţii reclamante conform căruia a fost nevoită să-şi schimbe modelul de afaceri. Mai mult, Guvernul a subliniat că societatea reclamantă a admis totodată că supraveghea comentariile din iniţiativă proprie în unele situaţii anterior acţiunii care a condus la prezenta cerere.
60. Guvernul a afirmat că obligaţia de a preveni vătămarea altor persoane are un temei clar în lege şi a fost confirmată de jurisprudenţa amplă (a se vedea supra, pct. 31-39). O publicaţie media era de regulă răspunzătoare pentru materialul publicat, iar răspunderea acesteia nu putea fi ocolită printr-o exonerare de răspundere publicată de societatea reclamantă, deoarece – în temeiul Legii privind obligaţiile civile – un acord care împiedica sau restrângea răspunderea pentru prejudiciul cauzat ilegal era nul. În temeiul legislaţiei interne, autorii şi proprietarii publicaţiilor media răspund solidar.
61. Guvernul a susţinut că, din moment ce publicarea comentariilor se afla sub controlul societăţii reclamante şi, în practică, Delfi exercita şi un control parţial, aceasta era obligată să protejeze reputaţia altor persoane, iar restricţia aplicată avea un scop legitim în raport cu societatea reclamantă.
62. Guvernul a argumentat că restricţia era necesară într-o societate democratică. În prezenta cauză, judecăţile de valoare vulgare, injurioase şi degradante exprimate în comentarii nu aveau niciun temei faptic rezonabil. Prin urmare, comentariile nu conţineau nimic care să-l oblige pe administratorul portalului să facă vreun demers pentru a verifica veracitatea lor. Din moment ce Delfi nu a şters din proprie iniţiativă comentariile scrise şi cu siguranţă ştia că acestea erau ilicite, instanţele estoniene au constatat în mod corect că omisiunea lui Delfi era ilicită. Exonerarea de răspundere, care preciza că comentariile nu exprimă opinia societăţii reclamante şi că autorii comentariilor sunt răspunzători pentru conţinutul lor, nu o scuteşte pe societatea reclamantă de răspundere.
63. Guvernul a afirmat că a impune părţilor potenţial vătămate obligaţia de a supraveghea comentariile şi de a raporta administratorului portalului comentariile injurioase nu era nici suficientă, nici justificată. Sistemul nu asigura o protecţie suficientă a drepturilor terţilor, după cum o demonstrează circumstanţele prezentei cauze. Orice informaţie comunicată pe internet se răspândeşte atât de repede încât, până să se şteargă în cele din urmă comentariile nepotrivite, interesul publicului faţă de ştirea respectivă şi comentariile scrise la aceasta scade. Măsurile luate după câteva săptămâni sau chiar zile pentru apărarea reputaţiei unei persoane nu mai erau suficiente deoarece comentariile injurioase ori ilicite au ajuns deja în atenţia publicului şi au cauzat un prejudiciu. Din moment ce controlarea internetului este o sarcină imposibilă pentru o persoană obişnuită, partea care deţine controlul asupra unui portal specific avea datoria de a lua măsuri dacă se impunea prevenirea încălcării drepturilor personalităţii.
64. Guvernul a observat că Estonia a optat să angajeze, în cazurile de calomnie, răspunderea civilă în condiţii mai puţin restrictive decât răspunderea penală. Cu toate acestea, chiar dacă o instanţă care soluţiona o cauză civilă reuşea să identifice adresa IP a unui calculator şi adresa fizică a acelui calculator, era extrem de dificilă identificarea persoanei care într-adevăr a scris comentariul. Astfel, întrucât Delfi nu identifica autorii comentariilor, era mai dificil pentru persoana vătămată să sesizeze instanţele interne în privinţa autorilor anonimi ai comentariilor. Mai mult, Guvernul a considerat că promulgarea de către stat a unei reglementări privind identificarea obligatorie a autorilor comentariilor într-un portal internet ar constitui o ingerinţă excesivă. Astfel, constituia o măsură mai adecvată şi proporţională în acţiunile civile să fie angajată o răspundere mai mare (solidară) pentru calomnie proprietarului unui portal care furniza servicii de conţinut. Guvernul a subliniat, în acest context, că Delfi era o societate cu scop lucrativ care îi invitase pe vizitatorii portalului să comenteze articolele publicate fără să îi identifice pe autorii comentariilor. Totodată, veniturile încasate depindeau de anunţurile publicitare afişate în portal care, la rândul lor, depindeau de numărul comentariilor. Guvernul a făcut trimitere la constatarea instanţelor interne, conform căreia Delfi nu acţionase cu promptitudinea necesară în comerţ – nu luase măsuri care să prevină riscul încălcării drepturilor altor persoane. Totodată, instanţele interne nu au hotărât modul în care Delfi ar trebui să se achite de obligaţiile sale, lăsând chestiunea în seama societăţii reclamante şi considerând că existau mai multe proceduri în acest sens.
65. Guvernul a afirmat că societatea reclamantă nu era un furnizor de servicii de stocare-hosting în sensul Legii privind serviciile societăţii informaţionale în momentul publicării comentariilor scrise la articolele publicate de Delfi. Un furnizor de servicii de stocare-hosting oferea doar un serviciu de stocare a datelor, în timp ce datele stocate, inserarea, ştergerea şi conţinutul acestora (inclusiv capacitatea de a îndepărta sau modifica datele stocate) rămâneau sub controlul utilizatorilor serviciului. În mediul comentariilor ţinând de Delfi, cei care scriau comentarii pierdeau controlul asupra comentariilor de îndată ce le trimiteau, iar autorii acestora nu puteau modifica sau şterge propriile comentarii. Astfel, Delfi nu era un intermediar tehnic în privinţa comentariilor, ci un furnizor de servicii de conţinut. Acesta modifica şi ştergea comentarii după necesitate, şi mai făcuse aşa ceva anterior pronunţării hotărârii Curţii Supreme, jucând aşadar un rol activ de natură să îi asigure cunoştinţe, sau control, în legătură cu datele aferente comentariilor scrise la articole. Faptul că Delfi luase măsuri să minimalizeze comentariile injurioase, de exemplu prin verificare, demonstra că Delfi era de fapt conştientă de răspunderea sa.
66. Guvernul a mai subliniat că respectivele comentarii nu constituiau un atac împotriva societăţii menţionate, ci îl vizau personal pe un membru al comitetului de supraveghere al acesteia şi, prin urmare, nu puteau fi justificate prin exercitarea de către presă a rolului său de „gardian public”. Comentariile recurseseră la un limbaj injurios şi nestăpânit şi depăşiseră limita general acceptabilă de exagerare sau provocare; acestea nu încurajaseră o dezbatere publică rezonabilă.
67. În ultimul rând, Guvernul considera că suma pe care societatea reclamantă a fost obligată să o plătească lui L. drept despăgubire pentru prejudiciul moral (echivalând cu 320 EUR) nu avusese un „efect descurajator” asupra libertăţii de exprimare.
2. Argumentele terţului intervenient
68. Helsinki Foundation for Human Rights din Varşovia a oferit o analiză asupra legislaţiei poloneze privind răspunderea pentru publicarea materialelor pe internet. Fundaţia a remarcat că jurisprudenţa poloneză este inconsecventă. În unele cauze, portalurile de ştiri nu au fost declarate răspunzătoare pentru comentariile scrise de cititori; în alte cauze, titularii de bloguri sau administratorii de forumuri au fost ţinuţi răspunzători pentru comentariile terţilor. Fundaţia Helsinki a reamintit că o cenzură prealabilă este o măsură extrem de restrictivă şi a mai menţionat o serie de probleme legate de procedura de raportare şi eliminare, care necesita o reglementare mai exactă.
3. Motivarea Curţii
a) Existenţa unei ingerinţe
69. Curtea observă că punctele centrale ale argumentelor părţilor difereau cu privire la rolul societăţii reclamante în prezenta cauză. Guvernul era de părere că societatea reclamantă trebuia considerată ca fiind autorul publicării comentariilor calomnioase, în vreme ce societatea reclamantă considera că acele comentarii fuseseră făcute publice de terţi, iar libertatea societăţii reclamante de a comunica informaţii suferise o ingerinţă (a se vedea supra, pct. 48 şi 49). Indiferent de rolul exact ce trebuie atribuit activităţilor societăţii reclamante, părţile nu contestă, în fond, faptul că deciziile instanţelor interne cu privire la societatea reclamantă constituiau o ingerinţă în libertatea acesteia de exprimare garantată prin art. 10 din Convenţie. Curtea nu are niciun motiv să decidă contrariul (a se vedea, de asemenea, supra pct. 50).
70. O astfel de ingerinţă în dreptul societăţii reclamante la libertate de exprimare trebuie să fie „prevăzută de lege”, să aibă unul sau mai multe scopuri legitime în raport cu art. 10 § 2 şi să fie „necesară într-o societate democratică”.
b) Prevăzută de lege
71. Curtea reaminteşte că o normă nu poate fi considerată „lege” în sensul art. 10 § 2 decât dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi reglementeze conduita; acesta trebuie să fie în măsură – la nevoie, cu ajutorul unor îndrumări corespunzătoare – să prevadă, într-un grad rezonabil în acele circumstanţe, consecinţele pe care o acţiune le poate avea. Acele consecinţe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Deşi certitudinea este de dorit, aceasta poate avea drept consecinţă o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul cu evoluţia circumstanţelor. În consecinţă, numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mică măsură, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni de practică [a se vedea, de exemplu, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 41, CEDO 2007‑IV].
72. Curtea mai reaminteşte că sfera noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de conţinutul textului în litigiu, domeniul pe care este menit să îl acopere, precum şi numărul şi statutul acelora cărora li se adresează. O lege poate totuşi să îndeplinească cerinţa de previzibilitate chiar dacă persoana în cauză trebuie să obţină consilierea juridică adecvată pentru a evalua, într-o măsură rezonabilă în acele circumstanţe, consecinţele pe care o acţiune le poate avea. Acest lucru este cu atât mai adevărat în legătură cu persoanele care desfăşoară o activitate profesională, care sunt obişnuite cu obligaţia de a acţiona cu un nivel ridicat de precauţie atunci când îşi exercită meseria. În acest context, este de aşteptat din partea acestor persoane să fie foarte atente când evaluează riscurile pe care le implică o asemenea activitate (a se vedea Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July, loc. cit., cu referirile suplimentare la Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 35, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V, şi Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 43-45, CEDO 2004‑VI).
73. Curtea observă că, în prezenta cauză, opiniile părţilor erau diferite cu privire la măsura în care ingerinţa în libertatea de exprimare a societăţii reclamante era „prevăzută de lege”. Societatea reclamantă a afirmat că legislaţia internă nu implica o obligaţie pozitivă de supraveghere prealabilă a conţinutului publicat de terţi şi că răspunderea ei era limitată conform Directivei UE privind comerţul electronic. Guvernul a făcut trimitere la prevederile relevante ale Codului civil şi la jurisprudenţa internă, conform cărora publicaţiile media erau răspunzătoare pentru propriile publicaţii împreună cu autorii acestora.
74. Referitor la argumentul societăţii reclamante că răspunderea ei era limitată în conformitate cu Directiva UE privind comerţul electronic şi cu Legea privind serviciile societăţii informaţionale, Curtea reţine că instanţele interne au constatat că activităţile societăţii reclamante nu intrau sub incidenţa acestor reglementări. Curtea reaminteşte în acest context că nu are sarcina să se substituie instanţelor interne. Este în primul rând sarcina autorităţilor naţionale, în special a instanţelor, să rezolve problemele de interpretare a legislaţiei interne. Rolul Curţii este limitat la a stabili dacă efectele acestei interpretări sunt compatibile cu Convenţia (a se vedea, printre altele, Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, pct. 43, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII).
75. De asemenea, Curtea reţine că, în temeiul dispoziţiilor relevante din Constituţie, Codul civil (principii generale) şi Legea privind obligaţiile civile (a se vedea supra, pct. 31-36), astfel cum au fost interpretate şi aplicate de instanţele interne, societatea reclamantă era considerată răspunzătoare pentru publicarea comentariilor calomnioase. Deşi aceste dispoziţii sunt destul de generale şi nu sunt la fel de detaliate în comparaţie cu, de exemplu, Legea privind serviciile societăţii informaţionale (a se vedea supra, pct. 37), Curtea are convingerea că acestea, împreună cu jurisprudenţa relevantă, au stabilit clar că un editor mass media este răspunzător pentru declaraţiile calomnioase făcute în publicaţia media proprie. Faptul că, în prezenta cauză, s-a constatat că publicarea articolelor şi comentariilor într-un portal internet echivalează totodată cu activitatea jurnalistică şi că administratorul portalului în calitate de întreprinzător echivalează cu un editor se poate considera, în opinia Curţii, ca o aplicare a legislaţiei privind răspunderea civilă delictuală în vigoare într-un domeniu nou corespunzător noilor tehnologii (a se compara, de exemplu, Bernh Larsen Holding AS şi alţii împotriva Norvegiei, nr. 24117/08, pct. 126, 14 martie 2013, în care Curtea nu a constatat niciun motiv să pună la îndoială interpretarea dată de instanţa internă, conform căreia dispoziţiile legale concepute iniţial în legătură cu documentele în format tipărit sunt considerate aplicabile totodată documentelor stocate în format electronic). Asta nu înseamnă că respectivele dispoziţii din Codul civil nu constituiau un temei legal suficient de clar pentru angajarea răspunderii societăţii reclamante sau că o clarificare graduală a normelor legale era considerată nelegală (a se compara, mutatis mutandis, Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53984/00, pct. 20 şi 30, CEDO 2004‑II). Într-adevăr, prevederile legale generale pot determina o mai bună adaptare la evoluţia circumstanţelor decât tentativele de a concepe norme detaliate [a se vedea, comparativ, Times Newspapers Ltd împotriva Regatului Unit (nr. 1 şi 2), nr. 3002/03 şi 23676/03, pct. 20, 21 şi 38, CEDO 2009, în care „norma privind publicarea pe Internet” avea ca temei o normă datând iniţial din 1849, şi Redacţia Pravoye Delo şi Shtekel împotriva Ucrainei, nr. 33014/05, pct. 60-68, CEDO 2011 (fragmente), în care lipsa referirilor la publicaţiile de pe internet din legea privind mass media, altminteri destul de detaliată, a ridicat o problemă de legalitate în temeiul art. 10 din Convenţie].
76. În consecinţă, Curtea constată că, în calitatea ei de editor profesionist, societatea reclamantă ar fi trebuit măcar să cunoască legislaţia şi jurisprudenţa şi ar fi putut totodată să solicite consiliere juridică. Curtea observă în acest context că portalul de ştiri Delfi este unul dintre cele mai importante din Estonia şi că această reputaţie se datorează parţial comentariilor scrise în secţiunea de comentarii a acestuia. Astfel, Curtea consideră că societatea reclamantă se afla în posibilitatea de a evalua riscurile legate de activităţile ei şi că aceasta ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele pe care acestea le-ar putea avea. Prin urmare, Curtea constată că ingerinţa în litigiu era „prevăzută de lege” în sensul art. 10 § 2 din Convenţie.
c) Scop legitim
77. Curtea consideră că restrângerea libertăţii de exprimare a societăţii reclamante a urmărit scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Curtea reţine argumentul societăţii reclamante referitor la răspunderea autorilor reali ai comentariilor. Cu toate acestea, în opinia Curţii, faptul că şi autorii reali erau, în principiu, răspunzători nu exclude scopul legitim al considerării societăţii reclamante ca fiind răspunzătoare pentru orice prejudiciu adus reputaţiei şi drepturilor altora. Întrebarea dacă drepturile societăţii reclamante prevăzute la art. 10 au fost restricţionate excesiv în prezenta cauză prin considerarea acesteia ca fiind răspunzătoare pentru comentariile scrise de terţi este de fapt aceea dacă restrângerea a fost „necesară într-o societate democratică”, care va fi analizată în cele ce urmează.
d) Măsură necesară într-o societate democratică
i) Principii generale
78. Principiile fundamentale care stau la baza întrebării dacă o ingerinţă în libertatea de exprimare este „necesară într-o societate democratică” sunt consacrate în jurisprudenţa Curţii şi au fost rezumate după cum urmează [a se vedea, printre alte hotărâri, Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, pct. 46, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VI; Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 87, CEDO 2005‑II; Mouvement raëlien suisse împotriva Elveţiei (MC), nr. 16354/06, pct. 48, CEDO 2012 (fragmente); Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 100, 22 aprilie 2013]:
„i. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte «informaţiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitatea deschisă, fără de care nu există o «societate democratică». În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care [...] necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător [...]
ii. În sensul art. 10 § 2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european privind în acelaşi timp legislaţia şi deciziile prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o instanţă independentă. Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă o «restricţie» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10.
iii. Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 10, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată în lumina cauzei în ansamblu pentru a stabili dacă aceasta era «proporţională cu scopul legitim urmărit» şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt «relevante şi suficiente» [...] Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [...]”
79. Mai mult, Curtea reaminteşte funcţia esenţială pe care presa o îndeplineşte într-o societate democratică. Deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile altora şi necesitatea de a preveni divulgarea de informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi de a comunica – într-un mod compatibil cu obligaţiile şi responsabilităţile sale – informaţii şi idei cu privire la toate chestiunile de interes public [a se vedea Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298; De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑I; Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 58, CEDO 1999‑III]. În plus, Curtea este conştientă de faptul că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilul recurs la o doză de exagerare sau chiar de provocare (a se vedea Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, pct. 38, seria A nr. 313, şi Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 59). Limitele criticii acceptabile sunt mai stricte în cazul unei persoane particulare decât în cazul politicienilor sau guvernelor (a se vedea, de exemplu, Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, pct. 46, seria A nr. 236; Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 54, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV; Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 62, CEDO 2001‑I).
80. Curtea reaminteşte faptul că dreptul la protecţia reputaţiei este un drept protejat de art. 8 din Convenţie ca parte a dreptului la respectarea vieţii private [a se vedea Chauvy şi alţii, citată anterior, pct. 70; Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007; Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010]. Cu toate acestea, pentru ca art. 8 să aibă efect, atacul asupra reputaţiei persoanei trebuie să fie de o anumită gravitate şi de o manieră care aduce atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieţii private [a se vedea, A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009; Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012].
81. Atunci când se examinează dacă este necesară o ingerinţă în libertatea de exprimare într-o societate democratică în scopul „protejării reputaţiei sau drepturilor altora”, Curtea poate fi nevoită să stabilească dacă autorităţile au realizat un echilibru just în cadrul apărării a două valori garantate de Convenţie care pot intra în conflict una cu cealaltă în unele cazuri, şi anume - pe de o parte - libertatea de exprimare, apărată prin art. 10, şi - pe de altă parte - dreptul la respectarea vieţii private, consacrat prin art. 8 (a se vedea Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14 iunie 2007; MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011; Axel Springer AG, citată anterior, pct. 84).
82. Curtea a constatat că, în principiu, drepturile garantate prin art. 8 şi art. 10 merită aceeaşi respectare, iar soluţia pronunţată într-o cerere nu ar trebui, în principiu, să depindă de faptul că a fost introdusă la Curte în temeiul art. 10 din Convenţie de către editorul unui articol calomnios ori în temeiul art. 8 din Convenţie de către persoana vizată în articol. În consecinţă, marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri [a se vedea Axel Springer AG, citată anterior, pct. 87, şi Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) [(MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 106, CEDO 2012, cu trimiterile suplimentare la cauzele Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 41; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011].
83. Curtea a considerat că, în cazul în care se pun în balanţă libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private, criteriile relevante în exerciţiul de punere în balanţă includ următoarele elemente: contribuţia la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate; obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei în cauză; modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora; conţinutul, forma şi consecinţele publicării; gravitatea sancţiunii impuse [a se vedea Axel Springer AG, citată anterior, pct. 89-95, şi Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 108-113].
ii) Aplicarea principiilor în prezenta cauză
84. Revenind la prezenta cauză, Curtea reţine pentru început că nu se contestă natura calomnioasă a comentariilor scrise de cititori ca reacţie la articolul de ştiri publicat în portalul internet de ştiri al societăţii reclamante. Într-adevăr, societatea reclamantă a şters prompt comentariile de îndată ce a fost sesizată de partea vătămată şi le-a descris ca „ilicite” şi „contrare legii” în faţa Curţii. Opiniile părţilor diferă însă cu privire la măsura în care răspunderea civilă a societăţii reclamante pentru comentariile calomnioase constituia o ingerinţă disproporţionată în libertatea de exprimare a acesteia. Altfel spus, se ridică întrebarea dacă obligaţia societăţii reclamante, astfel cum a fost stabilită de instanţele interne, de a se asigura că un comentariu scris în portalul internet nu încalcă drepturile personalităţii ale terţilor era conformă cu garanţiile prevăzute la art. 10 din Convenţie.
85. Pentru a răspunde la întrebare, Curtea va analiza pe rând o serie de factori pe care îi consideră importanţi în circumstanţele prezentei cauze. Curtea va examina în primul rând contextul comentariilor; în al doilea rând – măsurile aplicate de societatea reclamantă pentru a preveni sau şterge comentariile calomnioase; în al treilea rând – răspunderea autorilor reali ai comentariilor ca alternativă la răspunderea societăţii reclamante; în al patrulea rând – consecinţele procedurilor interne pentru societatea reclamantă.
86. Curtea reţine că articolul de ştiri publicat în portalul de ştiri Delfi aborda un subiect ce prezenta un anumit grad de interes public. Se discuta despre transferarea, de către o companie maritimă, a feriboturilor de pe o rută pe alta, ceea ce însemna spargerea gheţii în anumite puncte ale drumurilor de gheaţă, urmarea fiind aceea că deschiderea acestor drumuri - o legătură mai ieftină şi mai rapidă către insule faţă de serviciile de feribot ale companiei - se amâna cu câteva săptămâni. Articolul în sine era echilibrat, oferindu-i unui director al companiei maritime posibilitatea de a prezenta explicaţii, şi nu conţinea elemente de limbaj injurios. Într-adevăr, articolul în sine nu a cauzat discuţii despre calomnie în cadrul procedurii interne. Cu toate acestea, articolul se referea la activităţile companiei maritime care aveau un impact negativ asupra unui mare număr de persoane. Prin urmare, Curtea consideră că societatea reclamantă, prin publicarea articolului în litigiu, ar fi putut înţelege că acesta ar putea cauza reacţii negative faţă de compania maritimă şi directorii acesteia şi că, având în vedere reputaţia generală a comentariilor din portalul de ştiri Delfi, exista o probabilitate ridicată ca seria de comentarii negative să depăşească limitele criticii acceptabile şi să ajungă până la insulte nejustificate sau instigare la ură. De asemenea, se pare că numărul comentariilor scrise la articolul în litigiu a depăşit media şi sugera un interes sporit faţă de această chestiune în rândul cititorilor şi al celor care scriau comentarii. Concluzia Curţii este aşadar aceea că ar fi fost de aşteptat din partea societăţii reclamante să dea dovadă de precauţie în circumstanţele prezentei cauze pentru a evita să fie considerată răspunzătoare pentru nerespectarea reputaţiei altora.
87. Referitor la măsurile aplicate de societatea reclamantă, Curtea reţine că, pe lângă exonerarea de răspundere care preciza că autorii comentariilor – nu societatea reclamantă – erau răspunzători pentru ele, precum şi că era interzisă scrierea unor comentarii care contraveneau bunelor practici ori conţineau ameninţări, insulte, expresii obscene sau vulgarităţi, societatea reclamantă avea două mecanisme generale în funcţiune. În primul rând, exista un sistem automat pentru ştergerea comentariilor care conţineau rădăcini ale unor cuvinte obscene. În al doilea rând, funcţiona un sistem de raportare şi eliminare, prin care orice persoană putea sesiza societăţii un comentariu nepotrivit prin simpla apăsare a unui buton conceput în acest sens, pentru a-l aduce în atenţia administratorilor portalului. În plus, în unele situaţii, administratorii portalului au şters, din proprie iniţiativă, comentariile nepotrivite. Prin urmare, Curtea consideră că nu se poate spune despre societatea reclamantă că şi-a neglijat complet obligaţia de a preveni vătămarea reputaţiei terţilor. Cu toate acestea, se pare că filtrul automat de cuvinte folosit de societatea reclamantă era destul de uşor de evitat. Deşi a împiedicat unele insulte sau ameninţări, nu a mai reuşit acest lucru în privinţa altora. Prin urmare, deşi nu există motiv pentru a pune la îndoială utilitatea acestuia, Curtea consideră că filtrul de cuvinte ca atare nu era suficient pentru a preveni vătămarea terţilor.
88. Curtea a analizat şi sistemul de raportare şi eliminare pe care îl foloseşte societatea reclamantă. Într-adevăr, măsura în care prin aplicarea acestui sistem societatea reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia de diligenţă a constituit unul dintre punctele principale ale divergenţei dintre părţi în prezenta cauză. Curtea reţine în primul rând că soluţia tehnică pentru sistemul de raportare şi eliminare folosit în portalul Delfi era uşor accesibil şi convenabil pentru utilizatori – nu se impunea luarea altor măsuri decât apăsarea butonului pus la dispoziţie în acest scop. Nu era nevoie să se motiveze de ce un comentariu era considerat nepotrivit ori să se trimită o scrisoare societăţii reclamante cu solicitarea în cauză. Cu toate că, în prezenta cauză, persoana respectivă nu a folosit opţiunea de raportare şi eliminare pusă la dispoziţie de societatea reclamantă pe site-ul ei, ci a preferat să formuleze cererea în scris şi să o trimită prin poştă, aceasta a fost o opţiune proprie şi oricum nu se contestă faptul că societatea reclamantă a şters comentariile calomnioase de îndată ce a primit sesizarea. Cu toate acestea, până la acea dată, comentariile fuseseră deja accesibile publicului timp de 6 săptămâni.
89. Curtea reţine că în opinia persoanei în cauză, împărtăşită de instanţele interne, filtrul automat prealabil şi sistemul de raportare şi eliminare folosite de societatea reclamantă nu asigurau o protecţie suficientă a drepturilor terţilor. Instanţele interne au acordat importanţă, în acest context, faptului că publicarea articolelor de ştiri şi afişarea publică a comentariilor cititorilor la acele articole făcea parte din activitatea profesională a societăţii reclamante. Aceasta era interesată de numărul cititorilor ca şi al comentariilor, de care depindeau veniturile din publicitate. Curtea consideră acest argument relevant pentru a stabili proporţionalitatea ingerinţei în libertatea de exprimare a societăţii reclamante. De asemenea, Curtea constată că publicarea comentariilor calomnioase într-un portal internet de ştiri important, precum în prezenta cauză, implică o largă audienţă pentru comentarii. Curtea mai observă că societatea reclamantă – nu o persoană a cărei reputaţie ar putea fi în joc – se afla în poziţia de a cunoaşte informaţii despre articolul pe cale de a fi publicat, de a prevedea natura posibilelor comentarii generate de acesta şi, mai ales, de a lua măsurile tehnice sau manuale pentru a preveni afişarea publică a declaraţiilor calomnioase. Într-adevăr, autorii reali ai comentariilor nu îşi puteau modifica sau şterge comentariile odată introduse în portalul de ştiri Delfi – numai societatea reclamantă avea mijloacele tehnice în acest sens. Prin urmare, Curtea consideră că societatea reclamantă exercita un nivel semnificativ de control asupra comentariilor publicate în propriul portal, chiar dacă nu făcea uz de acesta la capacitatea maximă de control de care dispunea.
90. De asemenea, Curtea a luat în considerare faptul că instanţele interne nu au impus societăţii reclamante în ce mod să asigure protecţia drepturilor terţilor, lăsând-o pe societatea reclamantă să aleagă. Prin urmare, societăţii reclamante nu i-au fost impuse măsuri specifice precum obligaţia înregistrării prealabile a utilizatorilor înainte de a li se permite să scrie comentarii, monitorizarea comentariilor de către societatea reclamantă înainte de a fi făcute publice ori verificarea rapidă a comentariilor ulterior publicării, acestea fiind doar câteva exemple. Curtea consideră că latitudinea lăsată societăţii reclamante în această privinţă este un factor important care diminuează gravitatea ingerinţei în libertatea de exprimare a acesteia.
91. Curtea a luat act de argumentul societăţii reclamante că persoana vătămată ar fi putut acţiona în justiţie pe autorii reali ai comentariilor. Însă Curtea acordă mai multă pondere contra-argumentului Guvernului, conform căruia, pentru a formula o plângere civilă, o persoană are sarcina foarte dificilă de a identifica persoanele care trebuie chemate în judecată. Într-adevăr, din motive pur tehnice, ar fi o măsură disproporţionată ca sarcina identificării autorilor comentariilor calomnioase să fie impusă persoanei vătămate într-un caz precum cel de faţă. Având în vedere obligaţiile pozitive ale statutului prevăzute la art. 8, care ar putea implica adoptarea unor măsuri menite să asigure respectarea vieţii private în sfera relaţiilor dintre persoane [a se vedea Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 98, cu trimiterile suplimentare], Curtea nu este convinsă că măsurile prin care o parte vătămată poate depune plângere numai împotriva autorilor comentariilor calomnioase – aşa cum pare să sugereze societatea reclamantă – i-ar fi garantat persoanei vătămate, în prezenta cauză, o protecţie efectivă a dreptului la viaţă privată. Se constată că a fost alegerea societăţii reclamante să permită comentarii din partea utilizatorilor neînregistraţi şi că, astfel, se consideră că şi-a asumat o anumită răspundere pentru acele comentarii.
92. Curtea este conştientă, în acest context, de importanţa dorinţelor utilizatorilor de internet de a nu-şi divulga identitatea atunci când îşi exercită libertatea de exprimare. Totodată, răspândirea internetului şi a posibilităţii – ori în anumite situaţii a pericolului – ca informaţiile odată făcute publice să rămână publice şi în circulaţie, necesită precauţie. Uşurinţa cu care se divulgă informaţii pe internet şi cantitatea semnificativă de informaţii de aici arată că este dificilă sarcina depistării şi eliminării declaraţiilor calomnioase. Acest lucru este valabil pentru operatorul unui portal internet de ştiri, precum în prezenta cauză, dar sarcina este şi mai dificilă pentru o potenţială persoană vătămată, fiind puţin probabil ca aceasta să deţină resurse pentru monitorizarea constantă a internetului. Curtea consideră că acest din urmă element este un factor important în exerciţiul de punere în balanţă a drepturilor şi intereselor aflate în joc. De asemenea, se face trimitere în acest context la hotărârea Krone Verlag (nr. 4), în care s-a constatat că faptul de a transfera societăţii mass media riscul persoanei vătămate de a obţine despăgubiri într-o acţiune de calomnie, societatea aflându-se de obicei într-o situaţie financiară mai bună decât autorul calomniei, nu constituia – ca atare – o ingerinţă disproporţionată în dreptul societăţii mass media la libertate de exprimare [a se vedea Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei (nr. 4), nr. 72331/01, pct. 32, 9 noiembrie 2006].
93. În ultimul rând, Curtea reţine că societatea reclamantă a fost obligată să plătească persoanei vătămate echivalentul a 320 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Curtea este de părere că această sumă, având în vedere şi faptul că societatea reclamantă era operatorul profesionist al unuia dintre cele mai importante portaluri internet de ştiri din Estonia, nu se poate considera sub nicio formă disproporţionată faţă de încălcarea constatată de instanţele interne.
94. Având în vedere elementele de mai sus, în special aspectul calomnios şi ameninţător al comentariilor, faptul că acele comentarii au fost scrise ca reacţie la un articol publicat de societatea reclamantă în propriul portal de ştiri, administrat de profesionişti pe criterii comerciale, insuficienţa măsurilor luate de societatea reclamantă ca să prevină vătămarea reputaţiei altora şi să asigure o posibilitate reală ca autorii comentariilor să fie traşi la răspundere, precum şi sancţiunea moderată aplicată societăţii reclamante, Curtea consideră că, în prezenta cauză, faptul că instanţele interne au declarat societatea reclamantă răspunzătoare pentru comentariile calomnioase scrise de cititori în portalul internet de ştiri al acesteia constituie o restrângere justificată şi proporţională a dreptului societăţii reclamante la libertate de exprimare.
Prin urmare, nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 10 octombrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
ISABELLE BERRO-LEFÈVRE André Wampach
Full & Egal Universal Law Academy