CASE OF DEMİR AND BAYKARA v. TURKEY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA DEMİR ȘI BAYKARA împotriva TURCIEI

(Cererea nr. 34503/97)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

12 noiembrie 2008

Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări editoriale.

În cauza Demir şi Baykara împotriva Turciei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în Marea Cameră compusă din:

Christos Rozakis, Preşedinte,
Nicolas Bratza,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Rıza Türmen,
Kristaq Traja,
Boštjan M. Zupančič,
Vladimiro Zagrebelsky,
Stanislav Pavlovschi,
Lech Garlicki,
Alvina Gyulumyan,
Ljiljana Mijović,
Dean Spielmann,
Ján Šikuta,
Mark Villiger,
Päivi Hirvelä, judecători,
şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,

Deliberând în secret la 16 ianuarie 2008 şi 15 octombrie 2008,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1.  La originea cauzei se află o plângere (nr. 34503/97) introdusă împotriva Republicii Turcia, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Dl Kemal Demir şi Dna Vicdan Baykara (“reclamanţi”), cea din urmă în capacitatea sa de preşedinte al sindicatului Tüm Bel Sen, au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la data de 8 octombrie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).

2.  Reclamanţii sunt reprezentați de către Dl S. Karaduman, avocat în Ankara. Guvernul turc (“Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, dna Deniz Akçay.

3.  Reclamanţii s-au plâns de încălcarea articolului 11 din Convenţie, separat şi în coroborare cu articolul 14, ca rezultat al refuzului din partea instanţelor naţionale de a le respecta, în primul rând, dreptul de a constitui sindicate şi, în al doilea rând, dreptul de a se angaja în negocieri colective şi de a încheia acorduri colective.

4.  Cererea a fost transmisă Curţii la 1 ianuarie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (articolul 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

5.  Cererea a fost atribuită Secţiei a Treia a Curţii (Regula 52 § 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul acestei Secţii, camera care urma să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu prevederile articolului 26 § 1 din Regulament.

6.  Printr-o decizie din 23 septembrie 2004, Camera a declarat cererea parţial admisibilă.

7.  La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia Secţiilor sale (articolul 25 § 1). Această cauză a fost atribuită celei de-a doua secții nou constituite (articolul 52 § 1).

8.  La 21 noiembrie 2006, Camera, compusă din J.-P. Costa, Preşedinte, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Popović, judecători, şi S. Dollé, grefierul secţiei, a pronunţat hotărârea cu privire la cererea în cauză. Camera a hotărât, în unanimitate, că a avut loc încălcarea articolului 11 din Convenţie în măsura în care instanţele naţionale au refuzat să recunoască personalitatea juridică a sindicatului Tüm Bel Sen şi a considerat nul acordul colectiv încheiat între acest sindicat şi Consiliul Municipal Gaziantep, şi că era necesar de a examina cererea separat în termenii articolului 14 din Convenţie. Opinia concurentă a dlui Türmen, dnei Fura-Sandström şi dlui Popović a fost anexată la prezenta hotărâre.

9.  La 21 februarie 2007, Guvernul a solicitat retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere în conformitate cu prevederile articolului 43 din Convenţie şi articolului 73 din Regulament.

10.   Un colegiu al Marii Camere a decis să accepte cererea la data de 23 mai 2007.

11.  Compoziţia Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolului 27 §§ 2 şi 3 din Convenţie şi articolului 24 din Regulament.

12.  Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus memorii.

13.  Şedinţa publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 16 ianuarie 2008 (articolul 59 § 3).

În faţa Curţii s-au înfăţişat:

(a)  din partea Guvernului
DnaD. Akçay,co-agent,
DnaE. Demir,
DnaZ.G. Acar,
Dnaİ. Altintaş,
DnaE. Esin,
DnaÖ. Gazialem,
DlK. Afşin,
DlL. Savran,avocaţi

(b)  din partea reclamanţilor
DnaV. Baykara, reclamant şi preşedintele sindicatului Tüm Bel Sen,
DnaS. Karaduman, avocat în baroul din Ankara.

Curtea a audiat declaraţiile dnei S. Karaduman, dnei V. Baykara şi cea a dnei D. Akçay.

ÎN FAPT

14.  Reclamanţii, Kemal Demir şi Vicdan Baykara, s-au născut în 1951 şi 1958 şi locuiesc în Gaziantep şi, respectiv, Istanbul. Primul reclamant era membru al sindicatului Tüm Bel Sen, iar cel de-al doilea era preşedintele acestuia.

I.   CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

15.  Sindicatul Tüm Bel Sen a fost fondat în 1990 de către funcţionarii publici din diferite municipalităţi, angajaţi în conformitate cu prevederile Legii nr. 657 privind serviciul public. Conform articolului 2 din statutul său, obiectivul sindicatului este de a promova sindicalismul democratic pentru susţinerea aspirațiilor şi revendicărilor membrilor săi. Sindicatul are sediul la Istanbul.

 16.  La 27 februarie 1993, sindicatul Tüm Bel Sen a încheiat un acord colectiv cu Consiliul Municipal din Gaziantep pentru o perioadă de doi ani, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. Acordul viza toate aspectele legate de condițiile de muncă ale angajaţilor Consiliului Municipal din Gaziantep, în special salariile, indemnizațiile şi serviciile sociale.

17.  Consiliul Municipal din Gaziantep nu și-a onorat anumite obligaţii prevăzute de acordul respectiv, în special cele financiare, așadar, al doilea reclamant, în calitatea sa de preşedinte al sindicatului, a iniţiat o acţiune civilă împotriva consiliului la tribunalul regional Gaziantep (“tribunalul regional/District Court”) la 18 iunie 1993.

18. Printr-o hotărâre din 22 iunie 1994, tribunalul regional a dat câştig de cauză sindicatului Tüm Bel Sen. Consiliul Municipal din Gaziantep a înaintat un recurs în casaţie.

19.  La 13 decembrie 1994, Curtea de Casație (a Patra Cameră Civilă) a anulat hotărârea tribunalului regional. Curtea a constatat că, chiar dacă nu existau obstacole juridice care să împiedice constituirea sindicatelor de către funcţionarii publici, un astfel de sindicat nu era autorizat să încheie acorduri colective în conformitate cu legislaţia în vigoare.

20.  La adoptarea acestei concluzii, Curtea de Casaţie a luat în considerare relaţia privilegiată între funcţionarii civili şi administraţia publică în materie de recrutare, natura şi aria activităţii vizate, precum şi privilegiile şi garanţiile acordate funcţionarilor în virtutea statutului lor. Curtea a estimat că această relaţie era diferită de cea care exista între patroni şi personalul contractual (cu alte cuvinte, angajaţii sectorului privat împreună cu muncitorii angajaţi de către o administraţie publică). În consecinţă, Legea nr. 2322, care reglementează acordurile colective şi dreptul la grevă sau lock-out, nu se aplică relaţiilor dintre funcţionarii civili şi administraţia publică. Orice contract de tip “colectiv” încheiat între sindicatele funcţionarilor civili şi administraţia publică trebuie să se bazeze pe o legislaţie specifică.

21.  Prin hotărârea din 28 martie 1995, tribunalul regional din Gaziantep şi-a menţinut hotărârea inițială pentru motivul că, deşi legislaţia naţională nu conţine în mod expres prevederi care să recunoască dreptul sindicatelor fondate de către funcţionarii publici de a încheia acorduri colective, această lacună se poate elimina prin referire la tratate internaționale cum ar fi, convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care fuseseră deja ratificate de către Turcia şi care, în virtutea Constituţiei, erau direct aplicabile la nivel naţional.

22.  În special, tribunalul a evidenţiat că sindicatul Tüm Bel Sen era o entitate înființată în mod legal, care își depusese statutul la prefectură cu mult timp înainte şi care, ulterior, şi-a derulat activitatea fără vreo intervenţie din partea autorităţilor. Tribunalul a adăugat că sub acest aspect nu a existat vreo discrepanţă între hotărârea sa şi cea adoptată de a Patra Cameră Civilă a Curţii de Casaţie.

23.  În ceea ce priveşte dreptul funcţionarilor publici de a încheia acorduri colective, tribunalul consideră că, în ciuda acestei lacune din dreptul turc, tribunalul care examinează litigiul are obligaţia, în conformitate cu articolul 1 din Codul Civil, de a completa această lacună şi de a se pronunța asupra cauzei deduse judecății. În opinia tribunalului, aceeaşi obligaţie derivă și din articolul 36 din Constituţie, care recunoaşte dreptul fiecăruia de a avea acces la un tribunal. În acest context, prevederile relevante enunţate în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii ratificate de către Turcia trebuie aplicate în prezenta speţă, chiar dacă legile naţionale specifice nu au fost încă promulgate de către legislativ. La aplicarea directă a prevederilor pertinente ale acestor instrumente internaţionale ratificate de către Turcia, tribunalul consideră că sindicatul reclamant avea dreptul de a încheia acorduri colective.

24.  Cât priveşte întrebarea dacă validitatea acordului colectiv în litigiu a fost afectată de absenţa unei reglementări legale la momentul încheierii acestuia, tribunalul a considerat că, din moment ce acesta viza relaţiile între angajator şi salariaţi, acordul în cauză cădea sub incidenţa dreptului privat. În contextul limitelor impuse de articolele 19 şi 20 din Codul privind obligaţiile, şi anume respectarea prevederilor statutare, de dreptul cutumiar, morala şi ordinea publică, părţile aveau libertatea de a determina conţinutul acestui acord colectiv. Examinarea textului acordului colectiv în cauză nu a evidenţiat vreo contradicţie cu aceste exigenţe. În consecinţă, tribunalul a estimat că acordul colectiv încheiat între sindicatul reclamant şi municipalitatea din Gaziantep constituia un text juridic valid cu forţă obligatorie pentru părţi.

25.  Tribunalul a acordat dlui Kemal Demir suma echivalentă sporurilor la salariu şi indemnizaţii prevăzute de acordul colectiv în cauză.

26.  Printr-o hotărâre din 6 decembrie 1995, Curtea de Casaţie (camerele civile reunite) a anulat hotărârea primei instanţe din 28 martie 1995. Curtea a constatat că doar anumite drepturi şi libertăţi enunţate în Constituţie erau direct aplicabile justiţiabililor. De fapt, Constituţia, prin menţiunea “exercitarea acestui drept este reglementată de lege”, evidenţiază în mod clar drepturile şi libertăţile care impun necesitatea adoptării unor legi specifice pentru a putea fi exercitate şi aplicate. În lipsa unor astfel de legi, aceste drepturi şi libertăţi, inclusiv libertatea de a se alătura unui sindicat sau de a se angaja în negocieri colective, nu pot fi exercitate.

27.  În continuare, Curtea de Casaţie a considerat că principiul libertăţii de voinţă a individului nu avea un caracter absolut în materie de constituire a persoanelor juridice. Acestea din urmă puteau obţine personalitate juridică, diferită de cea a membrilor săi, numai prin respectarea condiţiilor şi procedurilor prevăzute de lege în acest sens. Înființarea unei persoane juridice nu era decât o consecinţa juridică conferită de lege voinţei libere exprimate de către fondatori.

28.  Curtea de Casaţie a evidenţiat că libertatea de a fonda asociaţii, sindicate şi partide politice, chiar şi dacă este prevăzută de Constituţie, nu putea fi exercitată prin simpla declarație de voinţă. În absenţa unei legi specifice în materie, existenţa unei astfel de entităţi juridice nu putea fi recunoscută. Potrivit Curţii de Casaţie, această concluzie nu era în contradicţie cu principiile “supremaţiei legii” şi “democraţiei” enunţate în Constituţie, din moment ce controlul asupra persoanelor juridice de către stat în vederea asigurării utilității publice era necesar într-un sistem juridic democratic.

29.  În continuare, Curtea de Casaţie a subliniat că legislaţia în vigoare la momentul constituirii sindicatului nu permitea funcţionarilor să înființeze sindicate. Mai mult, modificările ulterioare ale Constituţiei, care recunoşteau dreptul funcţionarilor publici de a fonda sindicate şi de a întreprinde negocieri colective, nu erau de natură să anuleze concluzia că sindicatul Tüm Bel Sen nu obţinuse personalitate juridică şi, prin urmare, nu era abilitat să introducă o acţiune în instanţă.

30.  Recursul formulat de către reprezentanţii sindicatului pentru rectificarea acestei decizii a fost respins de către Curtea de Casaţie la 10 aprilie 1996.

31.  În urma controlului exercitat de către Curtea de Conturi asupra conturilor municipalității din Gaziantep, membrii sindicatului Tüm Bel Sen ar fi trebuit să ramburseze venitul adițional perceput în baza acordului colectiv anulat. Curtea de Conturi, în mai multe decizii adoptate în ultimă instanţă cu privire la acordurile colective încheiate de către sindicat, a subliniat că normele aplicabile funcţionarilor publici, inclusiv salariile şi indemnizaţiile de care beneficiau, erau stabilite de lege. De asemenea, Curtea a considerat că, după modificarea articolului 53 din Constituţie şi adoptarea Legii nr. 4688 privind sindicatele funcţionarilor publici, astfel de sindicate se bucurau în mod cert de dreptul de a se angaja în negociere colectivă sub rezerva anumitor condiţii de reprezentare, dar nu şi de dreptul de a încheia acorduri colective direct cu autorităţile vizate, spre deosebire de sindicatele constituite de salariaţii contractuali care puteau încheia astfel de acorduri cu angajatorii lor. În cazul în care un acord se încheia între autoritatea angajatoare şi sindicatul vizat, acesta putea obține forţă obligatorie numai după ce era aprobat de către Consiliul de Miniştri. Curtea de Conturi, după ce a constatat că acordul colectiv încheiat de către sindicatul reclamant nu a satisfăcut aceste condiţii, a dispus ca contabilii, care au autorizat plata unor sume mai mari decât cele prevăzute de lege, să restituie surplusul la bugetul de stat.

32.  Curtea de Conturi a refuzat să aplice articolul 4 din Legea nr. 4688, care impunea renunțarea la orice acţiuni administrative, financiare sau judiciare inițiate împotriva contabililor responsabili pentru astfel de plăţi. Curtea a considerat că această prevedere nu asigura validitatea acordurilor colective şi nu elibera contabilii vizați de obligaţia de a rambursa statului pierderile suportate ca rezultat al plăţilor efectuate în temeiul acestor acorduri.

33.  Contabilii vizaţi, la rândul lor, au iniţiat o acţiune în justiţie împotriva funcţionarilor publici care erau membri ai sindicatelor şi care au perceput plăţi suplimentare în baza acordurilor colective anulate.

II. DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL PERTINENT

A.  Dreptul intern

34.   Dispoziţiile pertinente ale Constituţiei turce prevăd următoarele:

Articolul 51
(la epoca faptelor)

“Salariaţii contractuali (işçi) şi angajatorii au dreptul de a înfiinţa sindicate şi federaţii de sindicate, fără autorizare prealabilă, în scopul garantării şi dezvoltării drepturilor şi intereselor economice şi sociale ale membrilor lor în contextul relaţiilor de muncă.

Pentru a putea înfiinţa un sindicat sau o federaţie de sindicate, este necesar de a prezenta autorităţilor competente informaţii şi documente prevăzute de lege. Dacă se constată că informaţiile şi documentele prezentate nu sunt în conformitate prevederile legale, autoritatea competentă va sesiza tribunalul în vederea suspendării activităţilor sau dizolvării sindicatului sau federaţiei sindicatelor.

Oricine are dreptul de a se alătura sau de a se retrage dintr-un sindicat.

Nimeni nu poate fi constrâns să devină membru de sindicat sau să se retragă din acesta.

Salariații contractuali şi angajatorii au dreptul de a face parte numai dintr-un singur sindicat.

Ocuparea unui anumit loc de muncă de către salariații contractuali nu trebuie să condiționeze calitatea de membru al sindicatului sau lipsa acesteia.

Pentru a putea exercita funcţii executive în cadrul sindicatelor sau federaţiei sindicale, este necesar ca salariaţii contractuali să aibă vechime în muncă de cel puțin 10 ani.

Constituirea, administrarea şi funcţionarea sindicatelor şi federaţiilor sindicale nu trebuie să fie în contradicţie cu caracteristicile republicii sau principiile democratice definite de Constituţie.”

Articolul 51
(modificat prin Legea nr. 4709 din 3 octombrie 2001)

“Salariaţii şi angajatorii au dreptul de a constitui sindicate şi federaţii sindicale, fără autorizare prealabilă, în scopul garantării şi dezvoltării drepturilor şi intereselor economice şi sociale ale membrilor lor în contextul relaţiilor de muncă, precum şi de a se alătura sau retrage din acestea în mod benevol. Nimeni nu poate fi constrâns să se alăture sau să se retragă dintr-un sindicat.

Dreptul de a constitui un sindicat poate fi limitat numai în condiţiile prevăzute de lege în interesul securităţii naţionale sau ordinii publice, în scopul prevenirii comiterii crimelor, protecţiei sănătăţii publice sau a moralei sau a protecţiei drepturilor şi libertăţilor altora.

Formalităţile, condiţiile şi procedurile aplicabile dreptului de a înfiinţa un sindicat trebuie să fie prevăzute de lege.

Aderarea la mai multe sindicate în acelaşi sector de activitate este interzisă.

Domeniul de aplicare al drepturilor de care se bucură funcţionarii publici în raport cu cele ale salariaţilor contractuali, precum şi limitările şi excepţiile aplicabile acestora, trebuie să fie prevăzute de lege de o manieră compatibilă cu natura serviciilor exercitate.

Constituirea, administrarea şi funcţionarea sindicatelor şi a federaţiilor sindicale nu trebuie să contravină caracteristicilor fundamentale ale republicii sau principiilor democratice.”

Articolul 53
(la epoca faptelor)

“Salariaţii şi angajatorii au dreptul.... de a încheia acorduri colective în scopul reglementării situaţiei lor economice şi sociale şi a condiţiilor de muncă.

Contractele colective urmează a fi încheiate în conformitate cu prevederile legale.

Este interzisă încheierea sau aplicarea mai multor contracte colective decât unul la un singur loc de muncă pe parcursul unui interval de timp.”

Articolul 53
(modificat prin Legea nr. 4121 din 23 iulie 1995)

“Salariaţii contractuali au dreptul..... de a încheia contracte colective în scopul reglementării situaţiei lor economice şi sociale şi a condiţiilor de muncă.

Acordurile colective urmează a fi încheiate în conformitate cu procedura statutară.

Sindicatele şi federaţiile sindicale, care pot fi constituite de către funcţionarii publici enunţaţi în primul paragraf al articolului 128 şi care nu cad sub incidenţa primului paragraf şi celui de-al doilea paragraf al prezentului articol, cât şi ale articolului 54, au dreptul de a introduce o acţiune în justiţie şi de a se angaja în negocieri colective cu administraţia publică în conformitate cu obiectivele urmărite și în numele membrilor săi. Dacă în urma negocierii colective se ajunge la un acord, textul acordului trebuie să fie semnat de către părţi. Acest text urmează să fie prezentat Consiliului Miniştrilor, astfel încât să fie făcute toate aranjamentele juridice şi administrative pentru implementarea acestuia. În cazul în care negocierea colectivă nu se soldează cu un astfel de acord, trebuie să fie întocmit un proces verbal care să includă punctele asupra cărora s-a ajuns la acord şi cele ce au făcut obiectul dezacordului, semnat de către părţile relevante şi prezentat spre examinare Consiliului Miniştrilor. Procedura de executare a acestui paragraf trebuie să fie stabilită de lege.

Este interzisă încheierea sau aplicarea a mai multor acorduri colective la un singur loc de muncă în aceeași perioadă .”

Articolul 90

“... Tratatele internaţionale în vigoare, sunt direct aplicabile în dreptul intern. Constituţionalitatea acestor tratate nu poate fi contestată în faţa Curţii Constituţionale. În cazul unor divergenţe privind sfera de aplicare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale care apar între un acord internaţional în vigoare şi o lege internă, prevederile acordului internaţional vor prevala” (al doilea alineat adăugat de Legea nr. 5170 din 7 mai 2004).

Articolul 128

“Funcţiile esenţiale, permanente şi durabile necesitate de serviciul public pe care statul, întreprinderile publice şi alte persoane juridice de drept public sunt solicitate să le furnizeze, în conformitate cu principiile generale de administrare publică, trebuie să fie exercitate de către funcţionarii şi alţi agenţi publici.

Calificările, numirea, funcţiile şi atribuţiile, drepturile şi responsabilităţile, salariile şi indemnizaţiile funcţionarilor publici şi ale altor agenţi publici, precum şi alte aspecte legate de statutul lor, vor fi reglementate de lege.

Procedura şi modalităţile de instruire a funcţionarilor publici superiori vor fi prevăzute de lege.”

35.  Articolul 22 din Legea privind serviciul public (Legea nr. 657 din 14 iulie 1965) prevedea că funcţionarii publici erau autorizaţi să constituie sau să se alăture sindicatelor şi organizaţiilor profesionale, în conformitate cu condiţiile stabilite de legislaţia specială. Conform celui de-al doilea alineat al acestui articol, aceste organizaţii profesionale erau autorizate să apere interesele membrilor săi în faţa autorităţilor competente.

Articolul 22 a fost abrogat de articolul 5 al decretului legislativ nr. 2 din 23 decembrie 1972. În virtutea articolului 1 din Legea nr. 4275 din 12 iunie 1997, acesta a reintrat în vigoare. În prezent, textul prevede după cum urmează:

“În conformitate cu prevederile Constituţiei şi legislaţiei speciale în materie, funcţionarilor publici li se permite de a constitui sau de a se alătura sindicatelor şi federaţiilor sindicale.”

36.  Legea privind sindicatele funcţionarilor publici (Legea nr. 4688 – care a fost promulgată la 25 iunie 2001 şi a intrat în vigoare la 12 iulie 2001) se aplică, în conformitate cu articolul 2, funcţionarilor publici, alții decât cei cu statut de salariaţi contractuali, care sunt angajaţi în cadrul agenţiilor guvernamentale şi altor persoane juridice de drept public care furnizează servicii publice, organizaţiilor care sunt finanţate din bugetul general, suplimentar sau special, administraţiei publice şi autorităţilor municipale din provincii şi serviciilor adiacente acestora, întreprinderilor publice, băncilor şi altor întreprinderi de drept privat şi instituţiilor adiacente acestora, precum şi ansamblului organizaţiilor şi instituţiilor publice.

Articolul 30 din Lege prevede următoarele:

“Sindicatele cu un număr mare de membri în fiecare filială a administraţiei publice şi federaţiile sindicale la care sunt afiliate aceste sindicate sunt abilitate să iniţieze negocieri colective. Reprezentantul celui mai reprezentativ sindicat va prezida delegaţia care participă la negocieri.”

Sindicatele şi federaţiile funcţionarilor publici, competente să poarte negocieri colective, sunt determinate de către Ministerul Muncii şi Securităţii Sociale în baza listelor consemnate şi prezentate de către administraţia publică şi sindicate (articolul 30 din Legea nr. 4688).

În timpul negocierilor colective, angajatul este reprezentat de către Comisia angajaților publici. Funcţionarii publici şi alţi agenţi publici sunt reprezentaţi de către sindicatul recunoscut ca fiind competent şi de federaţia căreia i se afiliază.

Comisia angajaţilor publici, sindicatele şi federaţiile vizate trebuie să se reunească anual la data de 15 august. Ulterior, părţile îşi prezintă propunerile, care formează baza şi agenda negocierilor colective. Principiile care guvernează negocierile sunt stabilite de către părţi (articolul 32 din Legea nr. 4688).

Negocierile colective trebuie să fie încheiate într-un interval de cincisprezece zile. Dacă în acest interval de timp se ajunge la un acord comun, părţile vizate semnează un acord colectiv care este transmis Consiliului Miniştrilor pentru adoptarea măsurilor juridice şi administrative necesare implementării acestuia. Consiliul Miniştrilor adoptă măsurile pertinente într-un interval de trei luni şi prezintă proiectul de lege Marii Adunări Naţionale a Turciei (articolul 34 din Legea nr. 4688).

Dacă părţile vizate nu ajung la un acord în intervalul de timp stabilit, fiecare parte are dreptul să sesizeze Consiliul de Arbitraj, compus din reprezentanţii mediului academic care nu au calitatea de membri ai unui partid politic. În cazul în care părţile aprobă decizia Consiliului de Arbitraj, ele semnează un acord şi îl transmit Consiliului Miniştrilor. În absenţa unui astfel de acord, părţile semnează un proces verbal care include punctele asupra cărora părţile şi-au exprimat acordul şi dezacordul. Acest proces verbal este, de asemenea, transmis Consiliului Miniştrilor (articolul 35 din Legea nr. 4688).

B.  Dreptul internaţional

1.  Texte internaționale

(a)  Dreptul sindical şi funcţionarii publici

37.  Articolul 2 din Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical (adoptată în 1948 şi ratificată de Turcia la 12 iulie 1993) prevede următoarele:

“Muncitorii şi patronii, fără nicio deosebire, au dreptul să constituie organizaţii fără autorizaţie prealabilă şi la propria alegere, precum şi să se afilieze la aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor acestora din urmă.”

38.  În observaţia individuală adresată Guvernului turc cu privire la Convenţia nr. 87, adoptată în 2005, Comisia de Experți privind aplicarea convenţiilor şi recomandărilor a declarat după cum urmează:

“Comisia subliniază că articolul 2 din Convenţie prevede că muncitorii, fără nicio deosebire, trebuie să aibă dreptul de a constitui organizaţii şi de a se afilia acestora la propria alegere şi că unica excepţie admisibilă în termenii prezentei Convenţii vizează forţele armate şi poliţia. ...”[1]

39.  Comisia OIM privind libertatea sindicală a declarat următoarele referitor la funcţionarii din cadrul administraţiei publice municipale (a se vedea Sinteza deciziilor 1996, paragraful 217):

“Angajaţii serviciului public local trebuie să fie capabili de a constitui în mod efectiv organizaţii la propria alegere, şi aceste organizaţii trebuie să se bucure din plin de dreptul de a promova şi apăra interesele angajaţilor pe care îi reprezintă.” [2]

40.  Articolul 22 din Convenţia Internaţională cu privire la drepturile civile şi politice prevede următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.

2. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestui drept de către membrii forțelor armate şi ai politiei să fie supusă unor restricţii legale.”

41.  Articolul 8 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prevede următoarele:

“1. Statele Părţi la prezentul Pact se angajează să asigure:

a) dreptul pe care îl are orice persoană, în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor sale economice, de a forma, împreună cu alte persoane, sindicate şi de a se afilia la un sindicat la alegerea sa, sub singura rezervă a regulilor stabilite de organizaţia interesată. Exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restricţii decât cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice, ori pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora;

...

(c)  dreptul pe care îl au sindicatele de a-şi exercita liber activitatea, fără alte limitări decât cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora;

...

2.  Acest articol nu împiedică impunerea restricţiilor legale asupra exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau de către funcţionarii publici.”

(b)  Dreptul de negociere colectivă şi funcţionarii publici

42.  Articolele relevante din Convenţia nr. 98 a OIM privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă (adoptată în 1949 şi ratificată de Turcia la 3 ianuarie 1952) prevăd următoarele:

Articolul 4

“Dacă este necesar, trebuie luate măsuri corespunzătoare condiţiilor naţionale pentru a încuraja şi a promova dezvoltarea şi folosirea cea mai largă a procedurilor de negociere voluntară a contractelor colective între patroni şi organizaţiile de patroni, pe de o parte, şi organizaţiile de muncitori, pe de altă parte, în vederea reglementării, prin acest mijloc, a condiţiilor de angajare.”

Articolul 5

“1. Măsura în care garanţiile prevăzute prin prezenta convenţie se vor aplica forţelor armate sau poliţiei va fi determinată de legislaţia naţională.

2. Conform principiilor stabilite de paragraful 8 din articolul 19 din Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii ratificarea acestei convenţii de către un Stat Membru nu va trebui sa fie considerată ca afectând orice lege, orice sentinţă, orice obicei, sau acord existent, care acordă membrilor forţei armate şi poliţiei garanţiile prevăzute de prezenta convenţie.”

Articolul 6

“ Prezenta convenţie nu se ocupă de situaţia funcţionarilor publici şi nu va putea, în nici un fel, să fie interpretată ca aducând prejudicii drepturilor sau statutului lor.”

43.  Comisia de experţi a OIM a interpretat această prevedere ca excluzând din sfera de aplicare a Convenţiei numai funcţionarii care sunt direct angajaţi în administraţia statului. Cu excepţia funcţionarilor menţionaţi mai sus, celelalte persoane angajate de către guvern, întreprinderile publice sau de către instituţiile publice autonome trebuie să beneficieze, potrivit Comisiei, de garanţiile enunţate în Convenţia nr. 98 în egală măsură cu ceilalți angajaţi, şi, respectiv, trebuie să se bucure de dreptul de a se angaja în negocieri colective cu privire la condiţiile de angajare, inclusiv salarii (Sondajul general 1994, libertatea de asociere şi negociere colectivă, cu privire la Convenţiile nr. 87 şi nr. 98 [OIM, 1994a], § 200).

44.  Prevederile relevante ale Convenției nr. 151 a OIM (adoptată în 1978 și ratificată de Turcia la 12 iulie 1993) privind protecția dreptului de organizare și procedurile de determinare a condițiilor de ocupare în serviciul public prevăd următoarele:

Articolul 1

“1. Prezenta Convenţie se aplică tuturor persoanelor angajate de autorităţile publice, în măsura în care dispoziţii mai favorabile ale altor convenţii internaţionale ale muncii nu le sunt aplicabile.

2. Măsura în care garanţiile prevăzute de prezenta Convenţie se vor aplica agenţilor de nivel înalt ale căror funcţii sunt în mod normal considerate ca având legătură cu formularea politicilor de urmărit sau cu responsabilităţi de conducere sau agenţilor ale căror responsabilităţi au un caracter foarte confidenţial este determinată de legislaţia naţională.

3. Măsura în care garanţiile prevăzute prin prezenta Convenţie se aplică forţelor armate şi poliţiei este determinată de legislaţia naţională.”

Articolul 7

“ Trebuie luate, dacă este necesar, măsuri adecvate condiţiilor naţionale pentru încurajarea şi promovarea dezvoltării şi utilizării pe cât de larg posibil a procedurilor care permit negocierea condiţiilor de ocupare între autorităţile publice interesate şi organizaţiile agenţilor publici, sau a oricărei alte metode care permite reprezentanţilor agenţilor publici să participe la determinarea condiţiilor respective.”

Conferinţa generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, în preambulul la Convenţia nr. 151, a evidenţiat “dispoziţiile Convenţiei privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical, 1948, [şi] ale Convenţiei privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă, 1949”, și a luat în considerare:

“problemele speciale pe care le pune delimitarea câmpului de aplicare a unui instrument internaţional şi adoptarea definiţiilor în înţelesul acestui instrument, în virtutea diferenţelor existente în numeroase ţări între angajarea în sectorul public şi sectorul privat, precum şi de dificultăţile de interpretare care au apărut cu privire la aplicarea cu privire la funcţionarii publici a dispoziţiilor pertinente ale Convenţiei privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă din 1949, şi de observaţiile pe care organele de control ale OIM le-au făcut cu diferite ocazii precum că anumite guverne au aplicat aceste dispoziţii de o manieră care exclude grupuri largi de agenţi publici din câmpul de aplicare al acestei Convenţii”.

2.  Texte europene

(a)  Dreptul de organizare sindicală şi funcţionarii publici

45.  Articolul 5 din Carta Socială Europeană (revizuită), instrument neratificat încă de Turcia, prevede după cum urmează:

Articolul 5 – dreptul sindical

“ În vederea garantării sau promovării libertăţii lucrătorilor şi patronilor de a constitui organizaţii locale, naţionale sau internaţionale pentru apărarea intereselor lor economice şi sociale şi de a adera la aceste organizaţii, părţile se angajează ca legislaţia naţională să nu aducă atingere sau să fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăţi. Măsura în care garanţiile prevăzute în prezentul articol se vor aplica poliţiei va fi determinată prin legislaţia sau reglementarea naţională. Principiul aplicării acestor garanţii membrilor forţelor armate şi măsura în care ele se vor aplica acestei categorii de persoane sunt de asemenea determinate de legislaţia sau reglementarea naţională.”

46.  Principiul nr. 8 din Recomandarea Nr. R (2000) 6 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind statutul funcţionarilor publici din Europa prevede următoarele:

“Funcţionarii publici trebuie, în principiu, să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi toţi ceilalți cetăţeni. Oricum, exercitarea acestor drepturi poate fi reglementată de lege sau prin acord colectiv care să asigure compatibilitatea acestora cu funcţiile lor publice. Drepturile funcţionarilor publici, în special cele politice şi sindicale, pot fi limitate în mod legal în măsura în care aceste limitări se consideră necesare pentru exercitarea adecvată a funcţiilor lor publice.”

47.  Articolul 12 (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede:

“Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în special în domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înfiinţa împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.”

48.  Cât priveşte practica europeană, se poate observa că dreptul funcţionarilor publici de a se afilia sindicatelor este în prezent recunoscut de către toate Statele Contractante. Acest drept se aplică funcţionarilor publici de carieră sau angajaților cu contract şi angajaţilor întreprinderilor comerciale sau industriale naţionale şi municipale care sunt în proprietate publică. Funcţionarii publici, fie că activează în cadrul autorităţile centrale sau a celor locale, se bucură, în mod general, de dreptul de se alătura unui sindicat la propria alegere. Numărul membrilor sindicatelor este în mod general mai ridicat în sectorul public decât în cel privat, ceea ce constituie un indiciu evident al mediului juridic şi administrativ favorabil creat de către Statele membre. În majoritatea Statelor membre, un număr neînsemnat de restricţii existente se limitează la organele judiciare, poliţie şi serviciul de pompieri, iar cele mai importante restricţii, care culminează cu interzicerea aderării la sindicate, vizează membrii forţelor armate.

(b)  Dreptul de negociere colectivă şi funcționarii publici

49.  Articolul 6 din Carta Socială Europeană (revizuită), instrument neratificat încă de Turcia, conţine următoarele prevederi privind dreptul de negociere colectivă:

“În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de negociere colectivă, părţile se angajează:

1.  să favorizeze consultarea paritară între lucrători şi patroni;

2.  să promoveze, atunci când aceasta este necesară şi utilă, instituirea procedurilor de negociere voluntară între patroni sau organizaţiile patronale, pe de o parte, şi organizaţiile lucrătorilor, pe de altă parte, în vederea reglementării condiţiilor de angajare prin convenţii colective;

3.  să favorizeze instituirea şi utilizarea procedurilor adecvate de conciliere şi arbitraj voluntar pentru reglementarea conflictelor de muncă;

şi recunosc:

4. dreptul lucrătorilor şi patronilor la acţiuni colective în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor care ar putea rezulta din convenţiile colective în vigoare.”

50.  Conform semnificaţiei atribuite articolului 6 paragraful 2 din Cartă de către Comisia de experţi independenţi (în prezent denumită Comisia Europeană a Drepturilor Sociale – CEDS), care, de fapt, se aplică integral funcţionarilor publici, statele care impun restricţii asupra negocierilor colective în sectorul public au obligaţia, în conformitate cu această prevedere, de a garanta participarea reprezentanţilor angajaților la elaborarea normelor şi condiţiilor de angajare (a se vedea, spre exemplu, în privinţa Germaniei, Concluzii III, pag. 34-35).

51.  Articolul 28 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede după cum urmează:

Dreptul de negociere şi acţiune colectivă

“Lucrătorii şi patronii sau organizaţiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii şi legislaţiile şi practicile naţionale, de a negocia şi de a încheia convenţii colective la nivelurile corespunzătoare şi de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acţiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă.”

52.  Cât priveşte practica statelor europene, se poate observa că în marea majoritate a statelor, dreptul funcţionarilor publici de a se angaja în negocieri colective cu autorităţile este un drept recunoscut, sub rezerva unui număr de excepţii care exclud anumite domenii (procedura disciplinară, pensiile, asigurarea medicală, salariile funcţionarilor publici superiori) sau anumite categorii de funcţionari publici care deţin puteri exclusive de stat (membrii forţelor armate şi poliţiei, judecătorii, diplomaţii, funcţionarii publici de carieră la nivel federal). Dreptul funcţionarilor publici, care activează în cadrul autorităţilor locale şi care nu deţin puteri de stat, de a se angaja în negocieri colective în scopul determinării salariilor şi condițiilor de muncă a fost recunoscut în marea majoritate a Statelor Contractante. Excepţiile existente pot fi justificate de circumstanţe speciale.

ÎN DREPT

I.  EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

53.  Guvernul a ridicat două excepții cu privire la admisibilitate în faţa Marii Camere: una viza imposibilitatea invocării altor instrumente internaţionale decât Convenţia, în special instrumentele pe care Turcia încă nu le-a ratificat; şi a doua viza neaplicabilitatea articolului 11 din Convenţie reclamanţilor pentru motivul că aceştia erau funcţionari publici şi nu salariaţi contractuali.

54.  În ceea ce priveşte prima excepție, Guvernul a pretins că instanța europeană, prin interpretarea Convenţiei, nu putea crea pentru Statele Contractante obligaţii noi care nu erau prevăzute de Convenţie. În special, ținând cont de importanţa pe care Camera o acordă Cartei Sociale Europene (articolele 5 şi 6 nu au fost ratificate de către Turcia) şi jurisprudenţei mecanismului său de control, Guvernul a solicitat Marii Camere să declare cererea inadmisibilă pentru incompatibilitate ratione materiae cu prevederile Convenţiei, având în vedere imposibilitatea aplicării instrumentelor internaţionale care nu erau ratificate de Turcia.

55.  Cu privire la cea de-a doua excepție, Guvernul, invocând în mod principal restricţia prevăzută de ultima frază a articolului 11 din Convenţie cu privire la aplicabilitatea acestei prevederi “membrilor ... administraţiei de Stat”, a argumentat că funcţionarii publici turci, inclusiv funcţionarii din cadrul administraţiei municipale, erau acoperiţi de un set specific şi detaliat de norme juridice prevăzute de Legea privind serviciul public (Legea nr. 657). Guvernul a solicitat Curţii să respingă cererea pentru incompatibilitate ratione materiae cu prevederile articolului 11.

56.  Reclamanţii au contestat excepțiile ridicate de către Guvern.

57.  Curtea observă că excepția Guvernului cu privire la invocarea de către Curte a prevederilor Cartei Sociale Europene nu poate fi considerată ca o excepție preliminară. Chiar dacă se presupune că această excepție a Guvernului ar fi întemeiată, o cerere nu poate fi declarată inadmisibilă în baza instrumentelor prin prisma cărora o Secţie a Curţii a examinat fondul acesteia. În realitate, această obiecţie ridicată de către Guvern se referă mai degrabă la examinarea aspectelor de fond abordate în cauza de față şi va fi tratată în acel context.

58.  Cât priveşte excepția cu privire la sfera de aplicare al Convenţiei ratione materiae, Curtea observă, în primul rând, că Guvernul nu este împiedicat să invoce o astfel de excepție, din moment ce el a ridicat în fața Curții, înainte de examinarea admisibilității, un argument aproape identic. Chiar și așa, Curtea notează că, chiar dacă exista o interdicţie în acest sens, ea nu putea evita examinarea acestei chestiuni, care se încadra în jurisdicţia sa, care este determinată de prezenta Convenţie, în special de articolul 32, şi nu de observaţiile prezentate de părţi într-o cauză anumită (a se vedea, mutatis mutandis, Blečić c. Croaţiei [GC], nr. 59532/00, §§ 63-69, CEDO 2006‑....).

Cu toate acestea, această excepție a Guvernului impune Curţii să examineze noţiunea de “membri ... ai administraţiei de Stat”, care apare în ultima frază a articolului 11. Prin urmare, Curtea consideră oportun de a o uni cu fondul.

II.  CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 DIN CONVENŢIE

59.  Reclamanţii s-au plâns că instanţele naţionale le-au refuzat dreptul de a înființa sindicate şi de a se angaja în negocieri colective. În acest sens, ei au invocat dispoziţiile articolului 11 din Convenţie, care prevede următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv de a constitui împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2.  Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de Stat.”

A.  Interpretarea Convenţiei în lumina altor instrumente internaţionale

60.  Curtea a decis mai sus să examineze excepția Guvernului cu privire la invocarea unor instrumente internaţionale altele decât Convenţia, în special instrumente care nu au fost ratificate de către Turcia, odată cu fondul. Dat fiind că acest argument vizează în principal metodologia care trebuie adoptată la examinarea fondului cererii introduse în temeiul prevederilor articolului 11 din Convenţie, Curtea consideră necesar de a examina acest argument înaintea oricăror altor aspecte cu privire la fondul prezentei cauze.

1.  Susținerile părţilor

(a)  Guvernul

61.  Guvernul a susţinut că instanța europeană nu putea crea, prin interpretare, obligaţii noi care nu sunt prevăzute de Convenţie. Guvernul a evidenţiat, în mod special, că un tratat internaţional la care partea vizată nu a aderat, nu poate fi invocat împotriva părţii în litigiu. Cu toate că Guvernul a acceptat argumentul conform căruia Curtea a ţinut cont, în mod constant şi în caz de necesitate, de “regulile relevante ale dreptului internaţional aplicabile relaţiilor dintre părţi” (a se vedea Al‑Adsani împotriva Marii Britanii [MC], nr. 35763/97, § 55, CEDO 2001‑XI), el a considerat că o astfel de abordare este legitimă numai dacă se bazează pe criteriile enunţate în articolul 31§ 3 din Convenţia de la Viena cu privire la tratatele internaţionale, şi, în special, dacă se ţine cont numai de acele instrumente care au fost ratificate de către statele vizate.

62.  Turcia nu era parte la articolul 5 (dreptul de organizare) sau articolul 6 (dreptul de negociere colectivă) din Carta Socială Europeană, pe care a ratificat-o în 1989. O interpretare care conferă acestor prevederi caracter obligatoriu pe o bază indirectă este cu atât mai problematică în absenţa unei dispoziţii exprese în Convenţie care să garanteze dreptul de a se angaja în negocieri colective, lipsă care a fost compensată de luarea în considerare a altor instrumente la care Statul vizat nu era parte.

 (b)  Reclamanţii

63.  Reclamanţii au criticat modul în care Guvernul a abordat chestiunea interpretării Convenţiei. În opinia lor, Camera nu a aplicat prevederile Cartei Sociale menţionate mai sus în prezenta cauză, dar a luat în considerare, la interpretarea articolului 11 din Convenţie, opinia Comisiei de experţi independenţi privind relaţia dintre dreptul de organizare şi dreptul de negociere colectivă.

2.  Camera

64.  Camera nu a avut motiv să se pronunţe asupra excepției în cauză. Ea a invocat, cu titlu de argument suplimentar, opinia Comisiei experţilor independenţi a Cartei Sociale, când a subliniat legătura organică între libertatea de asociere şi libertatea de negociere colectivă (hotărârea Camerei, § 35). În hotărârea sa, Camera a făcut referiri la convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) când a apreciat dacă măsura contestată a fost necesară societate democratică şi, în special, dacă sindicatul Tüm Bel Sen a acţionat cu bună credinţă când a ales negocierea colectivă ca modalitate de apărare a intereselor membrilor săi (ibid., § 46).

3.  Practica interpretării prevederilor Convenţiei în lumina altor texte şi instrumente internaţionale

(a)  Fundament

65.  Pentru a determina semnificaţia termenilor şi expresiilor din Convenţie, Curtea se ghidează în principal în funcție de normele de interpretare enunţate în articolele 31 şi 33 din Convenţia de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor (a se vedea, spre exemplu, Golder împotriva Marii Britanii, 21 februarie 1975, § 29, Seria A nr. 18; Johnston şi alţii împotriva Irlandei, 18 decembrie 1986, §§ 51, Seria A nr. 112; Lithgow și alţii împotriva Marii Britanii, 8 iulie 1986, §§ 114 şi 117, Seria A nr. 102; şi Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, §§ 57-59, CEDO 2000‑III). În virtutea prevederilor Convenţiei de la Viena, Curtea trebuie să stabilească sensul obişnuit atribuit termenilor în contextul lor şi în lumina obiectivului şi scopului prevederii din care derivă (a se vedea Golder, citată mai sus, § 29; Johnston şi alţii, citată mai sus, § 51; şi articolul 21 § 1 din Convenţia de la Viena). Se poate, de asemenea, recurge la mijloace suplimentare de interpretare, fie pentru a confirma sensul determinat conform etapelor evocate mai sus, sau pentru a stabili sensul atunci când interpretarea îl poate lăsa ambiguu, obscur sau vădit absurd sau neraţional (articolul 32 din Convenţia de la Viena; a se vedea Saadi împotriva Marii Britanii [MC], nr. 13229/03, § 62, CEDO 2008‑....).

66. Convenţia este, înainte de toate, un mecanism de protecţie a drepturilor omului, de aceea Curtea trebuie să o interpreteze şi să o aplice de o manieră prin care să se asigure că aceste drepturi sunt practice şi efective şi nu teoretice şi iluzorii. Convenţia trebuie, de asemenea, citită în ansamblul său şi să fie interpretată astfel încât să promoveze armonia şi uniformitatea diferitelor prevederi (a se vedea, printre altele, Stec şi Alţii împotriva Marii Britanii (dec.) [MC], nr. 65731/01 şi 65900/01, §§ 47-48, CEDO 2005‑X).

67.  În plus, Curtea nu a considerat vreodată prevederile Convenţiei ca fiind unicul cadru de referinţă pentru interpretarea drepturilor şi libertăţilor garantate de aceasta. Dimpotrivă ea trebuie, de asemenea, să ia în considerare orice norme şi principii relevante ale dreptului internațional aplicabile relaţiilor dintre Părţile Contractante (a se vedea Saadi, citată mai sus, § 62; Al-Adsani, citată mai sus, § 55; şi Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei [MC], nr. 45036/98, § 150, CEDO 2005‑VI; a se vedea, de asemenea, articolul 31 § 3 (c) din Convenția de la Viena).

68. De asemenea, Curtea s-a referit în mod constant la caracterul “viu” al Convenţiei, care trebuie interpretată în lumina condiţiilor actuale, şi că a ţinut cont de evoluţia normelor de drept naţional şi internaţional pentru interpretarea prevederilor Convenţiei (a se vedea Soering împotriva Marii Britanii, 7 iulie 1989, § 102, Seria A nr. 161; Vo împotriva Franţei [MC], nr. 53924/00, § 82, CEDO 2004‑VIII; şi Mamatkulov şi Askarov împotriva Turciei [GC], nr. 46827/99 şi 46951/99, § 121, CEDO 2005‑I).

(b)  Diversitatea textelor şi instrumentelor internaţionale utilizate pentru interpretarea Convenţiei

(i)  Drept internaţional general

69.  Obligaţiile impuse de prevederile fundamentale ale Convenţiei în sarcina Statelor Contractante pot fi interpretate, în primul rând, în lumina tratatelor internaţionale relevante aplicabile în materie (astfel, spre exemplu, Curtea a interpretat articolul 8 din Convenţie în lumina Convenţiei Naţiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 cu privire la drepturile copilului şi Convenţiei Europene privind adopţia copiilor din 24 aprilie 1967 – a se vedea Pini şi alţii împotriva României, nr. 78028/01 şi 78030/01, §§ 139 şi 144, CEDO 2004‑V; şi Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39051/03, §§ 65-66, CEDO 2007‑...).

70.  Într-o altă cauză, în care s-a făcut referire la alte tratate internaţionale decât Convenţia, Curtea a luat în considerare prevederile convenţiilor internaţionale pentru a stabili obligaţia pozitivă a Statului de “interzicere a sclaviei domestice” (Convenţia OIM privind munca forţată, Convenţia adițională cu privire la abolirea sclaviei, traficul cu sclavi şi a instituțiilor şi practicilor analoge sclaviei şi Convenţia Internaţională privind drepturile copiilor – a se vedea Siliadin împotriva Franţei, nr. 73316/01, §§ 85-87, CEDO 2005‑VII). După ce s-a referit la prevederile pertinente ale acestor instrumente internaţionale, Curtea a considerat că limitarea conformării cu prevederilor articolul 4 din Convenţie numai la acţiunea directă a autorităţilor statului ar fi în contradicţie cu instrumentele internaţionale consacrate în mod specific acestei probleme şi ar reduce efectul dispoziţiei în cauză (ibid. § 89).

71.  Mai mult, aşa cum a subliniat Curtea în cauza Golder (citată mai sus, § 35), regulile pertinente ale dreptului internaţional aplicabile relaţiilor dintre părţi includ de asemenea “principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” (a se vedea articolul 38 § 1 (c) din Statutul Curţii Internaționale de Justiţie). Comisia Juridică a Adunării Consultative a Consiliului Europei a prevăzut, în august 1950, că “astfel de principii [trebuie] să fie aplicate de către Comisie şi de către Curte” în îndeplinirea sarcinilor ce le revin şi, în consecinţă, a considerat “inutilă” specificarea acestui aspect într-o clauză a Convenţiei (Documentele Adunării Consultative, documente de şedinţă ale sesiunii din 1950, Vol. III, nr. 93, p. 982, para. 5).

72.  În hotărârea Soering (citată mai sus), Curtea a luat în considerare principiile stabilite de textele cu aplicare universală pentru dezvoltarea jurisprudenţei sale relative la articolul 3 din Convenţie în materie de extrădare în ţările terţe. În primul rând, Curtea a considerat, făcând referire la Convenţia Internaţională privind Drepturile Civile şi Politice din 1966 şi Convenția americană privind Drepturile Omului din 1969, că interzicerea tratamentului contrar prevederilor articolului 3 din Convenţie a devenit un standard acceptat la nivel internaţional. În al doilea rând, ea a considerat că interdicţia impusă de Convenţia împotriva torturii şi altor forme de tratament sau pedepselor crude, inumane şi degradante a Naţiunilor Unite asupra extrădării unei persoane către un alt Stat când există motive serioase de a crede că aceasta poate fi supusă torturii, nu înseamnă că o obligaţie similară în esenţă nu este deja inerentă prevederilor articolului 3 din Convenţia Europeană.

73.  Mai mult, Curtea a constatat în hotărârea pronunțată în cauza Al-Adsani, cu referire la instrumentele universale (articolul 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Articolul 7 din Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Articolele 2 şi 4 din Convenţia împotriva torturii şi altor forme de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante a Naţiunilor Unite) şi interpretarea lor de către tribunalele penale internaţionale (hotărârea Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie în cauza Furundzija, 10 decembrie 1998) şi instanţele judecătoreşti naţionale (hotărârea Casei Lorzilor în cauza ex parte Pinochet (nr. 3)), că interzicerea torturii a obţinut statutul de normă imperativă în dreptul internaţional, sau de jus cogens, pe care a incorporat-o în jurisprudența sa în materie (Al-Adsani, citat mai sus, § 60).

(ii)  Instrumentele Consiliului Europei

74.  În mai multe hotărâri, Curtea a utilizat pentru interpretarea Convenţiei instrumente ale organelor Consiliului Europei care nu sunt obligatorii în mod intrinsec, în special recomandările şi rezoluţiile Comitetului Miniştrilor şi ale Adunării Parlamentare (a se vedea, printre altele, Öneryıldız împotrivM Turciei [GC], nr. 48939/99, §§ 59, 71, 90 şi 93, CEDO 2004‑XII).

75.  Aceste metode de interpretare au condus Curtea la fundamentarea raţionamentului său prin referire la normele emise de alte organisme ale Consiliului Europei, chiar dacă acestea, fie ele organe de control sau de expertiză, nu au funcţia de reprezentare a Statelor Părţi la Convenţie. Pentru a interpreta exact sfera de aplicare al drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, Curtea a utilizat lucrările Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept sau “Comisia de la Veneţia” (a se vedea, printre altele, Partidul Conservator rus al antreprenorilor şi alţii împotriva Rusiei, nr. 55066/00 şi 55638/00, §§ 70-73, CEDO 2007‑...; Partidul Naţionalist Basc – Organizația Regională din Iparralde împotriva Franţei, nr. 71251/01, §§ 45-52, CEDO 2007‑...; şi Çiloğlu şi alţii împotriva Turciei, nr. 73333/01, § 17, 6 martie 2007) a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (a se vedea, spre exemplu, Bekos şi Koutropoulos împotriva Greciei, nr. 15250/02, §§ 33‑36, ECHR 2005‑... ; Ivanova împotriva Bulgariei, nr. 52435/99, §§ 65-66, CEDO 2007‑...; Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, §§ 49-50, 26 July 2007; şi D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe [MC], nr. 57325/00, §§ 59-65, 184, 192, 200 şi 205, CEDO 2007‑...), precum şi rapoartele Comisiei Europene pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) (a se vedea, spre exemplu, Aerts împotriva Belgiei, 30 iulie 1998, § 42, Repoarte privind hotărâri şi decizii 1998‑V; Slimani împotriva Franţei, nr. 57671/00, §§ 22 şi următoarele, CEDO 2004‑IX; Nazarenko împotriva Ucrainei, nr. 39483/98, §§ 94-102, 29 aprilie 2003; Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, § 97, CEDO 2002‑VI; şi Kadiķis împotriva Letoniei (nr. 2), nr. 62393/00, § 52, 4 mai 2006).

(iii)  Aprecierea Curții

76.  Curtea a confirmat recent, în hotărârea Saadi împotriva Marii Britanii (citată mai sus, § 63), că la examinarea obiectului şi scopului prevederilor Convenţiei, sa iau în considerare, de asemenea, elementele dreptului internaţional relevante pentru chestiunea juridică în cauză. Constituite în ansamblul lor din norme şi principii care sunt acceptate de către marea majoritate a Statelor, standardele comune ale dreptului internaţional şi naţional ale Statelor europene reflectă o realitate pe care Curtea nu o poate ignora atunci când este chemată să determine sfera de aplicare a unei dispoziţii a Convenţiei, care nu a putut fi determinată cu un grad suficient de certitudine prin metodele clasice de interpretare.

77.  Cu titlu de exemplu, pentru a constata că dreptul de organizare avea un aspect negativ care excludea acordurile de monopol sindical, Curtea a considerat, bazându-se, în special, pe prevederile Cartei Sociale Europene şi pe jurisprudenţa organelor sale de control, dar şi pe alte instrumente europene sau internaționale, că, la nivel internaţional, exista un consens în materie (a se vedea Sigurður A. Sigurjónsson împotriva Islandei, 30 iunie 1993, § 35, Seria A nr. 264; şi Sørensen şi Rasmussen împotriva  Danemarcei [MC], nr. 52562/99 şi 52620/99, §§ 72-75, CEDO 2006‑...).

78.  Curtea observă în această privinţă că, în căutarea unui numitor comun între normele dreptului internaţional, ea nu a făcut niciodată distincţie între sursele de drept în funcţie de faptul dacă acestea au fost sau nu ratificate de către Statul pârât.

79.  Astfel, în cauza Marckx împotriva Belgiei cu privire la statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, Curtea și-a fondat interpretarea pe două convenţii internaţionale din 1962 şi 1975 pe care Belgia, deopotrivă cu alte State Părţi la Convenţie, nu le ratificase la acea epocă (Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979, §§ 20 şi 41, Seria A nr. 31). Curtea a considerat că numărul mic de ratificări ale acestor instrumente nu poate fi invocat, în raport cu evoluţia continuă a dreptului intern din marea majoritate a statelor combinată cu instrumentele internaționale relevante, pentru a ajunge la recunoașterea juridică integrală a maximei “mater semper certa est”.

80.  Mai mult, în cauzele Christine Goodwin împotriva Marii Britanii ([MC], nr. 28957/95, CEDO 2002‑VI), Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei ([MC], nr. 63235/00, CEDO 2007‑...) şi Sørensen şi Rasmussen împotriva Danemarcei (citată mai sus), Curtea s-a întemeiat pe Carta Drepturilor Omului a Uniunii Europene, chiar dacă acest instrument nu era obligatoriu. De asemenea, în cauzele McElhinney împotriva Irlandei ([MC], no. 31253/96, CEDO 2001‑XI), Al-Adsani împotriva Marii Britanii (citată mai sus) şi Fogarty împotriva Marii Britanii ([MC], nr. 37112/97, CEDO 2001‑XI), Curtea a luat notă de Convenţia Europeană privind Imunitatea Statelor, care era ratificată la acel moment numai de către opt state membre.

81.  În plus, în hotărârea Glass împotriva Marii Britanii, Curtea a ţinut cont, la interpretarea articolului 8 din Convenţie, de standardele consacrate în Convenţia privind Drepturile Omului şi Biomedicina de la Oviedo din 4 aprilie 1997, chiar dacă acest instrument nu era ratificat de toate Statele Părţi la Convenţie (a se vedea Glass împotriva Marii Britanii , nr. 61827/00, § 75, CEDO 2004‑II).

82.  Pentru a determina criteriile responsabilităţii Statelor în termenii articolului 2 din  Convenţie cu privire la activităţile periculoase, Curtea s-a referit, în hotărârea Öneryıldız împotriva Turciei, printre alte texte, la Convenţia cu privire la răspunderea civilă pentru daunele cauzate prin activităţi periculoase pentru mediul înconjurător (STE nr. 150 – Lugano, 21 iunie 1993) şi Convenţia cu privire la protecţia mediului înconjurător prin intermediul dreptului penal (STE nr. 172 – Strasbourg, 4 noiembrie 1998). Majoritatea statelor membre, inclusiv Turcia, nu ratificase aceste două Convenţii (a se vedea Öneryıldız, citat mai sus, § 59).

83.  În cauza Taşkın şi alţii împotriva Turciei, Curtea şi-a completat jurisprudenţa privind articolul 8 din Convenţie în materie de protecţie a mediului (un aspect considerat de a face parte din viaţa privată a persoanei) în mare parte pe baza principiilor stabilite de Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţii, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu (ECE/CEP/43) (a se vedea Taşkın şi alţii împotriva Turciei, nr. 49517/99, §§ 99 şi 119, 4 decembrie 2003). Turcia nu a semnat Convenția de la Aarhus.

84.  Curtea notează că, Guvernul a invocat în continuare lipsa sprijinului politic din partea Statelor membre, în contextul activităţii Comisiei de Coordonare pentru Drepturile Omului, pentru crearea unui protocol adiţional care să extindă sistemul Convenţiei asupra anumitor drepturi sociale şi economice. Cu toate acestea, Curtea observă că această atitudine a Statelor membre a fost însoţită, după cum a recunoscut Guvernul, de dorinţa de a consolida mecanismul Cartei Sociale. Curtea califică aceasta drept argument în sprijinul existenţei unui consens în rândul Statelor Contractante privind promovarea drepturilor economice şi sociale. Ea nu este împiedicată să țină cont de această dorinţă a statelor Contractante la interpretarea prevederilor Convenţiei.

4.  Concluzii

85.  La definirea sensului termenilor şi noţiunilor utilizate în Convenţie, Curtea poate şi trebuie să ţină cont de elementele dreptului internaţional, altele decât cele ale Convenţiei, interpretarea acestor elemente de către organele competente şi practica Statelor europene reflectând valorile lor comune. Consensul care derivă din instrumentele internaţionale specializate şi practica Statelor Contractante poate constitui un element pertinent în interpretarea prevederilor Convenţiei de către Curte în cazuri speciale.

86.  În acest context, nu este necesar ca Statul pârât să fi ratificat întregul ansamblu de instrumente care sunt aplicabile unor domenii concrete ale cauzei în litigiu. Pentru Curte este suficient ca instrumentele internaţionale pertinente să denote o evoluţie continuă a normelor şi principiilor aplicate în dreptul internaţional sau cel naţional din majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei şi să demonstreze existenţa unei viziuni comune a societăţilor moderne asupra unui aspect concret (a se vedea, mutatis mutandis, Marckx, citat mai sus, § 41).

B.  Dreptul funcţionarilor municipali de a înființa sindicate

1.  Hotărârea Camerei

87.  Camera a considerat că, în faţa ei, nu s-a demonstrat faptul că interdicţia absolută de constituire a sindicatelor impusă funcţionarilor publici în dreptul turc la epoca faptelor a corespuns unei “necesități sociale imperioase”. Ea a constatat că simplul fapt că “legislaţia nu a prevăzut o astfel de posibilitate” nu a fost suficient pentru a justifica o astfel de măsură radicală cum a fost cea de dizolvare a sindicatului.

88.  Referindu-se la hotărârea în cauza Tüm Haber Sen şi Çınar împotriva Turciei (nr. 28602/95, §§ 36-39, CEDO 2006‑...), Camera a considerat că, în lipsa unor probe concrete care să confirme că activitatea sindicatului Tüm Bel Sen a reprezentat un pericol pentru societate sau Stat, Statul pârât, prin refuzul de a recunoaşte personalitatea juridică a sindicatului reclamant, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a garanta exercitarea drepturilor consacrate de articolul 11 din Convenţie. Camera a conchis că a avut loc încălcarea articolului 11 din Convenţie cu privire la acest aspect.

2.  Susținerile părţilor

(a)  Guvernul

89.  În faţa Marii Camere, Guvernul invocat excepția de incompatibilitate ratione materiae cu prevederile Convenţiei: articolul 11 din Convenţie, fiind neaplicabil “membrilor ... administraţiei de stat”, nu poate fi, prin urmare, aplicat reclamanţilor în prezenta speţă, deoarece ei aparţin acestei categorii de salariaţi. Curtea a decis să unească această excepție cu fondul cererii (a se vedea paragraful 56 mai sus).

90.  În sprijinul argumentului său, Guvernul a susținut că toţi funcţionarii publici din Turcia erau acoperiţi de un ansamblu specific de reguli. Situaţia funcţionarilor publici din cadrul administraţiei municipale nu era diferită de cea a celorlalţi funcţionari publici, din moment ce organele administraţiei locale erau în mod clar organizaţii guvernamentale care exercitau funcţii publice.

91.  În opinia Guvernului, era imposibil de a priva de efect, prin interpretare sau utilizare a jurisprudenţei, termenologia expresă a articolului 11 in fine, care autoriza statul să impună asupra membrilor forţelor armate, poliţiei sau administraţiei de stat alte restricţii decât cele care să corespundă unei necesităţi într-o societate democratică.

92.  În continuare, Guvernul a susţinut în faţa Marii Camere că hotărârea de casare din 6 decembrie 1995 nu a avut consecinţe negative asupra activităţilor intensive ale sindicatului Tüm Bel Sen, care a demonstrat ulterior o eficienţă organizaţională indiscutabilă şi a reușit să încheie sute de acorduri colective în beneficiul a peste zece mii de angajaţi municipali.

(b)  Reclamanţii

93.  Cât priveşte faptul că funcţionarii publici nu aveau dreptul să constituie sindicate, reclamanţii au fost de acord cu opinia Camerei, dar au subliniat că nemulţumirea lor principală era cauzată de anularea acordului colectiv. Ei au observat că interdicţia, aşa cum a fost aplicată în prezenta speţă, nu a ţinut cont de faptul că anumiţi funcţionari publici exercitau aceleaşi funcţii ca şi angajaţii sectorului privat.

94.  În ceea ce priveşte efectele hotărârii de casare din 6 decembrie 1995 asupra activităţii sindicatului Tüm Bel Sen, reclamanţii au observat în primul rând că Ministerul Afacerilor Interne a iniţiat urmăriri penale şi civile pentru abuz de putere împotriva primarilor care au încheiat acorduri colective cu sindicate. Chiar dacă, mai recent, astfel de urmăriri au fost sistate, autorităţile municipale au ales să renunţe la negocieri colective cu sindicatele pentru a evita pornirea unor noi anchete. În consecinţă, activitatea sindicatului Tüm Bel Sen a fost limitată în mod substanţial.

95.  De asemenea, reclamanții au arătat, în acest context, că Curtea de Conturi, ca urmare a hotărârii de casare din 6 decembrie 1995, a invalidat acordurile colective semnate de către sindicatul Tüm Bel Sen şi că funcţionarii publici, care erau membri ai sindicatului urmau să ramburseze veniturile suplimentare sau indemnizaţiile primite în virtutea contractelor în litigiu. Această situaţie, care în sine a constituit o ingerinţă în activitatea sindicatului, a împiedicat sindicatul să convingă alte autorităţi municipale să semneze acorduri colective noi.

3.  Apreciarea Curţii

(a)  Pot reclamanţii, în calitatea lor de funcţionari municipali, să beneficieze de garanţiile articolului 11 din Convenţie?

96.  Curtea trebuie acum să se pronunţe asupra excepției ridicate de Guvern că cererea este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei pe motiv că articolul 11 din Convenţie nu este aplicabil “membrilor ... administraţiei de stat”.

Este adevărat că paragraful 2 in fine a acestei prevederi indică în termeni clari că Statul este obligat să respecte libertatea de întrunire a angajaţilor, sub rezerva posibilităţii impunerii restricţiilor legitime asupra exercitării de către membrii forţelor armate, poliţiei sau administraţiei de stat a drepturilor consacrate de acest articol (a se vedea Sindicatul Suedez a conducătorilor de locomotive împotriva Suediei, § 37, Seria A nr. 20).

97.  În această privinţă, Curtea consideră că restricţiile impuse celor trei grupuri menţionate în articolul 11 trebuie să fie interpretate în mod strict şi, prin urmare, trebuie să fie limitate la “exercitarea” drepturilor în cauză. Aceste restricţii nu trebuie să aducă atingere însăşi esenţei dreptului de se organiza. Cu privire la acest aspect, Curtea nu este de acord cu opinia Comisiei că termenul “legitim” din a doua frază a articolului 11 § 2 impune numai ca restricţia în cauză trebuie să aibă o bază legală în dreptul naţional şi să nu fie arbitrară, şi că nu trebuie să fie proporţională (a se vedea Consiliul sindicatelor serviciului public şi alţii împotriva Marii Britanii, nr. 11603/85, decizia Comisiei din 20 ianuarie 1987, Decizii şi Rapoarte 50, p. 241). Mai mult, în opinia Curţii, este de datoria statului vizat să demonstreze caracterul legitim al oricărei restricţii impuse dreptului sindical ale unor astfel de persoane. În continuare, Curtea consideră că funcţionarii municipali, nu care nu participă la administrarea puterii de Stat, nu pot, în principiu, să fie trataţi ca “membri ai administraţiei de Stat” şi, respectiv, să fie astfel supuşi limitării dreptului lor de a se organiza şi a înființa sindicate (a se vedea, mutatis mutandis, Tüm Haber Sen şi Çınar, citată mai sus, §§ 35-40 şi 50).

98.  Curtea constată că aceste consideraţiuni se regăsesc în majoritatea instrumentelor internaţionale pertinente, precum şi în practica statelor europene.

99.  Cu toate că paragraful 2 al articolului 8 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care tratează subiecte similare, include membrii administraţiei de Stat printre categoriile persoanelor care pot fi supuse restricţiilor, articolul 22 din Convenţia Internaţională cu privire la drepturile civile şi politice, care este formulat în termeni similari cu articolul 11 din Convenţie, prevede dreptul Statului de a restricţiona exercitarea dreptului la libertatea de asociere numai pentru membrii forţelor armate şi poliţiei, fără a face referire la membrii administraţiei de Stat.

100.  Curtea subliniază că principalul instrument care garantează la nivel internaţional dreptul funcţionarilor publici de a înființa sindicate este Convenţia OIM nr. 87 privind libertatea de asociere, care în articolul 2 prevede că lucrătorii, fără vreo deosebire de nici un fel, au dreptul să constituie organizaţii şi să se afilieze la acestea la propria alegere (a se vedea paragraful 37 mai sus).

101.  Curtea observă că dreptul funcţionarilor publici de a se afilia sindicatelor a fost confirmat cu mai multe ocazii de către Comisia de experţi privind aplicarea convenţiilor şi recomandărilor. Această Comisie, în observaţiile sale adresate Guvernului turc cu privire la Convenţia nr. 87, a considerat că unica excepţie admisibilă la dreptul de organizare în termenii acestui instrument viza membrii forţelor armate şi poliţiei (a se vedea paragraful 38 mai sus).

102.  În continuare, Curtea notează că Comisia OIM cu privire la Libertatea de asociere a adoptat acelaşi raţionament în ceea ce priveşte funcţionarii publici din cadrul administraţiei municipale. În opinia Comisiei, angajaţii din cadrul serviciului public local trebuie să beneficieze de dreptul de a stabili în mod efectiv organizaţii la propria alegere, iar aceste organizaţii trebuie să se bucure de dreptul de a promova şi apăra interesele muncitorilor pe care-i reprezintă (a se vedea paragraful 39 mai sus).

103.  Instrumentele elaborate de organizaţiile europene de asemenea demonstrează că principiul, conform căruia funcționarii publici se bucură de dreptul fundamental de asociere, a fost pe larg acceptat de către Statele membre. Spre exemplu, articolul 5 din Carta Socială Europeană garantează libertatea muncitorilor şi angajatorilor de a constitui organizaţii locale, naţionale sau internaţionale în scopul protejării intereselor lor economice şi sociale şi de a se afilia acestor organizaţii. Legislaţia naţională poate impune restricţii parţiale asupra poliţiei şi restricţii totale sau parţiale asupra membrilor forţelor armate, dar, totodată nici o posibilitate de a impune restricţii asupra altor membri ai administraţiei de stat nu este prevăzută.

104.  Dreptul de asociere a funcţionarilor publici a fost, de asemenea, recunoscut de către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei în Recomandarea R (2000) 6 privind statutul funcţionarilor publici din Europa, în care principiul nr. 8 declară că funcţionarii publici trebuie, în principiu, să beneficieze de aceleași drepturi ca şi toţi ceilalţi cetăţeni, şi că drepturile lor sindicale pot fi limitate în mod legitim numai dacă se consideră necesar pentru exercitarea adecvată a funcţiilor lor publice (a se vedea paragraful 46 mai sus).

105.  Un alt instrument european, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a adoptat o abordare deschisă a dreptului de organizare, declarând, în articolul 12 (1), printre altele, că “orice persoană” are dreptul de a înființa sindicate şi de a se alătura acestora pentru apărarea intereselor sale (a se vedea paragraful 47 mai sus).

106.  Cât privește practica europeană, Curtea reiterează că dreptul funcţionarilor publici de a se alătura sindicatelor este, în prezent, recunoscut de către toate Statele Contractante (a se vedea paragraful 48 mai sus). Acest drept se aplică funcţionarilor publici de carieră sau cu contract şi angajaţilor întreprinderilor industriale şi comerciale, fie naţionale sau municipale, aflate în proprietatea publică. Funcţionarii publici, fie că lucrează pentru autorităţile centrale sau o autoritate locală, se bucură, în mod general, de dreptul de a se alătura sindicatelor la propria alegere. Curtea, de asemenea, notează de faptul că numărul membrilor sindicatelor este, în general, mai mare în sectorul public decât în cel privat, ceea ce constituie un indiciu clar al mediului juridic şi administrativ creat de către Statele membre. În majoritatea Statelor membre, un număr mic de restricţii existente sunt limitate la organele judiciare, poliţie şi serviciul de pompieri, iar cele mai importante restricţii care culminează cu interzicerea aderării la sindicate, vizează membrii forţelor armate.

107.  Curtea conchide că “membrii administraţiei de stat” nu pot fi excluşi din sfera de aplicare al articolului 11. Autorităţile naţionale au dreptul, cel mult, să impună “restricţii legitime” asupra acestor membri în conformitate cu articolul 11 § 2. În speţă, Guvernul nu a fost capabil să demonstreze modul în care natura funcţiilor exercitate de către reclamanţi, în calitate de funcţionari municipali, conduce la includerea lor în categoria “membrilor administraţiei de Stat” care sunt supuşi unor astfel de restricţii. Respectiv, reclamanţii se pot baza în mod legitim pe prevederile articolului 11 din Convenţie şi orice ingerinţă în exercitarea dreptului în cauză trebuie să satisfacă exigenţele paragrafului 2 al acestui articol.

108.  Respectiv, reclamanţii se pot baza în mod legitim pe prevederile articolului 11 din Convenţie şi excepția ridicată de către Guvern trebuie, prin urmare, respinsă.

(b)  Principii generale

109.  Curtea reiterează că articolul 11 § 1 prezintă libertatea sindicală ca o formă sau un aspect special al libertăţii de asociere (a se vedea Uniunea Naţională a poliţiei belgiene împotriva Belgiei, 27 octombrie 1975, § 38, Seria A nr. 19; şi Uniunea suedeză a conducătorilor de locomotivă, citată mai sus, § 39). Convenţia nu face nici o distincție între atribuţiile de putere publică a unui Stat Contractant şi responsabilităţile sale în calitate de angajator. Articolul 11 nu face excepţie de la această regulă. Din contra, paragraful 2 in fine a acestei prevederi indică în termeni clari că Statul este obligat să respecte libertatea de reuniune şi asociere, sub rezerva posibilităţii impunerii unor “restricţii legitime” în cazul membrilor forţelor armate, poliţiei sau administraţiei (a se vedea Tüm Haber Sen şi Çınar, citată mai sus, § 29). Prin urmare, articolul 11 are caracter obligatoriu pentru “Stat în calitate de angajator”, indiferent dacă relaţiile dintre Stat şi angajaţii săi sunt guvernate de dreptul public sau privat (a se vedea Uniunea conducătorilor de locomotivă din Suedia, citată mai sus, § 37).

110.  În continuare, Curtea reiterează că, deşi obiectivul esenţial al articolului 11 este de a proteja persoanele împotriva oricăror ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice în exerciţiul drepturilor consacrate, Statului îi pot fi impuse și obligaţii pozitive de a garanta exercitarea efectivă a acestor drepturi. În contextul specific al cauzei de față, responsabilitatea Turciei ar fi angajată dacă faptele contestate de către reclamanţi - în mod principal, refuzul Statului de a le recunoaşte sindicatul la epoca faptelor – ar fi rezultat din incapacitatea Statului de a garanta reclamanţilor în dreptul intern drepturile consacrate de articolul 11 din Convenţie (a se vedea Wilson, Uniunea Naţională a Jurnaliştilor şi alţii împotriva Marii Britanii, nr. 30668/96, 30671/96 şi 30678/96, § 41, CEDO 2002-V; şi Gustafsson împotriva Suediei, 25 aprilie 1996, § 45, Culegere 1996-II).

111.  Cu toate acestea, după cum Curtea a subliniat în contextul articolului 8 din Convenţie, indiferent dacă cauza este analizată prin prisma obligaţiei pozitive a Statului de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a garanta drepturile reclamantului în conformitate cu prevederile articolului în cauză sau prin prisma unei ingerinţe de către autoritatea publică, pentru a fi justificate de prevederile paragrafului 2 al articolului în cauză, principiile aplicabile trebuie să fie similare (a se vedea Hatton şi alţii împotriva Marii Britanii [MC], nr. 36022/97, § 98, CEDO 2003‑VIII).

(c)  Efectele acţiunii sau inacţiunii Statului asupra activității sindicatului Tüm Bel Sen

112.  Curtea trebuie să verifice, în primul rând, dacă argumentul Guvernului că hotărârea de casare din 6 decembrie 1995 nu a avut efect asupra activităţii sindicatului Tüm Bel Sen, este sprijinit de faptele cauzei.

113.  În această privinţă, Curtea observă că hotărârea în cauză, în măsura în care a constatat că sindicatul reclamant nu a obţinut personalitate juridică la momentul constituirii sale şi, respectiv, nu beneficia de dreptul de a introduce o acţiune în instanţă, a avut două efecte asupra activităţilor sindicatului, unul retroactiv şi altul prospectiv.

114.  Efectul retroactiv al hotărârii în cauză a constat în declararea ca fiind nule ab initio toate activităţile şi acţiunile întreprinse de Tüm Bel Sen între 1991 și 1993 în relaţie cu Consiliul Municipal din Gaziantep în scopul protecției intereselor membrilor săi, inclusiv și acordul colectiv implicat în prezenta speţă. Acest efect a fost agravat de deciziile Curţii de Conturi care impuneau rambursarea retroactivă a profiturilor obţinute de către membrii sindicatului în rezultatul negocierilor cu autoritatea angajatoare.

115.  Cât priveşte efectul prospectiv al hotărârii de casare, Curtea consideră credibil argumentul reclamanţilor că activităţile sindicatului Tüm Bel Sen au fost limitate în mod considerabil din cauza reticenţei conducerii autorităţilor locale de a demara negocieri bilaterale. Din dosar reiese, în primul rând, că conducerea autorităţilor municipale, care au acceptat să acorde avantaje funcţionarilor publici în conformitate cu acordurile colective, s-a confruntat, anterior adoptării Legii nr. 4688 din 25 iunie 2001, cu anchete administrative, financiare şi judiciare, şi în a doilea rând, că şi după această dată conducerea a fost obligată să ramburseze Statului sumele adiţionale plătite la momentul faptelor şi să iniţieze acţiuni în justiţie împotriva funcţionarilor publici care au beneficiat de acestea.

116.  După cum s-a subliniat anterior (paragraful 88), Camera a considerat că, suplimentar la ingerinţa nejustificată în drepturile reclamanţilor garantate de articolul 11, Statul a fost incapabil să-şi onoreze obligaţia pozitivă de a garanta exercitarea drepturilor consacrate de acest articol prin refuzul de a recunoaşte personalitatea juridică a sindicatului reclamant. Urmând exemplul Camerei, Curtea consideră că prezenta speţă poate fi analizată fie ca o ingerinţă a statului pârât în exercitarea drepturilor garantate de articolul 11 de către reclamanţi, sau ca incapacitatea statului de a-şi onora obligaţia pozitivă de a respecta drepturile prevăzute de acest articol. În circumstanţele speciale ale speţei, Curtea consideră că ambele abordări sunt posibile, ţinând cont de melanjul acţiunilor şi inacţiunile autorităţilor. Prin urmare, Curtea va examina în continuare capăt de cerere prin prisma existenţei unei ingerinţe în dreptul reclamanţilor, ţinând cont totodată de obligaţiile pozitive ale Statului.

(d)  Respectarea prevederilor articolului 11

(i)  Prevăzută de lege şi care urmăreşte un scop legitim

117.  O astfel de ingerinţă nu va constitui o încălcare a articolului 11 decât dacă este “prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime şi a fost “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.

118.  Curtea notează că ingerinţa contestată a fost în conformitate cu dreptul intern, aşa cum a fost interpretat de către camerele civile reunite ale Curţii de Casaţie. Mai mult, nu se contestă faptul că hotărârea în cauză, în măsura în care a urmărit să reducă discrepanţa între legislaţie şi practică, a urmărit prevenirea dezordinii (a se vedea Tüm Haber Sen şi Çınar, citată mai sus, §§ 33-34).

(ii)  Necesară într-o societate democratică

119.  Cât privește necesitatea unei astfel de ingerinţe într-o societate democratică, Curtea reiterează că restricţiile legitime pot fi impuse asupra exercitării drepturilor sindicale de către membri. Cu toate acestea, trebuie să se ţină cont de faptul că excepţiile enunţate în articolul 11 trebuie interpretate în mod strict. Impunerea restricţiilor asupra libertăţii de asociere a unor astfel de părţi trebuie să fie justificată de argumente convingătoare şi incontestabile. Pentru a determina în astfel de cazuri dacă există o “necesitate” – şi respectiv “o nevoie socială imperioasă” – în sensul articolului 11 § 2, Statele dispun de o marjă de apreciere limitată, combinată cu controlul european riguros care include legislaţia şi deciziile de aplicare a acestuia, inclusiv cele adoptate de instanţele judecătorești independente (a se vedea, spre exemplu, Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, 10 iulie 1998, § 40, Culegere 1998‑IV). Curtea trebuie să examineze, de asemenea, ingerinţa contestată prin prisma ansamblului cauzei şi să determine dacă aceasta a fost “proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele aduse de către autorităţile naţionale pentru justificarea ei au fost “relevante şi suficiente”. În aceste scop, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat standarde în conformitate cu principiile enunţate de prevederile pertinente ale Convenţiei şi, mai mult decât atât, că ele şi-au fondat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea, spre exemplu, Yazar şi alţii împotriva Turciei, nr. 22723/93, 22724/93 şi 22725/93, § 51, CEDO 2002‑II).

120.  Cât priveşte întrebarea dacă, în prezenta speţă, refuzul de a recunoaște sindicatul reclamanţilor a fost justificat de o “necesitate socială imperioasă”, Marea Cameră susţine următoarea apreciere a Camerei:

“nu s-a demonstrat în faţa Camerei că interzicerea absolută de constituire a sindicatelor impusă asupra funcţionarilor publici... de dreptul turc, aşa cum a fost aplicată la epoca faptelor, a corespuns unei ‘ nevoi sociale imperioase’. Doar faptul că ‘legislaţia nu prevedea o astfel de posibilitate’ nu este suficient pentru a justifica o astfel de măsură radicală ca dizolvarea unui sindicat.”

121.  În continuare, Curtea consideră că, la epoca faptelor, au existat mai multe argumente suplimentare în sprijinul ideii că nerecunoaşterea dreptului reclamanţilor, în calitatea lor de funcţionari municipali, de a constitui sindicate nu a corespuns unei “necesităţi”.

122.  În primul rând, dreptul funcţionarilor publici de a înfiinţa şi de a se afilia sindicatelor a fost deja recunoscut de instrumentele dreptului internaţional, atât cele universale (a se vedea paragrafele 98-102 mai sus), cât şi regionale (a se vedea paragrafele 103-105 mai sus). În plus, examinarea practicii europene demonstrează că libertatea de asociere a funcţionarilor publici a fost recunoscută în mod general în toate Statele membre (a se vedea paragraful 106 mai sus).

123.  În al doilea rând, Turcia deja ratificase, la epoca faptelor, Convenţia nr. 87 a OIM (prin instrumentul de ratificare depus la 12 iulie 1993), textul fundamental care garantează, la nivel internaţional, dreptul funcţionarilor publici de a constitui sindicate. Acest instrument, în virtutea Constituţiei turce, era deja direct aplicabil în dreptul intern (a se vedea paragraful 34 mai sus).

124.  În final, Turcia a confirmat, prin practica sa ulterioară, voinţa de a recunoaşte dreptul de organizare a funcţionarilor publici – voinţă deja exprimată prin ratificarea Convenţiei nr. 87 a OIM în 1993 – prin modificarea Constituţiei în 1995 şi prin practica organelor judiciare de la începutul anilor ‘90 încoace. Această practică este ilustrată de deciziile adoptate în prezenta speţă de tribunalul de prima instanţă şi cele Patru camere Civile ale Curţii de Casaţie. Mai mult, în 2000 Turcia a semnat două instrumente ale naţiunilor Unite, recunoscând dreptul în cauză (a se vedea paragrafele 40 şi 41 mai sus).

125.  Curtea observă că, în pofida acestor evoluţii în dreptul internaţional, autorităţile turce nu au fost capabile să garanteze reclamanţilor dreptul de a constitui un sindicat din două motive principale. În primul rând, legislativul turc, după ratificarea Convenţiei nr. 87 a OIM în 1993, nu a mai întreprins alte acţiuni până în 2001, anul când Turcia a adoptat legea privind sindicatele funcţionarilor publici (Legea nr. 4688), care guvernează aplicarea practică a acestui drept. În al doilea rând, în timpul acestei perioade de tranziţie, camerele civile reunite ale Curţii de Casaţie au refuzat să urmeze soluţia propusă de Tribunalul de District din Gaziantep, care s-a inspirat din evoluţiile dreptului internaţional, şi a oferit o interpretare restrictivă şi formalistă a legislaţiei naţionale cu privire la constituirea entităţilor juridice. Această interpretare a împiedicat camerele civile reunite să evalueze circumstanţele specifice ale cauzei şi să aprecieze dacă a fost stabilit un echilibru echitabil între interesele respective ale reclamanţilor şi autoritatea angajatoare, Consiliul Municipal din Gaziantep (a se vedea, mutatis mutandis, Sørensen şi Rasmussen, citată mai sus, § 58).

126.  Prin urmare, Curtea consideră că efectul combinat al interpretării restrictive de către Curtea de Casaţie şi pasivitatea autorităţilor turce între anii 1993 şi 2001 a împiedicat Statul să-şi onoreze obligaţia de garantare a drepturilor sindicale ale reclamanţilor şi nu poate fi justificat ca fiind “necesar într-o societate democratică” în sensul articolului 11 § 2 din Convenţie.

127.  Respectiv, a avut loc o încălcare a prevederilor articolului 11 din Convenţie în rezultatul refuzului de a recunoaşte dreptul reclamanţilor, în calitatea lor de funcţionari municipali, de a constitui un sindicat.

C.  Anularea contractului colectiv încheiat şi aplicat pe parcursul a doi ani precedenţi între sindicatul Tüm Bel Sen şi autorități

1.  Hotărârea Camerei

128.  Camera a examinat acest capăt de cerere separat de plângerea privind refuzul Curţii de Casaţie de a recunoaşte dreptul funcţionarilor de a constitui sindicate.

129.  Cât priveşte întrebarea dacă a avut loc o încălcare a drepturilor sindicale ale reclamanţilor, Camera consideră că jurisprudenţa Curţii nu exclude posibilitatea ca dreptul de a încheia un acord colectiv să reprezinte, în circumstanţele speciale ale speţei, unul din mijloacele principale, sau chiar cel mai important mijloc, pentru sindicalişti de protejare a intereselor lor. Ea a notat legătura organică între libertatea de asociere şi libertatea de negociere colectivă, evidenţiată anterior de către Comisia experţilor independenţi a Cartei Sociale.

130.  Camera, după ce a observat, în prezenta speţă, că sindicatul Tüm Bel Sen a convins autoritatea să se angajeze în negocieri colective şi să încheie un acord colectiv şi că acest acord a reglementat pentru o perioadă de doi ani toate relaţiile de lucru între personalul consiliului municipal şi angajatorul lor, a considerat că acest acord colectiv a reprezentat pentru sindicatul în litigiu un unic mijloc, dacă nu chiar şi unicul, de promovare şi protejare a intereselor membrilor săi (a se vedea §§ 30-40 din hotărârea Camerei).

131.  De asemenea, Camera a considerat că ingerinţa în litigiu a fost prevăzută de lege şi că prevenirea discrepanţei între practica şi dreptul intern în vigoare ar putea fi apreciată ca un scop legitim în sensul paragrafului 2 al articolului 11 (a se vedea § 42 din hotărârea Camerei). În ceea ce priveşte justificarea ingerinţei, Camera nu a constatat existenţa unei nevoi imperioase în acest sens, care să fi fost demonstrată de către Guvern. De asemenea, ea a constatat că Turcia a fost incapabilă să-şi onoreze obligaţia pozitivă prevăzută de articolul 11 de a asista sindicatul reclamanţilor în apărarea intereselor membrilor săi.

2.  Argumentele părţilor

132.  Părţile au fost de acord că Marea Cameră trebuie să examineze capătul de cerere privind anularea acordului colectiv separat de cel relativ la dreptul reclamanţilor de a constitui un sindicat.

(a)  Guvernul

133.  Guvernul a susţinut că plângerea relativă la anularea acordului colectiv trebuie examinată în mod separat, din moment ce aceasta a ridicat întrebări juridice distincte de cele evidenţiate de dreptul reclamanţilor de a constitui un sindicat.

134.  În opinia Guvernului, nu era adecvat de a modifica jurisprudenţa stabilită în 1970 din moment ce dreptul de a încheia acorduri colective nu era un drept garantat ca atare de articolul 11. Suplimentar la cauzele clasice timpurii, şi anume Uniunea Naţională a Poliţiei belgiene împotriva Belgiei sau Uniunea conducătorilor de locomotivă din Suedia împotriva Suediei, această jurisprudenţă a fost reiterată mai recent în deciziile de admisibilitate (a se vedea Francesco Schettini şi alţii împotriva Italiei (dec), nr. 29529/95, 9 noiembrie 2000; şi UNISON împotriva Marii Britanii (dec.), nr. 53574/99, CEDO 2002‑I).

135.  Guvernul a subliniat în această privinţă că drepturile sindicale pot fi aplicate prin diferite forme şi a susţinut că Statul dispunea de libertatea de a alege formele care urmau a fi utilizate de către sindicate. Guvernul a pretins că nu era de competenţa Curţii să impună o anumită formă de aplicare Statelor Contractante pentru scopurile articolului 11.

136.  Mai mult, Guvernul a pretins că nu a fost posibil de a stabili practica europeană comună cu privire la dreptul funcţionarilor publici de a încheia acorduri colective. În anumite State Contractante, numai angajaţii de stat contractuali (în raport cu funcţionarii de carieră) se bucură de acest drept, în timp ce în alte state numai funcţionarii publici care deţin funcţii de conducere au fost excluşi din categoria beneficiarilor.

137.  În cele din urmă, Guvernul a considerat că Convenţiile OIM ratificate de către Turcia nu erau pertinente în contextul articolului 11 din Convenţie. El a susţinut că Curtea nu trebuie să le utilizeze pentru a crea drepturi noi care ar putea fi invocate în termenii Convenţiei.

(b)  Reclamanţii

138.  Reclamanţii au explicat că plângerea lor principală viza anularea acordului colectiv între sindicatul lor şi Consiliul Municipal din Gaziantep. Ei au declarat că sunt de acord cu analiza efectuată de Cameră asupra acestui subiect, subliniind totodată că poziţia Curţii de Casaţie a ignorat total drepturile lor în acest sens.

139.  În continuare, reclamanţii şi-au exprimat acordul cu opinia concurentă exprimată de trei judecători ai Camerei care au declarat că dreptul de negociere colectivă trebuie să fie considerat în prezent ca unul din elementele esenţiale inerente dreptului de a constitui sindicate în sensul articolului 11 din Convenţie.

3.  Cu privire la existenţa unei ingerinţe

(a)  Principii generale privind conţinutul dreptului la asociere

(i)  Evoluţia jurisprudenţei

140.  Evoluţia jurisprudenţei Curţii cu privire la elementele componente ale dreptului la asociere poate fi rezumată după cum urmează: Curtea a considerat în mod constant că articolul 11 din Convenţie garantează libertatea de a proteja interesele profesionale ale membrilor sindicatelor prin activitatea colectivă a sindicatului, care trebuie să fie autorizată şi acceptată de către Statele Contractante (a se vedea Uniunea Naţională a Poliţiei Belgiene, citată mai sus, § 39; Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotivă, citată mai sus, § 40; şi Schmidt şi Dahlström împotriva Suediei, 6 februarie 1976, § 36, Seria A nr. 21).

141.  Cât priveşte conţinutul dreptului la asociere consacrat de articolul 11 din Convenţie, Curtea a considerat că paragraful 1 al articolului 11 conferă membrilor unui sindicat, în scopul protecţiei intereselor lor, dreptul de a fi auzit, lăsând totodată fiecărui Stat libertatea de a alege mijloacele a fi utilizate în acest scop. În opinia Curţii, Convenţia cere ca legislaţia naţională să permită sindicatelor, în condiţiile care nu sunt contrare prevederilor articolului 11, să protejeze interesele membrilor săi (a se vedea Uniunea Naţională a Poliţiei Belgiene, citată mai sus, § 39; Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotivă, citată mai sus, § 40; Schmidt şi Dahlström împotriva Suediei, citată mai sus, § 36).

142.  Referitor la dreptul de a încheia acorduri colective, Curtea a considerat iniţial că articolul 11 nu asigura un tratament special sindicatelor, aşa cum ar fi dreptul de a încheia acorduri colective (a se vedea Uniunea conducătorilor de locomotivă din Suedia, citată mai sus, § 39). În continuare, ea a declarat că acest drept nu constituia un element inerent în mod necesar dreptului garantat de Convenţie (a se vedea Uniunea Naţională a Poliţiei Belgiene, § 34).

143.  Ulterior, în cauza Wilson, Uniunea Naţională a Jurnaliştilor şi alţii, Curtea a considerat că, chiar dacă negocierea colectivă nu constituia un element indispensabil pentru exercitarea efectivă a libertăţii sindicale, aceasta ar putea reprezenta una din modalităţile prin care sindicatele ar putea proteja interesele membrilor săi. Sindicatul trebuie să fie liber, într-un fel sau altul, să convingă angajatorul să asculte doleanţele din numele membrilor săi (Wilson, Uniunea Naţională a Jurnaliştilor şi alţii, citată mai sus, § 44).

144.  Prin urmare, evoluţia jurisprudenţei cu privire la conţinutul dreptului la asociere consacrat de articolul 11 este marcat de două principii directoare: în primul rând, Curtea ia în considerare ansamblul măsurilor adoptate de către Statul vizat de a garanta libertatea sindicatelor, sub rezerva marjei sale de apreciere; în al doilea rând, Curtea nu acceptă restricţiile care afectează elementele esenţiale ale libertăţii sindicale, fără de care această libertate devine lipsită de substanţă. Aceste două principii nu sunt în contradicţie, ci în corelaţie. Această corelaţie implică faptul că Statele Contractate vizate, care în principiu sunt libere să decidă ce măsuri sunt necesare a fi luate pentru a asigura respectarea prevederilor articolului 11, au obligaţiunea de a ţine cont de elementele esenţiale exprimate astfel în jurisprudenţa Curţii.

145.  În stadiul actual al jurisprudenţei Curţii, pot fi stabilite următoarele elemente esenţiale ale dreptului la asociere: dreptul de a constitui şi de a se afilia unui sindicat (a se vedea, mai recent, Tüm Haber Sen şi Çınar, citată mai sus), interzicerea acordurilor de monopol sindical (a se vedea, spre exemplu, Sørensen şi Rasmussen, citată mai sus) şi dreptul sindicatului de a convinge angajatorul să asculte argumentele înaintate din numele membrilor săi (a se vedea Wilson, Uniunea Naţională a Jurnaliştilor şi alţii, citată mai sus, § 44).

146.  Această listă nu este definitivă. Din contra, ea este supusă evoluţiei în funcţie de dezvoltările relaţiilor din domeniul muncii. În această privinţă, este necesar să nu se piardă din vedere caracterul de instrument viu al Convenției, care trebuie interpretată în lumina condiţiilor actuale şi în conformitate cu evoluţiile dreptului internaţional, de o manieră care să reflecte necesitatea unor standarde înalte în domeniul drepturilor omului, ceea ce necesită mai multă fermitate în aprecierea încălcărilor valorilor fundamentale ale societăţilor democratice. Cu alte cuvinte, limitarea drepturilor trebuie să fie interpretată astfel încât să confere o protecţie practică şi efectivă a drepturilor omului (a se vedea, mutatis mutandis, Refah Partisi (Partidul Bunăstării) şi alţii împotriva Turciei [MC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 şi 41344/98, § 100, CEDO 2003‑II; şi Selmouni împotriva Franţei [MC], no. 25803/94, § 101, CEDO 1999‑V).

(ii)  Dreptul de negociere colectivă

147.  Curtea observă că în dreptul internaţional, dreptul de negociere colectivă este protejat de Convenţia nr. 98 a OIM cu privire la dreptul de organizare şi negociere colectivă. Acest text, adoptat în 1949 şi constituind unul din instrumentele fundamentale privind standardele internaţionale în domeniul muncii, a fost ratificat de Turcia în 1952. Convenţia prevede în articolul 6 că nu se ocupă de situaţia “funcţionarilor publici angajați în administraţia de Stat”. Cu toate acestea, Comisia de experţi a OIM a interpretat această prevedere ca excluzând numai pe acei funcţionari care îndeplinesc funcţii specifice administraţiei de Stat. Cu excepţia acestei categorii de funcţionari, celelalte persoane angajate de către guvern, întreprinderile publice sau instituţii publice autonome trebuie să beneficieze, potrivit Comisiei, de garanţiile enunţate în Convenţia nr. 98 în mod echitabil cu alţi angajaţi şi, în consecinţă, trebuie să fie capabili să iniţieze negocieri colective cu privire la condiţiile lor de muncă, inclusiv salariile (a se vedea paragraful 43 mai sus).

148.  În continuare, Curtea notează că Convenţia nr. 151 a OIM (adoptată în 1978, intrată în vigoare în 1981 şi ratificată de către Turcia) privind relaţiile de muncă în serviciul public (“Convenţia cu privire la protecţia dreptului de organizare şi procedurile de determinare a condiţiilor de ocupare în funcţia publică”) oferă statelor libertatea de a alege dacă membrii forţelor armate sau poliţiei să beneficieze sau nu de dreptul de a participa la determinarea condiţiilor de muncă, dar prevede că acest drept se aplică altor categorii din serviciului public sub rezerva unor condiţii specifice. Suplimentar, prevederile Convenţiei nr. 151, în conformitate cu articolul 1 § 1, nu pot fi utilizate pentru a reduce extinderea garanţiilor enunţate în Convenţia nr. 98 (a se vedea paragraful 44 mai sus).

149.  Cât priveşte instrumentele europene, Curtea constată că în articolul 6 § 2 ( pe care Turcia nu l-a ratificat) Carta Socială Europeană conferă tuturor muncitorilor şi sindicatelor dreptul de negociere colectivă, astfel impunând asupra autorităţilor publice obligaţia de a promova în mod efectiv cultura dialogului şi negocierii în economie şi să asigure o acoperire largă pentru acordurile colective. Cu toate acestea, Curtea observă că această obligaţie nu înseamnă obligația autorităţilor de a încheia acorduri colective. Conform sensului atribuit de către Comisia Europeană a Drepturilor Sociale (CEDS) articolului 6 § 2 din Cartă, care de fapt se aplică integral funcţionarilor publici, Statele care impun restricţii asupra negocierilor colective în sectorul public au obligaţia, în virtutea acestei prevederi, de a asigura implicarea reprezentanţilor personalului în elaborarea regulamentelor de angajare aplicabile.

150.  Carta Drepturilor Omului a Uniunii Europene, care este unul din instrumentele europene cele mai recente, prevede în articolul 28 că muncitorii şi angajatorii, sau respectiv organizaţiile lor, dispun, în conformitate cu dreptul comunitar şi legislaţiile şi practicile naţionale, de dreptul de a negocia şi încheia acorduri colective la nivele adecvate.

151.  Referitor la practica Statelor europene, Curtea reiterează că, în marea lor majoritate, dreptul funcţionarilor publici de a întreprinde negocieri colective cu autorităţile a fost recunoscut, sub rezerva diferitor excepţii care exclud anumite domenii apreciate ca sensibile sau anumite categorii de funcţionari publici care deţin puteri exclusive în stat. În special, dreptul funcţionarilor publici angajaţi de autorităţile locale şi care nu deţin funcţii de demnitate publică în stat de a se angaja în negocieri colective în scopul determinării condiţiilor de muncă şi salariilor, a fost recunoscut de majoritatea Statelor Contractante. Excepţiile rămase pot fi justificate numai de circumstanţe speciale (a se vedea paragraful 52 mai sus).

152.  De asemenea, este necesar de a ţine cont de evoluţia situaţiei în Turcia după introducerea cererii. În urma ratificării Convenţiei nr. 87 cu privire la libertatea de asociere şi protecţia dreptului de organizare, Turcia a modificat în 1995 articolul 53 din Constituţie prin includerea unui paragraf care prevedea dreptul sindicatelor constituite de funcţionarii publici de a acţiona în judecată şi de a se angaja în negocieri colective cu autorităţile. Mai târziu, Legea nr. 4688 din 25 iunie 2001 a definit modalităţile de exercitare a dreptului de negociere colectivă de către funcţionarii publici.

153.  În lumina acestor evoluţii, Curtea consideră că jurisprudenţa sa, conform căreia dreptul de negociere colectivă şi încheiere a acordurilor colective nu constituie un element inerent articolului 11 (a se vedea Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotivă, citată mai sus, § 39, şi Schmidt şi Dahlström, citată mai sus, § 34) trebuie reexaminată astfel încât să ţină cont de evoluţiile perceptibile în materie atât în dreptul internaţional cât şi în sistemele juridice naţionale. În timp ce este în interesul securităţii juridice, al previzibilităţii şi al egalităţii în faţa legii ca Curtea să nu se îndepărteze fără un motiv întemeiat de precedentele sale stabilite în cauzele precedente, incapacitatea Curţii de a menţine o abordare dinamică şi evolutivă riscă să împiedice orice reformă sau îmbunătăţire (a se vedea Vilho Eskelinen şi alţii, citată mai sus, § 56).

154.  În consecinţă, Curtea consideră că, ținând cont de evoluţiile din dreptul muncii la nivel naţional şi internaţional, precum şi de practica Statelor Contractante în materie, dreptul de negociere colectivă cu angajatorul a devenit, în principiu, unul din elementele esenţiale ale “dreptului de a constitui şi de a se alătura sindicatelor pentru protecţia intereselor [sale]” prevăzut de articolul 11 din Convenţie, ceea ce subînțelege că Statele dispun de libertatea să-şi organizeze sistemele astfel încât, dacă se consideră oportun, să recunoască statutul special al reprezentanţilor sindicatelor. La fel ca alţi muncitori, funcţionarii publici, cu excepţia unor cazuri specifice, trebuie să se bucure de astfel de drepturi dar fără a prejudicia efectele “restricţiilor legitime” care ar putea fi impuse asupra “membrilor administraţiei de Stat” în sensul articolului 11 § 2 – o categorie la care reclamanţii în prezenta speţă nu aparţin (a se vedea paragraful 108 mai sus).

(b)  Aplicarea principiilor menţionate mai sus în prezenta speţă

155.  În lumina principiilor de mai sus, Curtea consideră că sindicatul Tüm Bel Sen se bucura deja, la epoca faptelor, de dreptul de a iniţia negocieri colective cu autoritatea angajatoare, care, mai mult decât atât, nu a contestat acest fapt. Acest drept a constituit unul din elementele inerente ale dreptului de a purta negocieri colective, aşa cum este garantat de articolul 11 din Convenţie.

156.  Cât priveşte acordul colectiv în litigiu încheiat după negocierile colective, Marea Cameră, asemeni Camerei, a luat notă de următoarele fapte:

“În primul rând, sindicatul Tüm Bel Sen a convins angajatorul, Consiliul Municipal din Gaziantep, să se purceadă la negocieri colective asupra subiectelor considerate a fi importante pentru interesele membrilor săi şi pentru a ajunge la un consens privind obligaţiunile şi îndatoririle reciproce.

Ulterior, urmare a acestor negocieri, a fost încheiat un acord colectiv între angajator şi sindicatul Tüm Bel Sen. Toate drepturile şi obligaţiunile membrilor săi au fost stipulate şi protejate de acest acord.

Mai mult, acest acord colectiv a fost pus în aplicare. Pentru o perioadă de doi ani, cu excepţia anumitor prevederi financiare care au făcut obiectul litigiului între părţi, acordul colectiv în cauză a reglementat toate relaţiile angajat-angajator în cadrul Consiliului Municipal din Gaziantep.”

157.  Prin urmare, Curtea observă că negocierea colectivă în prezenta speţă şi acordul colectiv încheiat în urma acesteia a constituit, pentru sindicatul vizat un mijloc esenţial de promovare şi protejare a intereselor membrilor săi. Absenţa legislaţiei necesare care să asigure aplicarea prevederilor convenţiilor internaţionale în domeniul muncii deja ratificate de către Turcia, şi hotărârea Curţii de Casaţie din 6 decembrie 1995 fondată pe această absenţă, care a condus de facto la anularea ex tunc a acordului colectiv în litigiu, a constituit o ingerinţă în libertatea sindicală a reclamanţilor garantată de articolul 11 din Convenţie.

158.  Referitor la argumentele reclamanţilor privind insuficienţa legislaţiei noi cu privire la drepturile sindicale ale funcţionarilor publici, Curtea subliniază că obiectul prezentei cereri nu acoperă faptul că noua legislaţie turcă nu impune autorităţilor obligaţia de a încheia acorduri colective cu sindicatele funcţionarilor publici sau faptul că aceste sindicate nu au dreptul la grevă în cazul insuccesului negocierilor colective.

4.  Cu privire la justificarea ingerinţei

159.  Curtea consideră că ingerinţa în cauză, şi anume anularea ex tunc a acordului colectiv încheiat între sindicatul Tüm Bel Sen şi autoritatea angajatoare ca urmare a negocierilor colective, trebuie să fie apreciată ca încălcând articolul 11, numai dacă se poate demonstra că aceasta a fost “prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime, în conformitate cu paragraful 2, şi a fost “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.

(a)  Prevăzută de lege

160.  Guvernul şi reclamanții au acceptat constatarea Camerei că ingerinţa în cauză a fost prevăzută de lege. Pentru scopurile prezentei speţe, Marea Cameră poate accepta că ingerinţa a fost prevăzută de lege în conformitate cu interpretarea dată de camerele civile reunite ale Curţii de Casaţie, cea mai înaltă instanţă judecătorească care s-a pronunţat asupra cauzei.

(b)  Urmăreşte un scop legitim

161.  De asemenea, Curtea poate accepta, asemeni Camerei şi părţilor, că ingerinţa contestată, în măsura în care a urmărit să prevină discrepanţa între drept şi practică, a urmărit un scop legitim: prevenirea dezordinii. În ceea ce priveşte faptul că riscul unei astfel de discrepanţe a fost generat de intervalul de timp în care legislatorul a adaptat legislaţia la angajamentele internaţionale asumate de Turcia în materie de standarde internaţionale în domeniul muncii, Curtea consideră că aprecierea sa trebuie să stabilească de asemenea dacă măsura a fost necesară într-o societate democratică.

 (c)  Necesară într-o societate democratică

162.  Curtea face referinţe în acest sens la jurisprudenţa menţionată de mai sus cu privire la obligaţiunile negative şi pozitive impuse asupra Guvernului de prevederile articolului 11 din Convenţie (a se vedea paragrafele 119 şi 110 mai sus).

163.  Referitor la aplicarea acestor principii în prezenta speţă, Curtea notează că Guvernul a omis să demonstreze modul în care restricţia în litigiu a fost necesară într-o societate democratică, invocând principalul argument că reclamanţii, în capacitatea lor de funcţionari publici, nu aveau dreptul să întreprindă negocieri colective sau să încheie acorduri colective.

164.  Curtea, efectuând propria examinare, consideră că, la epoca faptelor, mai multe elemente au demonstrat că refuzul de a accepta faptul că reclamanţii, în calitate de funcţionari municipali, s-au bucurat de dreptul de negociere colectivă şi, prin urmare, de dreptul de a convinge autoritatea angajatoare să încheie un acord colectiv, nu a corespuns unei “nevoi sociale presante”.

165.  În primul rând, dreptul funcţionarilor publici de a purta negocieri colective a fost, în principiu, recunoscut de instrumentele de drept internaţional, atât universale (a se vedea paragrafele 147-148 mai sus) cât şi regionale (a se vedea paragrafele 149‑150 mai sus). Mai mult, o analiză a practicii europene demonstrează că acest drept a fost recunoscut în majoritatea Statelor membre (a se vedea paragrafele 52 şi 151 mai sus).

166.  În al doilea rând, Turcia a ratificat în 1952 Convenţia nr. 98 a OIM, principalul instrument care protejează, la nivel internațional, dreptul muncitorilor de a se angaja negocieri colective şi de a încheia acorduri colective (a se vedea paragrafele 42-43 şi 151 mai sus). Nu există nicio probă în dosarul cauzei, care să demonstreze că sindicatul reclamanților a reprezentat “funcţionarii publici angajaţi în administraţia de Stat”, cu alte cuvinte, potrivit interpretării Comisiei experţilor OIM, funcţionarii care exercită funcţii specifice administraţiei de Stat şi cad sub incidenţa excepţiei prevăzute de articolul 6 din Convenţia nr. 98 a OIM.

167.  În aceste circumstanţe, Marea Cameră se alătură următoarelor consideraţiuni ale Camerei:

“Curtea nu poate accepta că argumentul fondat pe o lacună de drept – cauzat de o întârziere din partea legislatorului – să fie suficient în sine pentru a considera anularea acordului colectiv aplicat pe parcursul ultimilor doi ani să satisfacă condiţiile unei restricţii a libertăţii de asociere.”

168.  Mai mult, Marea Cameră observă că Guvernul a fost incapabil să aducă probe în sprijinul unor circumstanţe specifice care să justifice excluderea reclamanţilor, în calitate de funcţionari municipali, din dreptul inerent libertăţii lor sindicale de a purta negocieri colective pentru încheierea acordului în cauză.

169.  Prin urmare, Curtea constată că ingerinţa în cauză, şi anume anularea ex tunc a acordului colectiv încheiat de către reclamanţi cu autorităţi, ca urmare a negocierilor colective, nu a fost “necesară într-o societate democratică”, în sensul articolului 11 § 2 din Convenţie.

170.  Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenţie și cu privire la acest capăt de cerere al sindicatului reclamanţilor şi al reclamanţilor însăşi.

III.  CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE

171.  Reclamanţii au susţinut că restricţiile impuse asupra libertăţii lor de a constitui sindicate şi de a încheia acorduri colective a constituit o diferențiere discriminatorie în sensul articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 11.

172.  Având în vedere concluziile adoptate cu privire la articolul 11, Curtea, la fel ca şi Camera, nu consideră necesar de a examina acest capăt de cerere în mod separat.

IV.  CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

173.  Articolul 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A.  Prejudiciu

174.  În faţa Camerei, dl. Kemal Demir a pretins că a suportat daune materiale în sumă de 551 EUR, sumă care corespunde adaosului la salariu pe care l-ar fi primit pe parcursul a treisprezece ani dacă acordul colectiv în litigiu nu ar fi fost anulat. De asemenea, reclamantul a reclamat suma de 14,880 EUR pentru daunele morale suportate ca urmare a decepţiei cauzate de privarea lui de mijloacele de valorificare a drepturilor sale.

175.  Dna. Vicdan Baykara, din numele sindicatului pe care-l reprezenta și al membrilor acestuia, a pretins acordarea despăgubirii cu titlu de daune morale de 148,810 EUR.

176.  Camera a acordat dnei Vicdan Baykara, în capacitatea ei de reprezentant al sindicatului Tüm Bel Sen suma de 20,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, sumă care urma să fie împărțită între membrii sindicatului, şi dlui Kemal Demir suma de 500 EUR pentru cererile sale de daune combinate.

177.  Reclamanţii au solicitat Marii Camere să le acorde exact aceleaşi sume cu titlu de despăgubire.

178.  Guvernul a contestat aceste pretenții. El a estimat că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins de către doi reclamanţi şi hotărârea de casare în litigiu, care viza capacitatea juridică a sindicatului Tüm Bel Sen. Mai mult decât atât, Guvernul a subliniat că pretențiile reclamaților nu sunt sprijinite de nici un document justificativ. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că dna Vicdan Baykara, în capacitatea sa de preşedinte al sindicatului Tüm Bel Sen, nu şi-a îndeplinit obligaţiile de reprezentant al sindicatului şi pentru acest motiv nu putea primi despăgubire cu titlu de daune morale.

179.  Cât priveşte revendicarea dlui Kemal Demir cu privire la daunele morale, Curtea consideră că suma pe care reclamantul era obligat să o ramburseze Statului ca urmare a anulării acordului colectiv în litigiu trebuie să-i fie returnată. Este adevărat că cererea nu este sprijinită, în totalitate, de documente justificative. Cu toate acestea, calculul prezentat în mod schematic de către reclamanţi permite verificarea exactităţii lui. Efectuând evaluarea pe o bază echitabilă, Curtea acordă dlui Kemal Demir suma de 500 EUR pentru toate cererile sale de daune combinate.

180.  Cât priveşte solicitarea de rambursare a daunelor morale formulată de dna Vicdan Baykara din numele sindicatului pe care-l reprezintă, Curtea atrage atenţia asupra jurisprudenţei sale conform căreia frustrarea cu care se confruntă membrii unui organ care a fost dizolvat sau împiedicat să activeze poate fi luată în considerare în acest sens (a se vedea, spre exemplu, Dicle pentru Partidul Democratic (DEP) a Turciei împotriva Turciei, nr. 25141/94, § 78, 10 decembrie 2002; şi Partidul Prezidenţial din Mordovia împotriva Rusiei, nr. 65659/01, § 37, 5 octombrie 2004). Curtea observă că, la epoca faptelor, sindicatul Tüm Bel Sen era principalul sindicat al personalului consiliului municipal. Dizolvarea lui şi anularea acordului colectiv încheiat cu Consiliul Municipal din Gaziantep trebuie să fi cauzat o frustrare profundă în rândul membrilor, deoarece aceştia au fost privaţi de principalul mijloc de apărare a intereselor lor profesionale.

181.  Statuând cu echitate, Curtea acordă sindicatului Tüm Bel Sen suma de 20,000 EUR pentru prejudiciul moral suportat. Această sumă urmează să fie plătită dnei Vicdan Baykara, care va fi responsabilă pentru transmiterea acestei sume sindicatului pe care-l reprezintă.

B.  Cheltuieli de judecată

182.  În faţa Marei Camere, la fel ca şi în faţa Camerei, reclamanţii nu au făcut nicio cerere de acordare de cheltuieli de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru acordarea despăgubirilor cu privire la acest capăt de cerere.

C.  Dobânda

183.  Curtea consideră oportun ca dobânda moratorie să se bazeze pe rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte de procentaj.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1.  Unește cu fondul excepțiile preliminare ridicate de către Guvern şi le respinge;

2.  Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 11 din Convenţie prin ingerinţa în exercitarea dreptului reclamanţilor, în calitate de funcţionari municipali, de a constitui un sindicat;

3.  Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 11 din Convenţie în ceea ce priveşte anularea ex tunc a acordului colectiv încheiat de către sindicatul Tüm Bel Sen ca urmare a negocierilor colective purtate cu autoritatea angajatoare;

4.  Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat capetele de cerere întemeiate pe articolul 14 din Convenţie;

5.  Hotărăşte

(a)  că Statul pârât trebuie să plătească, în interval de trei luni, următoarele sume care urmează a fi convertite în lire turce noi la rata aplicabilă la data executării acestei hotărâri:

(i)  dnei Vicdan Baykara, reprezentant al sindicatului Tüm Bel Sen, suma de 20,000 EUR  (douăzeci de mii euro) cu titlu de despăgubire pentru daune morale care urmează a fi transmise sindicatului menţionat;

(ii)  dlui Kemal Demir, 500 EUR (cinci sute euro) pentru toate cererile de daune combinate;

(iii)  orice taxă care poate fi percepută asupra sumelor de mai sus;

(b)  de la expirarea termenului de trei luni, menţionat mai sus, până la data plății, dobânda simplă asupra sumelor de mai sus va fi achitată la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procentaj;

6.  Respinge restul pretențiilor reclamanţilor.

Redactată în limbile engleză şi franceză, şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 12 noiembrie 2008.

Michael O’BoyleChristos Rozakis
Grefier adjunctPreședinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenţie şi articolul 74 § 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii sunt anexate la prezenta hotărâre:

(a)  Opinia separată a judecătorului Zagrebelsky;

(b)  Opinia concurentă a judecătorului Spielmann, la care s-au alăturat judecătorii Bratza, Casadevall şi Villiger.

C.L.R.
M.O.B.

  Opiniile separate nu au fost traduse, dar sunt incluse în versiunile lingvistice oficiale, franceză şi/sau engleză, ale hotărârii, care pot fi consultate în HUDOC, baza de date a jurisprudenţei Curţii.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Traducerea a fost realizată cu suportul Fondului fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu implică Curtea şi aceasta îşi declină orice responsabilitate cu privire la calitatea traducerii. Ea poate fi descărcată din HUDOC, baza de date a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului  () sau din orice altă bază de date cu care HUDOC comunică. Ea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiţia să fie citată integral denumirea cauzei, împreună cu menţiunea cu privire la drepturile de autor şi referinţa la Fondul fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi această traducere parţial sau integral în scopuri comerciale, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012.

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012.

Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante : publishing@

[1].  

[2].  

Full & Egal Universal Law Academy