CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAZUL DIENNET c. FRANŢEI
Cererea nr. 18160/91
Hotărâre
26 septembrie 1995
În cauza Diennet c. Franţei[1],
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său A[2], într-o cameră alcătuită din următorii judecători:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
R. Bernhardt,
L.-E. Pettiti,
R. Macdonald,
C. Russo,
DnaE. Palm,
DniiJ.M. Morenilla,
L. Wildhaber
P. Kūris,
precum şi Dl H. Petzold, grefier,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 23 martie şi la 31 august 1995,
A adoptat această hotărâre la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cauza a fost transmisă Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 7 iulie 1994 în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 ale Convenţiei. La originea cauzei se află o cerere (nr. 18160/91) îndreptată împortiva Republicii franceze, introdusă la Comisie la 18 aprilie 1991 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl Marcel Diennet, în temeiul articolului 25.
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia Franţei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Cererea are drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului reclamat a obligaţiilor sale în baza Articolului 6 § 1 din Convenţie.
Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentat (articolul 30).
Camera ce urma a fi constituită îi includea cu drepturi depline pe Dl L.-E. Pettiti, judecător ales cu cetăţenie franceză (articolul 43 din Convenţia), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulamentul A). La 18 iulie 1994, acesta a tras la sorţi numele celorlalţi şapte judecători: Dl R. Bernhard, Dl R. Macdonald, Dl c. Russo, Dna E. Palm, Dl J.M. Morenille, Dl L. Wildhaber şi Dl P. Kūris, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A).
În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), Dl Ryssdal a consultat prin intermediul grefierului agentul Guvernului francez („Guvernul”), reprezentantul reclamantului şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa pronunţată în consecinţă şi cu prelungirea termenului acordată de către preşedinte la cererea Guvernului, grefierul a primit, la 5 decembrie 1994, memoriul reclamantului şi pe cel al Guvernului. La 12 ianuarie 1995, secretarul Comisiei a menţionat că delegatul nu va prezenta răspunsul în scris. La 22 decembrie 1994, el a transmis grefei diferite documente. Cererea reclamantului de satisfacţie echitabilă a fost primită la 20 februarie 1995.
În conformitate cu decizia preşedintelui, audierile publice s-au desfăşurat la 20 martie 1995, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg,. În cadrul reuniunii de pregătire desfăşurate în prealabil, Curtea a fost informată că avocatul reclamantului, Dna C. Waquet, era blocată la Paris din cauza unei greve aeriene; cu toate acestea Curtea a decis să desfăşoare audierea la ora prevăzută şi să transmită prin fax petiţionarului un proces-verbal provizoriu al audierii pentru ca ea să poată prezenta în scris observaţiile sale înaintea deliberărilor.
S-au prezentat:
- pentru Guvern
Dna M. Merlin-Desmartis, consilier al tribunalului
administrativ detaşatăla la direcţia afaceri juridice
a ministerului Afacerilor externeagent,
DlT.-X. Girardot, consilier special
la direcţia afaceri juridice
a ministerului Afacerilor externeconsilier,
- pentru Comisie
Dl M.A. Nowickidelegat,
- pentru reclamant
Dl J. Axelsson, avocat, consilier.
Curtea a audiat declaraţiile Dlui Nowicki şi ale Dnei Merlin-Desmartis.
Textul pledoariei Dnei Waquet a fost transmis prin fax la 21 martie 1995. Delegatul Cimisiei şi Guvernului nu au răspuns.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
Dl Marcel Diennet practica medicina generală, locuia la Paris şi fusese obiectul urmăririlor pentru încălcarea regulilor deontologice profesionale.
La 11 martie 1984, consiliul regional al Ordinului Medicilor („ordre des médecins”) din Ile-de-France au decis excluderea reclamantului din registru. Eu au invocat următoarele motive:
„ (...)
Considerând că declaraţiile medicului urmărit confirmă din plin „metoda epistolară de consultaţii” a cărui autor el este. Doctorul Diennet, prin scrisori imprimate, le adresa pacienţilor, pe care el nu putea sau nu dorea să-i primească, o propunere de consultare cu ajutorul unui chestionar detaliat care ar fi trebuit să-i permită să stabilească pentru fiecare caz o ordonanţă corespunzătoare în vederea unei cure de slăbire.
(...)
Considerând că utilizând această metodă doctorul Diennet nu se întâlnea niciodată cu pacienţii săi, niciodată personal nu-i examina, nu supraveghea tratatmentul prescris, nici nu-l modifica. În timpul absenţelor sale din Franţa, pe care el le-a recunoscut numeroase, „supravegherea” stării pacienţilor era asigurată de către secretarul cabinetului său, fapt pe care el nu l-a contestat.
Considerând că comportamentul reproşat a fost amplu demonstrat şi încalcă grav dispoziţiile articolelor 15, 18, 23 33 şi 36 ale codului deontologic; că un asemenea comportament este inadmisibil din partea unui medic şi nu are nici o legătură cu profesia medicală.
Considerând că aceste sancţiuni necesită sancţiuni severe.
(...)”
Doctorul Diennet a făcut apel la secţiunea disciplinară a consiliului naţional al Ordinului Medicilor care, la 30 ianuarie 1985, a înlocuit radierea din registru cu o sancţiune de interzicere a practicării medicinei pe un termen de trei ani.
Fiind sesizat de reclamant, Consiliul de Stat a anulat la 15 ianuarie 1988 această decizie pe motiv că ea fusese adoptată în rezultatul unei proceduri ilegale, secţiunea disciplinară a consiliului naţional declarând neadmisibil un memoriu elaborat de Doctorul Diennet după expirarea termenului imparţial dar totuşi înaintea audierii. Cazul a fost retransmis secţiunii disciplinare.
La 26 aprilie 1989, în rezultatul unei audieri cu uşile închise, secţiunea disciplinară a consiliului naţional din nou i-a aplicat reclamantului interdicţia de a exercita medicina pentru o perioadă de trei ani.
Doctorul Diennet a înaintat un recurs în faţa Consiliului de Stat. El afirma în special că decizia care-l viza nu a fost pronunţată în conformitate cu articolul 6 § 1 din Convenţie: trei din şapte membri ai secţiunii disciplinare a consiliului naţional – dintre care şi raportorul – cunoaşteau deja cauza încă de la prima decizie, fapt ce nu satisfăcea condiţiile de imparţialitate prevăzute de această dispoziţie, iar dezbaterile din 26 aprilie 1989 nu fusese publice.
La 29 octombrie 1990, Consiliul de Stat a respins cererea în următorii termeni:
„(...)
Cu privire la legitimitatea deciziei atacate:
Considerând, în primul rând, că dispoziţiile articolului 6 § 1 din Convenţia europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile jurisdicţiilor disciplinare, care nu se pronunţă în materie penală şi nu soluţionează contestaţii cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil; că astfel Dl Dienner nu putea invoca împotriva deciziei atacate o încălcare a dispoziţiilor articolului 6 § 1 din Convenţie vizate mai sus cu privire la publicitatea şedinţelor şi imparţialitatea instanţei;
Considerând, într-al doilea rând, că, dacă articolul 11 al legii din 31 decembrie 1987 făcea obligatorie de a se pronunţa jurisdicţia la care era trimisă o cauză de către Consiliul de Stat, cu excepţia imposibilităţii datorate naturii jurisdicţiei, într-o altă componenţă decât cea în care a fost pronunţată decizia anulată, secţiunea disciplinară a asociaţiei medicale, având în vedere natura acestei jurisdicţii, putea fi sesizată din nou în componenţa în care fusese la 30 ianuarie 1985, dată la care ea se pronunţase pentru prima oară, asupra cauzei care îi fusese trimisă prin decizia Consiliului de Stat, pronunţându-se în contenciosul din 15 ianuarie 1988; că, prin urmare, recursul bazat pe încălarea principiului imparţialităţii jurisdicţiilor şi dispoziţiile legislative citate mai sus nu a fost întemeiat;
(...)”
REGIMUL DISCIPLINAR AL MEDICILOR
Ordinul Medicilor întruneşte în mod obligatoriu toţi medicii habilitaţi care-şi exercitează activitatea în Franţa. El în special supraveghează respectarea principiilor moralităţii, probitatea şi devotamentul indispensabile exercităţii medicinii şi faptul respectării obligaţiunilor profesionale, precum şi a regulilor prevăzute în codul deontologic. El îşi îndeplineşte misiunea prin intermediul consiliilor departamentale, consiliilor regionale şi consiliului naţional al ordinului (articolele 381 şi 382 al codului sănătăţii publice).
Procedura
În faţa instituţiilor de disciplină profesională
a) Consiliile regionale
Consiliile regionale exercită, în cadrul asociaţiei medicale, competenţa disciplinară în primă instanţă. Ele pot fi sesizate în special de către consiliile departamentale în cadrul jurisdicţiilor lor teritoriale sau de un medic înscris în registrul ordinului (articolul L. 417 din codul sănătăţii publice).
b) Secţiunea disciplinară a consiliului naţional
După fiecare reînnoire parţială, la fiecare doi ani, consiliul naţional al Ordinului medicilor alege opt din cei treizeci şi opt de membri care constituie, sub preşedinţia unui consilier de Stat, o secţiune disciplinară, competentă să examineze apelurile în această materie (articolele L. 404-408 şi L. 411 din codul sănătăţii publice). Membrii supleanţi sunt aleşi conform aceloraşi modalităţi ca şi membrii titulari (articolul 21 al decretului nr. 48-1671 din 26 octombrie 1948 modificat, referitor în special funcţionării secţiunii disciplinare).
Secţiunea disciplinară nu poate delibera valabil decât dacă sunt prezenţi, în afară de preşedinte, cel puţin un sfert din totalitatea membrilor săi. Dacă membrii prezenţi constituie un număr par, cel mai tânăr membru trebuie să se abţină (articolul 24, primul alineat, al decretului din 26 octombrie 1948 modificat).
Apelurile au efect de suspendare (articolul L. 411 al codului sănătăţii publice).
În faţa Consiliului de Stat
Deciziile secţiunii disciplinare pot constitui obiectul unui recurs în faţa Consiliului de Stat (articolul 22 al decretului din 26 ocotmbrie 1948 modificat şi L. 411 al codului sănătăţii publice) „în condiţiile dreptului comun” (articolul L. 411 in fine al codului sănătăţii publice).
În termenii articolului 11 – intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989 – al legii nr. 87-1127 din 31 decembrie 1987 privind reforma contenciosului administrativ:
„ (...)
Dacă este pronunţată anularea unei decizii adoptate de o jurisdicţie administrativă în ultimă instanţă, Consiliul de Stat poate, fie să trimită cauza în faţa aceleiaşi jurisdicţii care să fie constituită, în afara imposibilităţii ce ţine de natura jurisdicţiei, într-o altă componenţă, fie să trimită cauza în faţa unei alte jurisdicţii de aceeaşi natură, fie să reglementeze cauza în fond dacă aceasta este justificat de interesul unei bune adminsitrări a justiţiei.
Dacă cauza constituie obiectul unui ai doilea recurs, Consiliul de Stat adoptă decizia definitivă cu privire la această cauză.”
B. Penalităţile
Medicii care au încălcat normele disciplinare pot fi supuşi următoarelor penalităţi: avertisment; mustrare; interdicţie temporară sau permanentă de a exercita una, mai multe, sau totalitatea fucnţiilor medicale, oferite sau remunerate de Stat, departamente, comune, instituţii publice, instituţii recunoscute de utilitate publică, sau funcţiile medicale îndeplinite în aplicarea legislor sociale; interdicţia temporară (care nu poate depăşi trei ani) de a exercita medicina; radierea din registrul ordinului.
Primele două din aceste pedepse antrenează, printre altele, privarea dreptului de a face parte din consiliul departamental, din consiliul regional sau din consiliul naţional al ordinului pe o durată de trei ani; următoarele, privarea de acest drept cu titlu definitiv. Medicul exclus nu poate fi introdus nici într-un alt registru (articolul L. 423 din codul sănătăţii publice).
C. Recuzarea
Medicul pus în cauză îşi poate exercita atât în faţa consiliului regional, cât şi în faţa consiliului naţional, dreptul de recuzare în condiţiile articolelor 341-355 al noului cod de procedură civilă (articolul L. 421 din codul sănătăţii publice).
În termenii articolului 341 al noilui cod de procedură civilă, recuzarea unui judecător poate fi solicitată:
„ (...)Dacă el personal sau soţia/soţul sau are un interes personal în această contestare;Dacă el personal sau soţia/soţul său este creditorul, debitorul, moştenitorul presupus sau donatarul unei dintre părţi;Dacă el personal sau soţia/soţul său este părintele sau ruda uneia dintre părţi sau a soţiei/soţului acesteia până la cea de-a parta generaţie inclusiv;Dacă el sau soţia/soţul său a avut sau are un proces între una din părţi sau soţia/soţul său;Dacă el a cunoscut anterior cauza în calitate de judecător sau arbitru sau dacă a consultat una din părţi;Dacă judecătorul sau soţul său este împuternicit să administreze bunurile uneia dintre părţi;Dacă există o relaţie de subordonare între judecător sau soţia/soţul său şi una dintre părţi sau soţia/soţul acesteia;Dacă există o relaţie amicală sau intimă notorie între judecător şi una dintre părţi;
(...) „
D. Publicitatea
Regimul aplicabil speţei
Articolele 15, al doilea alineat, şi 26, alineatul şapte, ale decretului nr. 48-1671 din 26 octombrie 1948 modificat, prevede:
„Audierea nu este publică şi deliberările sunt secrete.”
Cât priveşte deciziile organelor de ordine în materie disciplinară, ele erau transcrise într-un registru special la care terţii nu aveau acces şi nu erau date publicităţii. Ele erau notificate doar anumitor persoane şi instituţii.
Regimul actual
Decretul nr. 93-181 din 5 februarie 1993 a modificat acest reguli.
Audierile în faţa unui organ al ordinului, atunci când el se pronunţă în materie disciplinară, sunt de acum înainte publice. Totodată, preşedintele aşa-numitului organ poate, din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi sau a persoanei a cărei plângere a provocat sesizarea consiliului regional, să interzică accesul publicului în sală pe parcursul întregii sau unei părţi a audierii în interesul ordinii publice sau dacă aceasta este justificat de respectarea vieţii private sau a secretului medical (articolele 13, 15 şi 26 ale decretului din 26 octombrie 1948, aşa cum au fost modificate prin decretul din 5 februarie 1993).
Deciziile de acum înainte sunt pronunţate în mod public, dar organele în chestiune pot decide să nu figureze în copiile certificate unele detalii – cum ar fi cele patronimice – care ar putea aduce atingere respectării vieţii private sau a secretului medical (articolele 13 şi 28 ale decretului din 26 octombrie 1948, aşa cum sunt modificate prin decretul din 5 februarie 1993).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
Doctorul Diennet a sesizat Comisia la 18 aprilie 1991. El a pretins o încălcare a dreptului la examinarea cauzei sale în mod public şi de către o instanţă imparţială, garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie. La 2 decembrie 1992 cea de-a doua cameră a Comisiei a declarat cererea (nr. 18160/91) admisibilă, în virtutea articolului 20 § 4 din Convenţie, apoi ulterior s-a disesizat în favoarea Comisiei plenare.
În raportul său din 5 aprilie 1994 (articolul 31), ea a stabilit o încălcare a dreptului la publicitatea dezbaterilor (în unanimitate) dar nu şi o încălcarea a dreptului la o instanţă judecătorească imparţială (paisprezece voturi împotriva la nouă). Textul integral al avizului şi opinia parţial separată care însoţesc raportul sunt anexate la prezenta hotărâre[1].
CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII
În memoriul său, Guvernul a cerut Curţii „să respingă cererea Dlui Diennet”.La rândul său, reclamantul a invitat Curtea
„să constate, împotriva Franţei, în procedura care a rezultat cu adoptarea hotărârii Consiliului de Stat din 9 octombrie 1990, o încălcare a articolului 6 din Convenţia europeană a Dreptului Omului, în faptul că, de pe o parte, în faţa jurisdicţiei disciplinare nu i-a fost asigurată nici o publicitate a dezbaterilor, şi în faptul că, pe de altă parte, jurisdicţia disciplinară nu a fost constituită într-o modalitate imparţială în sensul articolului 6 menţionat mai sus”.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
Doctorul Diennet se plângea de faptul că cauza sa nu a fost audiată în mod public de către o instanţă imparţială. El invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a aceastuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori a securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”
A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1
Din jurisprudenţa stabilită de Curte rezultă clar că un contencios disciplinar a cărui miză, după cum este cazul speţei, este dreptul de a continua practicarea medicinei cu titlu privat, oferă un prilej pentru „contestaţii privind drepturile [...] cu caracter civil” în sensul articolului 6 § 1 (vezi în special hotărârile c. Germaniei din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, pag. 29-32, §§ 87-95, Le Compte, Van Leuven şi De Meyer c. Belgiei din 23 iulie 1981, seria A nr. 43, pag. 19-23, §§ 41-51, şi Albert şi Le Compte c. Belgiei din 10 februarie 1983, seria A nr. 58, pag. 14-16, §§ ( 25-29). Aplicabilitatea articolului 6 § 1 circumstanţelor cauzei, care a provocat dezbateri în faţa Comisiei dar a nu a fost contestat în faţa Curţii, este în afară de orice îndoială.
Curtea consideră inutil de a exmina problema de a şti dacă reclamantul este ameninţat, după cum el pretinde, de o „acuzaţie în materie penală” în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie: ca şi în cauzele König, Le Compte, Van Leuven şi De Meyer, şi Albert şi Le Compte (hotărâri citate mai sus, respectiv pag. 33, § 96, pag. 23-24, § 53, şi pag. 17, § 30), acele reguli ale articolului 6 § 1 a căror încălcare o pretinde reclamantul se aplică atât în materie civilă cât şi în domeniul penal.
B. Conformitatea cu articolul 6 § 1
În opinia Doctorului Diennet, există o încălcare a articolului 6 § 1, din cauza lipsei publicităţii procedurii în faţa jurisdicţiilor disciplinare şi a lipsei imparţialităţii uneia dintre ele.
Publicitatea
Reclamantul s-a plâns de absenţa publicităţii dezbaterilor în faţa consiliului regional al Ile-de-France şi a secţiei disciplinare a consiliului naţional al asociaţiei medicilor.
Guvernul nu a contestat acest fapt. El a recunoscut, printre altele, că reclamantul nu putea fi considerat ca renunţând tacit la publicitate nesolicitând-o, în măsura în care reglementarea franceză o excludea expres ( paragraful 20 de mai sus – vezi în special, mutatis mutandis, hotărârea H. C. Belgiei din 30 noiembrie 1987, seria A nr. 127-B, pag. 36, § 54. El consideră totuşi că Consiliul de Stat a compensat acest neajuns convocând şedinţe publice la 15 ianuarie 1988 şi la 15 octombrie 1990. Înalta jurisdicţie dispunea, în cazul în care se pronunţa în materie disciplinară, de o putere de control care depăşea doar chestiuniunile de drept deoarece ea verifica exactitatea materială a faptelor, calificarea lor juridică precum şi, după caz, aprecierea judecătorilor cu privire la fondul cauzei, prin verificării denaturării pieselor din dosar; astfel ea a procedat şi în cazul speţei.
În mod subsidiar, Guvernul a pledat că în orice caz, greşelile imputate reclamantului se refereau direct la exercitarea profesiei medicale şi cădeau deci sub excepţiile prevăzute la articolul 6 § 1. Organele disciplinare ale ordinului trebuiau în rezultat să verifice exactitudinea materială a faptelor imputate reclamantului pus sub urmărire din cauza că elibera prescripţii medicale destinate să combată obezitatea fără a examina clienţii şi fără a asigura supravegherea tartamentului lor.Î n cadrul dezbaterilor trebuiau deci invocate exemple precise, deci era inevitabil ca publicitatea lor să pună în cauză secretul profesional şi viaţa privată a pacienţilor.
La rândul său, Comisia a decis, referindu-se la jurisprudenţa Curţii în această materie, că a avut loc o încălcare a dreptului la publicitate.Curtea reaminteşte că publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un principiu fundamental consacrat de articolul 6 § 1 (vezi, mai recent, hotărârea Schuler-Zgraggen c. Elveţiei din 24 iunie 1993, seria A nr. 263, pag. 19, § 58). Aşa-numita publicitate protejează justiţiabilii contra unei justiţii secrete scăpate de sub controlul publicului; ea constitie astfel unul din mijloacele care contribuie la păstrarea încrederii în instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o oferă administrării justiţiei, ea ajută la atingerea scopului articolului 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garantare se află printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei (vezi, spre exemplu, hotărârea Sutter c. Elveţiei din 22 februarie 1984, seria A nr. 74, pag. 12, § 26).
Este adevărat că Convenţia nu oferă un caracter absolut acestui principiu: în aceiaşi termeni ai articolului 6 § 1, „ (...) accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii (...), atunci când (...) protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”
Curtea a luat în considerare mai multe elemente.
Mai întâi, Guvernul nu a contestat lipsa publicităţii audierii în faţa organelor disciplinare ale ordinului medicilor.
Apoi, atunci când Consiliul de Stat se prununţă în ordine de recurs asupra deciziilor secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor, el nu poate fi considerat ca un „organ judiciar de plină jurisdicţie”, în special deoarece el nu are puterea dea aprecia proporţionalitatea între greşeală şi sancţiune: caracterul public al audierilor în faţa lui su este suficient pentru a completa lacuna constatată la etapa procedurii disciplinare (vezi în special, mutatis mutandis, hotărârea Albert şi Le Compte citată mai sus, pag. 16, § 29 şi pag. 19, § 36).
În sfârşit, dacă necesitatea de a păstra secretul profesional sau viaţa privată a pacienţilor poate motiva uşile închise, acesta trebuie să fie cu stricteze ordinat de circumstanţe. Or în speţă, reclamantul şi Comisia subliniază într-adevăr aceasta, dezbaterile nu ar trebui să se refere decât la „metoda epistolară a consultaţiei” adoptată de Dl Diennet (paragraful 8 de mai sus): nici rezultatele concrete al acestei metode asupra unui sau altui paciaent nici mărturiile eventuale pe care Dl Diennet le-ar putea fi obţinut cu ocazia exercitării profesiei sale în mod rezonabil nu ar fi trebuit să fie evocate. Dacă în cadrul audierii a ieşit la suprafaţă riscul unui atentat la secretul profesional sau la viaţa privată, uşile închise ar fi putu fi ordonate. În orice caz, uşile închise se impuneau dincauza aplicării mecanice şi prelabile a dispoziţiilor decretului din 26 octombrie 1948 (paragraful 20 de mai sus). Aşa-numitul decret a fost modificat ulterior faptelor cauzei: cu excepţia anumitor derogări strict definite, audierile în faţa unui organ al ordinului, atunci când el se pronunţă în materie disciplinară, sunt de acum înainte publice (paragraful 21 de mai sus).
În concluzie, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 pe motiv că cauza celui interesat nu a fost audiată ”în mod public” în faţa consiliului regional al Il-de-France şi secţiunea disciplinară a consiliului naţional al ordinului medicilor.
Imparţialitatea
Reclamantul nu a contestat imparţialitatea personală a membrilor secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor în componenţa în care statua când cauza i-a fost transmisă pentru a o examina în recurs.
Pe de altă parte, el afirmă că combinarea mai multor elemente în mod obiectiv provoacă un dubiu serios privind imparţialitatea secţiunii ca tare: nu doar trei din cei şapte membri – printre care şi raportorul – cunoşteau deja cauza în apel, dar pe deasupra cea de-a doua decizie este identică cu prima, cu exepţia introducerii unui alineat care ia în considerare legea de amnistiere intervenită între timp.
El susţine că cei trei membri trebuiau să fie înlocuiţi cu supleanţi. În această privinţă, nu i se poate reproşa faptul că i-a recuzat pe aceştia din urmă: pe de o parte o asemenea procedură – excepţională în dreptul francez – era sortită eşecului şi, pe de altă parte, viciul relativ la motivarea celei de-a doua decizii a secţiunii disciplinare a devenit aparent doar în ziua notificării acestei decizii reclamantului, când el a putut constata că ea era identică cu prima.
Guvernul şi Comisia reamintesc hotărârea Ringeisen c. Austriei din 16 iulie 1971, conform căreia „ (...) nu ar trebui să considerăm ca principiu general care decurge din obligaţia de împarţialitate, faptul că o jurisdicţie de recurs care anulează o decizie administrativă sau judecătorescă este obligată să transmită cauza unei alte autorităţi jurisdicţionale sau unui alt organ constituit de această autoritate” (seria A nr. 13, pag. 40, § 97). Guvernul precizează în acest context că articolul 11 al legii din 31 decembrie 1987 privind reforma contenciosului administrativ prevede în mod expres că dacă Consiliul de Stat transmite o cauză în faţa aceleiaşi jurisdicţii, aceasta trebuie să examineze cauza într-o altă componenţă, cu excepţia imposibilităţii ce ţine de natura acesteia (paragraful 17 de mai sus); or din cauza unicităţii secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor, în speţă era cazul unei astfel de imposibilităţi.
Cât priveşte plângerea ce ţine de motivare, Guvernul a subliniat că prima decizie nu a fost anulată decât pentru viciu de formă, şi că nici un alt fapt nou nu a fost invocat după trimiterea cauzei, cu atât mai mult cu cât similitudinea textelor celor două decizii, având în vedere chiar componenţa secţiunii disciplinare când s-a pronunţat a doua oară, nu justifică nici un dubiu obiectiv cât priveşte imparţialitatea secţiunii disciplinare.
În opinia Curţii, nu putem vedea un motiv legitim de suspiciune în circumstanţa când trei din şapte membri ai secţiunii disciplinare au luat parte la adoptarea primei decizii (vezi hotărârea Ringeisen menţionată mai sus, loc. cit.; paragraful 12 de mai sus). În plus, chiar dacă erau redactate diferit, cea de-a doua decizie a avut în mod necesar acelaşi temei deoarece nu au existat elemente noi. Temerile reclamantului nu putea fi privite ca fiind obiectiv justificate.Astfel nu a fost stabilită o încălcare a articolului 6 § 1 din acest punct de vedere.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE
În termenii articolului 50 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
Prejudiciul
La început reclamantul a solicitat 500 000 franci francezi (FRF) pentru prejudiciul moral, precum şi 500 000 FRF pentru repararea „hărţuielilor” pe care le-a suportat drept urmare a sancţiunii disciplinare pronunţate împotriva sa.Delegatul Comisiei a lăsat această chestiune la discreţia Curţii. Totuşi el a precizat că cererea reclamantului se întemeiază pe ipoteza unei duble încălcări a articolului 6 § 1, astfel încât să nu fie acordată întreaga sumă reclamată dacă Curtea este de acord cu avizul Comisiei.Şi Guvernul, şi Curtea au considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 prezintă în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.
B. Costuri şi cheltuieli
Drul Diennet a reclamat în plus 47 000 FRF pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa jurisdicţiilor franceze şi 30 000 FRF, plus 3 720 FRF pentru texe pentru valoarea adăugată (TVA), pentru cele relative la procedura în faţa organelor Convenţiei.Guvernul a lăsat această chetiune la discreţia Curţii. Cât priveşte delegatul Comisie, el nu s-a pronunţat.Luând în considerare faptul că s-a pronunţat doar referitor la una din plângeri, Curtea, în rezultatul unei evaluări echitabile, a acordat reclamantului 20 000 FRF, inclusiv TVA.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Hotărăşte, în unanimitate, că articolul 6 § 1 este aplicabil în această speţă;Hotărăşte, ăn unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie, datorită faptului că cauza reclamantului nu a fost audiată în mod public;Hotărăşte, cu opt voturi pentru şi unul împotrivă, că nu există alte încălcări ale aceluiaşi articol în ceea ce priveşte cealaltă plângere a reclamantului;Hotărăşte, în unanimitate, că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă în ceea ce priveşte prejudiciul pretins;Hotărăşte, în unanimitate, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 20 000 (douăzeci mii) franci francezi pentru costuri şi cheltuieli;Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în cadrul audierii publice la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 26 septembrie 1995.
Semnat: Rolv Ryssdal
Preşedinte
Semnat: Herbert Petzold
Grefier
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulamentul A, expunerea opiniei parţial separate a Dlui Morenilla.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
A DLUI JUDECĂTOR MORENILLA
1. Regret de a-mi demonstra dezacordul cu majoritatea în ceea ce priveşte plângerea reclamantului în baza articolului 6 § 1 din Convenţie şi referitor la încălcarea dreptului său la o instanţă imparţială. În opinia mea, faptele cauzei denotă a încălcare a acestui articol.
2. Majoritatea (paragarful 38 al hotărârii) nu văd un motiv de suspiciune legitimă în circumstanţa când trei şi şapte membri ai secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor, care a decis în final asupra conduitei profesionale a Dlui Diennet şi i-a impus sancţiunea de interdicţie a exercitării medicinei pe parcursul a trei ani, au luat parte, în aceeaşi cauză, la adoptarea deciziei anterioare a acestei secţiuni.
3. O asemenea concluzie este, în opinia mea, contrară noţiunii de imparţialitate numită obiectivă, combinată cu „teoria aparenţelor” dezvoltată de Curte în special în hotărârile Piersack c. Belgiei din 1 octombrie 1982 (seria A, pag. 13-16, §§ 28-32), De Cubber c. Belgiei din 26 octombrie 1984 (seria A nr. 86, pag. 14-16, §§ 25-30) şi Hauschildt c. Danemarcei din 24 mai 1989 (seria A nr. 154, pag. 21-22, §§ 46-52) (vezi Marc-André Eissen, Jurisprudence relative à l'article 6 de la Convention, Curtea europeană a Drepturilor Omului, 1985, pag. 28-30).
4. În consecinţă, circumstanţele descrise justificau temerile reclamantului în ceea ce priveşte imparţialitatea instanţei care trebuia să judece în final asupra conduite profesionale. Am ajuns la concluzia că aşa-numitele circumstanţe trebuie să fie analizate din punctul de vedere subiectiv al atitudinii judecătorilor în faţa unei cauze pe care ei deja au examinat-o şi asupra căreia au decis anterior, sau ca ele să fie luate în considerare sub un unghi obiectiv, cel al justificării temerilor reclamantului în faţa „aparenţelor” parţialităţii unui organ al cărui trei membri din şapte deja l-au judecat şi l-au condamnat (vezi, printre altele, hotărârile susmenţionale De Cubber, pag. 13-14, § 24, şi Hauschildt, pag. 21, § 46).
5. Circumstanţa când cea de-a doau câdecizie practic este o reproducere textuală a celei dintâi – explicabil de altfel prin faptul că raportorul secţiunii disciplinare în componenţa de revizuire a făcut parte din prima componenţă a acestei secţiuni – fac această carenţă şi mai evidentă. Nu este deci vorba de o eventuală reavoinţă personală a celor trei membri faţă de Dl Diennet – care niciodată nu a afirmat aceasta -, dar de atitudinea lor faţă de cauză şi de convingerea lor personală cu privire la încălcarea regulilor deontologice imputate reclamantului.
6. Sub unghiul aprecierii obiective, circumstanţele descrise justificau un dubiu faţă de imparţialitatea celor trei membri la rejudecarea Dlui Diennet pentru acelaşi fapte. Ei trebuiau să fie recuzaţi: reclamantul avea dreptul legitim să aibă temeri de o lipsă a imparţialităţii datorită cunoaşterii profunde din partea lor a cauzei şi datorită deciziei pe care ei o adoptase la o etapă anterioară. Imparţialitatea jurisdicţiei putea fi un subiect de cauţiune şi „temerile reclamantului puteau fi considerate ca justificate obiectiv” (hotărârile Hauschildt menţionată mai sus, pag. 21, §§ 48-49, şi Thorgeir Thorgeirson c. Islandei din 25 iunie 1992, seria A nr. 239, pag. 23, § 51).
7. Majoritatea consideră că temerile celui interesat nu pot fi considerate ca „justificate obiectiv” şi au conchis absenţa încălcării. Ea se referă la hotărârea în cauza Ringeisen c. Austriei (hotărârea din 16 iulie 1971, seria A nr. 13) al cărui context era totuşi prea diferit de cel al speţei date: procedurile conduse de Dl Ringeisen urmăreau în rezultat să obţină aprobarea unui transfer de proprietate a terenurilor agricole şi prezentau deci un caracter pur civil, pe când Dl Diennet a fost pus sub urmărire pentru încălcarea regulilor deontologiei medicale. Curtea extinde astfel, fără explicaţii, asupra organelor disciplinare o tendinţă foarte recentă a jurisprudenţei sale (vezi fey c. Austriei din 24 februarie 1993, seria A nr. 255-A, pag. 12, § 30, Padovani c. Italiei din 26 februarie 1993, seria A, nr. 257-B, pag. 20, § 27, Nortier c. Olandei din 24 august 1993, seria A nr. 267, pag. 15-16, §§ 31-37, cu opinia mea concordantă, pag. 18-19, şi Saraiva de carvalho c. Portugaliei din 22 aprilie 1994, seria A nr. 286-B) deja cu greu conciliabilă cu doctrina anterioară dezvoltată în hotărârile Piersack, De Cubber, Hauschildt şi Thorgeir Thorgeirson menţionate mai sus. Această jurisprudenţă se referă cu toate aceastea doar la judecătorii în materie penală care, adoptând, la etapa anchetării cauzei, măsuri de detenţie provizorie împotriva unui suspect, erau chemaţi ulterior – în majoritatea acestor cauze, datorită şansei constituirii instanţelor judiciare sau schimbării personalului judiciar – să se pronunţe asupra culpabilităţii acuzatului vizat.
8. În cauza dată, nu este vorba de o adoptare a măsurilor de anchetă la o etapă anterioară procedurii, dar de decizii deja adoptate privind culpabilitatea, cu titlu disciplinar, de către judecătorii chemaţi din nou să judece cauza. Această interpretare a articolului 6 § 1 din Convenţie cu privire la dreptul la o instanţă imparţială face, în opinia mea, mai incertă jurisprudenţa noastră cu privire la determinarea acestui element esenţial al procesului echitabil.
[1] Cazul poartă numărul 25/1994/472/553. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie
[2] Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a protocolului 9 şi, după această dată, doar cauzelor care vizează Statele care nu sunt legate prin acest Protocol. El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
[1] Nota grefierului:
Full & Egal Universal Law Academy