CASE OF D.H. AND OTHERS v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA D.H. ŞI ALŢII împotriva REPUBLICII CEHE

(Cererea nr. 57325/00)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

13 noiembrie 2007

În cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în formațiune de Mare Cameră alcătuită din :

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Boštjan M. Zupančič,
Rıza Türmen,
Karel Jungwiert,
Josep Casadevall,
Margarita Tsatsa-Nikolovska,
Kristaq Traja,
Vladimiro Zagrebelsky,
Elisabeth Steiner,
Javier Borrego Borrego,
Alvina Gyulumyan,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger, judecători,
şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,

După ce a deliberat în la data de 17 ianuarie 2007 şi, respectiv, 19 septembrie 2007,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la cea din urmă dată :

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 57325/00) îndreptată împotriva Republicii Cehe, prin care optsprezece cetăţeni ai acestui Stat (« reclamanţii » - coordonatele lor sunt în anexă) au sesizat Curtea la 18 aprilie 2000, în virtutea articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi în faţa Curţii de Centrul european pentru drepturile Romilor, cu sediul la Budapesta, de Lordul Lester of Herne Hill QC, avocat, de Dl J. Goldston, membru al baroului din New-York, şi de Dl D. Strupek, avocat în baroul ceh. Guvernul ceh ( « Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, Dl V.A. Schorm.

3. Reclamanţii au pretins, printre altele, că au fost discriminaţi în exercitarea dreptului la instruire pe temei de rasă sau de origine etnică.

4. Cererea a fost atribuită secţiunii a doua a Curţii (articolul 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, în conformitate cu articolul 26 § 1 din Regulament, a fost constituită o cameră pentru examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenţie)

5. La data de 1 martie 2005, camera respectivă, după o audiere cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii (articolul 54 § 3 din Regulament), a declarat cererea parţial admisibilă.

6. La 7 februarie 2006, camera, alcătuită din Jean-Paul Costa, preşedinte, Andràs Baka, Ireneu Cabral Barreto, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Antonella Mularoni și Danutė Jočienė, judecători, precum şi Sally Dollé, grefierul de secţie, a pronunţat hotărârea prin care a statuat, cu şase voturi pentru și unul împotrivă, că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1.

7. La 5 mai 2006, reclamanţii au solicitat retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în virtutea articolului 43 din Convenţie. La 3 iulie 2006, un colegiu al Marii Camere a acceptat cererea.

8. Componenţa Marii Camere a fost stabilită conform articolelor 27 §§ 2 şi 3 din Convenţie şi 24 din Regulament. În cadrul deliberărilor finale, Kristaq Traja şi Josep Casadevall, supleanţi, i-au înlocuit pe Christos Rozakis şi Peer Lorenzen, care nu au avut posibilitate să participe în continuare la examinarea cauzei (articolul 24 § 3 din Regulament).

9. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii cu privire la fondul cauzei. De asemenea, au fost primite observaţii de la organizaţiile neguvernamentale : Asociaţia Internaţională Pas cu Pas [International Step by Step Association], Fundaţia pentru Educaţia Romilor [Roma Education Fund] şi Asociaţia Europeană de cercetări privind Educaţia în copilăria timpurie [European Early Childhood Education Research Association], Interights şi Human Rights Watch, Grupul Internaţional pentru drepturile minorităţilor [Minority Rights Group International], reţeaua Europeană împotriva Rasismului [European Network Against Racism] şi Oficiul European de Informare privind Romii [European Roma Information Office], precum şi Federaţia Internaţională a Ligilor Drepturilor Omului. Preşedintele le-a permis tuturor să intervină în procedura scrisă (articolele 36 § 2 din Convenţie şi 44 § 2 din Regulament). Guvernul a răspuns acestor comentarii (articolul 44 § 5 din Regulament).

10. La data de 17 ianuarie 2007, a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg,(articolul 59 § 3 din Regulament).

S-au prezentat în faţa Curţii :

– din partea Guvernului
DlV.A. Schorm, Agent,
Dle M. Kopsová,
Z. Kaprová,
J. Zapletalová,

Dnii R. Barinka,

P. Konůpka,Consilieri ;

– din partea reclamanţilor
LordLester de Herne Hill QC, avocat,
DniiJ. Goldston, avocat,
D. Strupek, avocat,Consilieri.

Curtea a audiat declaraţiile Lordului Lester de Herne Hill, Dlui Goldston şi Dlui Strupek, precum şi ale Dlui Schorm.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

11. Informaţiile cu privire la identitatea şi reşedinţa reclamanţilor sunt prezentate în anexă.

A. Contextul istoric

12. Conform documentelor disponibile pe pagina web a Diviziei pentru Romi şi Nomazi a Consiliului Europei, Romii provin din regiunile situate între nord-vestul Indiei şi platoul iranian. Primele urme scrise despre sosirea lor în Europa duc în secolul XIV. Actualmente, numărul lor este situat între opt şi zece milioane în Europa. Ei sunt prezenţi aproape în toate Statele membre ale Consiliului Europei. În unele ţări din Europa Centrală şi de Est, ei reprezintă peste 5 % din populaţie. Preponderent ei vorbesc romani, o limbă indo-europeană înţeleasă de o mare parte de Romii din Europa, în pofida numeroaselor sale variaţii. În general, romii vorbesc şi limba dominantă a regiunii în care locuiesc, sau chiar mai multe limbi.

13. Deşi sunt prezenţi în Europa din secolul XIV, Romii, deseori, nu sunt recunoscuţi de majoritatea societăţii ca un popor european cu drepturi depline. Ei au avut de suferit de-a lungul istoriei de respingere şi persecuție. Acest lucru a culminat cu tentativa naziştilor de a-i extermina definitiv, considerându-i pe romi drept o rasă inferioară. Ca urmare a secolelor de respingere romii, trăiesc astăzi în condiţii foarte dificile, deseori pe marginea societăţii ţărilor în care s-au stabilit, iar participarea lor la viaţa publică este extrem de limitată.

14. În Cehia, romii au statut de minoritate naţională, şi, prin urmare, beneficiază de drepturile speciale oferite minorităţilor naţionale. Consiliul pentru minorităţi naţionale, organul consultativ al guvernului ceh fără competenţă executivă, are sarcina de a apăra interesele minorităţilor naţionale şi, deci, ale minorităţii rome.

Cât priveşte numărul romilor care trăiesc actualmente în Republica Cehă, există un decalaj între statisticile oficiale bazate pe recensământ şi numărul estimat. Potrivit acestuia din urmă, disponibil pe pagina web a Consiliului guvernului ceh pentru minorităţi naţionale, comunitatea de romi numără între 150 000 şi 300 000 de persoane.

B. Şcolile speciale

15. Conform informaţiilor furnizate de guvernul ceh, după Primul Război Mondial au fost create şcoli speciale (zvláštní školy) pentru copiii care necesitau o atenţie specială, inclusiv pentru copii cu handicap mintal, dar şi social. Numărul elevilor plasaţi în aceste şcoli era în creştere (de la 23 000 în 1960 la 59 301 în 1988). Date fiind exigenţele şcolilor primare (základní školy) şi a selecției respective, până în 1989 majoritatea copiilor romi frecventau şcolile speciale.

16. În conformitate cu legea nr. 29/1984 cu privire la şcoli, şcolile speciale constituiau o categorie de şcoli specializate (speciální školy) şi erau destinate copiilor ce prezentau deficienţe mintale, care nu puteau fi instruiţi în şcolile primare « ordinare » sau specializate. În virtutea acestei legi, orientarea spre o asemenea instituţie era decisă de directorul şcolii, în baza rezultatelor unui test de capacităţi intelectuale ale copilului, efectuat într-un centru de consiliere psihopedagogică, şi sub rezerva consimţământului reprezentantului legal al copilului.

17. Ca urmare a trecerii la economia de piaţă din anii 1990, sistemul de şcoli speciale din Republica Cehă a cunoscut numeroase schimbări, care au avut repercusiuni şi asupra educaţiei elevilor romi. În 1995, Ministerul Educaţiei a elaborat o instrucţiune care prevedea cursuri suplimentare pentru elevii care au absolvit învăţământul obligatoriu într-o şcoală specială. Începând cu anul şcolar 1996/1997, pe lângă grădiniţe, şcoli primare şi speciale au fost înfiinţate clase pregătitoare pentru copiii din mediul social defavorizat. În 1998, a fost aprobat un program educativ alternativ pentru elevii de origine romă, plasaţi în şcolile speciale. În şcolile primare şi speciale au fost desemnaţi asistenţi-romi ai învăţătorilor pentru a ajuta învăţătorii şi a facilita comunicarea acestora cu familiile elevilor. În virtutea amendamentului nr. 19/2000 la legea cu privire la şcoli, intrat în vigoare la 18 februarie 2000, elevii care au absolvit învăţământul obligatoriu într-o şcoală specială puteau, de asemenea, fi admişi să studieze în instituţiile de învăţământ mediu, sub rezerva satisfacerii condiţiilor de admitere prevăzute pentru cursul de instruire ales.

18. Conform datelor furnizate de reclamanţi, care fuseseră obţinute din răspunsurile la chestionarele adresate în 1999 directorilor şcolilor speciale (opt la număr) şi primare (şaizeci şi nouă) din oraşul Ostrava, numărul total de elevi plasaţi în şcolile speciale din Ostrava se ridica la 1 360, dintre care 762 (sau 56 %) erau romi. În schimb, romii nu reprezentau decât 2,26 % din numărul total de 33 372 elevi care frecventau şcolile primare din Ostrava. În plus, deşi doar 1,8 % din elevii neromi erau înscrişi în şcolile speciale, procentajul romilor din Ostrava orientaţi spre aceste şcoli se ridica la 50,3 %. Astfel, un copil rom din Ostrava avuse de 27 de ori mai multe şanse să ajungă într-o şcoală specială decât un copil nerom.

Potrivit datelor colectate de Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe (ulterior Agenţia pentru drepturi fundamentale a Uniunii europene), în Republica Cehă mai mult de jumătate din copiii romilor frecventau şcoli speciale.

Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a menţionat, în raportul său din 26 octombrie 2005 că, potrivit estimărilor neoficiale, romii reprezintă până la 70 % din elevii înscrişi în şcolile speciale.

În fine, conform unei comparaţii a datelor colectate de OCDE în 1999 privind situaţia în cincisprezece ţări, printre care ţări europene, asiatice şi nord-americane (comparaţie citată în observaţiile prezentate de Asociaţia Internaţională Pas cu Pas, Fundaţia pentru Educaţia Romilor şi Asociaţia Europeană de cercetări privind Educaţia în copilăria timpurie)[1], Republica Cehă era clasată pe locul doi în ceea ce priveşte plasarea în şcolile speciale a copiilor cu deficienţe organice şi pe locul trei în ceea ce priveşte şcolarizarea în instituţiile speciale a copiilor cu dificultăţi de învăţare. În afară de aceasta, printre cele opt ţări care au furnizat informaţii privind şcolarizarea copiilor a căror dificultăţi îşi au rădăcinile în factori sociali, Republica Cehă era unica care a recurs la şcoli speciale ; alte ţări utilizau aproape în exclusivitate şcolile ordinare pentru educarea acestor copii.

C. Situaţia de fapt din speţă

19. Între 1996 şi 1999, reclamanţii fuseseră înscrişi în şcoli speciale din Ostrava, direct sau după au învăţat o anumită perioadă în instituţii de învăţământ primar.

20. Din dosar rezultă că părinţii reclamanţilor au consimţit să-şi orienteze copiii spre o şcoală specială, în unele cazuri au solicitat expres o asemenea măsură. Consimţământul a fost exprimat prin aplicarea unei semnături pe un formular precompletat. În cazul reclamanţilor menţionaţi la numerele 12 şi 16, datele care figurau în formulare erau posterioare datelor deciziilor prin care copiii fuseseră plasaţi în şcolile speciale. În ambele cazuri, această dată era corectată cu un creion, o dată cu menţiunea învăţătoarei care invoca o greşeală de tipar.

Decizia de plasare fusese luată apoi de directorul şcolii speciale respective, care făcea referire la recomandările care proveneau de la centrele de consiliere psihopedagogică, în care reclamanţii fuseseră supuşi testelor psihologice. Dosarele şcolare includeau un raport privind acest examen, cu rezultatele testelor comentate de examinator, desenele realizate de copii şi, în mai multe cazuri, un chestionar adresat părinţilor.

Deciziile scrise cu privire la plasament fuseseră notificate părinţilor reclamanţilor. Ele conţineau o instrucţiune privind posibilitatea înaintării unui apel, drept pe care nu l-a exercitat niciunul dintre ei.

21. La data de 29 iunie 1999, reclamanţii au primit o scrisoare din partea autorităţilor şcolare prin care erau informaţi despre posibilitatea de transfer de la o şcoală specială la o şcoală primară. Se pare că patru dintre ei (menţionaţi în anexă la numerele 5, 6, 11 şi 16) au susţinut cu succes testele de aptitudine şi au frecventat în continuare şcoli normale.

22. În procedurile de apel şi recurs care sunt prezentate mai jos, reclamanţii au fost reprezentaţi de către un avocat care a acţionat în baza unei procuri semnate de părinţii acestora.

1. Acţiuni de revizuire în afara procedurii ordinare de recurs

23. La data de 15 iunie 1999, reclamanţii, cu excepţia celor menţionaţi în anexă la numerele 1, 2, 10 şi 12, au adresat oficiului pentru şcoli (Školský úřad) din Ostrava o cerere prin care solicitau reexaminarea, în afara procedurii ordinare de recurs (přezkoumání mimo odvolací řízení), a deciziilor administrative relative la plasarea lor în şcoli speciale. În opinia reclamanţilor, capacităţile intelectuale ale acestora nu au fost testate corespunzător şi reprezentanţii lor nu au fost suficient informaţi despre consecinţele consimţământului la plasarea în şcoli speciale. Astfel, ei au cerut anularea deciziilor atacate, pretinzând că acestea nu satisfăceau exigenţele legii şi încălcau dreptul lor la instruire fără discriminare.

24. La data de 10 septembrie 1999, oficiul pentru şcoli a înştiinţat reclamanţii că deciziile atacate erau conforme cu legislaţia, condiţiile de introducere a acţiunii în afara procedurii ordinare de recurs nefiind întrunite în cazul lor.

2. Recursul constituţional

25. La data de 15 iunie 1999, reclamanţii menţionaţi în anexă de la numărul 1 până la 12 au introdus un recurs constituţional. Ei s-au plâns, în special, că au fost supuşi unei discriminări de facto ca rezultat al funcţionării generale a sistemului de învăţământ special. În această privinţă, ei au invocat, printre altele, articolele 3 şi 14 din Convenţie şi articolul 2 din Protocolul nr. 1. Deşi admiteau faptul că nu au introdus apel împotriva deciziilor relative la plasamentul lor în şcoli speciale, reclamanţii pretindeau că nu au fost suficient de informaţi despre consecinţele unei asemenea plasări şi susţineau (referitor la condiţiile de epuizare a căilor de recurs) că în speţă era vorba despre o situaţie de încălcare continuă şi că această problemă a depăşit cu mult propriile interese.

În recursul lor, reclamanţii subliniau că plasamentul lor în şcoli speciale a fost efectuat în conformitate cu o practică bine stabilită în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor legale pertinente care, în opinia lor, aveau drept consecinţă o segregare şi o discriminare rasială care de facto se exprima prin existenţa a două sisteme şcolare paralele pentru membrii diferitor grupuri rasiale, altfel spus şcoli speciale pentru romi şi şcoli primare « normale » pentru populaţia majoritară. Această diferenţă de tratament nu era bazată pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, constituia un tratament degradant şi îi priva de dreptul la instruire (din cauza că programul urmat în şcolile speciale era la cel mai scăzut nivel, şi din cauza imposibilităţii reîntoarcerii într-o şcoală primară şi de urmare a studiilor medii în altă instituţie decât într-un centru de învăţământ). Considerându-se victime ale unei educaţii neadecvate şi ale unui atentat la demnitate, reclamanţii solicitau Curţii constituţionale (Ústavní soud) să constate încălcarea drepturilor invocate, să anuleze deciziile relative la plasarea lor în şcoli speciale, să interzică reclamaţilor (şcolile speciale în cauză, oficiul pentru şcoli din Ostrava şi Ministerul Educaţiei) să continue să le încalce drepturile, şi să le ordone să restabilească statu quo ante, oferindu-le copiilor vizaţi o instruire compensatorie.

26. În memoriile depuse la Curtea constituţională, şcolile speciale vizate subliniau că toţi reclamanţii fuseseră înscrişi în baza recomandării unui centru de consiliere psihopedagogică şi cu consimţământul reprezentanţilor lor, şi că aceştia din urmă au fost notificaţi în mod corespunzător despre deciziile respective, împotriva cărora ei nu au formulat un apel. Conform acestor şcoli, reprezentanţii reclamanţilor fuseseră informaţi despre diferenţa dintre programul şcolilor speciale şi cel al şcolilor primare, iar aprecierea elevilor (în vederea unui eventual transfer la o şcoală primară) se discuta la reuniunile pedagogice cu regularitate. A fost menţionat, printre altele, că unii dintre reclamanţi (cei menţionaţi în anexă de la numărul 5 până la 11) fuseseră avertizaţi despre posibilitatea transferării într-o şcoală primară.

Oficiul pentru şcoli a observat în memoriul său că şcolile speciale erau persoane juridice, că deciziile atacate cuprindeau o instrucţiune referitoare la posibilitatea introducerii unui apel şi că reclamanţii nu au contactat niciodată autorităţile inspecţiei şcolare.

Ministerul Educaţiei contestă orice discriminare şi reaminteşte tendinţa părinţilor copiilor romi de a avea o atitudinea mai curând negativă faţă de activitatea şcolară. El afirmă că plasamentul fiecărui elev într-o şcoală specială a fost precedat de un bilanţ al capacităţilor intelectuale ale acestuia şi consimţământul părinţilor a avut o importanţă decisivă. El a mai menţionat, în continuare, că în şcolile din Ostrava activează optsprezece asistenţi pedagogi de origine romă.

27. În memoriul final, reclamanţii au observat că nimic din dosarul lor şcolar nu demonstrează o monitorizare regulată în vederea transferării lor eventuale într-o şcoală primară, că rapoartele centrelor de consiliere psihopedagogică nu conţineau nicio informaţie cu privire la testele utilizate şi că recomandările lor referitoare la plasarea într-o şcoală specială se bazau pe mai multe criterii, cum ar fi cunoaşterea insuficientă a limbii cehe, atitudinea prea tolerantă a părinţilor, mediul social neadaptat, etc. De asemenea, ei susţineau că deficitul lor de educaţie făcea, practic, imposibil orice transfer într-o şcoală primară, şi că diferenţele sociale sau culturale nu puteau justifica pretinsa diferenţă de tratament.

28. La data de 20 octombrie 1999, Curtea constituţională a respins recursul reclamanţilor, parţial pentru lipsa vădită de temei şi parţial din cauza incompetenţei sale. Totuşi, ea a invitat autorităţile administrative competente să studieze propunerile reclamanţilor într-o modalitate aprofundată şi eficientă.

a) Cât priveşte plângerea referitoare la încălcarea drepturilor reclamanţilor din cauza plasării lor în şcoli speciale, Curtea constituţională a observat că doar cinci decizii erau concret vizate de recurs, şi, deci, a considerat că nu este competentă să se pronunţe asupra cauzei reclamanţilor care nu au atacat deciziile respective.

Referitor la alţi cinci reclamanţi (menţionaţi în anexă la numerele 1, 2, 3, 5 şi 9), care au atacat deciziile relative la plasarea în şcolile speciale, Curtea constituţională a decis să treacă cu vederea faptul că ei nu au introdus apeluri împotriva acestor decizii, considerând că recursul depăşea efectiv propriile lor interese. În opinia acestei jurisdicţii, din dosar, totuşi, nu rezulta că prevederile legale pertinente fuseseră interpretate sau aplicate într-un mod neconstituţional, dat fiind faptul că deciziile vizate fuseseră emise de către directori competenţi, în baza recomandărilor centrelor de consiliere psihopedagogică şi cu consimţământul reprezentanţilor reclamanţilor.

b) În ceea ce priveşte plângerile referitoare la monitorizarea şcolară insuficientă şi la discriminarea rasială, jurisdicţia constituţională a menţionat că nu are rolul de a aprecia contextul social global şi că reclamanţii nu şi-au susținut pretenţiile cu probe concrete. De asemenea, ea a relevat că deciziile de plasament a reclamanţilor în şcoli speciale erau susceptibile de apel, şi că aceştia nu au exercitat această posibilitate. Cât priveşte obiecţia referitoare la lipsa de informare privind consecinţele plasamentului în şcolile speciale, ea a considerat că reprezentanţii reclamanţilor ar fi putut obţine aceste informaţii dacă ar fi cooperat cu şcoala şi că din dosar nu rezultă că ei manifestaseră interes pentru un eventual transfer în şcolile primare. Această parte a cererii fusese deci considerată vădit neîntemeiată.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Legea nr. 29/1984 (numită « legea cu privire la şcoli »), abrogată prin legea nr. 561/2004 intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005

29. Până la data de 18 februarie 2000, articolul 19 § 1 enunţa că puteau fi admişi la studii în instituţiile de învăţământ mediu, elevii care şi-au absolvit cu succes studiile într-o şcoală primară.

În urma amendamentului nr. 19/2000, intrat în vigoare la 18 februarie 2000, articolul 19 § 1 modificat prevedea că puteau fi admişi la studii, în şcoli medii, elevii care şi-au absolvit studiile obligatorii şi au demonstrat în cadrul unei proceduri de admitere că satisfac condiţiile prevăzute pentru cursul de instruire ales.

30. În termenii articolului 31 § 1, şcolile speciale erau destinate copiilor care prezentau deficienţe mintale (rozumové nedostatky) de natură să-i împiedice să urmeze învăţământul predat într-o şcoală primară normală sau într-o şcoală primară specializată (speciální základní škola) destinată copiilor bolnavi, handicapaţi sau cu deficienţe senzoriale.

B. Legea nr. 561/2004 (numită « legea cu privire la şcoli »)

31. Această nouă lege cu privire la şcoli nu mai prevedea şcolile speciale care existau înainte de intrarea sa în vigoare. De acum înainte, învăţământul elementar era predat în şcolile primare şi şcolile primare specializate, ultimele fiind destinate copiilor ce sufereau de un handicap mintal grav sau de mai multe handicapuri şi elevilor autişti.

32. Articolul 16 cuprinde prevederi relative la educaţia copiilor cu necesităţi specifice. Conform alineatului 1, se au în vedere copiii cu un handicap sau care erau defavorizaţi din punct de vedere al sănătăţii sau pe plan social. În virtutea articolului 16 § 4, este considerat ca fiind defavorizat pe plan social în scopurile acestei legi, în special, un copil ce provine dintr-un mediu familial cu un nivel socio-cultural scăzut şi expus la fenomene sociale patologice. Conform alineatului 5 din acest articol, existenţa necesităţilor educative specifice este determinată de un centru de orientare şcolară.

33. Alte dispoziţii ale acestei legi prevăd măsuri cum ar fi asistenţii pedagogi, un program educativ individual, clase pregătitoare destinate elevilor defavorizaţi pe plan social care sunt la începutul şcolarizării obligatorii, şi cursuri suplimentare pentru cei care nu au absolvit învăţământul elementar.

C. Decretul nr. 127/1997 cu privire la şcolile specializate, abrogat prin decretul nr. 73/2005 intrat în vigoare la 17 februarie 2005

34. Conform articolului 2 § 4, erau destinate elevilor cu handicap mintal şcolile-grădiniţe specializate (speciální mateřské školy), şcolile speciale, şcolile auxiliare (pomocné školy), centrele de învăţământ (odborná učiliště) şi şcolile practice (praktické školy).

35. În termenii articolului 6 § 2, dacă pe parcursul şcolarizării elevului survenea o schimbare în natura handicapului acestuia sau dacă şcoala specializată nu mai corespundea gradului acestui handicap, directorul şcolii frecventate de acest elev era obligat, după o întrevedere cu reprezentantul copilului, să propună orientarea acestui elev spre o altă şcoală specializată sau o instituţie normală.

36. Articolul 7 § 1 prevedea ca decizia referitoare la orientarea sau reorientarea unui elev spre o şcoală specială să fie luată de directorul şcolii, sub rezerva consimţământului reprezentantului legal al copilului. Conform alineatului 2, propunerea de plasare a unui elev într-o şcoală specială, printre altele, putea fi prezentată directorului de către reprezentantul legal al copilului, școala pe care elevul o frecventa, centrul de consiliere psihopedagogică, o instituţie medicală, autorităţile pentru familie şi copii, un centru de asistenţă socială, etc. În virtutea articolului 7 § 3, în cazul în care elevul nu a fost plasat într-o şcoală specială, directorul notifica această decizie reprezentantului legal al elevului, precum şi autorităţii şcolare competente sau comunităţii unde locuia elevul. După consultarea autorităţilor comunei, autoritatea şcolară elabora o propunere cu privire la şcoala în care copilul ar trebui să-şi facă studiile obligatorii. Alineatul 4 din articolul 7 prevede că centrul de consiliere psihopedagogică adună toate documentele necesare deciziei şi înaintează o propunere directorului cu privire la plasamentul elevului în tipul corespunzător de şcoală.

D. Decretul nr. 73/2005 cu privire la educaţia copiilor, elevilor şi studenţilor cu nevoi educative specifice şi a copiilor, elevilor şi studenţilor dotaţi

37. În termenii articolului 1, educaţia elevilor şi copiilor cu nevoi specifice în această privinţă este asigurată cu ajutorul măsurilor de susţinere, care depăşesc sau sunt diferite de măsurile pedagogice şi organizaţionale individuale puse în aplicare în şcolile ordinare.

38. Articolul 2 enunţă că educaţia specială este oferită copiilor a căror nevoi educative specifice au fost stabilite prin intermediul unui examen pedagogic sau psihologic efectuat într-un centru de orientare şcolară, dacă amploarea şi gravitatea acestor nevoi justifică supunerea acestor elevi unui regim de educaţie specială.

E. Practica internă la momentul faptelor

1. Examenul psihologic

39. Examinarea capacităţilor intelectuale efectuată într-un centru de consiliere psihopedagogică, sub rezerva consimţământului reprezentantului legal al copilului, nu era nici obligatorie, nici automată. Recomandarea de a supune un copil unui asemenea examen venea, în general, din partea învăţătorilor prezenţi la momentul primei înscrieri a copilului la şcoală, sau din partea învăţătorilor care au constatat eşecuri la copil în perioada frecventării unei şcoli primare ordinare, sau din partea medicilor pediatri.

40. În opinia reclamanţilor, care citau experţi în acest domeniu, testele de obicei utilizate erau variante ale « Scălii Wechsler de inteligenţă pentru copii – cea de-a treia ediţie » (Wechsler Intelligence Scale for Children (PDW şi WISC-III)) şi ale « Testului de inteligenţă Stanford-Binet » (Stanford-Binet Intelligence Test). Sprijinindu-se pe diverse opinii, inclusiv ale mai multor învăţători şi psihologi, precum şi ale directorului departamentului pentru şcoli speciale de la Ministerul Educaţiei din Cehia (în funcţie în februarie 1999), reclamanţii afirmau că testele utilizate nu erau nici obiective, nici fiabile, deoarece fuseseră elaborate doar pentru copiii cehi, fără să fi fost recent standardizate sau validate în scopul examinării copiilor romi. Mai mult decât atât, nu fusese luată nicio măsură care să permită copiilor romi să depăşească, în timpul examenului, obstacolele culturale şi lingvistice şi nu existau nici directive care să limiteze elementele discreţionare în administrarea acestor teste şi în interpretarea rezultatelor lor. Reclamanţii atrag atenţia şi asupra raportului din 2002, al Inspecţiei şcolare cehe, care releva că, în şcolile speciale continuau să fie plasaţi copii fără deficienţe mintale semnificative.

41. În raportul prezentat de Republica Cehă, la data de 1 aprilie 1999, în conformitate cu articolul 25 § 1 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, a fost menţionat că testele psihologice « sunt elaborate pentru populaţia majoritară şi nu ţin cont de particularităţile romilor ».

Comitetul consultativ al Convenţiei respective a indicat în primul său aviz cu privire la Republica Cehă, publicat la 25 ianuarie 2002, că, deşi şcolile speciale fusese destinate copiilor cu handicap mintal, se pare că mulţi copii romi care nu suferă de un asemenea handicap fuseseră plasaţi în aceste instituţii, din cauza unei diferenţe lingvistice sau culturale reale sau presupuse în raport cu majoritatea. Comitetul a subliniat că « şcolarizarea copiilor în asemenea instituţii ar trebui interveni doar în caz de absolută necesitate, şi după realizarea testelor metodice, obiective şi aprofundate ».

În cel de-al doilea aviz cu privire la Republica Cehă, publicat la 26 octombrie 2005, comitetul consultativ a observat : « Autorităţile deja au procedat la revizuirea testelor utilizate pentru evaluarea nivelului de aptitudini intelectuale ale copiilor la începutul şcolarizării lor, precum şi a metodologiei aferente astfel, încât să fie evitată utilizarea lor abuzivă, în detrimentul copiilor romi ». Totodată, el a notat cu îngrijorare că « Corectarea testelor psihologice utilizate în acest context nu au avut consecinţe remarcabile. Conform estimărilor neoficiale, Romii reprezintă până la 70 % din numărul elevilor înscrişi în şcolile speciale, ceea ce, dacă să luăm în considerare procentajul Romilor în cadrul populaţiei, produce îndoieli cu privire la caracterul adecvat al testelor în cauză sau la metodologia aferentă. »

 42. În raportul său cu privire la Republica Cehă, publicat la 21 martie 2000, Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei (ECRI) relevă că orientarea copiilor romi spre filiera şcolilor speciale este, aparent, deseori aproape mecanică. Conform ECRI, rezultatele proaste obţinute de aceşti copii la testele de aptitudine preşcolară ar putea fi explicate prin faptul că, în Republica Cehă, majoritatea copiilor romi nu sunt şcolarizaţi în grădiniţe. ECRI consideră, prin urmare, că ar trebui studiată cu atenţie orientarea copiilor romi spre instituţii speciale destinate copiilor care suferă de retard mintal, în scopul de a verifica dacă testele utilizate sunt echitabile şi dacă capacităţile reale ale fiecărui copil sunt evaluate corect.

Următorul raport cu privire la Republica Cehă, publicat de ECRI în iunie 2004, notează că testul ce vizează evaluarea nivelului mintal al copiilor, elaborat de Ministerul ceh al Educaţiei, nu este obligatoriu şi nu reprezintă decât o parte din totalitatea mijloacelor şi metodelor recomandate centrelor de consiliere psihopedagogică.

43. În raportul său final cu privire la situaţia în materie de drepturile omului ale Romilor, Sinti şi Călătorilor din Europa, din 15 februarie 2006, Comisarul pentru Drepturile Omului constată că « deseori, copiii romi sunt plasaţi în clase pentru copii cu necesităţi speciale fără o evaluare psihologică sau pedagogică adecvată, criteriile reale fiind originea lor etnică ».

44. Conform observaţiilor prezentate de Asociaţia Internaţională Pas cu Pas, Fundaţia pentru Educaţia Romilor şi Asociaţia Europeană de cercetări privind Educaţia în copilăria timpurie, ţările din Europa centrală de Est şi de Sud-Est de obicei nu au o definiţie naţională uniformă a noţiunii de « deficienţă » (în raport cu plasamentul copiilor în şcoli speciale) şi aplică definiţii care stabilesc o legătură între deficienţe şi originea socioculturală a copilului, astfel deschizând calea pentru practici discriminatorii. Datele privind copiii cu deficienţe sunt în mare parte luate din surse administrative în loc de a rezulta dintr-o evaluare aprofundată a caracteristicilor proprii copilului. Astfel, recurgerea la un test unic şi la practici de segregare era o practică obişnuită în anii 1990.

Asociaţiile care au prezentat observaţii au pretins că metoda aplicată în regiunea Ostrava pentru a plasa copiii romi în şcoli speciale era contrară indicatorilor metodelor eficiente de evaluare, cunoscute la mijlocul anilor 1990. Ca exemplu, ar putea fi citată lista indicatorilor publicată în 1987 de Asociaţia naţională pentru educaţia tinerilor copii – Statele Unite (Asociația națională pentru educația copiilor). Această listă a fost ulterior preluată de Alianţa Globală pentru educaţia tinerilor copii (Alianța globală pentru educația copiilor), care cuprinde organizații din Europa şi, în special, din Republica Cehă. Ea include: principiile etice destinate să orienteze metodele de evaluare ; utilizarea instrumentelor de evaluare pentru scopurile prevăzute şi modalitatea de a corespunde criteriilor de calitate profesională ; adaptarea evaluării la vârsta şi la alte caracteristici ale elevilor supuşi evaluării ; recunoaşterea faptului că ceea ce este evaluat este important din punct de vedere educativ, precum şi pentru dezvoltarea copilului ; recurgerea la datele evaluării pentru a înţelege şi a ameliora învățarea ; colectarea datelor într-un mediu şi în situaţii ce corespund performanţelor reale ale copilului ; utilizarea surselor multiple de date colectate de-a lungul timpului în scopul evaluării ; stabilirea unei legături între selectare şi monitorizare ; utilizarea limitată a testelor concepute în considerarea a ceea ce constituie « norma » ; informarea adecvată a personalului şi a familiilor implicate în evaluare.

Astfel, evaluarea copiilor romi în regiunea Ostrava nu a ţinut cont de limba şi cultura persoanelor vizate sau de experienţele lor anterioare de învăţare sau de ignoranţa lor referitoare la exigenţele situaţiei de evaluare. A fost utilizată o singură sursă de date şi nu mai multe. Evaluarea s-a desfăşurat o singură dată şi nu pe o durată de timp. Elementele de informare nu au fost colectate dintr-un mediu realist sau autentic în cadrul căruia copiii şi-ar fi putut demonstra aptitudinile. O importanţă nejustificată a fost acordată testelor standardizate, elaborate pentru alte populaţii, şi pentru utilizare individuală.

Conform studiilor citate în observaţiile sale (UNICEF, Innocenti Insight, 2005 ; Salvați Copiii, Negarea dreptului la un viitor? Dreptul la educație al copiilor romi/țigani și nomazi, 2001 ; D.J. Losen și G. Orfield (2002), Introducere : Inegalitatea rasială în învățământul special, Cambridge, MA: Harvard Education Press), plasarea exagerată a elevilor din anumite categorii în şcoli speciale rezultă dintr-o serie de factori, printre care « prejudecăţile rasiale inconştiente ale autorităţilor şcolare, inegalităţi considerabile ale resurselor, recurgerea nejustificată la « IQ » şi la alte instrumente de evaluare, reacţia neadecvată a educatorilor la presiunea testelor cu impact ridicat şi diferenţele de putere dintre părinţii care aparţin unei minorităţi şi autorităţile şcolare ».

45. În opinia Guvernului, unificarea normelor europene referitoare la activităţile psihologilor este în curs de desfăşurare şi autorităţile au luat toate măsurile pentru a se asigura că testele psihologice vor fi practicate de către specialişti corect instruiţi, posesori ai diplomelor universitare conforme celor mai recente norme profesionale şi morale din domeniul lor. În afară de aceasta, cercetările făcute în 1997 de experţii cehi, la solicitarea Ministerului Educaţiei, au arătat că aceşti copii romi supuşi unui test clasic de inteligenţă (WISC-III) au obţinut rezultate nesemnificativ mai mici în comparaţie cu cele ale copiilor cehi neromi (un punct pe scara IQ).

2. Consimţământul la plasament într-o şcoală specială

46. În conformitate cu articolul 7 din Decretul nr. 127/1997 cu privire la şcolile specializate, aplicabil la momentul faptelor, consimţământul reprezentantului legal al copilului era o conditio sine qua non pentru plasarea acestuia din urmă într-o şcoală specială. Reclamanţii menţionează că legislaţia cehă nu cerea prezentarea consimţământului în formă scrisă, nici ca acesta să fie precedat de informaţii cu privire la educaţia oferită în şcolile speciale sau cu privire la consecinţele şcolarizării copilului într-o asemenea instituţie.

47. ECRI a observat în raportul său cu privire la Republica Cehă, publicat în martie 2000, că părinţii romi deseori încurajau orientarea copiilor lor spre filiera şcolilor speciale, parţial în scopul de a evita relele tratamente la care erau supuşi copiii lor în şcolile normale din partea altor copii care nu aparțineau comunităţii romilor, precum şi izolarea copiilor în raport cu alţi copii romi din cartier, dar, parţial, din cauza unui interes relativ scăzut faţă de problemele educative..

În raportul său cu privire la Republica cehă, publicat în iunie 2004, ECRI relevă că părinţii copiilor romi, atunci când decid dacă să dea sau nu consimţământul, nu posedă întotdeauna informaţii « privind consecinţele negative pe termen lung pe care o poate avea trimiterea copiilor lor în aceste şcoli (...), care deseori le sunt prezentate (...) ca o oportunitate pentru ca acestor copii să li se acorde o atenţie particulară şi să fie împreună cu alţi copii romi ».

48. Conform informaţiilor colectate de Federaţia internaţională a ligii drepturilor omului de la organizaţia sa cehă afiliată, multe şcoli din Republica cehă sunt reticente faţă de primirea copiilor romi. Această atitudine se explică prin reacţia părinţilor copiilor neromi, în numeroase cazuri aceştia retrăgându-şi copiii din şcolile respective din cauza unor temeri că nivelul şcolii va scădea după venirea copiilor romi sau, mai simplu, din cauza prejudecăţilor faţă de romi. În acest context copiii romi sunt supuşi unor teste ce tind să verifice capacităţile lor pentru a-i înscrie în filierele generale de învăţământ şi după rezultatele cărora părinţii sunt încurajaţi să-şi înscrie copiii în instituţii speciale. Alegerea părinţilor, acolo unde este făcută o asemenea alegere, de a-şi orienta copiii spre şcoli speciale, este în concordanţă cu dorinţa administraţiilor şcolare de a nu primi un număr de copii romi care ar putea determina părinţii copiilor neromi să-şi retragă copiii.

3. Consecinţe

49. În şcolile speciale, elevii urmează deseori un program specific, adaptat capacităţilor lor intelectuale. După absolvirea învăţământului obligatoriu în acest tip de instituţie, elevii îşi pot continua studiile în centre de învăţământ sau, după 18 februarie 2000, în alte şcoli medii (sub rezerva de a demonstra, în cadrul procedurii de admitere, că satisfac condiţiile prevăzute pentru cursul de învăţământ ales).

Mai mult, articolul 6 § 2 din decretul nr. 127/1997 prevede că, dacă pe parcursul şcolarizării elevului survenea o schimbare în natura handicapului acestuia sau dacă şcoala specializată nu mai corespundea gradului acestui handicap, directorul şcolii frecventate de acest elev era obligat, după o întrevedere cu reprezentantul copilului, să propună orientarea acestui elev spre o altă şcoală specializată sau o instituţie ordinară.

50. În raportul său final privind situaţia în domeniul drepturilor omului pentru Romi, Sinti şi Nomazi, din 15 februarie 2006, Comisarul pentru Drepturile Omului menţionează că « faptul de a fi plasaţi în şcoli (...) speciale face ca aceşti copii deseori să urmeze un program şcolar mai puţin ambiţios decât cel pentru clasele normale, ceea ce le reduce perspectivele în materie de educaţie şi, (...) uneori, posibilitatea de a-şi găsi un eventual loc de muncă. Plasarea automată a copiilor romi în clase pentru copii cu necesităţi speciale, probabil, va aprofunda stigmatizarea, etichetând copiii romi ca fiind mai puţin inteligenţi şi mai puţin capabili. În acelaşi timp, educaţia segregată privează copiii romi şi copiii neromi de posibilitatea de a se cunoaşte şi de a învăţa să trăiască ca cetăţeni egali. Ea exclude copiii romi din societatea normală deja din fragedă copilărie, sporind riscul pentru aceştia de a fi prinşi în acest cerc vicios al marginalizării. »

51. Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a menţionat în cel de-al doilea aviz cu privire la Republica Cehă, publicat la 26 octombrie 2005, că plasamentul în şcolile speciale « face mai dificil accesul copiilor romi la alte nivele de educaţie şi, din această cauză, diminuează perspectiva lor de integrare socială. Deşi legislaţia în vigoare nu mai creează obstacole la trecerea elevilor care au absolvit aceste şcoli spre învăţământul mediu obişnuit, nivelul educaţiei obţinute în şcolile « speciale » nu le permite, în general, să facă faţă exigenţelor nivelului mediu, ceea ce în majoritatea cazurilor generează un abandon şcolar. »

52. Conform observaţiilor prezentate de Asociaţia Internaţională Pas cu Pas şi Asociaţia Europeană de cercetări privind Educaţia în copilăria timpurie, plasamentul copiilor în şcoli speciale unde există segregare este o ilustrare a grupării elevilor în conformitate cu aptitudinile lor (« tracking »), la care se recurge la o etapă precoce. În speţă, această grupare consta în plasarea, de la o vârstă fragedă, a copiilor despre care se crede că ar avea « aptitudini scăzute » sau un « potenţial scăzut » în şcoli speciale. O asemenea practică sporeşte nedreptatea şcolară, deoarece ea produce efecte deosebit de negative asupra nivelului de educaţie a copiilor defavorizaţi (a se vedea, printre altele, Comunicarea Comisiei europene către Consiliu şi către Parlamentul european despre eficacitatea şi echitatea sistemelor europene de educaţie şi formare, COM/2006/0481, 8 septembrie 2006). Printre consecinţele cu termen lung al acestui tracking figurează orientarea elevilor spre forme de educaţie şi formare mai puţin prestigioase, precum şi excluderea precoce din sistemul şcolar, ceea ce poate contribui la crearea unei construcţii sociale de eşec.

53. În observaţiile prezentate Curţii, organizaţiile Grupului Internaţional pentru Drepturile Minorităţilor, reţeaua Europeană împotriva rasismului şi Oficiul European de Informare a Romilor notează că în şcolile speciale copiii urmează un program şcolar simplificat care se crede că este adaptat nivelului lor scăzut de dezvoltare intelectuală. Astfel, în Republica Cehă, de la copiii care frecventează şcolile speciale, nu se aşteaptă ca ei să cunoască alfabetul sau cifrele de la 1 la 10 înainte de cel de-al treilea sau al patrulea an şcolar, pe când copiii şcolarizaţi în instituţiile ordinare își însuşesc aceste cunoştinţe la cursurile pregătitoare.

III. TEXTELE CONSILIULUI EUROPEI

A. Comitetul Miniştrilor

Recomandarea nr. R (2000) 4 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind educaţia copiilor romi/ţigani din Europa (adoptată de Comitetul Miniştrilor, la 3 februarie 2000, la cea de-a 696-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor)

54. Această recomandare prevede următoarele :

« Comitetul Miniştrilor, în baza prevederilor Articolului 15 b al statutului Consiliului Europei,

Considerând că scopul Consiliului Europei constă în realizarea unei unităţi mai mari între membrii săi şi că acest scop poate fi atins în special prin acţiuni comune în domeniul educaţiei;

Recunoscând necesitatea urgentă de a construi baze noi ale viitoarelor strategii educaţionale adresate romilor/țiganilor din Europa, având în vedere în primul rând rata ridicată de analfabetism sau semi-analfabetism a acestora, abandonul şcolar, procentul scăzut de elevi care termină învăţământul primar, precum şi existenţa în continuare a unui procent ridicat de absenteism şcolar;

Având în vedere faptul că problemele cu care se confruntă romii/ţiganii în domeniul învăţământului sunt, de cele mai multe ori, rezultatul politicilor educaţionale din trecut, care au condus ori la asimilarea ori la separarea copiilor romi/ţigani în şcoală pe motiv că ar fi fost “handicapaţi socio-cultural”;

Considerând că poziţia dezavantajată a romilor/țiganilor în societăţile europene nu poate fi depăşită decât prin garantarea egalităţii şanselor pentru copiii romi/ţigani în domeniul educaţiei;

Considerând că educaţia copiilor romi/ţigani trebuie să constituie o prioritate în cadrul politicilor naţionale adresate romilor/țiganilor;

Având în vedere că politicile destinate soluţionării problemelor cu care se confruntă romii/țiganii în domeniul educaţiei trebuie să fie multilaterale şi bazate pe înţelegerea faptului că problema şcolarizării copiilor romi/ţigani depinde de un ansamblu de factori şi de condiţii prealabile, cum ar fi cei de natură economică, socială, culturală şi lupta împotriva rasismului şi a discriminării;

Având în vedere că politicile educaţionale adresate copiilor romi/ţigani trebuie sprijinite printr-o politică activă în ce priveşte educaţia adulţilor şi învăţământul profesional;

(...)

Recomandă guvernelor Statelor membre :

– să respecte în cadrul aplicării politicilor lor educaţionale principiile stabilite în anexa la prezenta recomandare;

– să supună prezenta recomandare atenţiei instituţiilor publice competente din respectivele state membre, prin proceduri naţionale adecvate.»

55. Pasajele pertinente din anexa la Recomandarea nr. R (2000) 4 prevăd următoarele :

« Principii directoare ale unei politicii educaţionale adresate copiilor romi/ţigani din Europa

I. Structuri

1. Politicile educaţionale destinate copiilor romi/ţigani ar trebui însoţite de resurse adecvate şi de structuri flexibile care să reflecte diversitatea populaţiei de romi/țigani din Europa şi să ţină cont de existenţa unor grupuri de romi/țigani care au un stil de viaţă nomad sau seminomad. În acest sens, ar putea să se recurgă la un sistem educaţional la distanţă, bazat pe noile tehnologii de comunicare.

2. Accentul ar trebui pus pe o mai bună coordonare la nivel internaţional, naţional, regional şi local pentru a evita dispersarea eforturilor şi pentru a favoriza sinergiile.

3. În acest sens, Statele membre ar trebui să sensibilizeze ministerele de resort în problema educaţiei copiilor romi/ţigani.

4. Pentru a asigura accesul copiilor romi/ţigani la şcoală, învăţământul preşcolar ar trebui larg dezvoltat şi deschis acestora.

5. O atenţie specială ar trebui, de asemenea, acordată nevoii de a asigura o comunicare mai bună cu şi între părinţi, pentru a se folosi, acolo unde este necesar, mediatori din cadrul comunităţii de romi/țigani care ar putea să le identifice oportunităţi profesionale concrete. Părinţii ar trebui informaţi şi consiliaţi cu privire la necesitatea educaţiei, precum şi în legătură cu mecanismele de sprijin pe care municipalităţile le pot oferi familiilor. Trebuie să existe o înţelegere reciprocă între părinţi şi şcoli. Excluderea şi lipsa de cunoştinţe şi educaţie (chiar analfabetism) a părinţilor îi împiedică, de asemenea, pe copii să beneficieze de sistemul educativ.

6. Ar trebui constituite structuri de susţinere adecvate care să acorde, în special prin acţiuni pozitive, copiilor romi/ţigani şanse egale la educaţie.

7. Statele membre sunt invitate să ofere mijloacele necesare pentru implementarea politicilor şi măsurilor mai sus menţionate, în scopul eliminării decalajului dintre elevii romi/ţigani şi cei ai populaţiei majoritare.

II. Programe şcolare şi material didactic

8. Politicile educaţionale adresate elevilor romi/ţigani ar trebui elaborate într-un cadru mai larg al politicilor interculturale, avându-se în vedere trăsăturile particulare ale culturii romani şi poziţia defavorizată a multor romi/țigani în Statele membre.

9. Prin urmare, programele şcolare în ansamblu şi materialele didactice ar trebui să fie concepute în aşa fel, încât să respecte identitatea culturală a copiilor romi/ţigani. Astfel, ar trebui introduse istoria şi cultura romilor în materialele pedagogice pentru a reflecta identitatea culturală a copiilor romi/ţigani. De asemenea, ar trebui încurajată participarea reprezentanţilor acestei comunităţi la elaborarea materialelor didactice referitoare la istoria, cultura sau limba romilor/țiganilor.

10. În orice caz, statele membre ar trebui să se asigure că aplicarea acestor măsuri nu conduce la instituirea unor programe şcolare diferite şi, în final, la formarea unor clase separate.

11. Statele membre ar trebui, de asemenea, să încurajeze elaborarea unor materiale didactice bazate pe exemple de acţiuni reuşite, care să vină în sprijinul activităţii zilnice a profesorilor cu elevii romi/ţigani.

12. În statele în care se vorbeşte limba romani ar trebui prevăzută posibilitatea ca copiii romi/ţigani să urmeze sistemul de învăţământ în limba maternă.

III. Recrutarea şi pregătirea profesorilor

13. Ar trebui prevăzută introducerea unor cunoştinţe specifice în programele care pregătesc viitorii profesori astfel, încât aceştia să acumuleze acele informaţii care să le permită o mai bună cunoaştere a elevilor romi/ţigani. Cu toate acestea, educaţia Romilor/Ţiganilor ar trebui să rămână o parte integrantă a sistemului general educaţional.

14. Comunitatea romilor/țiganilor ar trebui implicată atât în elaborarea programei şcolare, cât şi în furnizarea de informaţii utile viitorilor profesori.

15. De asemenea, ar trebui sprijinit procesul de recrutare şi pregătire al profesorilor din rândul romilor/țiganilor.

(...) »

B. Adunarea parlamentară

1. Recomandarea nr 1203 (1993) cu privire la romii/țiganii din Europa

56. Această recomandare enunţă, printre altele, următoarele observaţii cu caracter general :

« 1. Promovarea formării unei adevărate identităţi culturale europene constituie unul din obiectivele Consiliului Europei. Europa adăposteşte numeroase culturi diferite care toate, inclusiv multiplele culturi minoritare, contribuie la diversitatea ei culturală.

2. Printre minorităţi, romii deţin un loc deosebit. Trăind răspândiţi prin întreaga Europă, neputând pretinde ca vreuna dintre ţări le-ar fi proprie, ei alcătuiesc o adevărată minoritate europeană, care însă nu corespunde definiţiilor ce se aplică minorităţilor naţionale sau lingvistice.

3. Fiind o minoritate lipsită de teritoriu, romii contribuie în mare măsură la diversitatea culturală a Europei. În diferite părţi ale Europei, ei contribuie, în mod diferit, atât prin limba şi muzica lor, cât şi prin activităţile lor meşteşugăreşti.

4. În urma admiterii de noi State membre, situate în Europa Centrală şi de Est, numărul romilor care trăiesc în zona Consiliului Europei a crescut considerabil.

5. Întotdeauna a existat o anumită intoleranţă faţă de romi. Acum însă au loc, cu o regularitate crescândă, izbucniri de ură rasială sau socială, iar relaţiile tensionate între comunităţi au contribuit la crearea situaţiei deplorabile în care trăiesc astăzi majoritatea lor.

6. Respectarea drepturilor romilor, fie că este vorba de drepturile fundamentale ale persoanei, fie de drepturile lor ca minoritate, este o condiţie esenţială a îmbunătăţirii situaţiei lor.

7. Garantându-le egalitatea de drepturi, de perspective favorabile şi de tratament şi, totodată, iniţiind măsuri de a ameliora soarta romilor, va fi posibilă o reînviere a limbii şi culturii lor şi, ca atare, o îmbogăţire a diversităţii lor culturale europene.

8. Este necesar să se garanteze romilor exercitarea drepturilor şi libertăţilor definite în articolul 14 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta le-ar permite să-şi valorifice drepturile.

(...) »

57. Cât priveşte domeniul educaţiei, recomandarea prevede :

« (...)

vi. ar trebui lărgite programele existente de formare a profesorilor în învăţământul Romilor ;

vii. ar trebui acordată o atenţie specială educării femeilor în general şi a mamelor cu copii de vârstă foarte mică ;

viii. ar trebui încurajaţi tinerii dotaţi ca să facă studii şi să îndeplinească astfel un rol de intermediari pentru Romi ;

(...) »

2. Recomandarea nr 1557 (2002) cu privire la situaţia legală a romilor în Europa

58. Această recomandare în special prevede :

« (...)

3. În prezent, Romii încă mai sunt discriminaţi, marginalizaţi şi segregaţi. Discriminarea este răspândită în toate domeniile vieţii publice şi private, inclusiv în accesul la funcţie publică, la învăţământ, angajare, la serviciile medicale şi locuinţă, precum şi la trecerea frontierelor şi la accesul la procedurile de azil. Marginalizarea şi segregarea economică şi socială a Romilor se transformă în discriminare etnică, care de obicei afectează cele mai vulnerabile grupuri sociale.

4. Romii constituie un grup particular, minoritar în două privinţe : minoritate etnică, deseori ei fac parte din cele mai defavorizate pături sociale din societate.

(...)

15. Consiliul Europei poate şi trebuie să joace un rol important în ameliorarea statutului juridic al romilor, nivelului de egalitate de care ei beneficiază şi a condiţiilor de existenţă. Adunarea face apel către Statele membre să satisfacă următoarele şase condiţii, care sunt necesare pentru o ameliorare a situaţiei romilor din Europa :

(...)

c) să garanteze egalitatea tratamentului minorităţii rome în calitate de grup minoritar etnic sau naţional în domeniile educaţiei, angajării, locuinţelor, sănătăţii şi serviciilor publice. Statele membre ar trebui să atragă o atenţie deosebită :

i. promovării egalităţii şanselor pentru romi pe piaţa muncii ;

ii. oferirea posibilităţii romilor de a se integra în toate structurile educative, de la grădiniţa de copii până la universitate ;

iii. dezvoltarea măsurilor pozitive pentru recrutarea romilor în serviciile publice ce vizează direct comunităţile rome, cum ar fi instituţiile de învăţământ primar şi mediu, centrele de protecţie socială, centrele locale primare de sănătate şi administraţiile locale ;

iv. contribuirea la dispariţia oricărei practici ce tinde la segragarea şcolară a copiilor romi, în special a practicii ce constă în orientarea acestora spre şcolile sau clasele rezervate elevilor cu handicap mintal ;

d) să dezvolte şi să implementeze acţiuni pozitive şi un tratament preferenţial pentru păturile defavorizate din punct de vedere social, inclusiv pentru Romi, în calitate de comunitate socialmente defavorizată în domeniile învăţământului, angajării şi locuinţelor :

(...)

e) să ia măsuri specifice şi să creeze instituţii speciale pentru protecţia limbii, culturii, tradiţiilor şi identităţii Romilor :

(...)

ii. Încurajarea părinţilor romi de a-şi trimite copiii la şcoala primară şi medie, şi la instituţii de învăţământ superior şi informarea lor corectă despre importanţa educaţiei ;

(...)

v. recrutarea învăţătorilor romi, mai ales în zonele unde populaţia romă este semnificativă ;

f) să combată rasismul, xenofobia şi intoleranţa, şi să garanteze un tratament de nediscriminare a romilor la nivelele local, regional, naţional şi internaţional :

(...)

vi. acordarea unei atenţii particulare fenomenelor de discriminare împotriva romilor, mai ales în domeniile educaţiei şi angajării ;

(...) »

C. Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei (ECRI)

1. Recomandarea de politică generală nr. 3 al ECRI cu privire la combaterea rasismului şi intoleranţei faţă de romi/țigani (adoptată de ECRI la 6 martie 1998)

59. Pasajele pertinente din această recomandare sunt formulate astfel :

« Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei :

(...)

Reamintind că lupta împotriva rasismului,xenofobiei,antisemitismului şi intoleranţei este parte integrantă din protecţia şi promovarea drepturilor omului, că aceste drepturi sunt universale şi indivizibile şi că sunt drepturile oricărei fiinţe umane, fără nicio discriminare;

Subliniind faptul că lupta împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei vizează, în primul rând, protecţia drepturilor membrilor vulnerabili ai societăţii;

Împărtăşind convingerea că orice acţiune împotriva rasismului şi a discriminării ar trebui să aibă ca punct de plecare victima şi să tindă spre ameliorarea situaţiei sale;

Constatând că romii/ţiganii au astăzi, pretutindeni în Europa, de suferit de pe urma prejudecăţilor persistente în ceea ce îi priveşte, că sunt victimele unui rasism profund înrădăcinat în societate şi ţinte ale manifestărilor, adesea violente, de rasism şi intoleranţă şi că drepturile lor fundamentale sunt sistematic încălcate sau ameninţate;

Constatând, de asemenea, că persistenţa prejudecăţilor cu privire la romi/ţigani are ca efect discriminarea acestora în numeroase domenii ale vieţii sociale şi economice şi că aceste discriminări sunt, în mare măsură, cauza procesului de excludere socială care îi afectează pe romi/țigani ;

Împărtăşind convingerea că promovarea principiului toleranţei este o garanţie a menţinerii societăţilor deschise şi pluraliste care fac posibilă coexistenţa paşnică;

recomandă guvernelor Statelor membre următoarele :

(...)

– Să se asigure că atât discriminarea ca atare, cât şi practicile discriminatorii sunt combătute prin intermediul unor legislaţii adecvate şi să urmărească introducerea în prevederile de drept civil a unor dispoziţii exprese, în acest sens, mai ales în domeniul ocupării forţei de muncă, al locuinţelor şi educaţiei;

(...)

– Să combată ferm orice formă de segregare şcolară faţă de copiii romi/ţigani şi să le asigure egalitatea eficientă a accesului la educaţie;

(...) »

2. Recomandarea de politică generală nr. 7 a ECRI privind legislaţia naţională referitoare la combaterea rasismului şi a discriminării rasiale (adoptată de ECRI la 13 decembrie 2002)

60. În sensul prezentei recomandări, se înţelege prin :

« a) « rasism » convingerea că un motiv precum rasa, culoarea, limba, religia, naţionalitatea sau originea naţională sau etnică justifică desconsiderarea unei persoane sau a unui grup de persoane ori justifică noţiunea de superioritate a unei persoane sau a unui grup de persoane.

b) « discriminare rasială directă » orice tratament diferenţiat bazat pe rasă, culoare, limbă, religie, naţionalitate sau origine naţională sau etnică care nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Tratamentul diferenţiat nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă dacă acesta nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

c) « discriminare rasială indirectă » cazul în care un factor aparent neutru cum ar fi: o dispoziţie, un criteriu sau o practică nu poate fi respectat la fel de uşor de persoane ce aparţin unui grup care se distinge pe bază de rasă, culoare, limbă, religie, naţionalitate sau origine naţională sau etnică, sau dezavantajează aceste persoane, cu excepţia cazului în care acel factor are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Acesta din urmă ar fi cazul în care se urmăreşte un scop legitim şi în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.»

61. În expunerea de motive referitoare la această recomandare, este menţionat (punctul 8) că definiţiile de discriminare rasială directă sau indirectă cuprinse în alineatul 1 b) şi c) din recomandare se inspiră din acele cuprinse în Directiva 2000/43/CE a Consiliului relativă la punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane fără nicio deosebire de rasă sau origine etnică, şi în Directiva 2000/78/CE a Consiliului referitoare la crearea unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în domeniul angajării şi muncii, precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

3. Reportul cu privire la Republica Cehă, publicat în septembrie 1997

62. În partea sa referitoare la aspectele politice privind educaţia şi formarea, raportul menţionează că opinia publică, aparent, are uneori o atitudine destul de negativă faţă de anumite grupuri, în special, faţă de comunitatea romilor/ţiganilor, şi sugerează adoptarea măsurilor suplimentare pentru a aduce mai bine la cunoştinţa publicului chestiunile ce ţin de rasism şi intoleranţă, şi pentru a dezvolta un spirit de toleranţă faţă de toate grupurile din cadrul societăţii. În raport se mai menţionează că se impun măsuri speciale în domeniul educaţiei şi formării membrilor grupurilor minoritare, în special a membrilor comunităţii romilor/țiganilor.

4. Raportul cu privire la Republica Cehă, publicat în martie 2000

63. În acest raport, ECRI se declară preocupată de handicapurile şi discriminările efective cu care se confruntă membrii comunităţii romilor/țiganilor în domeniul educaţiei. Este notat că aceşti copii romi/ţigani sunt prezenţi într-un număr mult prea mare în şcolile speciale şi că orientarea lor spre acest tip de şcoli este aparent deseori practic automat. Părinţii romi/ţigani deseori încurajează această soluţie, parţial în scopul de a evita relele tratamente aplicate copiilor lor de către alţi copii din şcolile ordinare, care nu aparţin comunităţii romilor/țiganilor, precum şi izolarea copiilor în raport cu alţi copii romi/ţigani din cartier, dar şi parţial din cauza unui interes relativ scăzut pentru probleme ce ţin de educaţie. Majoritatea copiilor romi/ţigani sunt astfel retrogradaţi în instituţii destinate altor scopuri, care oferă puţine oportunităţi pentru formarea abilităţilor, sau o pregătire educativă, ceea ce reduce şansele lor de a-şi continua studiile sau de a obţine un loc de muncă. Se mai menţionează, printre altele, că prezenţa membrilor comunităţii romilor/țiganilor în sistemul educativ, în afara nivelului şcolii primare, este extrem de rară.

64. Conform ECRI, ar trebui studiată cu atenţie orientarea copiilor romi/ţigani spre instituţii speciale destinate copiilor care suferă de retard mintal, în scopul de a verifica dacă testele utilizate sunt echitabile şi că adevăratele capacităţi ale fiecărui copil sunt corect evaluate. De asemenea, ECRI consideră că este fundamental de a sensibiliza părinţii romi/ţigani despre necesitatea, pentru copiii lor, de a urma un curs şcolar normal. La modul general, ECRI consideră că există o necesitate de implicare sporită a membrilor comunităţilor romilor/țiganilor în chestiuni ce ţin de educaţie. Autorităţile trebuie să înceapă prin faptul de a se asigura că părinţii romi/ţigani sunt pe deplin informaţi despre măsurile luate şi de a-i încuraja să participe la deciziile privind educaţia copiilor săi.

5. Raportul cu privire la Republica Cehă publicat în iunie 2004

65. La capitolul ce ţine de accesul copiilor romi la educaţie, ECRI a menţionat în raport că aceşti copii romi, deoarece continuă să fie plasaţi în şcoli speciale, nu doar sunt separaţi de societatea normală, dar, de asemenea, sunt plasaţi într-o situaţie extrem de defavorabilă pentru tot restul vieţii. Ea notează că testul tipizat care vizează evaluarea nivelului mintal al copiilor, elaborat de Ministerul Educaţiei din Cehia, nu este obligatoriu şi nu reprezintă decât o parte a mijloacelor şi metodelor recomandate centrelor de consultanţă psihologică. Cât priveşte alt element necesar pentru plasamentul unui copil într-o şcoală specială, mai exact consimţământul reprezentantului legal, ECRI observă că părinţii care iau asemenea decizii nu întotdeauna sunt informaţi despre consecinţele negative pe termen lung pe care îl poate avea trimiterea copiilor săi în aceste şcoli, care deseori le sunt prezentate ca o posibilitate pentru ca să i se acorde copilului o atenţie particulară şi să fie împreună cu alţi copii romi. De asemenea, ECRI a menţionat că a aflat că şcolile ordinare au refuzat să intre în contact cu părinţii romi.

De asemenea, ECRI a menţionat intrarea în vigoare, în ianuarie 2000, a legii cu privire la şcoli care oferă posibilitatea posesorilor diplomelor şcolilor speciale să solicite să fie admişi în şcolile medii. Conform diferitor surse, totuşi aceasta rămâne a fi o posibilitate mai curând teoretică, deoarece şcolile speciale nu furnizează copiilor cunoştinţele necesare pentru ca aceştia să-şi continue studiile în şcolile medii. Nu există nicio măsură care să permită acestor elevi să urmeze nişte studii suplimentare care să-i ajute să atingă un nivel suficient de pregătire pentru a se integra într-o instituţie de învăţământ mediu ordinar.

ECRI a obţinut în schimb informaţii foarte pozitive referitoare la clasele de « nivelul zero » (cursuri pregătitoare) de la etapa preşcolară care au permis să crească numărul copiilor romi ce frecventează şcolile ordinare. În schimb, ea îşi exprimă îngrijorarea faţă de o nouă tendinţă care menţine sistemul de învăţământ separat sub o nouă formă, mai exact clase speciale în şcolile ordinare. Conform informaţiilor ECRI, anumiţi actori vizaţi sunt îngrijoraţi că noul proiect de lege cu privire la şcoli va permite o şi mai mare segregare a Romilor prin introducerea unei noi categorii de programe speciale pentru cei « defavorizaţi social ».

În fine, ECRI notează că în pofida iniţiativelor luate de Ministerul Educaţiei (asistenţi pedagogi în şcoli, programe de formare pentru învăţători revizuirea programei şcolilor primare), problema reprezentării scăzute a romilor în învăţământul mediu şi superior persistă.

D. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

1. Raportul prezentat de Republica Cehă, la 1 aprilie 1999, în conformitate cu articolul 25 § 1 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

66. În acest document este stipulat că, în domeniul educaţiei, guvernul a adoptat măsuri care vizează să ofere condiţii favorabile copiilor din medii defavorizate pe plan social şi cultural, în special din comunitatea romilor, deschizând clase pregătitoare în şcolile elementare sau specializate. Este menţionat că « copiii romi dotaţi cu o inteligenţă medie sau superioară celei medii sunt deseori plasaţi în [şcoli speciale, destinate copiilor cu dificultăţi intelectuale], în urma testelor psihologice ([care se fac] întotdeauna cu consimţământul părinţilor). Aceste teste sunt elaborate pentru populaţia majoritară şi nu ţin cont de particularităţile romilor. Actualmente aceste teste sunt în proces de restructurare. » Astfel, unele şcoli speciale conţin de la 80 % la 90 % copii romi.

2. Raportul prezentat de Republica Cehă la 2 iulie 2004

67. În raport este indicat că Republica Cehă, care admite că romii sunt în special expuşi discriminării şi excluderii sociale, se pregăteşte să introducă instrumente antidiscriminatorii în cadrul incorporării directivei europene cu privire la egalitatea tratamentului - astfel, în 2004 trebuie să fie adoptată o nouă lege (această lege, nr. 561/2004, adoptată la 24 septembrie 2004, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005).

În domeniul educaţiei romilor, raportul ia act de multe acţiuni pozitive ale Statului, destinate să schimbe situaţia actuală a copiilor romi. Potrivit raportului, guvernul consideră că nu trebuie susţinută practica ce constă în plasarea unui număr mare de copii romi în şcoli speciale. Aceste acţiuni pozitive erau necesare nu doar din cauza handicapului sociocultural al copiilor romi, dar şi din cauza caracterului întregului sistem educaţional, care nu reflectă în mod suficient diferenţele culturale. În acest context, proiectul legii cu privire la şcoli ar trebui să aducă schimbări în sistemul educaţiei speciale (transformând « şcolile speciale » în « şcoli primare speciale »), în scopul de a oferi copiilor o asistenţă care i-ar ajuta să elimine dezavantajele legate de mediul lor sociocultural. În special, este vorba de clasele pregătitoare, programe individuale pentru elevii din şcolile speciale, măsuri privind educaţia preşcolară, dezvoltarea funcţiilor de asistenţi de origine romă şi programe specializate destinate învăţătorilor. Dat fiind că una din principalele probleme cu care se confruntă elevii romi este cunoaşterea insuficientă a limbii cehe, Ministerul Educaţiei consideră că cea mai bună soluţie (şi unica realistă) constă în instituirea la etapa preşcolară a claselor pregătitoare destinate copiilor ce provin dintr-un mediu sociocultural defavorizat.

Raportul citează mai multe proiecte şi programe desfăşurate în acest domeniu la nivel naţional (Susţinerea integrării romilor, Program pentru integrarea romilor/Reforma educaţiei multiculturale, şi reintegrarea elevilor romi din şcoli speciale în şcoli primare normale).

3. Avizul cu privire la Republica Cehă, elaborat de Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, publicat la 25 ianuarie 2002

68. Comitetul consultativ observă că, deşi şcolile speciale sunt destinate copiilor cu un handicap mintal, se pare că mulţi copii romi care nu suferă de un asemenea handicap, sunt plasaţi în aceste instituţii, din cauza unei diferenţe lingvistice sau culturale reale sau presupuse în raport cu majoritatea. Comitetul consideră că o asemenea practică nu este compatibilă cu convenţia-cadru. El subliniază că şcolarizarea copiilor în asemenea instituţii ar trebui să intervină doar în cazuri de absolută necesitate, şi după realizarea testelor metodice, obiective şi aprofundate.

69. În opinia comitetului, şcolile speciale au dus la o separare importantă a copiilor romi şi la un nivel scăzut de instruire în comunitatea romilor, fapt recunoscut de autorităţile cehe. Agenţii guvernului, la fel şi actorii societăţii civile sunt de acord cu necesitatea unei reforme de mare anvergură. Natura exactă a acestei reforme a constituit obiectul unui dezacord, atât în ceea ce priveşte volumul resurselor ce trebuie mobilizate, cât şi ritmul de punere în aplicare a reformelor. Comitetul consultativ este de părere că autorităţile cehe ar trebui să desfăşoare aceste reforme, consultându-se cu persoanele vizate, astfel încât să asigure egalitatea şanselor în accesul copiilor romi la la instituţiile de învăţământ şi egalitatea drepturilor la învăţământul obligatoriu, în conformitate cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (2000) 4 a Comitetului Miniştrilor cu privire la educaţia copiilor romi/ţigani din Europa.

70. Comitetul consultativ salută iniţiativele de a crea clase numite zero care ar permite pregătirea copiilor romi pentru învăţământul şcolar de bază, în special ameliorându-le cunoaşterea limbii cehe, şi încurajează multiplicarea lor. El consideră, printre altele, că crearea posturilor de consilieri pedagogi romi în instituţiile şcolare, o iniţiativă a societăţii civile, este o măsură întru totul pozitivă. Comitetul consultativ încurajează autorităţile publice în eforturile lor de a spori numărul acestor posturi şi a le dezvolta. Un alt obiectiv esenţial constă în adoptarea măsurilor care să ducă la asigurarea accesului unui număr cât mai mare de copii romi la studii medii şi să le finiseze cu succes.

4. Avizul cu privire la Republica Cehă, adoptat de comitetul consultativ, publicat la 26 octombrie 2005.

71. În acest aviz, comitetul consultativ observă că autorităţile s-au angajat cu adevărat în îmbunătăţirea radicală a condiţiilor copiilor romi în domeniul educaţiei şi că ele încearcă, prin diferite modalităţi, să traducă în practică aceste obiective. În această privinţă, el relevă că este încă prea devreme de a evalua dacă noua lege cu privire la educaţie (nr. 561/2004) va schimba fundamental situaţia actuală privind suprareprezentarea copiilor romi în şcolile speciale sau în clasele speciale.

72. Comitetul notează că autorităţile au acordat o atenţie specială plasării nejustificate a copiilor romi în şcolile speciale. Astfel, ele au procedat la revizuirea testelor utilizate pentru evaluarea nivelului aptitudinilor intelectuale ale copiilor la începutul şcolarizării lor, precum şi metodologia aferentă, astfel încât să fie evitată utilizarea lor abuzivă în detrimentul copiilor romi. În paralel, au fost lansate programe educaţionale specifice pentru a permite copiilor romi să elimine dificultăţile cu care se confruntau. Acestea au inclus gratuitatea ultimului an de studii preşcolare, posibilitatea de a face excepţie de la numărul minimal de elevi în clasă, un învăţământ mai individualizat, introducerea asistenţilor pedagogici (în majoritate Romi), sau pregătirea manualelor şi ghidurilor metodologice pentru învăţătorii ce lucrează cu copii romi. De asemenea, comitetul menţionează introducerea claselor pregătitoare pentru copiii romi de vârstă preşcolară, măsură care s-a dovedit a fi eficientă, chiar şi la o scară atât de limitată. Pentru a permite tuturor copiilor vizaţi să beneficieze de ele, asemenea măsuri ar trebui să fie aplicate într-un mod mai sistematic. Comitetul consultativ de asemenea salută programul special de susţinere a accesului Romilor la educaţia medie şi universitară şi eforturile ce vizează dezvoltarea unei reţele de învăţători şi asistenţi pedagogici romi calificaţi.

73. Totodată, comitetul consultativ menţionează că, deşi monitorizarea permanentă şi evaluarea situaţiei şcolare a copiilor romi figurează printre priorităţile guvernului, puţine sunt informaţiile furnizate cu privire la nivelul integrării acestor copii în sistemul şcolar şi cu privire la eficienţa şi impactul numeroaselor măsuri luate în privinţa lor. El a notat cu îngrijorare că în urma acestor măsuri au fost înregistrate puţine ameliorări, că autorităţile locale nu realizau sistematic iniţiativele de susţinere şcolară lansate de guvern în favoarea Romilor şi că, la modul general, ele nu demonstrează întotdeauna voinţa necesară de a lua măsuri eficiente în acest domeniu.

74. Comitetul consultativ notează cu îngrijorare că, conform surselor neguvernamentale, un număr considerabil de copii romi continuă să fie orientaţi, de la o vârstă foarte timpurie, spre şcolile speciale şi corectările aduse testelor psihologice utilizate în acest context nu au avut consecinţe semnificative. Conform estimărilor neoficiale, Romii reprezintă până la 70 % din elevii înscrişi în aceste şcoli, fapt care, dacă să luăm în considerare procentajul pe care Romii îl reprezintă în cadrul populaţiei, provoacă întrebări dacă aceste teste sau metodologiile aferente sunt întemeiate. Această situaţie este cu atât mai îngrijorătoare cu cât ea face mai dificil accesul copiilor romi la alte niveluri de educaţie şi, din această cauză, diminuează perspectivele lor de integrare socială. Deşi legislaţia în vigoare nu mai creează obstacole la trecerea elevilor absolvenţi ai acestor şcoli la învăţământul mediu obişnuit, nivelul educaţiei primite în şcolile speciale nu le permite, în general, să facă faţă exigenţelor nivelului mediu, ceea ce în majoritatea cazurilor generează abandonul şcolar. Dacă estimările nu corespund întotdeauna cu numărul de copii romi care rămân în afara sistemului şcolar, cei care sunt şcolarizaţi rareori trec de nivelul şcolii primare.

75. În afară de aceasta, comitetul consultativ notează că, în pofida măsurilor de sensibilizare întreprinse de Ministerul Educaţiei, mulţi copii romi care frecventează instituţiile şcolare obişnuite sunt izolaţi de colegii lor de clasă şi de personalul didactic, altfel spus sunt regrupaţi în clase separate. În acelaşi timp, ar trebui de recunoscut că, în unele şcoli, copiii romi reprezintă majoritatea elevilor, din cauza localizării acestor şcoli în apropierea locurilor unde Romii trăiesc în număr semnificativ. Conform diferitor surse, condiţiile materiale de care dispun unele şcoli frecventate de aceşti elevi sunt precare şi cunoştinţele pe care le obţin, în majoritatea cazurilor, continuă să fie insuficient adaptate situaţiei lor. Este important de a urmări ca aceste şcoli să ofere acestor elevi o educaţie calitativă.

76. În opinia comitetului, o atenţie prioritară ar trebui să fie acordată înscrierii copiilor romi în şcolile obişnuite, susţinerii şi promovării claselor pregătitoare şi funcţiei de asistent pedagogic. Recrutarea personalului didactic printre Romi, precum şi sensibilizarea actorilor didactici faţă de situaţia particulară a copiilor romi ar trebui să se bucure şi în continuare de atenţie sporită. Implicarea activă a părinţilor, în special când este vorba de implementarea noii legi cu privire la educaţie, ar trebui, de asemenea, să fie susţinută ca o condiţie sine qua non pentru ameliorarea situaţiei educaţionale a Romilor. În fine, în opinia comitetului, este necesară o acţiune mai hotărâtă pentru a combate izolarea copiilor romi în sistemul educativ, fie în şcolile obişnuite sau în şcolile speciale. Se impune o concepţie mai clară, asortată cu instrucţiuni şi măsuri imediate la toate nivelurile, pentru a elimina practicile de plasare injustă a acestor copii în şcolile speciale pentru copii cu deficienţe mintale. Măsurile eficiente de monitorizare, special elaborate pentru eliminarea acestor practici, ar trebui să reprezinte pentru autorităţi o prioritate constantă.

E. Comisarul pentru Drepturile Omului

Raportul final al Dlui. Alvaro Gil-Robles cu privire la situaţia în materie de drepturi ale omului pentru romi, sinti şi nomazi în Europa (din 15 februarie 2006)

77. În cea de-a treia parte a acestui raport, consacrată discriminării în domeniul educaţiei, Comisarul pentru Drepturile Omului observă că, atunci când un număr considerabil de copii romi nu are acces la o educaţie calitativă egală cu cea oferită altor copii, aceasta se datorează practicilor discriminatorii şi prejudecăţilor. În această privinţă, el relevă că segregarea în cadrul sistemului educativ este o trăsătură comună pentru numeroase State membre ale Consiliului Europei. În unele ţări, există şcoli izolate în tabere izolate, în altele - clase speciale pentru copiii romi în şcolile ordinare, sau o suprareprezentare netă a copiilor romi în clase pentru copii cu nevoi speciale. Sunt frecvente cazurile când copiii romi sunt plasaţi în clase pentru copii cu nevoi speciale, fără o evaluare psihologică sau pedagogică adecvată, criteriile reale fiind originea lor etnică. Plasarea în şcoli sau clase speciale face ca aceşti copii deseori să urmeze un program şcolar mai puţin ambiţios decât cel pentru clasele normale, ceea ce reduce perspectivele lor în materie de educaţie şi, astfel, posibilitatea de a se angaja ulterior. Plasarea automată a copiilor romi în clase pentru copii cu nevoi speciale este specifică pentru stigmatizare, etichetând copiii romi ca mai puţin inteligenţi şi mai puţin capabili. În acelaşi timp, educaţia segregată privează copiii romi şi copiii neromi de posibilitatea de a se cunoaşte şi de a învăţa să trăiască ca cetăţeni egali. Ea exclude copiii romi din societatea normală chiar din fragedă copilărie sporind riscul pentru aceştia de a fi prinşi în cercul vicios al marginalizării.

78. Referitor la Republica Cehă, Comisarul pentru Drepturile Omului declară că a fost informat despre faptul că tinerii membri ai comunităţii romilor/ţiganilor erau considerabil suprareprezentaţi în şcolile şi clasele speciale destinate copiilor cu o incapacitate mentală uşoară. În acelaşi timp, el observă că autorităţile au introdus asistenţi şcolari romi în clasele ordinare şi au prevăzut clase pregătitoare, şi că aceste iniţiative au avut rezultate promiţătoare, deşi fuseseră implementate doar la o scară mică, din cauza lipsei de resurse suficiente. În special, clasele pregătitoare pentru copiii socialmente defavorizaţi au jucat un rol capital în iniţiativele luate pentru depăşirea problemei numărului excesiv de copii romi în instituţiile şcolare speciale. Autorităţile cehe consideră că şcolile pregătitoare ataşate grădiniţelor de copii au fost în special utile pentru favorizarea integrării copiilor romi în instituţiile ordinare. În 2004, Republica Cehă avea şi 332 asistenţi pedagogici responsabili de nevoile speciale ale elevilor romi.

79. De asemenea, el a menţionat că clasele care posedă programe speciale pentru romi au fost introduse cu intenţii bune, în scopul de a depăşi barierele lingvistice sau de a remedia lipsa preşcolarizării copiilor romi. În opinia Comisarului pentru Drepturile Omului, aceste dificultăţi, evident, trebuie remediate, dar segregarea şi plasamentul sistematic al copiilor romi în clasele care urmează un program simplificat sau care propun un curs special în limba romani şi care izolează copiii romi, sunt soluţii greşite în mod evident. În locul segregării, ar trebui să se pună accentul pe măsuri de tipul ajutorului pedagogic şi lingvistic preşcolar şi şcolar şi implicarea asistenţilor şcolari care ar lucra cu învăţătorii. De altfel, în unele comunităţi, este esenţial de a sensibiliza părinţii romi, care s-ar putea să nu fi avut ei-înşişi ocazia de a merge la şcoală, despre necesitatea şi avantajele unei educaţii calitative pentru copiii lor.

80. În concluzie, Comisarul pentru Drepturile Omului formulează o serie de recomandări în domeniul educaţiei. În opinia lui, dacă segregarea în materie de educaţie mai există încă sub o formă sau alta, ea ar trebui substituită cu un învăţământ integrat ordinar şi, dacă va fi cazul, să fie interzisă prin legislaţie. Ar trebui alocate resurse suficiente pentru învăţământul preşcolar, instruirea lingvistică şi pregătirea asistenţilor şcolari în scopul de a garanta succesul eforturilor depuse în materie de desegregare. Apoi, trebuie să fie făcută o evaluare adecvată înainte de a plasa copiii în clase speciale, astfel încât singurele criterii de plasare să fie necesităţile obiective ale copilului şi nu originea sa etnică.

 DREPTUL ŞI PRACTICA COMUNITARE PERTINENTE

81. Principiul interzicerii discriminării, sau cel al egalităţii de tratament, este bine stabilit într-un număr important de texte de drept comunitar bazate pe articolul 13 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Această prevedere permite Consiliului, pronunţându-se în unanimitate asupra propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, să adopte măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, un handicap, vârstă sau orientare sexuală.

82. Astfel, Directiva 97/80/CE din 15 decembrie 1997 relativă la sarcina probei în cazurile de discriminare bazate pe sex, enunţă în articolul 2 § 2 că « există o discriminare indirectă în cazul în care o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră dezavantajează o proporţie semnificativ mai ridicată de persoane de un anumit sex, cu excepţia cazului în care acea dispoziţie, criteriu sau practică este adecvată şi necesară, şi poate fi justificată de factori obiectivi care nu au legătură cu sexul ». Potrivit articolului 4 § 1, care se referă la sarcina probei, « Statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu sistemele lor judiciare, pentru ca, în cazurile în care persoanele care se consideră nedreptăţite prin nerespectarea principiului egalităţii de tratament demonstrează, în faţa unei instanţe judecătoreşti sau a altui organ competent, fapte pe baza cărora se poate prezuma existenţa unei discriminări directe sau indirecte, pârâtul să aibă obligaţia de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.».

83. De asemenea, Directiva 2000/43/CE relativă la punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane fără deosebire de rasă sau origine etnică şi Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă vizează interzicerea, în domeniile pe care le reglementează, a oricărei discriminări directe sau indirecte bazate pe rasă, origine etnică, religie sau convingeri, un handicap, vârstă sau orientare sexuală. Ele enunţă, în clauzele introductive, că « aprecierea faptelor care permit presupunerea existenţei unei discriminări directe sau indirecte aparţine instanţei juridice naţionale sau unei alte instanţe competente, în conformitate cu dreptul naţional sau cu practicile naţionale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice », şi că «adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumţie de discriminare şi, în cazul în care această situaţie se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalităţii de tratament impune ca sarcina probei să revină părţii pârâte ».

84. În special, Directiva 2000/43/CE în articolele 2 şi 8 prevede următoarele :

Articolul 2

Conceptul de discriminare

« 1. În sensul directivei, “principiul egalităţii de tratament” înseamnă că nu se face o discriminare directă sau indirectă pe baza rasei sau originii etnice.

2. În sensul alineatului 1 :

a) se consideră că are loc o discriminare directă atunci când o persoană este tratată mai puţin favorabil decât a fost sau ar fi o altă persoană, într-o situaţie comparabilă, pe baza rasei sau originii etnice;

b) se consideră că are loc o discriminare indirectă atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o persoană, de o anumită rasă sau origine etnică, într-o situaţie specială dezavantajoasă, în comparaţie cu alte persoane, în afară de cazul în care acea dispoziţie, criteriu sau practică se justifică obiectiv, printr-un scop legitim şi dacă mijloacele de atingere a acelui scop sunt corespunzătoare şi necesare.

(...) »

Articolul 8

Sarcina probei

« 1. Statele membre iau măsurile care sunt necesare, în conformitate cu sistemele lor judiciare, pentru ca, atunci când o persoană care se consideră nedreptăţită prin nerespectarea principiului egalităţii de tratament prezintă, în faţa unei autorităţi sau a altei instanţe judecătoreşti competente, fapte pe baza cărora se poate prezuma că a avut loc o discriminare directă sau indirectă, pârâtul să fie obligat să dovedească faptul că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

2. Alineatul 1 nu împiedică Statele membre să introducă norme privind probele care sunt mai favorabile reclamantului.

3. Alineatul 1 nu se aplică procedurilor penale.

(...)

5. Statele membre pot să nu aplice alineatul 1 procedurilor în care este de competenţa autorităţii sau a instanţei judecătoreşti competente cercetarea faptelor. »

85. Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), discriminarea, care constă în aplicarea diferitor reguli în situaţii comparabile sau aplicarea aceleiaşi reguli în situaţii diferite, poate fi ostensibilă sau disimulată, directă sau indirectă.

86. În hotărârea sa din 12 februarie 1974, Giovanni Maria Sotgiu împotriva Deutsche Bundespost, cauza 152/73, punctul 11, CJCE a menţionat :

« (...) regulile egalităţii de tratament (...) interzic nu doar discriminările ostensibile, bazate pe naţionalitate, dar şi toate formele disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de distincţie, aduc, în final, la acelaşi rezultat ; (...) »

87. În hotărârea sa din 13 mai 1986, Bilka-Kaufhaus GmbH împotriva Karin Weber von Hartz, cauza 170/84, punctul 31, CJCE s-a exprimat în următorii termeni :

« (...) articolul 119 din Tratatul CEE este încălcat de o societate de mari magazine care exclude angajaţii cu timp parţial de la regimul de pensii ocupaţionale, în cazul în care această măsură afectează un număr mult mai ridicat de femei decât de bărbaţi, cu condiţia ca întreprinderea să nu demonstreze că măsura menţionată anterior se explică prin factori justificaţi obiectiv şi care nu au nicio legătură cu orice tip de discriminare sexuală. »

88. CJCE, în hotărârea sa din 9 februarie 1999, Regina împotriva Secretary of State for Employment, ex parte Nicole Seymour-Smith şi Laura Perez, cauza C-167/97, punctele 51, 57, 62, 65, 77, a observat :

« (...) instanţa naţională urmăreşte să determine criteriul juridic care îi permite să stabilească dacă o măsură adoptată de către un Stat membru afectează în mod diferit bărbaţii şi femeile, într-o măsură echivalentă cu o discriminare indirectă (...)

(...)

Comisia (...) propune un test de „pertinenţă statistică ” conform căruia statisticile trebuie să constituie parametri de comparaţie adecvaţi şi instanţa naţională trebuie să se asigure că statisticile nu sunt denaturate de aspecte specifice cazului în speţă. Existenţa statisticilor semnificative este suficientă pentru a stabili un efect disproporţionat şi pentru a impune sarcina probei unei justificări din partea autorului măsurii presupuse a fi discriminatorie.

(...)

Trebuie amintit, de asemenea, faptul că este de competenţa instanţei naţionale să evalueze dacă datele statistice care caracterizează situaţia (...) sunt valabile şi dacă pot fi luate în considerare, adică, dacă acestea vizează un număr suficient de indivizi, dacă nu ilustrează fenomene pur fortuite sau conjuncturale şi dacă, în general, apar ca semnificative (a se vedea Hotărârea din 27 octombrie 1993, Enderby, cauza C-127/92, Rec. p. I-5535, punctul 17) (...)

(...)

Prin urmare, (...) pentru a stabili dacă o măsură adoptată de un Stat membru afectează în mod diferit bărbaţii şi femeile într-o măsură care echivalează cu o discriminare indirectă în sensul articolului 119 din tratat, instanţa naţională trebuie să verifice dacă datele statistice disponibile arată că un procent semnificativ mai redus de lucrători de sex feminin decât de lucrători de sex masculin este în măsură să îndeplinească condiţia impusă de măsura respectivă. Dacă acesta este cazul, este vorba de discriminare indirectă pe criterii de sex, cu excepţia cazului în care respectiva măsură este justificată de factori obiectivi şi care nu ţin de discriminarea pe criterii de sex.

(...)

(...) în ipoteza în care un procent semnificativ mai redus de lucrători de sex feminin decât de lucrători de sex masculin este în măsură să îndeplinească condiţia (...) impusă de norma litigioasă, Statului membru îi revine obligaţia, în calitatea sa de autor al normei presupuse a fi discriminatorie, de a demonstra că respectiva normă răspunde unui obiectiv legitim al politicii sale sociale, că respectivul obiectiv nu ţine de discriminarea pe criterii de sex şi că poate să estimeze în mod rezonabil că mijloacele alese îndeplinesc condiţiile necesare pentru realizarea respectivului obiectiv.»

89. În hotărârea din 23 octombrie 2003, Hilde Schönheit împotriva Stadt Frankfurt am Main, cauza C-4/02, şi Silvia Becker împotriva Land Hessen, cauza C-5/02, punctele 67-69, 71, CJCE a notat :

« (...) ar trebui de amintit că articolul 119 din tratat şi articolul 141, alineatele 1 şi 2, CE enunţă principiul egalităţii remunerărilor între lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii de sex feminin pentru aceeaşi muncă. Acest principiu se opune nu doar aplicării normelor care stabilesc discriminări directe bazate pe sex, dar, de asemenea, aplicării normelor care menţin diferenţele de tratament între lucrătorii de sex masculin şi lucrătorii de sex feminin în aplicarea criteriilor nebazate pe sex din momentul în care aceste diferenţe de tratament nu pot fi explicate prin factori justificaţi obiectiv şi care nu au nicio legătură cu orice tip de discriminare sexuală. (...)

Despre normele litigioase ale BeamtVG, s-a constatat că ele nu stabilesc discriminări directe bazate pe sex. Ar trebui, deci, de verificat dacă ele pot constitui o discriminare indirectă (...)

În vederea stabilirii unei asemenea discriminări, ar trebui de verificat dacă normele litigioase produc faţă de lucrătorii de sex feminin efecte mai defavorabile decât cele pe care le au faţă de lucrătorii de sex masculin (...)

(...)

Ar trebui, deci, să se determine dacă datele statistice disponibile indică că un procent mult mai ridicat de lucrători de sex feminin în comparaţie cu lucrătorii de sex masculin este afectat prin normele BeamtVG care duc la o reducere a volumului pensiei funcţionarilor care şi-au exercitat atribuţiile cu timp parţial cel puţin o parte din cariera lor. O asemenea situaţie denotă o aparenţă de discriminare bazată pe sex, cel puţin dacă normele litigioase nu sunt explicate prin factori obiectivi şi care nu au nicio legătură cu orice tip de discriminare sexuală.»

90. În hotărârea din 13 ianuarie 2004, Debra Allonby împotriva Accrington & Rossendale College, Education Lecturing Services (...) şi Secretary of State for Education and Employment, cauza C-256/01, punctul 81, CJCE a menţionat :

« (...) este cazul de a constata că o femeie se poate baza pe date statistice pentru a demonstra că o clauză cuprinsă într-o reglementare de stat este contrară articolului 141, alineatul 1, CE din cauza caracterului său discriminator faţă de lucrătorii de sex feminin (...) »

91. În fine, în hotărârea din 7 iulie 2005, Comisia Comunităţilor Europene împotriva Austriei, cauza C-147/03, punctele 41 şi 46‑48, CJCE s-a exprimat astfel :

« Conform jurisprudenţei stabilite, principiul egalităţii de tratament interzice nu doar discriminările ostensibile, bazate pe naţionalitate, dar şi toate formele disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de distincţie, aduc în final la acelaşi rezultat (a se vedea, printre altele, hotărârile din 12 februarie 1974, Sotgiu, 152/73, Rec. p. 153, punctul 11 ; din 1 iulie 2004, Comisia/Belgia, precitată, punctul 28, şi din 15 martie 2005, Bidar, C‑209/03, Rec. p.I-2119, punctul 51).

(...)

Este (...) cazul de a constata că legislaţia în cauză dezavantajează titularii diplomelor de învăţământ mediu obţinute în alte Statele membre decât Republica Austriacă, din momentul în care aceştia nu pot avea acces la învăţământul superior austriac în aceleaşi condiţii ca şi titularii diplomei austriece echivalente.

Astfel, articolul (...), deşi este aplicabil tuturor studenţilor fără nicio distincţie, este mult mai probabil să afecteze cetăţenii altor State membre decât cetăţenii austrieci, astfel că tratamentul diferit instituit prin această normă, în rezultat, produce o discriminare indirectă.

Prin urmare, tratamentul diferit în acest caz nu ar putea fi justificat decât dacă el ar avea la bază motive obiective independente de naţionalitatea persoanelor vizate şi proporţionale cu obiectivul legitim urmărit de dreptul naţional (hotărârile din 24 noiembrie 1998, Bickel şi Franz, C‑274/96, Rec. p. I‑7637, punctul 27, şi D’Hoop, precitată, punctul 36). »

V. TEXTELE PERTINENTE ALE ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

A. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

92. Articolul 26 al acestui pact este formulat astfel :

« Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fãrã discriminare, dreptul la o ocrotire egalã din partea legii. În aceastã privinţã legea trebuie sã interzicã orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egalã şi eficace contra oricãrei discriminãri, în special de rasã, culoare, sex, limbã, religie, opinie politicã sau orice altã opinie, origine naţionalã sau socialã, avere, naştere ori întemeiatã pe orice altã împrejurare. »

B. Comitetul Naţiunilor Unite pentru drepturile omului

93. La punctele 7 şi 12 din observaţiile generale nr. 18 din 10 noiembrie 1989 cu privire la nediscriminare, comitetul se exprimă astfel :

« (...) Comitetul consideră că noţiunea de « discriminare », aşa cum a fost utilizată în Pact, trebuie să fie înţeleasă ca implicând orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă bazată în special pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, soartă, naştere sau orice altă situaţie, şi care are drept efect sau drept scop de a compromite ori a distruge recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de către toţi, în condiţii egale, de totalitatea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

(...)

(...) atunci când un Stat parte adoptă un text legislativ, el trebuie, în conformitate cu articolul 26, să procedeze astfel, încât conţinutul acestuia să nu fie discriminator (...) »

94. La punctul 11.7 din constatările din 31 iulie 1995 cu privire la comunicare nr. 516/1992, referitoare la Republica Cehă, comitetul a fost de părere că:

« (...) intenţia legislatorului nu este singurul factor determinant pentru stabilirea unei încălcări a articolului 26 din Pact. O diferenţă de tratament motivată de considerente politice cu atât mai mult nu ar trebui să fie considerată ca fiind compatibilă cu articolul 26. Fără a fi inspirată de motivaţii politice, o lege poate fi totuşi contrară articolului 26 dacă ea are efecte discriminatorii. »

C. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

95. Conform primului articol din această convenţie :

« (...) expresia „discriminare rasială“ are în vedere orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoaşterea, folosinţa sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile: politic, economic, social şi cultural sau în oricare alt domeniu al vieţii publice.»

D. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale

96. În recomandarea generală nr. 14 din 22 martie 1993 cu privire la definiţia discriminării, comitetul notează, printre altele :

« 1. (...) Orice distincţie este contrară Convenţiei dacă ea are drept obiect sau drept efect atentarea la unele drepturi sau la unele libertăţi. Aceasta este confirmat prin obligarea făcută Statelor membre la alineatul c) din paragraful 1 al articolului 2, de a anula orice lege şi reglementare, efctul căreia este crearea discriminării rasiale sau perpetuarea.

(...)

2. (...) Pentru a şti dacă o măsură are un efect ce contravine Convenţiei, [comitetul] îşi va adresa întrebarea dacă ea are un impact distinct abuziv asupra unui grup diferit din punct de vedere al rasei, culorii, ascendenţei sau originii naţionale sau etnice.

(...) »

97. În recomandarea generală nr. 19 din 18 august 1995 cu privire la segregarea rasială şi apartheid, comitetul notează :

« 3. (...) dacă o situaţie de segregare completă sau parţială poate, în unele ţări, să fi fost creată de politici guvernamentale, o situaţie de segregare parţială poate fi, de asemenea, rezultatul neintenţionat al acţiunilor persoanelor private. În numeroase oraşe, diferenţele de venituri între grupurile sociale influenţează asupra repartiţiei locuitorilor pe cartiere şi aceste diferenţe deseori sunt conjugate cu diferenţele de rasă, culoare, ascendenţă şi origine naţională sau etnică, astfel încât locuitorii pot fi victime ale unei anumite ostracizări şi persoanele pot să fie supuse unei forme de discriminare în care motivele rasiale se combină cu alte motive.

4. Prin urmare, Comitetul afirmă că o situaţie de segregare rasială poate surveni şi fără ca autorităţile să fi luat iniţiativa sau să fi contribuit direct la aceasta (...) »

98. În recomandarea generală nr. 27 din 16 august 2000 cu privire la discriminarea faţă de romi, comitetul recomandă în domeniul educaţiei, printre altele :

« 17. Să se susţină integrarea în sistemul educativ a tuturor copiilor de origine romă şi să se lucreze în direcţia reducerii ratei de abandon şcolar, în special din partea fetelor rome şi, în acest scop, să se coopereze activ cu părinţii, asociaţiile şi comunităţile locale ale romilor.

18. Prevenirea şi evitarea în măsura posibilităţilor segregarea elevilor romi, totodată oferind posibilitatea unui învăţământ bilingv sau în limba maternă ; în acest scop, de a se concentra pe ameliorarea calităţii învăţământului predat în toate şcolile, precum şi de a ridica nivelul rezultatelor academice ale elevilor de minoritate romă, de a recruta personal didactic ce aparţine comunităţilor romilor şi de a promova o educaţie interculturală

19. Adoptarea măsurilor în favoarea copiilor romi în domeniul educaţiei, în cooperare cu părinţii lor.»

99. În concluziile prezentate la 30 martie 1998, după finalizarea examinării raportului prezentat de Republica Cehă, comitetul, printre altele, a notat:

« 13. Marginalizarea comunităţii rome în domeniul învăţământului este îngrijorătoare. Faptul că un număr neproporţional de copii romi sunt plasaţi în şcoli speciale, ceea ce duce la o segregare rasială de facto, dar şi că ei sunt mult mai puţin numeroşi în învăţământul mediu şi superior, pune la îndoială aplicarea deplină a articolului 5 din Convenţie. »

E. Convenţia cu privire la drepturile copilului

100. Articolele 28 şi 30 din această convenţie sunt formulate astfel :

Articolul 28

« 1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în special, Statele membre vor avea obligaţia:

a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi ;

b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învăţământ secundar, atât general, cât şi profesional şi de a le pune la dispoziţia tuturor copiilor şi de a permite accesul tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzătoare, cum ar fi instituirea gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie ;

c) de a asigura tuturor accesul la învăţământul superior, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate ;

d) de a pune la dispoziţie copiilor şi de a permite accesul acestora la informarea şi orientarea şcolară şi profesională;

e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi pentru reducerea ratei abandonului şcolar.

2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea măsurilor de disciplină şcolară într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca fiinţă umană şi în conformitate cu prezenta Convenţie.

3. Statele părţi vor promova şi vor încuraja cooperarea internaţională în domeniul educaţiei, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea ignoranţei şi a analfabetismului în lume şi de a facilita accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi la metode de învăţământ moderne. În această privinţă se va ţine seama, în special, de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.»

Articolul 30

« În Statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice ori persoane de origine autohtonă copilul aparţinând unei astfel de minorităţi sau având origine autohtonă, nu va fi privat de dreptul la viaţă culturală proprie, de dreptul de a-şi declara apartenenţa religioasă şi de a-şi practica propria religie, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai grupului său.»

F. UNESCO

101. Convenţia din 14 decembrie 1960 privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului prevede în articolele sale 1- 3 următoarele :

Articolul 1

« 1. În sensul prezentei Convenţii, termenul de „discriminare “ cuprinde orice distincţie, excludere, limitare sau preferinţã care, întemeiatã pe rasã, culoare, sex, limbã, religie, opinie politicã sau altã opinie, origine naţionalã sau socialã, situaţie economicã sau naştere, are drept obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalitãţii de tratament în ceea ce priveşte învãţãmântul şi mai ales:

a) Înlăturarea unor persoane sau a unui grup de la accesul la diverse tipuri sau grade de învăţământ;

b) Limitarea la un nivel inferior a educaţiei unei persoane sau a unui grup;

c) Sub rezerva celor stabilite în articolul 2 al prezentei Convenţii, instituirea sau menţinerea unor sisteme sau instituţii de învăţământ separate pentru persoane sau grupuri ; sau

d) Plasarea unei persoane sau a unui grup într-o situaţie incompatibilă cu demnitatea umană.

(...) »

Articolul 2

« În cazul când sunt admise de către Stat, situaţiile următoare nu sunt considerate că ar constitui discriminări în sensul articolului 1 al prezentei Convenţii :

a) Crearea sau menţinerea sistemelor sau instituţiilor de învăţământ separate pentru elevii de cele două sexe, când aceste sisteme sau instituţii prezintă înlesniri echivalente de acces la învăţământ, dispun de cadre didactice de aceeaşi calificare şi permit să se urmeze aceleaşi programe de studii sau programe de studii echivalente ;

b) Crearea sau menţinerea, din motive de ordin religios sau lingvistic, de sisteme sau instituţii separate în care se predă un învăţământ care corespunde alegerii părinţilor sau tutorilor legali ai elevilor, dacă adeziunea la aceste sisteme sau frecventarea acestor instituţii rămâne facultativă şi dacă învăţământul predat este în conformitate cu manualele care ar fi putut fi prescrise sau aprobate de către autorităţile competente, în special pentru învăţământul de acelaşi grad ;

c) Crearea sau menţinerea instituţiilor particulare de învăţământ, dacă aceste instituţii au drept obiect nu asigurarea excluderii unui grup oarecare, ci sporirea posibilităţilor de învăţământ pe care le oferă puterea publică, dacă funcţionalitatea lor corespunde acestui ţel şi dacă învăţământul predat este conform cu normele care ar fi putut fi prescrise sau aprobate de către autorităţile competente, în special pentru învăţământul de acelaşi grad. »

Articolul 3

« În scopul de a elimina sau a preveni orice discriminare în sensul prezentei Convenţii, Statele participante îşi iau angajamentul :

a) Să abroge orice dispoziţii legislative şi administrative şi să pună capăt oricăror practici administrative care ar comporta o discriminare în domeniul învăţământului ;

b) Să ia măsurile necesare, la nevoie pe cale legislativă, pentru a nu se face nicio discriminare la admiterea elevilor în instituţiile de învăţământ;

(...) »

102. Declaraţia privind rasele şi prejudecăţile de rasă, adoptată de Conferinţa generală UNESCO din 27 noiembrie 1978, dispune

Articolul 1

« 1. Toţi oamenii aparţin la una şi aceeaşi specie şi au o provenienţă comună. Ei se nasc egali în demnitate şi drepturi, cu toţii sunt parte indisolubilă a omenirii.

2. Toţi oamenii şi grupurile de oameni au dreptul să se deosebească unul de altul, să se perceapă ca atare şi să se considere astfel. Însă multitudinea formelor de viaţă şi dreptul la distincţie nu pot sluji pretext în niciun fel pentru prejudecăţile de rasă; nici de jure, nici de facto nu pot servi drept justificare la niciun fel de practică discriminatorie sau bază a politicii de apartheid, care reprezintă forma extremă de rasism..

(...) »

Articolul 2

« (...)

2. Rasismul include în sine ideologia rasistă, principiile bazate pe prejudecăţi rasiale, pe un comportament discriminator, organizare structurală şi practica instituţională, care duc la inegalitatea rasială, precum şi ideea vicioasă referitor la faptul că relaţiile discriminatorii dintre grupuri sunt justificate din punct de vedere moral şi ştiinţific; el se manifestă în principiile legislative sau normative şi în activităţile discriminatorii, precum şi în concepţii şi acte discriminatorii; el împiedică dezvoltarea victimelor sale, corupe pe cei care îl implementează în practică, dezbină din interior naţiunile, creează piedici pe calea colaborării internaţionale şi amplifică încordarea politică în relaţiile dintre popoare; el contravine principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi, respectiv, creează o ameninţare serioasă păcii şi securităţii în lume.

3. Prejudecăţile rasiale, legate în mod istoric de inegalitatea de la conducere, amplificate din cauza distincţiilor economice şi sociale dintre oameni şi grupurile de oameni, care sunt chiar şi astăzi chemate să justifice o atare inegalitate, sunt cu totul nejustificate. »

Articolul 3 § 1

« Orice distincţie, excepţie, limitare sau predilecţie, bazată pe indicii de rasă, culoarea pielii, provenienţa etnică sau naţională, sau intoleranţa religioasă, provenită din concepţiile rasiale, care violează sau pune sub ameninţare egalitatea suverană a statelor şi dreptul popoarelor la autodeterminare sau care în mod deliberat sau discriminator limitează dreptul la dezvoltarea multilaterală a oricărui om sau grup de oameni, care presupune accesul absolut egal la mijloacele progresului şi la prosperarea personalităţii şi a colectivului în atmosferă de respect a valorilor, precum şi a culturii naţionale şi mondiale, este incompatibilă cu cerinţele ordinii mondiale juste care garantează respectul drepturilor omului.

(...) »

Articolul 5

« 1. Cultura, care este o creaţie a tuturor oamenilor şi un patrimoniu comun al omenirii şi al învăţământului, în cel mai larg sens al acestui cuvânt, oferă bărbaţilor şi femeilor tot mai eficiente mijloace de adaptare care le permit nu doar să afirme că ei se nasc egali în demnitate şi drepturi, dar şi să recunoască că ei trebuie să respecte dreptul tuturor grupurilor de oameni privind specificul cultural şi dezvoltarea vieţii lor culturale în cadrul naţional şi internaţional, în acelaşi timp se are în vedere că fiecare grup singur ia decizia liberă privind păstrarea şi, în caz de necesitate, adaptarea sau îmbogăţirea valorilor, pe care ea le consideră fundamentale pentru originalitatea sa.

2. Statul, în concordanţă cu principiile sale constituţionale şi procedurile, precum şi toate organele competente şi toţi lucrătorii din învăţământ poartă responsabilitate pentru faptul, ca sursele din domeniul învăţământului din toate ţările să fie utilizate în lupta împotriva rasismului, în special obţinând ca în programe şi manuale să se rezerve loc pentru noţiunile ştiinţifice şi etice privind unitatea şi diversitatea oamenilor şi să nu se permită trasarea deosebirilor, care ar înjosi demnitatea vreunui popor; asigurând pregătirea corpului profesoral în aceste scopuri, oferind sursele sistemului şcolar la dispoziţia tuturor grupurilor de populaţie fără limită sau discriminare rasială şi luând măsuri, care ar putea să lichideze limitările, din cauza cărora suferă grupuri rasiale sau etnice atât privitor la nivelul învăţământului, cât şi privitor la nivelul de trai şi, în special pentru a evita transferul acestor limitări asupra copiilor.

(...) »

Articolul 6

« 1. Statul, în primul rând, poartă responsabilitate pentru realizarea de către toţi oamenii şi toate grupurile de oameni a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pe bază de egalitate deplină în drepturi şi demnitate.

2. În cadrul competenţei sale şi în concordanţă cu principiile sale constituţionale statul adoptă toate măsurile, incluzând cele legislative, în special în domeniul învăţământului, culturii şi informaţiei, în scopul preîntâmpinării, interzicerii şi lichidării rasismului, a propagandei rasiale, a segregării rasiale şi a apartheidului şi contribuie la difuzarea cunoştinţelor şi a rezultatelor cercetărilor respective în domeniul ştiinţelor naturale şi sociale pentru a nu da naştere la prejudecăţi rasiale şi concepţii rasiale şi a le preîntâmpină, ţinând cont, în măsură cuvenită, de principiile, prezentate în Declaraţia Generală a drepturilor omului şi în Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

3. În cazul când măsurile legislative care interzic discriminarea rasială vor fi insuficiente, statul trebuie să le completeze cu un mecanism administrativ privind anchetarea sistematică a cazurilor de discriminarea rasială, cu un sistem larg de mijloace juridice de luptă împotriva actelor de discriminare în masă, cu programe de scară largă din sfera învăţământului şi de cercetare, predestinate luptei împotriva prejudecăţilor rasiale şi discriminării rasiale, precum şi cu programe de acţiuni pozitive de ordin politic, social, instructiv şi cultural, care au capacitatea de a contribui la realizarea unui respect deplin dintre grupurile de oameni. În anumite circumstanţe trebuie să se efectueze programe speciale pentru ameliorarea situaţiei grupurilor care se află în condiţii nefavorabile şi când este vorba despre grupuri naţionale, pentru participarea eficientă în procesul adoptării deciziilor în comunitate. »

Articolul 9

« 1. Principiul egalităţii în demnitate şi drepturi a tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor, indiferent de rasă, culoarea pielii şi provenienţă, este un principiu general acceptat, recunoscut în dreptul internaţional. Prin urmare, orice formă de discriminare rasială, înfăptuită de stat, constituie o încălcare a dreptului internaţional care atrage după sine responsabilitatea internaţională a statului.

2. Măsuri deosebite trebuie să fie adoptate în scopul asigurării egalităţii în demnitate şi drepturi a persoanelor aparte şi a grupurilor de oameni pretutindeni, unde este necesar, fără a permite ca aceste acţiuni să ia un caracter care ar putea părea discriminator în sens rasial. În acest context o atenţie deosebită trebuie de acordat grupurilor rasiale sau etnice care se află în condiţii nefavorabile sociale sau economice, pentru a le asigura pe baza unei egalităţi depline, fără discriminare şi limitări, protecţia prin adoptări de legi şi de decizii, precum şi utilizarea beneficiilor sociale existente, în special privind locuinţele, asigurarea cu lucru şi asistenţa medicală, respectarea specificului culturii lor şi a valorilor lor, contribuirea, în special, prin intermediul învăţământului la progresul lor social şi profesional..

(...) »

VI. ALTE SURSE

A. Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe (în prezent Agenţia drepturilor fundamentale a Uniunii europene)

103. Informaţiile relative la educaţia în Republica Cehă, disponibile pe pagina de Internet a observatorului, sunt următoarele :

« În Republica Cehă nu există deloc date, oficiale sau neoficiale, cu privire la rasismul şi discriminarea în educaţie.

Cea mai gravă problemă a sistemului educativ ceh constă în segregarea în orientarea şcolară a copiilor proveniţi din medii sociale defavorizate (deseori romi), aceşti copii fiind plasaţi în şcoli speciale. Mai mult de jumătate din copiii romi sunt şcolarizaţi în aceste instituţii. Această tendinţă a sistemului educativ ceh, mai ales la nivelul învăţământului primar, este confirmat prin cercetări aprofundate realizate de Institutul de Sociologie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Cehe. Doar un procent foarte mic al copiilor romi au acces la învăţământul mediu. »

104. Raportul observatorului, intitulat « Romii şi Nomazii în învăţământul public », publicat în mai 2006, vizează cele douăzeci şi cinci State membre ale Uniunii europene în perioada respectivă, indică, printre altele, că deşi segregarea sistematică a elevilor romi nu mai există la nivel de politici educative, segregarea este practicată de către şcoli şi autorităţile educative în diferite modalităţi, deseori indirecte, uneori, ca efect neintenţionat al politicilor şi practicilor şi, uneori, ca un rezultat al segregării rezidenţiale. Şcolile şi autorităţile educative pot, spre exemplu, să recurgă la segregarea unor elevi deoarece ele percep « nevoile lor diferite » şi/sau ca răspuns la probleme de comportament sau la dificultăţi de însuşire. Acest din urmă factor, de obicei, duce la plasarea elevilor romi în şcoli speciale pentru handicapaţii mintali, un fenomen care rămâne a fi îngrijorător în Statele membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Ungaria, Slovacia şi Republica Cehă. Totuşi, a fost constatat că actualmente sunt luate măsuri pentru reexaminarea procedurilor de testare şi de plasament, ţinând cont de normele şi schemele comportamentale ale contextului social şi cultural al copiilor romi.

B. Camera Lorzilor

105. În decizia Regina v. Immigration Officer at Prague Airport and another ex parte European Roma Rights Centre and others, din 9 decembrie 2004, Camera lorzilor a declarat, în unanimitate, că agenţii britanici ai serviciilor de imigrare de la aeroportul din Praga operaseră o discriminare faţă de romii care doreau să plece din acest aeroport spre Marea Britanie, deoarece, din motive rasiale, ei au avut parte de un tratament mai puţin favorabil decât alţi călători care aveau aceeaşi destinaţie.

106. Baronul Hale of Richmond a considerat, inter alia :

« 73. (...) Conceptul de bază al legilor care interzic atât discriminarea bazată pe rasă, cât şi cea bazată pe sex este faptul că indivizii de ambele sexe şi de toate rasele au dreptul să fie trataţi în mod egal. Astfel, este la fel de discriminatoriu de a trata bărbaţii mai puţin favorabil decât femeile, cât şi de a trata femeile mai puţin favorabil decât bărbaţii. Este tot atât de discriminatoriu de a trata Albii mai favorabil decât Negrii, cât şi de a trata Negrii mai favorabil decât Albii. Este o discriminare ilegală, deoarece: i) există o diferenţă de tratament între o persoană şi alta (reală sau presupusă) care aparţine altui sex sau altui grup rasial; ii) una dintre persoane constituie obiectul unui tratament mai puţin favorabil; iii) circumstanţele care trebuie luate în considerare sunt aceleaşi sau nu sunt vizibil diferite; şi iv) diferenţa de tratamente este bazată pe sex sau pe rasă. Totodată, dat fiind faptul că indivizii rar îşi afişează prejudecăţile de care uneori s-ar putea să nu fie conştienţi, discriminarea, în mod normal, ar trebui să fie stabilită mai curând pe baza indiciilor, decât în baza unor dovezi directe. Dacă s-a demonstrat că unei persoane i s-a rezervat un tratament mai puţin favorabil decât altei persoane aflate într-o situaţie comparabilă (elementele i), ii) şi iii), tribunalul solicită o explicaţie de la autorul presupus al discriminării. Explicaţia trebuie, bineînţeles, să nu aibă nicio legătură cu rasa sau sexul reclamantului. În lipsa explicaţiilor sau a unei explicaţii satisfăcătoare, este legal de a presupune că cel interesat a constituit obiectul unui tratament mai puţin favorabil din motive legate de rasa sa (...)

74. Dacă o discriminare de acest tip este demonstrată, problema este soluţionată. Cu excepţii foarte rare, nu poate fi înaintată nicio justificare obiectivă. Legea defineşte cu precizie că furnizorii trebuie să trateze fiecare persoană ca pe un individ, şi nu ca pe un membru al unui grup. Furnizorul nu trebuie să pornească de la principiul că individul prezintă trăsături care îl asociază cu un grup, majoritatea membrilor căruia posedă efectiv sau nu aceste trăsături, altfel spus să nu fie încadrat în stereotip (...)

75. În speţă, ne aflăm în prezenţa unei plângeri de discriminare directă faţă de romi. O discriminare indirectă există atunci când un angajator sau un furnizor tratează fiecare individ în acelaşi fel, dar aplică faţă de toţi o exigenţă sau o condiţie pe care persoanele ce aparțin unui sex sau unui grup rasial o vor îndeplini probabil mai puţin decât persoanele care aparţin altui sex sau grup. Ca exemplu, am putea menţiona o probă la halterofili în care bărbaţii au cu mult mai multe şanse decât femeile să reuşească. Această exigenţă este ilegală doar dacă ea nu poate fi explicată independent de sexul sau rasa celor interesaţi (...) Dar aceasta este o exigenţă sau o condiţie care poate fi explicată, și nu o discriminare. Nu ar trebui confundate acest tip de justificare cu posibilitatea unei justificări obiective a unui tratament discriminatoriu care altfel ar fi contrar articolului 14 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

(...)

90. Ar fi cazul să reamintim că bunele practici în materie de egalitate a şanselor nu vin de la sine. Mai mult decât atât, este împotriva bunului simţ de a aborda toţi solicitanţii pe picior de egalitate, fără nicio prejudecată, independent de motive foarte bune de care ar putea fi suspectaţi unii într-o măsură mai mare decât alţii. Dar, aceasta este ceea ce impune o lege care încearcă să garanteze ca indivizii să nu fie defavorizaţi de caracteristicile generale ale grupului la care aparţin. În 2001, când a început o operaţiune de care eram interesaţi, legislaţia cu privire la relaţiile interrasiale tocmai trebuia să se aplice activităţilor serviciilor de imigrare. Nu a fost deloc surprinzător că pentru funcţionari, fiind presaţi de timp, a fost dificil să respecte toate procedurile şi aşteptările pe care angajatorii se luptă să le respecte de mai bine de un sfert de secol.

91. Tocmai în acest context ar trebui să fie apreciate elementele probante care ar fi putut exista în ceea ce priveşte evenimentele survenite la aeroportul din Praga. Funcţionarii nu au ţinut cont de originea etnică a persoanelor pe care le-au interogat. Reclamaţii nu pot deci să ne ofere date care ar indica numărul indivizilor din fiecare grup care au fost interogaţi, durata interogatoriului şi rezultatul acestuia. În opinia reclamaţilor, aceasta demonstrează clar că funcţionarii nu s-au bazat pe Autorizaţie : dacă ar fi făcut-o, ei pur şi simplu şi-ar fi înregistrat opinia referitoare la originea etnică a pasagerului. Dacă această opinie s-ar fi dovedit corectă, ea ar fi fost suficientă pentru justificarea refuzului. Dar ceea ce s-a dovedit este că nu a fost luată nicio măsură oficială pentru a se aduna toate informaţiile care ar fi permis evitarea oricărei discriminări în desfăşurarea acestei operaţiuni cu risc sporit. De asemenea, aceasta înseamnă că singurele informaţii disponibile sunt cele furnizate de solicitanţi, în special de către Centrul european pentru drepturile romilor, care încerca să supravegheze operaţiunea. Reclamaţii pot pune la îndoială veridicitatea acestor informaţii, dar ei nu pot demonstra că ele sunt eronate şi nu pot furniza informaţii mai fiabile (...)”

C. Curtea supremă a Statelor Unite ale Americii

107. Decizia Griggs v. Duke Power Co., 401 U.S. 424 (1971), în care Curtea Supremă a stabilit teoria impactului neproporţionat, a fost pronunţată ca urmare a unui proces intentat de către angajaţii negri ai unei centrale electrice, care considerau ca fiind discriminatorie practica patronului lor de a cere o diplomă de studii superioare [high school] sau rezultatele testelor de inteligenţă, chiar şi pentru funcţiile mai puţin plătite (negrii care posedă o asemenea diplomă sau care susţin cu succes testele standardizate fiind mai puţin numeroşi). Cu această ocazie, Curtea Supremă a declarat :

« Legea [din 1964 cu privire la drepturile civile] obligă să fie eliminate la angajare obstacolele artificiale, arbitrare şi inutile care au ca efect peiorativ de a opera o discriminare bazată pe rasă. Dacă, cum este în cazul de față, nu poate fi demonstrat că o practică în materie de angajare, ce are ca efect excluderea negrilor, este legată de performanţa profesională, această practică este interzisă, în pofida lipsei intenţiei discriminatorii din partea patronului (...)

Legea nu exclude recurgerea la testări sau la evaluări, dar ea interzice să li se ofere acestora o importanţă decisivă, cel puţin dacă (...) nu a fost demonstrat că este vorba despre o apreciere rezonabilă a performanţei profesionale (...)

Legea interzice nu doar orice discriminare directă, dar şi practicile care sunt corecte ca formă, dar discriminatorii în realitate. Piatra unghiulară o constituie necesităţile întreprinderii. Dacă nu poate fi demonstrat că o practică din domeniul angajării, care are ca efect excluderea negrilor, este legată de performanţa profesională, ea este interzisă.

(...) Congresul impune angajatorului sarcina de a proba că orice exigenţă are o legătură evidentă cu funcţia respectivă. »

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA COMPETENŢA MARII CAMERE

108. În observaţiile finale prezentate în fața Marii Camere la data de 26 septembrie 2006, reclamanţii au susţinut că drepturile de care ei beneficiază în virtutea articolelor 3 şi 6 § 1 din Convenţie au fost încălcate.

109. Conform jurisprudenţei Curţii, « cauza » retrimisă în faţa Marii Camere este acea plângere pe care ea a declarat-o admisibilă (a se vedea, spre exemplu, Leyla Şahin împotriva Turciei [MC], nr 44774/98, § 128, CEDH 2005-XI ; Üner împotriva Olandei [MC], nr 46410/99, § 41, CEDH 2006‑XII). Marea Cameră notează că, în decizia sa parţială din 1 martie 2005, camera a declarat inadmisibile toate plângerile reclamanţilor care nu se refereau la articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1, printre care şi cele întemeiate pe articolele 3 şi 6 § 1 din Convenţie. Astfel, plângerile bazate pe aceste din urmă prevederi, în măsura în care reclamanţii au avut intenţia să le invoce încă o dată în faţa Marii Camere, nu fac parte din obiectul litigiului de față.

II. CU PRIVIRE LA EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

110. Curtea notează că, în decizia cu privire la admisibilitatea prezentei cereri, excepţia preliminară de neepuizare a căilor interne de recurs, invocată de către Guvern în observaţiile din 15 martie 2004, a fost unită cu fondul plângerii întemeiate pe articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1. În hotărârea sa din 7 februarie 2006 (§ 31), Camera a considerat că argumentele părţilor referitoare la condiţia de epuizare a căilor interne de recurs au ridicat probleme care erau strâns legate de fondul cauzei. Ulterior, ea a considerat, ca și Curtea constituţională a Cehiei, că prezenta plângere prezintă o deosebită importanţă şi abordează interese vitale. Din aceste considerente, şi având în vedere faptul că plângerea a dat naştere la o constatare de neîncălcare, Camera a hotărât că este inutil să examineze în speţă chestiunea de a şti dacă reclamanţii satisfăcuseră această condiţie.

111. Trebuie reamintit că Marea Cameră, în cazul retrimiterii unei cauze în faţa sa, poate examina de asemenea, chestiuni relative la admisibilitatea plângerii, printre altele, dacă aceste chestiuni sunt unite cu fondul sau dacă ele prezintă un interes la etapa examinării fondului (K. şi T. împotriva Finlandei [MC], nr 25702/94, § 141, CEDH 2001‑VII).

112. În aceste condiţii, Marea Cameră consideră necesar să se pronunţe în speţă asupra aspectului dacă reclamanţii au îndeplinit condiţia de epuizare a căilor interne de recurs.

113. Guvernul susţine că reclamanții nu au exercitat toate căile de recurs susceptibile să le remedieze situaţia. El notează, pe de o parte, că reclamanţii nu au făcut uz de posibilitatea de a formula apel împotriva deciziilor care ordonau plasamentul lor în şcoli speciale şi, pe de altă parte, şase dintre ei nu au formulat un recurs constituţional. În plus, doar cinci reclamanţi dintre cei care au sesizat Curtea constituţională au atacat concret deciziile de plasament în şcolile speciale. În afară de aceasta, reclamanţii nu au introdus o acţiune în justiție pentru apărarea demnității bazată pe Codul civil, iar părinţii lor nu au sesizat nici organele inspectoratului şcolar, nici Ministerul Educaţiei.

114. Mai întâi, reclamanţii susţin că în Republica Cehă nu există niciun recurs disponibil, efectiv şi suficient pentru a examina o plângere referitoare la o discriminare rasială în domenul educaţiei. Cât priveşte specificul recursului constituţional, ineficienţa acestuia a fost rezultatul motivării deciziei Curții Constituţionale şi refuzul acesteia de a acorda importanţă practicii generale invocate de către reclamanţi. Nu ar trebui, deci, să le reproşăm celorlalţi reclamanţi neintroducerea unui astfel de recurs. Cât priveşte omisiunea de a introduce un apel administrativ, reclamanţii afirmă că părinţii lor nu au avut acces la informațiile necesare pentru introducerea acestuia decât după expirarea termenului în care putea fi formulat. De altfel, nici Curtea Constituţională nu a ţinut cont de această omisiune. Acţiunea în apărarea demnității nu ar putea fi considerată o modalitate de contestare a deciziilor administrative intrate deja în circuitul civil, şi Guvernul nu a adus, de altfel, nicio dovadă a eficienţei sale.

Presupunând chiar că există în dreptul intern un recurs efectiv, reclamanţii consideră că nu trebuie exercitat atunci când există o practică administrativă care face posibil rasismul sau îl încurajează, aşa cum este sistemul şcolilor speciale din Republica Cehă. De asemenea, ei au atras atenţia Curţii asupra urii rasiale şi asupra numărului de acte de violenţă împotriva romilor care au avut loc în Republica Cehă, precum şi caracterul nesatisfăcător al sancţiunilor aplicate în cazul infracţiunilor penale motivate de rasism şi xenofobie.

115. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor interne de recurs enunţată în articolul 35 § 1 din Convenţie se bazează pe ipoteza că dreptul intern oferă un recurs efectiv pentru încălcarea pretinsă. Guvernului care pledează pentru neepuizare îi revine sarcina de a convinge Curtea cu privire la existenţa, la data faptelor, a unui recurs efectiv şi disponibil atât în teorie, cât şi în practică, altfel spus accesibil şi susceptibil să ofere reclamanţilor o soluţionare a plângerilor acestora şi care prezenta perspective rezonabile de succes (V. împotriva Marii Britanii [MC], nr 24888/94, § 57, CEDH 1999‑IX).

116. De asemenea, Curtea subliniază că trebuie să aplice regula epuizării căilor interne de recurs, ţinând cont de contextul mecanismului de apărare a drepturilor omului pe care au convenit să-l instaureze Statele membre. Astfel, Curtea a recunoscut că articolul 35 § 1 trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Ea a mai admis că această regulă nu se pretează la o aplicare mecanică şi nu are un caracter absolut ; în verificarea respectării acestei reguli trebuie să se ţină cont de circumstanţele cauzei. Aceasta înseamnă că ea trebuie să ţină cont în mod realist nu doar de simpla existență formală a recursurilor în sistemul judiciar al Statului contractant vizat, dar şi de contextul general şi de situaţia personală a reclamantului. Deci, Curtea trebuie să examineze dacă, ţinând cont de totalitatea circumstanţelor cauzei, reclamantul a făcut tot ce se putea aştepta în mod raţional de la el pentru a epuiza căile interne de recurs (İlhan împotriva Turciei [MC], nr. 22277/93, § 59, CEDH 2000‑VII).

117. În cauza de față, Guvernul reproşează, în primul rând, reclamanţilor că nu au folosit posibilitatea de a formula apel împotriva deciziei care ordona plasamentul lor într-o şcoală specială şi nu au introdus o acţiune în apărarea demnității.

118. În această privinţă, Curtea relevă, după cum au făcut şi reclamanţii, că această omisiune nu a fost luată în considerare de Curtea Constituţională din Cehia (paragraful 28 supra). În aceste condiţii, Curtea este de părere că ar fi de un formalism excesiv să se pretindă de la reclamanţi ca ei să fi folosit un recurs pe care nici chiar jurisdicţia supremă a ţării nu-i obliga să-l exercite.

119. În cel de-al doilea rând, Guvernul a observat că, din doisprezece reclamanţi care au introdus un recurs constituţional, doar cinci au atacat concret decizia de a-i plasa în şcoli speciale, ceea ce a permis Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra cauzei lor.

120. Curtea observă că, datorită acestor cinci reclamanţi care au satisfăcut exigenţele formale ale recursului constituţional, Curtea Constituţională a avut ocazia să se pronunţe asupra tuturor plângerilor reclamanţilor examinate astăzi de către Curte. Jurisdicţia constituţională a mai considerat că recursul depăşea interesele personale ale reclamanţilor. În acest sens, decizia sa avea, deci, un caracter mai general.

121. În afară de aceasta, potrivit deciziei din 20 octombrie 1999, Curtea Constituţională s-a limitat la verificarea interpretării şi aplicării de către autorităţile competente a dispoziţiilor legale pertinente, fără a examina impactul lor, considerat de către reclamanţi ca fiind discriminator. Cât priveşte plângerea referitoare la discriminarea rasială, această jurisdicţie a constatat, printre altele, că ea nu este competentă să aprecieze contextul social global.

122. În aceste condiţii, nimic nu lasă de înțeles că, dacă Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat asupra cazurilor celorlalţi treisprezece reclamanţi care nu au introdus recursul constituţional sau nu au atacat decizia directorului şcolii speciale, concluzia sa ar fi fost diferită. Având în vedere aceste elemente, Curtea nu este convinsă că, în circumstanţele particulare ale prezentei cauze, această cale era susceptibilă de a oferi reclamanţilor o soluţionare a plângerilor lor şi că ea oferea perspective rezonabile de succes.

123. Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE, COMBINAT CU ARTICOLUL 2 DIN PROTOCOLUL NR. 1

124. Reclamanţii susţin că au fost supuşi unei discriminări bazate pe rasa lor sau pe originea etnică pe motiv că li s-a aplicat un tratament mai puţin favorabil decât altor copii aflaţi într-o situaţie comparabilă, fără să fi existat vreo justificare obiectivă şi rezonabilă. Ei invocă, în această privinţă, articolul 14 din Convenţie, combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1, formulate astfel :

Articolul 14 din Convenţie

« Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.»

Articolul 2 din Protocolul nr 1

« Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.»

A. Hotărârea Camerei

125. Camera a statuat că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1. În opinia sa, Guvernul a reuşit să demonstreze că sistemul de şcoli speciale din Republica Cehă nu a fost înființat doar pentru copiii romi şi că în cadrul acestor instituţii s-au depus multe eforturi pentru a ajuta unele categorii de elevi să obţină cunoştinţe de bază. Referitor la acest punct, Camera a observat că reglementarea cu privire la modalităţile de plasament a copiilor în şcoli speciale nu se referea la originea etnică a elevilor, ci urmărea scopul legitim de adaptare a sistemului educativ la necesităţile, aptitudinile sau deficienţele copiilor.

126. Camera a reliefat, printre altele, că reclamanţii nu au reuşit să contrazică concluziile experţilor, conform cărora lacunele lor intelectuale erau de aşa natură, încât îi împiedicau să urmeze cursurile propuse în şcolile primare normale. În afară de aceasta, ea a notat că părinţii celor vizaţi au avut o atitudine pasivă sau chiar ei înşişi şi-au exprimat dorinţa de a-şi înscrie copiii sau de a-i lăsa în şcolile speciale.

127. În hotărârea sa, Camera a recunoscut că nu era uşor de ales un sistem educativ care să concilieze diversele interese concurente şi se pare că nu există o soluţie ideală. Admiţând totuşi că statisticile oferă cifre îngrijorătoare şi că situaţia generală în Republica Cehă referitoare la educaţia copiilor romi nu este deloc perfectă, Camera, totuşi, a considerat că elementele concrete de care dispune în prezenta cauză nu-i permit să conchidă că plasamentul reclamanţilor şi menţinerea unora dintre ei în şcoli speciale au fost motivate de prejudecăţi rasiale.

B. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii

128. Reclamanţii susţin că interpretarea restrictivă a noţiunii de discriminare pe care a abordat-o Camera este incompatibilă nu doar cu scopul Convenţiei, dar şi cu jurisprudenţa Curţii şi cu cea a altor jurisdicţii din Europa şi din afara ei.

129. Mai întâi, reclamanţii au solicitat Marii Camere să corecteze criteriul, obscur şi contradictoriu, aplicat de Cameră pentru constatarea existenţei unei discriminări. Ei au menţionat că, pe de o parte, Camera a reafirmat principiul stabilit, care prevede că dacă o politică sau o măsură generală au efecte prejudiciabile neproporţionate asupra unui grup de persoane, nu este exclus că ele să fie considerate ca discriminatorii, în pofida faptului că ele nu au vizat în special acest grup. Pe de altă parte, ea s-a îndepărtat de jurisprudenţa anterioară a Curţii (Thlimmenos împotriva Greciei [MC], nr. 34369/97, § 44, CEDH 2000‑IV ; Hoogendijk împotriva Olandei (decizie), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005 ; Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43577/98 şi 43579/98, § 157, CEDH 2005‑VII) cerând reclamanţilor să aducă dovezi cu privire la intenţia discriminatorie a autorităţilor cehe. În opinia reclamanţilor, o asemenea cerință este nerealistă şi ilogică, deoarece, indiferent dacă şcolile speciale fuseseră sau nu create în scopul unei segregări rasiale acesta fusese, fără nicio îndoială, efectul lor în practică. Realitatea este că actori bine intenţionaţi pot fi antrenați deseori în practici discriminatorii din ignoranţă, neglijenţă sau inerţie.

130. Reclamanţii menţionează în special că, refuzând să transfere sarcina probei în hotărârea Natchova şi alţii (precitată, § 157), Curtea a avut grijă să facă o distincţie între crimele violente şi actele neviolente de discriminare rasială, spre exemplu, în domeniul angajării sau în cel al prestării de servicii. În opinia reclamanţilor, discriminarea rasială în materie de acces la educaţie aparține acestei ultime categorii de acte de discriminare care pot fi dovedite și în lipsa elementului intenţional. Mai recent, Curtea a decis în cauza Zarb Adami împotriva Maltei (nr. 17209/02, §§ 75-76, CEDH 2006‑VIII) că o diferenţă de tratament nu este neapărat să fie prevăzută într-un text legislativ pentru a încălca articolul 14 şi că o « practică bine stabilită » sau o « situaţie de fapt » pot, de asemenea, conduce la acte de discriminare. În speţă, reclamanţii consideră că, având în vedere că ei au reuşit să stabilească existenţa unui impact disproporţionat, sarcina probei ar trebui plasată în sarcina Guvernului, care trebuie să demonstreze că originea lor etnică nu a influenţat deciziile litigioase şi că existau garanţii suficiente împotriva discriminării.

131. În această privinţă, reclamanţii menţionează că, în recomandarea de politică generală nr. 7, ECRI invită Statele să interzică atât discriminarea directă, cât şi discriminarea indirectă, pentru niciuna dintre ele nefiind necesară demonstrarea intenţiei de a discrimina. Prin urmare, o majoritate netă a Statelor membre ale Consiliului Europei au interzis deja expres discriminarea în anumite texte din legislaţia naţională fără a pretinde dovedirea unei asemenea intenţii, ceea ce se reflectă în practica lor judiciară. În acest context, reclamanţii se referă, printre altele, la decizia Camerei Lorzilor în cauza Regina împotriva Immigration Officer at Prague Airport and another ex parte European Roma Rights Centre and others (paragraful 105 supra), precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. În fine, discriminarea indirectă este, de asemenea, interzisă în dreptul internaţional, în special prin Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi prin Convenţia internaţională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială.

132. Dată fiind importanţa esenţială a protecţiei articolului 14 şi necesitatea asigurării eficienţei sale, în opinia reclamanţilor, Curtea ar trebui să precizeze regulile pertinente aplicabile în asemenea situaţii, pentru ca principiul nediscriminării să fie uniform interpretat şi aplicat de către ambele curţi europene. De aceea, reclamanţii au invitat Marea Cameră să declare clar că elementul intenţional nu este necesar pentru stabilirea existenţei unei discriminări în temeiul articolului 14, cu excepţia cazurilor când intenţia este deja un element al infracţiunii iniţiale, cum ar fi actele de violenţă motivate rasial.

133. În speţă, reclamanţii nu susţin că autorităţile competente aveau la epoca respectivă un comportament rasist și jignitor faţă de romi, nici că ele aveau intenţia de a-i supune unei discriminări, nici chiar că ele nu au luat măsuri pozitive. Ceea ce au susținut și demonstrat a fost că aceste autorităţi i-au supus unui tratament defavorabil în raport cu neromii aflaţi într-o situaţie comparabilă, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă. Problema existenței unei norme europene comune invocată de Guvern, este, în opinia reclamanţilor, mai curând de natură politică şi existenţa sau absenţa unui astfel de standard comun nu are importanţă, deoarece principiul egalităţii de tratament este o normă imperativă de drept internaţional.

134. În această ordine de idei, reclamanţii invită Marea Cameră să furnizeze indicaţii cu privire la tipurile de probe pertinente pentru susținerea unei încălcări a articolului 14, în special cu privire la probele statistice, totodată fără a se limita la acestea. Potrivit lor, Camera nu a ţinut cont de probele statistice abundente şi copleşitoare pe care le-au prezentat, fără a aprecia exactitatea sau incorectitudinea lor, în pofida faptului că ele fuseseră confirmate prin constatările organelor interguvernamentale independente specializate (ECRI, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale), şi prin acceptarea lor de către Guvern (paragrafele 41 şi 66 supra). Conform acestor date, în timp ce copiii romi nu reprezentau, la data introducerii cererii, decât 5 % dintre copiii de vârstă şcolară, ei constituiau mai mult de jumătate din numărul elevilor din şcolile speciale. Pe când mai puţin de 2 % dintre elevii neromi din Ostrava erau plasaţi în aceste instituţii, mai mult de jumătate dintre copiii romi erau trimişi în aceste şcoli. La modul general, un copil rom avea de douăzeci şi şapte de ori mai multe şanse de a fi orientat spre o şcoală specială decât un copil nerom într-o situaţie comparabilă.

135. În opinia reclamanţilor, aceste elemente indică fără dubiu că, printr-o voinţă deliberată sau o neglijenţă condamnabilă, rasa sau originea etnică sunt factorii care au afectat semnificativ sau determinant procesul de repartizare şcolară. Presupunerea conform căreia reclamanţii, în locul altor copii romi din oraşul Ostrava, au fost victime ale actelor de discriminare bazate pe originea lor etnică nu a fost niciodată respinsă. În afară de aceasta, nimeni nu contestă că, din cauza plasamentului în şcolile speciale, reclamanţii au primit o instruire inferioară celei oferite copiilor neromi, ceea ce i-a privat efectiv de posibilitatea de a urma studiile medii în alte instituţii în afara acestor centre de învăţământ.

136. În acest context, reclamanţii susţin că, în Europa şi în afara ei, statisticile deseori sunt utilizate în cauze în care se pune problema unui efect discriminatoriu, după cum este cazul de față, deoarece uneori ele sunt singurul mijloc de probă al discriminării indirecte. Statisticile sunt în special admise ca probe ale discriminării de către organele de control ale tratatelor Naţiunilor Unite şi de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Directiva 2000/43/CE a Consiliului prevede expres că « discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv în baza datelor statistice ».

137. Cu referire la organele Convenţiei, reclamanţii au observat că, pentru a constata o discriminare rasială în cauza Asiatiques d’Afrique orientale împotriva Marii Britanii (nr. 4403/70-4530/70, raportul Comisiei din 14 decembrie 1973, Decizii şi rapoarte 78-B, p. 5), Comisia s-a bazat pe circumstanţele relative, inclusiv datele statistice cu privire la impactul disproporţionat al legislaţiei asupra cetăţenilor britanici de origine asiatică. Recent, Curtea a indicat, în decizia Hoogendijk precitată că, atunci când doar statisticile ca atare nu sunt suficiente, acestea pot, în special atunci când sunt incontestabile, să constituie un început de probă a existenţei unei discriminări care obligă Guvernul să furnizeze o explicaţie obiectivă a diferenţei de tratament constatată. Mai mult, pentru a ajunge la concluziile sale în cauza Zarb Adami (hotărâre precitată), Curtea s-a bazat, printre altele, pe statisticile care indicau consecinţele disproporţionate.

138. Reclamanţii consideră și că ar fi util ca Marea Cameră să clarifice jurisprudenţa Curţii pentru a determina dacă diferenţa de tratament în cauză este « justificată obiectiv şi rezonabil » în temeiul articolului 14, şi să precizeze concluziile care ar trebui trase în lipsa unor explicaţii suficiente. Referindu-se, printre altele, la hotărârile Timichev împotriva Rusiei (nr. 55762/00 şi 55974/00, § 56, CEDH 2005‑XII) şi Moldovan şi alţii împotriva Româneia (2) (nr. 41138/98 şi 64320/01, § 140, 12 iulie 2005), ei susţin că, odată ce reclamantul a demonstrat o diferenţă de tratament, guvernul pârât este obligat să o justifice. În absenţa unei explicaţii lipsite de orice conotaţie rasială, este legitim de a conchide că diferenţa de tratament este bazată pe motive rasiale. Reclamanţii consideră că în circumstanţele speţei cunoașterea insuficientă a limbii cehe, sărăcia sau un statut socioeconomic diferit nu ar trebui să constituie o justificare rezonabilă şi obiectivă. De asemenea, ei contestă că numărul neproporționat de mare al elevilor romi plasaţi în şcoli speciale poate fi explicat prin rezultatele testelor privind capacităţile intelectuale sau poate fi justificat prin consimţământul parental (paragrafele 141-142 infra).

139. Reclamanţii consideră că, ţinând cont de importanţa luptei împotriva discriminării rasiale şi etnice reafirmată permanent de către organele de la Strasbourg, Marea Cameră ar trebui să indice clar că « marja de apreciere » lăsată Statelor nu ar trebui să justifice segregaţia şcolară. În opinia lor, abordarea Camerei, care a lăsat o marjă de apreciere nelimitată Statului ceh, este nejustificată, având în vedere gravele susțineri de discriminare rasială şi etnică din cauză şi neconformitatea acesteia cu jurisprudenţa Curţii. Cauza de față necesită o mai mare atenţie din partea Curţii cu privire la faptul că dreptul material în cauză este dreptul la instruire, care se numără printre cele mai importante.

140. În opinia reclamanţilor, Camera a interpretat incorect unele elemente esenţiale şi a făcut concluzii necorespunzătoare privind două întrebări determinante, mai exact fiabilitatea testelor psihologice şi consimţământul părinţilor.

141. Reclamanţii reafirmă, de asemenea, că, la epoca faptelor, modalităţile şi interpretarea testelor utilizate de către centrele consiliului psihopedagogic nu erau supuse niciunei reglementări uniforme, ceea ce lăsa un spaţiu mare aprecierii psihologilor şi prejudecăţilor rasiale, şi nu ţinea cont de diferenţele culturale. În plus, testele la care au fost supuşi, la fel ca şi alţi copii romi, erau greşite din punct de vedere ştiinţific şi nu erau fiabile pe plan educativ. Documentele din dosar indicau faptul că mai mulţi reclamanţi au fost plasaţi în şcoli speciale din alte motive decât deficitul lor intelectual (absenţele, purtarea necorespunzătoare, şi chiar comportamentul neadecvat al părinţilor). Însuşi Guvernul ceh a recunoscut efectul discriminatoriu al acestor teste (paragraful 66 supra). El a admis, de asemenea, în observaţiile sale relative la prezenta plângere, că un reclamant a fost plasat într-o şcoală specială deşi avea capacităţi bune de exprimare orală.

142. Mai mult, în opinia reclamanţilor, nu ar trebui acceptat faptul că tratamentul discriminator aplicat poate fi justificat prin consimţământul părinţilor pentru plasamentul în şcolile speciale. În consecinţă, guvernele ar trebui, din punct de vedere juridic, să garanteze interesul superior al copilului, în special egalitatea tuturor copiilor în ceea ce priveşte dreptul la educaţie, ca aceştia să nu poată fi privaţi de acest drept din cauza comportamentului sau alegerii făcute de părinţi.

În speţă, incoerenţele din dosarele şcolare au pus la îndoială autenticitatea şi realitatea « consimţământului » care a fost dat de părinţii mai multor reclamanţi şi l-au făcut mai puţin credibil. Presupunând chiar că un atare consimţământ fusese dat de către toţi părinţii, acesta nu are, conform reclamanţilor, nicio valoare juridică, deoarece părinţii vizaţi nu au fost informaţi niciodată în mod adecvat despre dreptul lor de a nu-şi da consimţământul, despre alte soluţii decât plasamentul în şcoli speciale sau despre riscurile şi consecinţele unui atare plasament. Procedura, prin urmare, a fost foarte formală : părinţilor li s-a oferit câte un formular precompletat şi rezultatele testelor psihologice pe care le-au considerat indiscutabile. Cât priveşte o ulterioară orientare spre o şcoală normală pe care părinţii lor ar fi putut-o solicita, reclamanţii au observat că, din primul an de şcolarizare, ei au primit o educaţie de un nivel net inferior celui mediu. Deficitul astfel creat nu le-a permis să satisfacă ulterior exigenţele şcolilor normale.

Mai mult decât atât, este nerealist, în opinia reclamanţilor, de a se examina problema consimţământului fără a ţine cont de istoricul segregării romilor în domeniul educaţiei şi de lipsa informaţiilor adecvate cu privire la alegerea oferită părinţilor romi. Reamintind opinia Curţii conform căreia renunţarea este permisă pentru unele drepturi, dar nu şi pentru altele, şi că aceasta nu trebuie să contravină vreunui interes public important (Håkansson şi Sturesson împotriva Suediei, 21 februarie 1990, § 66, seria A nr. 171‑A), reclamanţii susţin că nu se poate renunţa la dreptul copilului de a nu fi supus unei discriminări rasiale în domeniul educaţiei.

143. Prezenta cauză ridică o « problemă gravă cu caracter general », aceea de a şti dacă guvernele europene sunt capabile să facă faţă diversităţii rasiale şi etnice în creştere printre populaţia europeană şi de a proteja minorităţile vulnerabile. În această privinţă, principala întrebare este, potrivit reclamanţilor, cea a egalităţii şanselor în materie de educaţie, deoarece discriminarea romilor în acest domeniu persistă în toate Statele membre ale Consiliului Europei. Dacă ar înceta discriminarea în şcoli, romii ar beneficia, la modul general, de egalitate de tratament.

144. Segregarea rasială ce vizează copiii romi în cadrul şcolilor cehe nu a cunoscut o schimbare reală după introducerea plângerii. Viitorul lor şi lipsa oportunităţilor ilustrează prejudiciul ce rezultă din plasamentul discriminator în şcoli speciale. Astfel, în mai 2006, opt reclamanţi ce îşi urmau şcolaritatea într-o şcoală specială şi alţi şase, care îşi terminaseră cursurile în acest tip de învăţământ, nu aveau un loc de muncă. Dintre patru reclamanţi care, după ce au trecut testele de aptitudine au fost autorizaţi să frecventeze o şcoală primară, doi erau încă în această şcoală, unul era şomer şi al patrulea era înscris într-o instituţie medie profesională. În opinia reclamanţilor, este deja clar că niciunul dintre ei nu va frecventa o instituţie de învăţământ mediu general, şi cu atât mai puțin va avea studii universitare.

145. În fine, reclamanţii menţionează că la sfârşitul anului 2004 a fost adoptată o nouă lege cu privire la şcoli în vederea lichidării sistemului de şcoli speciale. Astfel, în opinia lor, noua legislaţie recunoaşte că însăşi existenţa acestor şcoli considerate ca « speciale » aplică stigmatul inferiorităţii pe cei care le frecventează. Noua lege nu a reuşit, totuși, să inducă o nouă practică, deoarece ea doar a schimbat criteriile de elaborare a programelor educative. Cercetările aprofundate realizate în 2005 şi 2006 de către Centrul european pentru drepturile omului demonstrează că, în majoritatea cazurilor, aceste şcoli speciale pur şi simplu au fost redenumite « şcoli de remediere » sau « şcoli practice », fără să fi fost modificate componenţa corpului didactic sau conţinutul cursurilor.

2. Guvernul

146. În opinia Guvernului, această cauză abordează probleme complexe ce ţin de problema socială a poziţiei romilor în societatea contemporană. Dacă aceştia beneficiază formal de aceleaşi drepturi ca şi alţi cetăţeni, oportunităţile lor reale sunt de fapt limitate de circumstanţe totodată obiective şi subiective. Fără iniţiativa şi interesul din partea fiecărui membru al comunităţilor romilor nu pot exista ameliorări. Pentru eliminarea acestor inegalităţi, Statele membre s-au confruntat cu numeroase probleme de ordin politic, social, economic şi tehnic, care nu ar trebui reduse la chestiunea respectării drepturilor fundamentale. De aceea instanţele judiciare, inclusiv Curtea europeană a Drepturilor Omului, ar trebui să se limiteze în examinarea măsurilor adoptate în acest domeniu la a aprecia dacă autorităţile competente și-au depăşit sau nu marja de apreciere.

147. Referindu-se la observaţiile scrise şi orale anterioare, Guvernul continuă să afirme că rasa, culoarea sau apartenenţa la o minoritate naţională nu au jucat un rol determinant în educaţia reclamanţilor. Nicio probă nu atestă, în opinia lui, că aceştia din urmă au făcut obiectul unui tratament diferit bazat pe aşa-numitele criterii discriminatorii. Prin urmare, din dosarele şcolare ale reclamanţilor rezultă indiscutabil că plasarea lor în şcoli speciale a fost motivată nu de originea lor etnică, ci de rezultatele testelor psihologice efectuate în centrele de consiliere psihopedagogică. Reclamanţii au fost plasaţi în şcoli speciale din cauza necesităţilor lor speciale educative, care ţineau în mare măsură de capacităţile lor intelectuale și criteriile de plasament, la fel ca şi modul lor de aplicare şi sistemul de şcoli speciale erau lipsite de conotaţie rasială, ceea ce a confirmat Camera în hotărârea sa, așadar nu ar trebui să vorbim în speţă despre o discriminare vădită sau directă.

148. Guvernul se exprimă apoi asupra tezei reclamanţilor, conform căreia în speţă este vorba despre o discriminare indirectă care, în unele cazuri, nu ar putea fi stabilită decât cu ajutorul statisticilor. În această privinţă el ar dori să observe că cauza Zarb Adami precitată, în care Curtea s-a sprijinit pe larg pe statisticile prezentate de părţi, nu se poate compara cu cauza de față. În primul rând, cauza Zarb Adami era vizibil mai puţin complexă. Într-al doilea rând, discrepanţele statistice între numărul bărbaţilor şi femeilor invitaţi să activeze ca juraţi constatate în această cauză erau rezultatul unei decizii de Stat, pe când statisticile invocate în speţă de către reclamanţi ilustrează înainte de toate dorinţa părinţilor de a-şi vedea copiii frecventând o şcoală specială, şi nu o omisiune sau o acţiune din partea Statului. Prin urmare, în lipsa acestei voinţe (exprimate prin consimţământ), copiii nu ar fi fost plasaţi în acest tip de şcoli.

În plus, sintezele statistice prezentate în această cauză de către reclamanţi nu sunt suficient de concludente, deoarece datele au fost furnizate de către directorii de şcoli şi, deci, nu reflectă decât opiniile lor subiective, pe când nu există nicio informaţie oficială cu privire la originea etnică a elevilor. În afară de aceasta, în opinia Guvernului, aceste statistici nu au nicio valoare informativă în lipsa unei evaluări a mediului sociocultural al romilor, a contextului lor familial şi a atitudinii lor faţă de educaţie. În această privinţă Guvernul reaminteşte că regiunea Ostrava este una dintre regiunile cu cel mai mare număr de cetăţeni romi.

Cât priveşte studiile comparative referitoare la ţările Europei centrale şi de est şi la alte ţări din lume, citate în observaţiile părţilor interveniente, Guvernul nu percepe nicio relaţie pertinentă între aceste statistici şi fondul prezentei cauze. În opinia lui, studiile menţionate confirmă mai curând faptul că înființarea unui sistem educativ optimal pentru copiii romi este o problemă extrem de complexă.

149. Cu toate acestea, chiar dacă datele oferite de reclamanţi ar fi fost fiabile şi dacă Statul ar putea fi tras la răspundere pentru această situaţie, faptele cauzei de față nu au constituit, conform Guvernului, o discriminare indirectă incompatibilă cu Convenţia. În opinia Guvernului, măsura litigioasă era conformă principiului de nediscriminare deoarece urmărea un scop legitim, mai exact adaptarea procesului de educaţie la capacităţile copiilor cu necesităţi educative specifice, şi ea era justificată în mod obiectiv şi rezonabil.

150. Cât priveşte ultimul punct, Guvernul contestă obiecţia reclamanţilor conform căreia el nu a furnizat nicio explicaţie satisfăcătoare cu privire la numărul mare de copii romi şcolarizaţi în şcoli speciale. Admiţând că situaţia romilor în materie de educaţie nu este ideală, el consideră că a demonstrat că şcolile speciale nu au fost create pentru comunitatea romilor şi că originea etnică nu era un criteriu de plasare în aceste şcoli. El reaminteşte că un asemenea plasament este întotdeauna precedat de un bilanţ psihopedagogic individual, un instrument tehnic care este obiectul unor cercetări ştiinţifice permanente, şi deci nu poate fi efectuat decât de profesionişti. Instanţele judiciare care nu posedă calificarea necesară ar trebui, prin urmare, să dea dovadă de o anumită reticenţă în acest domeniu. În ceea ce priveşte normele profesionale la care au făcut referinţă în observaţiile sale Asociaţia Pas cu Pas şi altele, Guvernul subliniază că nu este vorba de norme juridice cu forţă de lege, dar mai curând de nişte recomandări sau indicaţii ale specialiştilor fără caracter coercitiv şi a căror neaplicare nu poate, prin definiţie, să antreneze o responsabilitate juridică internaţională.

151. În speţă, dosarul fiecărui reclamant conţine toate informaţiile relative la metodele şi rezultatele acestui bilanţ, care nu au fost contestate de niciunul dintre ei la epoca respectivă. Alegaţiile reclamanţilor conform cărora psihologii ar fi adoptat o abordare subiectivă par să fie părtinitoare şi nu sunt întemeiate pe nicio dovadă.

152. Guvernul recunoaşte, încă o dată, că este posibil ca în unele situaţii rare, cauza plasării într-o şcoală specială să fi fost la limita între dificultăţile de învățare şi apartenenţa la un mediu sociocultural defavorizat. Din optsprezece reclamanţi, această situație pare să se fi produs doar într-un singur caz, în cazul celui de-al nouălea reclamant. Pentru toţi ceilalţi, bilanţurile şi testele psihopedagogice ale centrului de consiliere au descoperit dificultăţi de învățare.

153. Guvernul a mai menţionat că centrele de consiliere, care au efectuat aceste teste, nu au emis decât recomandări referitoare la tipul de şcoală în care copilul ar trebui plasat. Elementul decisiv şi esenţial a fost dorinţa părinţilor. În speţă, părinţii reclamanţilor au fost informaţi că plasarea copiilor într-o şcoală specială depinde de consimţământul lor, şi consecinţele acestei decizii le-au fost explicate. Dacă circumstanţele consimţământului nu fuseseră destul de clare, ei puteau introduce un apel, apoi ei puteau la orice moment să ceară reorientarea copilului lor spre un alt tip de şcoală. În ipoteza în care explicațiile nu le-ar fi fost destul de clare, cum pretind ei astăzi, ei trebuiau să caute informaţii la autorităţile competente. Referitor la acest punct, Guvernul notează că, în articolul 2 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei este subliniat rolul şi responsabilitatea, în primul rând, a părinţilor în educaţia copiilor lor. Prin urmare, Statul nu poate interveni dacă nimic din comportamentul părinţilor nu indică lipsa dorinţei sau a capacității de a lua o decizie cu privire la educaţia adecvată pentru copiii lor. O asemenea ingerinţă ar fi în contradicţie cu principiul conform căruia Statul trebuie să respecte convingerile părinţilor referitoare la educaţie şi învăţământ.

Cât priveşte prezenta cauză, Guvernul reaminteşte că, în afară de sesizarea Curţii Constituţionale şi introducerea unei cereri în faţa Curţii europene a Drepturilor Omului, părinţii reclamanţilor nu au întreprins nimic pentru a-şi cruţa copiii de un tratament pretins discriminator şi că au avut o atitudine relativ pasivă faţă de educaţia lor.

154. În continuare, Guvernul consideră a fi greşit argumentul reclamanţilor conform căruia plasamentul lor în şcoli speciale i-a împiedicat să-şi continue studiile medii sau superioare. Indiferent de faptul dacă reclamanţii au absolvit învăţământul şcolar obligatoriu înainte sau după intrarea în vigoare a noii legi nr. 561/2004 cu privire la şcoli, ei aveau posibilitatea să-şi urmeze studiile medii, să atingă nivelul cuvenit urmând cursuri suplimentare sau recurgând la un ajutor de orientare. Or, niciunul dintre ei nu a demonstrat că a încercat această posibilitate (chiar fără succes) şi că eşecul său (presupus) se explică printr-un deficit de educaţie datorat plasamentului lor într-o şcoală specială. În schimb, mai mulţi reclamanţi au renunţat la studii. Guvernul este ferm convins că reclamanţii înşişi s-au privat de posibilitatea de a-şi continua studiile din cauza lipsei de interes. Situaţia lor, deseori defavorabilă, rezultă în primul rând din pasivitatea lor, şi Statul nu ar trebui să fie ținut răspunzător pentru aceasta.

155. Guvernul recunoaşte că autorităţile naţionale ar fi trebuit să întreprindă toate demersurile rezonabile pentru a împiedica producerea unui efect disproporţionat sau, dacă acest obiectiv nu era realizabil, pentru a atenua şi a compensa un asemenea efect. Totodată, nici Convenţia, nici instrumentele internaţionale nu conţin o definiţie generală a obligaţiilor pozitive ale Statului referitoare la educaţia elevilor romi sau, mai general, a copiilor ce aparţin minorităţilor naţionale sau etnice. Guvernul menţionează în această privinţă că, atunci când determină obligaţiile pozitive care îi revin Statului, Curtea uneori se inspiră din evoluţiile legislative ale sistemelor juridice ale Părţilor Contractante. Or, la momentul actual nu există vreun standard sau consens european cu privire la criteriile de plasare a copiilor în şcoli speciale sau cu privire la educaţia copiilor cu necesităţi educative specifice, iar instruirea în şcolile speciale reprezintă una din soluţiile posibile şi acceptabile pentru această problemă.

156. În plus, obligaţiile pozitive în temeiul articolului 14 din Convenţie nu pot fi interpretate ca o obligaţie de a lua măsuri pozitive, care trebuie să rămână o opţiune. Prin urmare, nu ar trebui să deducem din această prevedere obligaţia generală a unui Stat de a compensa activ toate handicapurile de care suferă diferite grupuri de populaţie.

157. În orice caz, şcolile speciale nu ar trebui privite ca o formă inferioară, ci ca o formă diferită de educaţie și Guvernul consideră că a adoptat în speţă măsuri rezonabile ce vizau compensarea handicapului reclamanţilor, care trebuiau să primească o educaţie particulară din cauza specificității lor, şi nu a depăşit marja de apreciere prevăzută de Convenţie în materie de educaţie. În această privinţă, el a menţionat că Statul a alocat de două ori mai multe resurse pentru funcţionarea şcolilor speciale decât pentru şcolile normale, şi că autorităţile naţionale au depus eforturi considerabile în ceea ce priveşte problema complexă a educaţiei copiilor romi.

158. Guvernul furnizează informaţii referitoare la situaţia actuală a reclamanţilor, colectate din dosarele şcolare şi din cele ale Biroului pentru angajări din Ostrava, la care s-au înregistrat reclamanţii fără un loc de muncă. Cu titlu preliminar, el a observat că Ostrava suferă de o rată de şomaj ridicată şi că, la modul general şi independent de originea etnică, tinerii fără studii elementare îşi găsesc dificil un loc de muncă. Există o posibilitate de a obţine o calificare şi un ajutor de orientare din partea Statului, dar participarea activă a solicitantului de angajare este o condiţie sine qua non.

Mai concret, doi reclamanţi sunt actualmente în ultimul an al şcolii primare şi şapte au urmat în septembrie 2006 o formare profesională într-o şcoală medie. Patru reclamanţi au abandonat studiile medii pe care le-au început, în majoritatea cazurilor din lipsă de interes, şi s-au înregistrat la Biroul de angajări. Totodată, Guvernul menţionează că reclamanţii înregistraţi la Biroul de angajări nu cooperează cu acesta şi nu manifestă niciun interes pentru ofertele de instruire sau angajare, de aceea unii dintre ei deja au fost radiaţi (uneori în repetate rânduri) din registrul solicitanţilor de loc de muncă.

159. În fine, Guvernul contestă susținerea reclamanţilor conform căreia nimic nu s-a schimbat după adoptarea legii nr. 561/2004 cu privire la şcoli. El notează că, în virtutea acestei legi, diferitele tipuri de şcoli primare care existau anterior au fost unificate şi programele educative au fost standardizate. Noua legislaţie nu prevede un sistem independent şi distinct pentru şcolile specializate, cu excepţia instituţiilor destinate copiilor ce suferă de maladii mentale grave, de autism sau deficienţe mentale şi fizice combinate. Elevii handicapaţi sunt integraţi individual, de fiecare dată când aceasta este posibil şi dezirabil, în şcoli normale. Totodată, pentru acești elevi, şcolile pot crea clase distincte, cu aplicarea de tehnici şi metode pedagogice adaptate. Vechile « şcoli speciale » pot rămâne instituţii distincte, dar ele activează ca « şcoli primare » ce asigură o educaţie în cadrul unui program modificat al învăţământului primar. Şcolile care primesc copii socialmente defavorizaţi au recurs adesea la un asistent al învăţătorului şi la crearea claselor pregătitoare destinate ameliorării tehnicilor de comunicare a copiilor şi predării limbii cehe. Asistenţii romi servesc ca legătură între şcoală, familie şi, în unele cazuri, alţi experţi, şi contribuie la integrarea elevilor în procesul educativ. Regiunea de unde provin reclamanţii este favorabilă integrării elevilor romi în clasele populaţiei majoritare.

160. În concluzie, Guvernul solicită Curţii să examineze atent cazurile individuale ale reclamanţilor şi accesul lor la educaţie, cu toate că este conştient că această examinare trebuie să fie exercitată într-un context global, şi invită Curtea să concluzioneze că nu a avut loc o încălcare a Convenţiei.

3. Părţile interveniente

a) Interights şi Human Rights Watch

161. Aceste organizaţii subliniază că este esenţial ca articolul 14 din Convenţie să ofere o protecţia eficientă împotriva discriminării indirecte, asupra căreia Curtea încă nu a avut multe ocazii pentru a se pronunţa. În opinia lor, există un decalaj între unele aspecte ale raţionamentului Camerei în prezenta cauză şi evoluţia recentă în cauzele de tipul Timichev (hotărâre precitată), Zarb Adami (hotărâre precitată) şi Hoogendijk (decizie precitată). Marea Cameră ar trebui, în opinia lor, să consolideze interpretarea teleologică a articolului 14 şi să alinieze jurisprudenţa Curţii în materie de discriminare indirectă la normele internaţionale în vigoare.

162. Interights şi Human Rights Watch reamintesc că însăşi Curtea a recunoscut în hotărârea Zarb Adami precitată că discriminarea nu este întotdeauna directă sau explicită şi că o politică sau o măsură cu caracter general poate conduce la o discriminare indirectă. De asemenea, ea a admis că problema intenţiei ar putea fi exclusă din cauzele de discriminare indirectă (Hugh Jordan împotriva Marii Britanii, nr. 24746/94, § 154, 4 mai 2001). Pentru organizaţiile interveniente, în caz de discriminare indirectă, este suficient că practica şi măsurile luate să aibă efecte prejudiciabile disproporționate asupra unui grup particular.

163. În ceea ce priveşte dovada discriminării indirecte, este admis într-o măsură largă la nivel european şi internaţional, precum şi de Curte (Timichev, precitată, § 57; Hoogendijk, decizie precitată), că sarcina probei trebuie să fie inversată odată ce este prezentat un început de dovadă a discriminării. În cazul discriminării indirecte, dacă reclamantul demonstrează că o măsură sau o practică dată dezavantajează net o categorie de persoane în raport cu alta, se presupune că are loc o discriminare. Sarcina probei revine Statului, care trebuie să demonstreze că începutul de probă nu este întemeiat sau să înainteze o justificare.

164. Este, deci, esenţială precizarea făcută de Curte cu privire la temeiurile pe care ea le acceptă pentru inversarea sarcinii probei. Interights şi Human Rights Watch consideră că poziţia Curţii relativă la statistici, exprimată în hotărârea Hugh Jordan precitată (§ 154), este în contradicţie cu practicile internaţionale. Prin urmare, în directivele Comunităţii Europene, precum şi la nivel internaţional, statistica este principala metodă utilizată pentru demonstrarea existenţei unei discriminări indirecte. Uneori statisticile sunt unicul mijloc eficient, deoarece ele pun în evidenţă efectele distincte pe care o măsură aparent neutră le produce asupra diferitor segmente ale societăţii. Evident, instanţele judiciare trebuie să aprecieze credibilitatea, forţa şi pertinenţa lor în cadrul cauzei cu care au fost sesizate, înţelegându-se că aceste statistici trebuie să aibă un raport concret cu alegaţiile reclamantului.

Dacă, totuşi, Curtea continuă să susţină că statisticile nu sunt suficiente pentru a releva o practică discriminatorie, Interights şi Human Rights Watch propun să se ţină cont de contextul general, care este un element probant important pentru a măsura caracterul disproporţionat al consecinţelor suportate de reclamanţi.

b) Minority Rights Group International, European Network Against Racism şi European Roma Information Office

165. În opinia acestor organizaţii interveniente, persistenţa plasării nejustificate a copiilor romi în şcoli speciale destinate copiilor cu deficienţe mentale, este forma de discriminare cea mai evidentă şi cea mai odioasă împotriva romilor. În aceste şcoli, copiii urmează un program şcolar simplificat considerat ca fiind adaptat la nivelul lor scăzut de dezvoltare intelectuală. Spre exemplu, în Republica Cehă, copiii care frecventează şcolile speciale nu sunt obligaţi să cunoască alfabetul sau cifrele de la 1 la 10 înainte de cel de-al treilea sau al patrulea an şcolar, pe când copiii şcolarizaţi în instituţiile normale obţin aceste cunoştinţe la cursul pregătitor.

166. Această practică a atras atenţia atât la nivel european, cât şi în cadrul organelor Naţiunilor Unite, care, în numeroase rapoarte, şi-au exprimat îngrijorarea referitor la suprareprezentarea copiilor romi în şcolile speciale, pertinenţa testelor utilizate şi valoarea pretinsă a consimţământului parental. Aceste organe au constatat în unison că nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă pentru un asemenea tratament defavorabil al copiilor romi în domeniul educaţiei. Nivelul concordanţei opiniilor între instituţiile şi organele quasi-judiciare atestă într-un mod convingător că aceşti copiii romi sunt victimele unei discriminări şi că aceasta este larg răspândită.

167. Intervenienţii menţionează în continuare că, oricare ar fi măsurile prevăzute de structurile speciale de învăţământ pentru copiii cu deficienţe mentale reale, decizia de a plasa copiii romi în şcoli speciale este întemeiată, în majoritatea cazurilor, pe diferenţa lor de limbă sau cultură, de care nu s-a ţinut cont în procesul de evaluare, şi nu pe adevăratele deficienţe mentale. Pentru a-şi îndeplini obligaţia de a asigura Romilor egalitatea de tratament în exercitarea dreptului la educaţie, Statul ar trebui deci să introducă modificări în această procedură de evaluare, astfel încât ea să nu poarte amprenta prejudecăţilor rasiste faţă de romi, şi să ia măsuri pozitive în domeniul instruirii lingvistice şi aptitudinilor relaţionale.

c) International Step by Step Association, Roma Education Fund şi European Early Childhood Education Research Association

168. În observaţiile lor, aceste organizaţii interveniente au încercat să demonstreze că metoda utilizată în regiunea Ostrava pentru a orienta copiii romi spre şcoli speciale era contrară multor indicatori de metode de evaluare adecvate şi eficiente, care erau perfect cunoscute în mijlocul anilor 1990 (paragraful 44 supra). În opinia lor, această evaluare nu a ţinut cont de limba şi cultura copiilor sau de experienţa lor anterioară de învăţare sau de necunoașterea cerințelor evaluării. A fost utilizată o singură sursă de date. Evaluarea s-a desfăşurat într-o singură repriză. Elementele de informare nu au fost colectate într-un mediu realist sau autentic în cadrul căruia copiii şi-ar fi putut demonstra aptitudinile. O importanţă prea mare a fost acordată testelor standardizate, care au fost elaborate pentru alte populaţii şi au fost aplicate izolat.

169. În baza studiilor (paragraful 44 supra), aceste părţi interveniente relevă în continuare că, în învăţământul special în Europa centrală şi de est sunt suprarepreprezentaţi copiii aparţinând unei minorităţi şi cei proveniţi din familii vulnerabile. Această situaţie rezultă dintr-o serie de factori, printre care prejudecăţile rasiale inconştiente ale autorităţilor şcolare, inegalităţile importante ale resurselor, recurgerea nejustificată la IQ şi alte instrumente de evaluare, reacţiile neadaptate ale educatorilor sub presiunea testelor cu «miză sporită » şi diferenţele dintre autoritatea părinţilor aparţinând unei minorităţi şi cea a administraţiei şcolare. Astfel, plasamentul şcolar care intervine ca urmare a rezultatelor obţinute la testele psihologice reflectă deseori prejudecăţile rasiale ale societăţii respective.

170. Republica Cehă era de altfel cunoscută pentru plasarea copiilor, din cauza « dezavantajelor lor sociale », într-un mediu în care persista segregarea. Conform unei comparaţii de date colectate de OCDE în 1999 cu privire la 15 ţări (alineatul 18 in fine de mai sus), ea astfel s-a clasat pe poziţia a treia pentru plasarea, în instituţii speciale, a copiilor cu dificultăţi de învățare. În afară de aceasta, din 8 ţări care au furnizat informaţii cu privire la şcolarizarea copiilor ale căror dificultăţi rezultă din factori sociali, Republica Cehă era singura ţară care a recurs la şcoli speciale. În alte ţări, învăţarea acestor copii era efectuată aproape în exclusivitate în şcoli normale.

171. Mai mult decât atât, faptul de a plasa copiii catalogaţi ca având « capacităţi slabe » în şcoli speciale la o vârstă precoce (« tracking » şcolar) conduce deseori, în mod intenţionat sau nu, la segregare rasială şi produce efecte deosebit de negative asupra nivelului de instruire al copiilor defavorizaţi. De aici rezultă consecinţe prejudiciabile pe termen lung pentru copii şi societate, printre care în special excluderea precoce din sistemul şcolar care are ca rezultat limitarea perspectivelor de angajare a indivizilor respectivi.

d) Federaţia internaţională a ligilor drepturilor omului (FIDO)

172. FIDO a considerat incorect că, în hotărârea sa, Camera a acordat o pondere mai mare pretinsului consimţământ dat de părinţii reclamanţilor în situaţia în care aceştia au înaintat plângere în faţa Curţii. Ea reaminteşte că, în jurisprudenţa Curţii, renunţarea la un drept uneori se consideră că nu poate exonera Statul de la obligaţia care îi revine de a garanta oricărei persoane drepturile şi libertăţile consacrate de către Convenţie. Aceasta este relevant mai ales atunci când renunţarea se confruntă cu un interes public important sau când nu este explicită şi neechivocă. În afară de aceasta, pentru a putea justifica o restricţie impusă unui drept sau unei libertăţi a individului, renunţarea acestuia la garanţia respectivă trebuie să aibă loc în circumstanţe care permit să se considere că el a fost pe deplin conştient de consecinţe, mai ales juridice, care rezultă din alegerea sa. FIDO relevă jurisprudenţa utilă a Curţii Supremă din Canada (R. împotriva Borden, [1994], 3 RCS 145, p. 162), în special referitor la acest punct, conform căreia, « pentru ca renunţarea la drept (...) să fie reală, persoana care este tentată să-şi dea consimţământul trebuie să dispună de toate informaţiile necesare pentru a putea renunţa real la acest drept. Dreptul de a alege cere nu doar ca persoană să-şi poată exercita voinţa de a prefera o soluţie sau alta, dar şi ca ea să posede informaţii suficiente pentru a putea face o alegere utilă”.

173. Ţinând cont de natura principiului egalităţii de tratament şi de ataşarea interzicerii discriminării rasiale la conceptul mai larg de demnitate umană, permite întrebarea, conform FIDO, dacă renunţarea la dreptul la o protecţie împotriva discriminării rasiale nu ar trebui pur şi simplu să fie exclusă. FIDO mai relevă că, în speţă, consimţământul obţinut de la părinţii reclamanţilor angajează nu doar aceşti reclamanţi, dar toţi copiii din comunitatea romilor. Prin urmare, este perfect posibil – şi conform FIDO, probabil – că toţi părinţii copiilor romi să prefere un învăţământ integrat pentru copiii lor dar că, în incertitudinea în care se află din cauza alegerii făcute de alţi părinţi în această situaţie, ei preferă « siguranţa » oferită de învăţământul special, în marea majoritate urmat de copiii romi. Intr-un context caracterizat de o istorie de discriminare faţă de romi, alegerea oferită părinţilor copiilor romi este mai curând a) de a-şi plasa copiii în şcoli a căror administraţii sunt reticente faţă de primirea lor şi unde ei pot avea temeri că vor fi supuşi formelor diverse de hărţuire şi de manifestări de ostilitate atât din partea colegilor, cât şi din partea învăţătorilor, sau b) de a-i plasa în şcoli speciale unde copiii romi constituie marea majoritate şi unde ei, prin urmare, nu vor avea nicio teamă că vor trebui să se supună manifestărilor de astfel de prejudecăţi. În realitate, părinţii au ales astfel, între două rele, cel care avea în viziunea lor consecinţe mai puţin prejudiciabile, în lipsa oricărei posibilităţi efective de a beneficia de un învăţământ integrat şi primitor faţă de copiii romi. Prin urmare, disproporţia între cele două opţiuni este de aşa natură, încât părinţii reclamanţilor s-au văzut obligaţi să facă alegerea care, în prezent, li se reproșează.

 174. Pentru aceste motive, FIDO consideră că, pretinsa renunţare a părinţilor la posibilitatea oferită copiii lor de a beneficia de un învăţământ în filiera generală nu ar trebui să exonereze Cehia de obligaţiile ce rezultă din Convenţie.

C. Aprecierea Curţii

1. Recapitularea principiilor fundamentale

175. Conform jurisprudenţei stabilite de Curte, discriminarea constă în tratarea în mod diferit, fără justificare obiectivă şi rezonabilă, a persoanelor plasate în situaţii comparabile (Willis împotriva Marii Britanii, nr. 36042/97, § 48, CEDH 2002‑IV ; Okpisz împotriva Germaniei, nr. 59140/00, § 33, 25 octombrie 2005). Totodată, articolul 14 nu interzice Statelor membre de a trata grupurile în mod diferenţiat pentru a corecta « inegalităţi factuale ». De fapt, în anumite circumstanţe, chiar lipsa unui tratament diferenţiat pentru corectarea unei inegalităţi poate, dacă nu are justificare obiectivă şi rezonabilă, să conducă la încălcarea prevederii în cauză (Cauza «relativă la unele aspecte ale regimului lingvistic al învăţământului în Belgia » împotriva Belgiei (fondul), 23 iulie 1968, p. 34, § 10, serie A nr 6 ; Thlimmenos împotriva Greciei [MC], nr 34369/97, § 44, CEDH 2000-IV ; Stec şi alţii împotriva Marii Britanii [MC], nr. 65731/01, § 51, CEDH 2006‑VI). De asemenea, Curtea a admis că ar putea fi considerată ca discriminatorie o politică sau o măsură generală care are efecte prejudiciabile disproporţionate asupra unui grup de persoane, chiar dacă ea nu vizează în mod special acest grup (Hugh Jordan, precitată, § 154 ; Hoogendijk, decizie precitată), şi că o discriminare potenţial contrară Convenţiei ar putea rezulta dintr-o situaţie de fapt (Zarb Adami, precitată, § 76).

176. Discriminarea bazată, printre altele, pe originea etnică a unei persoane constituie o formă de discriminare rasială. Este vorba de o discriminare condamnabilă în mod special care, ţinând cont de consecinţele sale periculoase, necesită o vigilenţă specială şi o reacţie viguroasă din partea autorităţilor. De aceea ele sunt obligate să recurgă la orice mijloc de care dispun pentru a combate rasismul, consolidând astfel concepţia de democraţie pe care şi-a format-o societatea, percepând diversitatea nu ca un pericol, ci ca o bogăţie (Natchova şi alţii, precitată, § 145 ; Timichev, precitată, § 56). În afară de aceasta, Curtea a considerat că în societatea democratică actuală bazată pe principiile pluralismului şi respectului faţă de diferite culturi, nicio diferenţă de tratament fondată în exclusivitate sau în măsură determinantă pe originea etnică a unei persoane nu ar putea fi justificată în mod obiectiv (Timichev, precitată, § 58).

177. În ceea ce priveşte sarcina probei în acest caz, Curtea deja s-a pronunţat că, atunci când un reclamant a stabilit existenţa unei diferenţe de tratament, Guvernul este acela care trebuie să demonstreze că această diferenţă de tratament era justificată (a se vedea, spre exemplu, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, §§ 91-92, CEDH 1999‑III ; Timichev, precitată, § 57).

178. Cât priveşte mijloacele de probă prima facie susceptibile să transfere sarcina probei Statului pârât, Curtea a relevat (Natchova şi alţii, precitată, § 147) că, în cadrul procedurii desfăşurate în faţa sa, nu există nicio barieră procedurală pentru admisibilitatea elementelor probante ori a formulelor predefinite. Prin urmare, Curtea a adoptat concluziile care, în opinia sa, sunt întemeiate pe o evaluare independentă a totalităţii elementelor probante, inclusiv deducţiile pe care ea le poate face din faptele şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, proba poate astfel rezulta din coexistenţa deducţiilor suficient de puternice, clare şi concordante sau a prezumţiilor similare incontestabile ale faptelor. Mai mult decât atât, nivelul necesar de convingere pentru a ajunge la o anumită concluzie şi repartizarea sarcinii probei sunt intrinsec legate de specificitatea faptelor, de natura alegaţiei formulate şi de dreptul convenţional pus în joc.

179. De asemenea, Curtea recunoaşte că procedura prevăzută de Convenţie nu se pretează întotdeauna la o aplicare riguroasă a principiului affirmanti incumbit probatio – dovada revine celui care afirmă (Aktaş împotriva Turciei, nr. 24351/94, § 272, CEDH 2003‑V). Prin urmare, în anumite circumstanţe, atunci când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau în mare parte, sunt cunoscute în exclusivitate de autorităţi, sarcina probei revine, conform Curţii, autorităţilor, care trebuie să furnizeze explicaţii suficiente şi convingătoare (Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21986/93, § 100, CEDH 2000-VII ; Anguelova împotriva Bulgariei, nr .38361/97, § 111, CEDH 2002‑IV). În cauza Natchova şi alţii (precitată, § 157), deşi a considerat că e dificil să se aplice într-o cauză în care se pretindea că un act de violenţă fusese motivat de prejudecăţi rasiale, Curtea nu a exclus posibilitatea de a invita guvernul pârât să conteste o afirmaţie de discriminare. În această privinţă, ea a observat că, în ordinea juridică a multor ţări, probarea efectului discriminator al unei politici, al unei decizii sau al unei practici exonerează de dovedirea intenţiei cu privire la discriminare alegată în domeniile cum ar fi angajarea sau prestarea de servicii.

180. Cât priveşte chestiunea de a şti dacă datele statistice pot fi considerate ca mijloace de probă, Curtea a declarat anterior că statisticile în sine nu sunt suficiente pentru a demasca o practică ce ar putea fi calificată ca discriminatorie (Hugh Jordan, precitată, § 154). Cu toate acestea, în cauzele de discriminare mai recente, în care reclamanţii pretindeau că discriminarea litigioasă rezulta dintr-o diferenţă în efectul unei măsuri generale sau a unei situaţii de fapt (Hoogendijk, decizie precitată ; Zarb Adami, precitat, §§ 77-78), Curtea s-a bazat în mare măsură pe statisticile prezentate de părţi pentru a stabili existenţa unei diferenţe de tratament între două grupuri (în cazul da faţă bărbaţi şi femei) care se aflau într-o situaţie similară.

Astfel, Curtea a afirmat în decizia Hoogendijk precitată că « acolo unde reclamantul poate stabili, în baza statisticilor oficiale indiscutabile, existenţa unei probe prima facie care indică că o măsură – deşi formulată într-o manieră neutră – afectează în realitate un procent mult mai mare de femei decât de bărbaţi, guvernului pârât îi revine să demonstreze că acesta este rezultatul factorilor obiectivi care nu au nicio legătură cu o discriminare bazată pe sex. Dacă sarcina de a proba că o diferenţă în efectul unei măsuri asupra femeilor şi bărbaţilor nu este discriminatorie nu ar fi transferată guvernului pârât, în practică ar fi extrem de dificil pentru reclamanţi să demonstreze o discriminare indirectă ».

181. Astfel, din jurisprudenţa Curţii rezultă că vulnerabilitatea romilor/țiganilor implică acordarea unei atenţii speciale nevoilor acestora şi modului lor de viaţă atât în cadrul legal respectiv, cât şi cu ocazia adoptării unor decizii în cazuri particulare (Chapman împotriva Marii Britanii [MC], nr. 27238/95, § 96, CEDH 2001‑I ; Connors împotriva Marii Britanii, nr. 66746/01, § 84, 27 mai 2004).

În cauza Chapman precitată (§§ 93-94), Curtea a observat, de asemenea, că între Statele Contractante ale Consiliului Europei se poate vorbi despre un consens internaţional în ceea ce privește recunoaşterea nevoilor speciale ale minorităţilor şi obligaţia de a proteja securitatea, identitatea şi modul lor de viaţă, nu doar în scopul de a proteja interesele minorităţilor propriu-zise, dar şi pentru a păstra diversitatea culturală care este benefică întregii societăţi.

2. Aplicarea principiilor enunțate la cauza de față

182. Curtea notează că, din cauza istoriei lor turbulente şi dezrădăcinării constante, romii constituie o minoritate defavorizată şi vulnerabilă, cu un caracter particular (a se vedea, de asemenea, observaţiile generale din Recomandarea nr. 1203 (1993) a Adunării parlamentare cu privire la țiganii în Europa, alineatul 56 de mai sus, şi punctul 4 din Recomandarea nr. 1557 (2002) cu privire la situaţia juridică a romilor în Europa, alineatul 58 de mai sus). Deci, ei au nevoie de o protecţia specială, cum a constatat şi Curtea în jurisprudenţa sa anterioară (alineatul 181 de mai sus). După cum demonstrează activităţile multor organisme europene şi internaţionale, inclusiv şi recomandările organelor Consiliului Europei (alineatele 54-61 de mai sus), această protecţie se extinde şi în domeniul educaţiei. Prezenta cauză merită, deci, o atenţie particulară, mai ales că la momentul sesizării Curţii reclamanţii erau copii minori pentru care dreptul la instruire avea un interes primordial.

183. În speţă, reclamanţii nu afirmau că au fost într-o situaţie diferită de cea a copiilor neromi, pretinzând un tratament diferit, nici nu reproşau Statului pârât că nu a adoptat măsuri pozitive care să corecteze inegalităţile sau diferenţele factuale dintre ei (Thlimmenos, precitată, § 44 ; Stec şi alţii, precitată, § 51). Ei susţineau că trebuie să se stabilească faptul că ei au suportat, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, un tratament mai puţin favorabil decât cel rezervat neromilor într-o situaţie comparabilă, şi că această situaţie, în circumstanţele date, reprezenta o discriminare indirectă.

184. În trecut, Curtea a admis deja că o diferenţă de tratament putea consta într-un efect prejudiciabil disproporţionat al unei politici sau al unei măsuri care, deşi formulată într-o manieră neutră, are un efect discriminatoriu asupra unui grup (Hugh Jordan, precitată, § 154 ; Hoogendijk, decizie precitată). În conformitate, spre exemplu, cu directivele 97/80/CE şi 2000/43/CE ale Consiliului (alineatele 82-84 de mai sus), precum şi cu definiţia dată de ECRI (alineatul 60 de mai sus), o asemenea situaţie se analizează ca o « discriminare indirectă » care nu implică în mod obligatoriu existenţa unei intenţii de a discrimina.

a) Cu privire la existenţa în speţă a unei prezumţii de discriminare indirectă

185. Părţile sunt de acord când spun că diferenţa de tratament litigioasă nu rezultă din formularea prevederilor legale cu privire la plasamentul în şcoli speciale în vigoare la momentul faptelor. Astfel, întrebarea care se impune în speţă este cea de a şti dacă aplicarea acestei legislaţii în practică a dus la un număr disproporţionat de orientări nejustificate a copiilor romi – printre care reclamanţii – spre şcoli speciale, şi dacă aceşti copii au fost astfel puşi într-o situaţie dezavantajată în mod semnificativ.

186. După cum s-a menţionat mai sus, Curtea a recunoscut deja dificultăţile pe care le pot avea reclamanţii atunci când este vorba de probele referitoare la existenţa unui tratament discriminatoriu (Natchova şi alţii, precitată, §§ 147 şi 157). Pentru a garanta persoanelor vizate o protecţie efectivă a drepturilor acestora în cazul în care susțin o discriminare indirectă, se impun reguli de probă mai puţin stricte.

187. În această privinţă, Curtea reaminteşte că directivele 97/80/CE şi 2000/43/CE ale Consiliului prevăd că persoanele care se consideră victime ale nerespectării principiului egalităţii de tratament pot să stabilească în faţa instanţelor naţionale, cu ajutorul tuturor mijloacelor, inclusiv a datelor statistice, o prezumţie simplă de discriminare (alineatele 82-83 de mai sus). Jurisprudenţa recentă a CJCE (alineatele 88-89 de mai sus) arată că această jurisdicţie permite reclamanţilor de a se baza pe statistici, iar instanţelor judiciare de a ţine cont de ele atunci când acestea sunt valabile şi semnificative.

De asemenea, Marea Cameră ţine cont de informaţiile furnizate de părţile interveniente, conform cărora instanţele judiciare din multe ţări, precum şi organele de control ale tratatelor Naţiunilor Unite de obicei acceptă statisticile ca mijloc de probă a unei discriminări indirecte în scopul de a facilita sarcina victimelor obligate să prezinte o probă prima facie.

În afară de aceasta, Curtea a recunoscut importanţa statisticilor oficiale în cauzele Hoogendijk şi Zarb Adami precitate, şi s-a arătat dispusă să accepte şi să aprecieze elemente probante de diverse tipuri (Natchova şi alţii, precitată, § 147).

188. În aceste condiţii, Curtea consideră că, atunci când se vorbeşte despre evaluarea incidenţei măsurii sau a practicii asupra unui individ sau a unui grup, statisticile care, după ce au fost supuse unei examinări critice din partea Curţii, par a fi sigure şi semnificative, sunt suficiente pentru a constitui dovezi prima facie prezentate de către reclamant. Totodată, aceasta nu înseamnă că producerea de statistici este indispensabilă pentru a demonstra discriminarea indirectă.

189. Dacă o prezumţie relativă de discriminare cu privire la efectul unei măsuri sau a unei practici este astfel stabilită de către reclamantul care pretinde o discriminare indirectă, Statul pârât este obligat ulterior să respingă această prezumţie şi să demonstreze că diferenţa în cauză nu este discriminatorie (a se vedea, mutatis mutandis, Natchova şi alţii, precitată, § 157). Prin urmare, având în vedere specificul faptelor şi natura alegaţiilor formulate în acest tip de cauze (ibidem, § 147), în practică ar fi extrem de dificil pentru reclamanţi să dovedească discriminarea indirectă fără un asemenea transfer al sarcinii probei.

190. În speţă, datele statistice prezentate de reclamant au fost obţinute din chestionarele adresate în 1999 directorilor şcolilor speciale şi primarilor oraşului Ostrava. Ele arată că, în perioada respectivă, 56 % dintre toţi elevii plasaţi în şcolile speciale din Ostrava erau romi ; în schimb, romii nu reprezentau decât 2,26 % dintre numărul total al elevilor care frecventau şcolile primare din Ostrava. Mai mult decât atât, pe când doar 1,8 % dintre elevii neromi erau şcolarizaţi în şcoli speciale, procentajul tuturor romilor din Ostrava orientaţi spre aceste şcoli se ridica la 50,3 %. În opinia Guvernului, aceste cifre nu sunt suficient de concludente deoarece reflectă doar opiniile subiective ale directorilor de şcoli. De asemenea, Guvernul relevă că nu există nicio informaţie oficială cu privire la originea etnică a elevilor şi că regiunea Ostrava este o regiune care conţine un număr mare de cetăţeni romi.

191. Marea Cameră observă că aceste date nu sunt contestate de Guvern care, de altfel, nu a prezentat alte statistici. Ţinând cont de argumentul Guvernului conform căruia nu există informaţii oficiale cu privire la originea etnică a elevilor, Curtea admite că statisticile prezentate de reclamanţi pot să nu fie pe deplin sigure. În opinia sa, aceste cifre totuşi reflectă tendinţa predominantă, confirmată atât de Statul pârât, cât şi de organele independente de control care au examinat problema.

192. Prin urmare, în rapoartele pe care le-au prezentat în conformitate cu articolul 25 § 1 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, autorităţile cehe au admis, în 1999, că unele şcoli speciale numărau de la 80 % la 90 % de copii romi (alineatul 66 de mai sus) şi că, în 2004, un « număr mare » de copii romi continuă să fie orientaţi spre şcolile speciale (alineatul 67 de mai sus). Comitetul consultativ al acestei convenţii-cadru a observat ulterior în raportul său din 26 octombrie 2005 că, potrivit estimărilor neoficiale, romii reprezentau până la 70 % dintre elevii înscrişi în şcolile speciale. Conform raportului ECRI publicat în 2000, copiii romi erau « suprareprezentanţi în măsură mare» în şcolile speciale. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a observat, la rândul său, în concluziile din 30 martie 1998, că un număr « disproporționat » de copii romi erau plasaţi în şcoli speciale (alineatul 99 de mai sus). În fine, conform datelor colectate de Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe, mai mult de jumătate dintre copiii romi din Republica Cehă frecventau şcoli speciale.

193. În opinia Curţii, din aceste din urmă date, care nu se referă doar la regiunea Ostrava şi oferă astfel o imagine mai generală, rezultă că, deși procentajul exact al copiilor romi plasaţi la epoca faptelor în şcoli speciale rămâne dificil de stabilit, numărul lor era totuşi foarte ridicat. În plus, şcolile speciale erau frecventate în majoritate de copii romi. În pofida neutralităţii lor, prevederile legale pertinente au avut deci, de facto, repercusiuni mult mai importante asupra copiilor romi, decât asupra copiilor neromi, generând o şcolarizare disproporţionată din punct de vedere statistic al acestora în instituţiile speciale.

194. Marea Cameră consideră că, dacă un asemenea efect discriminatoriu al unei legislaţii a fost demonstrat, nu este necesar, în domeniul educaţiei, dar şi în alte domenii de prestare de servicii sau de angajare (a se vedea, mutatis mutandis, Natchova şi alţii, precitată, § 157), de a aduce probe că autorităţile vizate erau animate de o intenţie de discriminare (alineatul 184 de mai sus).

195. În acest condiţii, elementele probante prezentate de reclamanţi pot fi considerate ca destul de sigure şi semnificative pentru a da naştere unei puternice prezumţii de discriminare indirectă. Este, deci, cazul de a transfera sarcina probei către Guvern, care trebuie să demonstreze că această diferenţă de efect a legislaţiei era rezultatul factorilor obiectivi care nu fără nicio legătură cu originea etnică.

b) Cu privire la existenţa unei justificări obiective şi rezonabile

196. Curtea reaminteşte că o distincţie este discriminatorie dacă ea « este lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă », altfel spus, dacă ea nu urmăreşte un « scop legitim » sau dacă nu există un « raport rezonabil de proporţionalitate » între mijloacele utilizate şi scopul vizat (a se vedea, printre multe altele, Larkos împotriva Cipru [MC], nr. 29515/95, § 29, CEDH 1999‑I ; Stec şi alţii, precitată, § 51). În cazul diferenţei de tratament bazată pe rasă, culoare sau origine etnică, noţiunea de justificare obiectivă şi rezonabilă trebuie să fie interpretată într-o manieră cât mai strict posibilă.

 197. În speţă, Guvernul încearcă să explice diferenţa de tratament între copiii romi şi copiii neromi invocând necesitatea de a adapta procesul de educaţie la capacităţile copiilor cu nevoi speciale. În opinia lui, reclamanţii au fost plasaţi în şcoli speciale din cauza nevoilor educative specifice pe care le aveau, referitoare, în special, la capacităţile lor intelectuale, al căror nivel a fost stabilit cu ajutorul testelor psihologice efectuate în centrele de consiliere psihopedagogică. Înainte ca aceste centre să fi formulat recomandările cu privire la tipul de şcoală spre care ar trebui orientaţi reclamanţii, decizia finală a revenit părinţilor acestora din urmă, care şi-au dat consimţământul la înscriere într-o şcoală specială. Nu ar trebui deci să susţinem că şcolarizarea reclamanţilor în aceste instituţii a fost motivată de originea lor etnică.

Reclamanţii, în schimb, contestă insistent că numărul disproporţionat de mare al copiilor romi plasaţi în şcoli speciale poate fi explicat prin rezultatele testelor referitoare la capacităţile intelectuale sau poate fi justificat prin consimţământul parental.

198. Curtea recunoaşte că, prin menţinerea sistemului de şcoli speciale, Statul pârât a fost motivat de dorinţa de a găsi o soluţie pentru copiii cu nevoi educative specifice. Totodată, ea susţine îngrijorările altor organe ale Consiliului Europei care şi-au exprimat incertitudinea în ceea ce priveşte programul de nivel inferior urmat în aceste şcoli şi, în special, segregarea generată de acest sistem.

199. Marea Cameră observă în continuare că problema testelor utilizate pentru evaluarea aptitudinilor sau dificultăţilor de învăţare ale copiilor a generat controverse şi continuă să fie obiect de dezbatere şi de cercetări ştiinţifice. În circumstanţele date, acceptând că nu este rolul judecătorilor de a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea constată totuşi existenţa mai multor elemente care îi permit să conchidă că rezultatele testelor care au fost efectuate în perioada respectivă nu sunt susceptibile de a constitui o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul articolului 14 din Convenţie.

200. În primul rând, părţile nu contestă faptul că toţi copiii examinaţi, independent de originea lor etnică, au fost supuşi la aceleaşi teste. Autorităţile cehe însele au recunoscut, în 1999, că « copiii romi sunt înzestraţi cu inteligenţă medie sau superioară celei medii » deseori fiind plasaţi în şcoli speciale ca urmare a testelor psihologice şi că aceste teste au fost elaborate pentru populaţia majoritară şi nu ţin cont de particularităţile romilor (alineatul 66 de mai sus). Acest fapt i-a determinat ulterior să revizuiască aceste teste şi metodologia aferentă pentru a evita « utilizarea lor abuzivă în detrimentul copiilor romi » (alineatul 72 de mai sus).

În plus, multe organisme independente au exprimat dubii referitoare la caracterul adecvat al acestor teste. Astfel, comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a observat că, « din cauza unei deficienţe lingvistice sau culturale reale sau presupuse în raport cu majoritatea » în şcoli speciale erau uneori plasaţi copiii care sufereau de un retard mental. În acest context, a fost subliniată şi necesitatea de a se asigura că testele realizate sunt « metodice, obiective şi aprofundate » (alineatul 68 de mai sus). La rândul său, ECRI a relevat că orientarea copiilor romi spre instituţii speciale destinate copiilor cu retard mental deseori par a fi « aproape mecanice », ceea ce impune verificarea faptului ca testele utilizate să fie « echitabile » şi că capacităţile fiecărui copil să fie « corect evaluate » (alineatele 63-64 de mai sus). În opinia Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, copiii romi deseori erau plasaţi în clase pentru elevi cu nevoi speciale, « fără o examinare psihologică sau pedagogică adecvată, criteriile reale fiind originea lor etnică » (alineatul 77 de mai sus).

În fine, în opinia unor părţi interveniente, orientarea şcolară care intervine după rezultatele obţinute la testele psihologice reflectă prejudecăţile rasiale ale societăţii vizate.

201. Curtea consideră că există cel puţin un risc că testele în cauză să fie părtinitoare şi că rezultatele lor să nu fie evaluate în lumina particularităţilor şi caracteristicilor specifice ale copiilor romi care le susţin. În aceste condiţii, aceste teste nu ar trebui să servească ca o justificare pentru diferenţa litigioasă de tratament.

202. Cât priveşte consimţământul părinţilor, Curtea notează că acesta a constituit, în opinia Guvernului, elementul decisiv fără care plasarea reclamanţilor în şcoli speciale nu ar fi fost posibilă. Având în vedere faptul că în speţă a fost stabilită o diferenţă de tratament, un asemenea consimţământ semnifica deci acceptarea acestei diferenţe, chiar şi discriminatorie, altfel spus însemna renunţarea la dreptul de a nu fi supus unei discriminări. Jurisprudenţa Curţii totuşi obligă ca renunţarea la un drept garantat de Convenţie – pentru ca o astfel de renunţare să fie legală – trebuie să fie stabilită fără echivoc, ca ea să aibă loc în cunoştinţă de cauză, altfel spus în baza unui consimţământ bine informat (Pfeifer şi Plankl împotriva Austriei, 25 februarie 1992, §§ 37-38, serie A nr. 227) şi ca el să fie efectuat fără constrângere (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 51, seria A nr. 35).

203. În circumstanţele cauzei de față, Curtea nu este convinsă că părinţii copiilor romi, în calitate de membri ai unei comunităţi defavorizate şi deseori fără educaţie, au fost capabili să evalueze toate aspectele situaţiei şi consecinţele consimţământului lor. Însuşi Guvernul a admis că, în cazul de față, consimţământul purta forma unei semnături aplicate pe un formular precompletat, care nu conţinea informaţii despre alte căi posibile sau despre diferenţele dintre programul şcolilor speciale şi cel din alte şcoli. Mai mult, se pare că autorităţile naţionale nu au luat măsuri suplimentare pentru a se asigura că aceşti părinţi au primit toate informaţiile necesare pentru a face o alegere conştientă referitoare la viitorul copiilor lor. De asemenea, pare incontestabil că părinţii romi se confruntau, cu această ocazie, cu o dilemă : ei trebuiau să aleagă între structurile de învăţământ general care nu dispuneau de mijloace pentru a ţine cont de diferenţele sociale şi culturale ale copiilor romi şi unde aceştia din urmă riscau să fie izolaţi și ostracizați, şi structurile de învăţământ special în care majoritatea copiilor erau romi.

204. Reamintind importanţa fundamentală a interzicerii discriminării rasiale (Natchova şi alţii, precitată, § 145 ; Timichev, precitată, § 56), Marea Cameră consideră că, presupunând chiar că au fost întrunite condiţiile enunţate în paragraful 202 de mai sus, nu ar trebui admisă posibilitatea renunţării la dreptul de a nu constitui obiectul unei asemenea discriminări. Prin urmare, această renunţare ar fi în contradicţie cu un interes public important (a se vedea, mutatis mutandis, Hermi împotriva Italiei [MC], nr. 18114/02, § 73, CEDH 2006‑XII).

c) Concluzie

205. După cum rezultă din lucrările ECRI, precum şi din raportul Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, există dificultăţi legate de şcolarizarea copiilor romi nu doar în Republica Cehă, dar şi în alte State europene. Curtea notează cu satisfacţie că, spre deosebire de alte ţări, Republica Cehă a ales să soluţioneze această problemă. Ea recunoaşte că Statul pârât, în eforturile sale pentru integrarea socială şi pedagogică a grupului defavorizat care reprezintă romii, s-a confruntat cu numeroase dificultăţi referitoare, în special, la particularităţile culturale a acestei minorităţi şi la o anumită ostilitate a părinţilor copiilor neromi. După cum a constatat Camera în decizia cu privire la admisibilitatea prezentei cereri, alegerea între şcolile unice pentru toţi, structurile specializate sau structurile integrate cu secţii specializate reprezintă o încercare dificilă de stabilire a echilibrului între diferite interese puse în joc. Cât priveşte stabilirea şi planificarea programei şcolare, aceasta implică, într-o mare măsură, o problemă de oportunitate asupra căreia Curtea nu este competentă să se pronunţe (Valsamis împotriva Greciei, 18 decembrie 1996, § 28, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI).

206. Cu toate acestea, de fiecare dată când autorităţilor naţionale li se oferă o marjă de apreciere susceptibilă să aducă atingere respectării unui drept protejat de Convenţie, ar fi oportună examinarea garanţiilor procedurale de care dispune individul în scopul de a stabili dacă Statul pârât nu a fixat cadrul legal cu depășirea limitelor puterii sale discreţionare (Buckley împotriva Marii Britanii, 25 septembrie 1996, § 76, Culegere 1996‑IV ; Connors, precitată, § 83).

207. Or, din faptele speţei rezultă că procesul de şcolarizare a copiilor romi nu a fost însoţit de garanţii (alineatul 28 de mai sus) care să permită asigurarea că, în exercitarea marjei sale de apreciere în materie de educaţie, Statul a ţinut cont de nevoile specifice ale copiilor proveniţi dintr-un mediu defavorizat (a se vedea, mutatis mutandis, Buckley, precitată, § 76 ; Connors, precitată, § 84). Mai mult decât atât, la încheierea acestui proces, reclamanţii au fost plasaţi în şcoli destinate copiilor cu retard mental, al căror program avea un nivel inferior celui din şcolile normale, şi în care ei erau izolaţi de populaţia majoritară. În consecință, ei au primit o educaţie care le-a accentuat dificultăţile şi a compromis dezvoltarea lor personală ulterioară, în loc de a le soluţiona adevăratele probleme, şi de a-i ajuta să se integreze mai târziu în şcolile normale şi a dezvolta capacităţi care le-ar fi uşurat viaţa în cadrul populaţiei majoritare. Însuşi Guvernul a admis implicit că şansele elevilor care au frecventat şcoli speciale de a-şi găsi un loc de lucru erau mai limitate.

208. În aceste condiţii, Curtea, recunoscând eforturile depuse de autorităţile cehe în vederea şcolarizării copiilor romi, nu este convinsă că diferenţa de tratament care exista între copiii romi şi copiii neromi avea la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă şi că exista un raport rezonabil de proporţionat între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. În această privinţă, ea notează cu interes că noua legislaţie a suprimat şcolile speciale şi că ea conţine prevederi relative la educaţia în cadrul şcolilor ordinare a copiilor cu nevoi specifice de educaţie, printre care şi copiii defavorizaţi din punct de vedere social.

209. În fine, Curtea consideră că, odată ce s-a stabilit că aplicarea legislaţiei pertinente a avut, la momentul faptelor, efecte prejudiciabile disproporționate asupra comunităţii romilor, reclamanţii în calitate de membri ai acestei comunităţi au suportat obligatoriu acelaşi tratament discriminatoriu. Astfel, Curtea consideră că nu este necesar de a examina cazurile lor în mod individual.

210. Prin urmare, a avut loc în cauză o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte pe fiecare dintre reclamanţi.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

211. In termenii articolului 41 din Convenţie,

« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »

A. Prejudiciul

212. Reclamanţii nu au pretins niciun prejudiciu material.

213. Ei au cerut fiecare câte 22 000 EUR (sau o sumă totală de 396 000 EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit, inclusiv prejudiciul pe plan educativ, psihologic şi afectiv, precum şi cel care a rezultat din sentimentele de anxietate, frustrare şi de umilinţă pe care le-au suferit din cauza plasării lor discriminatorii în şcolile speciale. Subliniază că ei continuă să suporte consecinţe serioase ale acestei încălcări în toate aspectele vieţii.

214. În afară de aceasta, referindu-se la hotărârile Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31443/96, § 189, CEDH 2004‑V) şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei ([MC], nr. 35014/97, §§ 235-237, CEDH 2006‑VIII), reclamanţii consideră că încălcarea drepturilor lor « nu a fost cauzată de un incident izolat şi nici nu poate fi atribuită unei desfăşurări arbitrare a evenimentelor în [cazul lor, dar] rezultă [mai curând] dintr-un comportament administrativ şi juridic din partea autorităţilor faţă de o anumită categorie de cetăţeni ». Astfel, este cazul, în opinia lor, de a adopta măsuri generale la nivel naţional pentru a elimina toate obstacolele din calea exercitării drepturilor lor de către multe persoane afectate de către această chestiune, sau pentru a le oferi un remediu echivalent.

215. Guvernul notează că, în ceea ce ţine în special de prejudiciul pe plan psihologic şi educativ, acesta este legat de plângerile invocate în baza articolului 3 din Convenţie şi a articolului 2 din Protocolul nr. 1 luate separat, care au fost declarate inadmisibile prin decizia Curţii din 1 martie 2005. În opinia lui, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea eventuală a Convenţiei şi prejudiciul moral pretins. De asemenea, Guvernul consideră că suma cerută de reclamanţi este excesivă şi că stabilirea încălcării ar constitui, după caz, o reparaţie echitabilă suficientă.

216. În primul rând, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu articolul 46 din Convenţie, Înaltele Părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive pronunţate de Curte în litigiile la care sunt părţi, Comitetul Miniştrilor fiind împuternicit să monitorizeze executarea acestor hotărâri.

De aici rezultă, inter alia, că, atunci când Curtea constată o încălcare, Statul pârât are obligaţia juridică nu doar de a plăti reclamanţilor sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută de articolul 41, dar şi de a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le integreze în ordinea sa juridică internă pentru a face să înceteze încălcarea stabilită de Curte şi de a redresa cât mai repede posibil efectele acesteia. Totodată, Statul pârât este liber să aleagă mijloacele pentru a se conforma obligaţiei juridice faţă de articolul 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste măsuri să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Broniowski, precitată, § 192 ; Čonka împotriva Belgiei, nr. 51564/99, § 89, CEDH 2002‑I). Curtea menţionează în această privinţă că legislaţia incriminată în speţă a fost abrogată şi Comitetul Miniştrilor a adresat recent recomandări Statelor membre cu privire la educaţia copiilor romi/ţigani în Europa (alineatele 54-55 de mai sus). Prin urmare, ea nu consideră oportun să rezerve examinarea acestei chestiuni.

217. Curtea relevă în continuare că nu ar trebui să speculeze asupra rezultatului care s-ar fi produs dacă reclamanţii nu ar fi fost plasaţi în şcoli speciale. Este clar că ei au suferit un prejudiciu moral – în special din cauza umilirii şi a frustrării cauzate de discriminarea indirectă a căror victime au fost – care nu este reparat suficient doar de stabilirea încălcării Convenţiei. Totodată, ea consideră excesive sumele solicitate de către reclamanţi. Deliberând în mod echitabil, a evaluat prejudiciul moral suportat de către fiecare reclamant la 4 000 EUR.

B. Cheltuieli de judecată

218. Reclamanţii nu şi-au modificat cererea iniţială prezentată Camerei. Cheltuielile de judecată reclamate nu le includ pe cele suportate în cadrul procedurii în faţa Marii Camere.

Curtea notează că suma solicitată în cererea semnată de toţi reprezentanţii reclamanţilor se ridică la 10 737 EUR în total, dintre care 2 550 EUR (sau 1 750 lire sterline (GBP) pentru onorariile în baza facturii înaintate de către Lordul Lester of Herne Hill QC, şi 8 187 EUR pentru cheltuielile expuse de către Dl D. Strupek în procedurile naţionale şi în faţa Camerei. Totodată, în factura pe care a prezentat-o şi care este anexată la cerere, Lordul Lester estimează onorariile sale la 11 750 GBP (sau aproximativ 17 000 EUR), dintre care 1 750 GBP constituie taxa pe valoarea adăugată (TVA), pentru 45 de ore de activitate juridică. Alţi reprezentanţi ai reclamanţilor, Dl. J. Goldston şi Centrul european pentru drepturile Romilor, nu au solicitat rambursarea cheltuielilor pe care le-au suportat.

219. Guvernul relevă că, în afară de o listă detaliată a serviciilor juridice pe care le-a prestat, Dl D. Strupek nu a prezentat nicio factură care ar demonstra că sumele pretinse i-au fost achitate de reclamanţi. El nu a făcut niciun comentariu referitor la discrepanţa dintre cererea de reparaţie echitabilă formulată de reclamanţi şi factura prezentată de Lordul Lester. De asemenea, Guvernul reaminteşte că doar o parte a cererii a fost declarată admisibilă şi a fost examinată de către Curte. Astfel, Guvernul consideră că reclamanţilor ar trebui să li se acorde doar o parte rezonabilă a cheltuielilor pretinse, mai exact o sumă maximală de 3 000 EUR.

220. Curtea reaminteşte că rambursarea cheltuielilor de judecată se face doar în măsura în care ele se raportează la încălcarea stabilită (Beyeler împotriva Italiei (satisfacţie echitabilă) [MC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002), în circumstanţele speţei doar cele care se referă la articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1. Ea menţionează că Lordul Lester a prezentat o notă a serviciilor sale profesionale, facturate Centrului european pentru drepturile Romilor, şi că Dl D. Strupek a înaintat o sinteză a celor 172 de ore de servicii juridice, cu taxa de 40 EUR pe oră, la care se adaugă 19 % de TVA.

Luând în considerare toate facturile pertinente şi articolul 60 § 2 din Regulament, Curtea a alocat pentru toţi reclamanţii o sumă totală de 10 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Dobânda

221. Curtea consideră că este rezonabil ca penalităţile de întârziere să fie calculate în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului ;

2. Hotărăşte, cu treisprezece voturi pentru şi patru împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 ;

3. Hotărăşte, cu treisprezece voturi pentru şi patru împotrivă,

a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni, următoarele sume, plus orice taxă datorată cu titlu de impozit :

i. fiecăruia dintre cei optsprezece reclamanţi, câte 4 000 EUR (patru mii euro) pentru prejudiciul moral, care vor fi convertiţi în coroane cehe conform ratei aplicabile la data executării hotărârii ; ii. tuturor reclamanţilor împreună, 10 000 EUR (zece mii euro) pentru costuri şi cheltuieli, care vor fi convertiţi în coroane cehe conform ratei aplicabile la data executării hotărârii ;

b) că, din momentul expirării acestui termen până la data executării hotărârii, la aceste sume se va adăuga o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană aplicabilă pe parcursul perioadei de întârziere, la care se vor adăuga trei procente ;

4. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limbile franceză şi engleză și pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 13 noiembrie 2007.

Michael O’BoyleNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte

La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:

- opinia dizidentă a judecătorului Zupančič ;

- opinia dizidentă a judecătorului Jungwiert ;

- opinia dizidentă a judecătorului Borrego Borrego ;

- opinia dizidentă a judecătorului Šikuta.

N.B.
M.O’B.

Opiniile separate nu sunt traduse, însă sunt disponibile în limba engleză și franceză în versiunile în limbile oficiale ale hotărârii care pot fi consultate în baza de date a jurisprudenței Curții HUDOC.

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

 Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

 Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

[1]. P. Evans (2004), Educating students with special needs: A comparison of inclusion practices in OECD countries, Education Canada 44 (1): 32-35.

Full & Egal Universal Law Academy