©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza DIMITRIE DAN POPESCU împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 21397/02)
Hotărâre
Strasbourg
14 decembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Popescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamna I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21397/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Dimitrie Dan Popescu (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 22 mai 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamantul, căruia i s-a permis să beneficieze de asistenţă juridică, a fost reprezentat de D.-O. Călinescu, avocată în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § a regulamentului).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1934 şi locuieşte în Bucureşti.
6. În 1925 G.D., bunicul reclamantului, a construit o casă situată la nr. 44 pe strada Dezrobirii, în Eforie Sud. În 1950, invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia respectivei case precum şi a terenului aferent de 600 m².
7. Printr-un contract din 5 noiembrie 1997, încheiat în temeiul legii nr. 112/95, întreprinderea U., administratora bunurilor imobiliare ale statului, a vândut respectivul imobil lui D.A. şi D.E. care îl ocupau în calitate de chiriaşi.
8. La 24 martie 1998 reclamantul a resizat judecătoria Constanţa cu o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei din Eforie Sud. El a invocat că, în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile ce aparţineau unor anumite categorii sociale erau scutite de naţionalizare şi că bunicul său făcea parte din acea categorie.
9. Printr-o sentinţă preliminară din 20 iunie 1999 judecătoria a trimis cauza la tribunalul judeţean Constanţa datorită competenţei ce îi era atribuită. În faţa acestui tribunal reclamantul şi-a extins cererea în justiţie pentru a obţine de asemenea anularea contractului de vânzare încheiat cu locatarii.
10. La 2 februarie 2000 tribunalul, considerând că statul a intrat în posesia bunului fără “titlu valabil” şi că naţionalizarea fusese ilegală, a ordonat statului să îl restituie reclamantului. Prin aceeaşi sentinţă tribunalul a confirmat contractul de vânzare, considerând că întreprinderea care gestiona bunurile imobiliare ale statului deţinea o “putere legală” pentru a vinde bunul în litigiu şi în consecinţă vânzarea a fost legală.
11. La apelul reclamantului, printr-o hotărâre din 8 decembrie 2000, Curtea de apel Constanţa a confirmat această sentinţă cu motivaţia următoare:
“(...) În ceea ce priveşte anularea contractului de vânzare, tribunalul a respins acest mijloc pentru netemeinicie, reclamantul nedemonstrând reaua credinţă a cumpărătorului, nici existenţa unei încălcări a legii.”
12. Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei decizii susţinând că în momentul încheierii contractului părţile erau de rea credinţă.
13. La 30 noiembrie 2001 Curtea Supremă de Justiţie a confirmat hotărârea Curţii de apel, reluând aceeaşi motivaţie ca cea a instanţelor inferioare.
14. Conform unei scrisori a Primăriei din Constanţa, adresată la 8 februarie 2006 Ministerului Afacerilor Externe, la o dată neprecizată, reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. Din aceeaşi scrisoare reiese că nu s-a dat curs favorabil cererii sale.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. §§ 23-25, 16 februarie 2006).
DE DREPTI. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATĂ DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
16. Reclamantul invocă faptul că vânzarea bunului către terţi, confirmată de Curtea Supremă de Justiţie la 30 noiembrie 2001, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”A. Asupra admisibilităţii17. Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declara deci admisibilă.
B. Asupra fondului
18. Guvernul evocă dificultăţile pe care problema caselor naţionalizate le-a pus, la vremea faptelor, având în vedere contextul politic şi juridic al societăţii române. El insistă asupra preocurării legiuitorului de a păstra un echilibru just între interesele foştilor proprietari şi cele ale chiriaşilor. În opinia Guvernului, Curtea trebuie să ia în consideraţie situaţia economică dificilă în care se afla statul în momentul despăgubirii pentru pierderea proprietăţii foştilor proprietari ai caselor naţionalizate.
19. Guvernul rezumă obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod global problema imobilelor naţionalizate, vizând echilibrul dintre cerinţele compensaţiei şi siguranţa raporturilor juridice şi, în fine, ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001 punând la punct cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi. El aminteşte că reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001.
20. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o largă putere discreţionară, nu numai în privinţa alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005 impune principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura de restituire a compensaţiei. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză.
21. În fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.
22. Reclamantul contestă afirmaţia Guvernului. El consideră că a suferit o atingere adusă dreptului său de proprietate şi invocă mutatis mutandis hotărârile Străin citată anterior (§§ 39-40) şi Păduraru citată anterior (§§ 38-53). El afirmă că incertitudinea în domeniul legislativ, invocată de Guvern, este atribuibilă statului şi nu ar putea fi considerată drept o “împrejurare excepţională” care justifică o ingerinţă în dreptul său de proprietate asupra bunului în chestiune.
23. Curtea aminteşte că, în cauza Străin citată anterior (§§ 39 şi 59) ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituia o privare de proprietate contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1.
24. În plus, în cauza Păduraru citată anterior (§ 112), Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel se repercutase asupra reclamanţilor, care s-au trezit în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunurilor lor, în condiţiile în care dispuneau de o hotărâre definitivă de condamnare a statului să le restituie.
25. În cazul în speţă Curtea nu vede niciun motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind clar aceeaşi. În prezenta cauză, după exemplul cauzei Brumărescu citată anterior, terţii au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, ca în cauza Străin citată anterior, reclamantul în speţă a fost recunoscut drept proprietar legitim, tribunalele considerând incontestabil titlul său de proprietate, pe baza caracterului abuziv al naţionalizării (paragrafele 10-13 del mai sus).
26. Curtea constată că vânzarea bunului reclamantului în baza legii nr. 112/1005 îl împiedică să beneficieze de dreptul său de proprietate şi că nu i-a fost dată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001, nu a primit nici până astăzi vreun răspuns favorabil (paragraful 14 de mai sus).
27. Curtea notează că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor ce se află în aceeaşi situaţie ca a reclamantului. Ea propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, să le acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasament al valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.
28. Curtea constată că la 29 decembrie 2005 societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să urmeze procedura de acceptare de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Intrarea sa efectivă la bursă ar fi prevăzută, conform ultimelor informaţii, pentru lunile iunie-iulie 2007.
29. În cazul în speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei compensaţii reclamantului şi că cererea acestuia întemeiată pe legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul niciunei urmări. În plus, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza absenţei prelungite a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor restituite în baza unei sentinţe definitive.
30. În consecinţă, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului imobiliar situat la nr. 44 pe strada Dezrobirii în Eforie Sud, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de aproape cinci ani, l-au făcut să sufere o greutate disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, în cazul în speţă această dispoziţie a fost încălcată.II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI31. Reclamantul invocă faptul că vânzarea casei chiriaşilor D.A. şi D.E. a condus la imposibilitatea executării sentinţei definitive din 2 decembrie 2000 a tribunalului judeţean Constanţa, care a ordonat statului să-i restituie imobilul, ceea ce a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil (...)”.
32. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 23-30 de mai sus, că nu trebuie să se decisă asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, mutatis mutandis şi între altele, Laino contra Italiei [GC, nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi contra Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, pag. 47, § 23, şi Biserica catolică din Caneea contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
33. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
34. În fond reclamantul cere restituirea casei respective sau acordarea sumei de 80.000 euro (EUR). El a prezentat la dosar un raport de expertiză. El cere de asemenea 43.920 euro pentru nebeneficierea de bun începând din 2002 până în 2006. El cere de asemenea 20.000 euro cu titlu de daună morală pentru suferinţele, neliniştea şi incertitudinea cauzate de amestecul statului în dreptul său de proprietate.
35. Guvernul estimează că valoarea de piaţă a bunului este de 57.039 euro. El prezintă opinia unui expert imobiliar în acest sens. În privinţa sumei reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că în principiu, nu se poate acorda o asemenea compensaţie şi invocă, între altele, cauza Buzatu contra României (nr. 34642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că pretenţiile sunt excesive raportat la jurisprudenţa Curţii (Străin contra României, citat anterior, § 84) şi consideră că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie care să satisfacă prejudiciul moral suferit.
36. În observaţiile sale de răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a prezentat la dosar un răspuns la opinia exprimată de expertul Guvernului, în care insistă asupra rezultatului expertizei sale iniţiale. El exprimă îndoieli în privinţa imparţialităţii expertului Guvernului care şi-a exprimat opinia, deoarece era vorba despre Domnul L.M., aceeaşi persoană care face toate expertizele în cauzele comunicate Guvernului român. În opinia reclamantului, fiind vorba despre un număr mare de expertize efectuate de Guvern şi ţinând cont de onorariile practicate de respectivul expert, această situaţie poate influenţa, într-o anumită măsură, rezultatele expertizei.
37. În ceea ce priveşte suma corespunzătoare nebeneficierii de bun, reclamantul cere Curţii fie să acorde o reparaţie bănească cu acest titlu, fie să ţină cont de ea cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral, în conformitate cu cauza Radu contra României (nr.13309/03, § 49, 20 iulie 2006). În fine, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, el cere Curţii să ţină cont de ceea ce însemna şi o atingere adusă articolului 6 § 1 al Convenţiei, din cauza imposibilităţii de a executa hotărârea care ordona restituirea bunului.
38. În circumstanţele speţei Curtea constituie că restituirea casei situate la nr. 44 pe strada Dezrobirii în Eforie Sud, precum şi a terenului aferent, aşa cum a fost ordonată la 2 februarie 2000 de către tribunalul judeţean Constanţa, ar pune reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 ar fi necunoscute. În cazul în care statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, pentru paguba materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
39. Pe această temă Curtea remarcă cu interes că legea nr. 247/2005 care aduce o modificare la legea nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrară în privinţa reparaţiilor datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de Curte în jurisprudenţa sa referitoare la privaţiunile ilegale sau de facto (Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV), pag. 1078, § 49 şi Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă), citată anterior, §§ 22 şi 23).
40. Într-adevăr, noua lege română califică drept abuzive naţionalizările efectuate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în natură a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire din cauza, de exemplu, vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii comerciale a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).
41. Curtea constată că opinia supusă atenţiei de expertul Guvernului este bazată pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ţinând cont de expertiza prezentată de reclamant precum şi de informaţiile de care Curtea dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 80.000 euro.
42. În privinţa sumelor cerute cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu ar putea face speculaţii asupra posibilităţii şi randamentului unei chirii a bunului în chestiune (cf. Buzatu contra României, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamant din 1997 cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne contra României, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004).
43. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 8.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli şi taxe
44. Reclamantul cere de asemenea suma de 3.048,26 euro pentru cheltuielile şi taxele plătite în faţa Curţii, pe care o împarte după cum urmează: 30,81 euro pentru cheltuielile poştale, 238,87 euro pentru onorariile expertului, precum şi 2.778,58 euro pentru onorariile avocatului. Reclamantul a prezentat la dosar acte doveditoare în acest sens. În ceea ce priveşte ultimele onorarii, reclamantul a depus la dosar copia unei convenţii privind plata lor direct avocatei sale.
45. Guvernul consideră că suma cu titlu de onorarii ale avocatului este prea ridicată şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii, în special la cauzele bulgăreşti (Nathova şi alţii contra Bulgariei, nr. 43577/98 şi 43579/98, § 185, 26 februarie 2004, Arguelova contra Bulgariei, nr. 38361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova contra Bulgariei, nr. 41488/98, § 103, CEDO 2000-VI). În opinia Guvernului, în aceste ultime trei cauze onorariile avocatului au fost calculate pe baza unui tarif de 40 euro pe oră, în condiţiile în care în cazul în speţă, avocata reclamantului a practicat un tarif de 80 euro pe oră, care este excesiv.
46. În observaţiile sale de răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul aminteşte că avocatul său a facturat onorarii diferite din cauza muncii specifice pentru fiecare etapă a procedurii, adică 80,25 euro sau chiar 5 euro pe oră, ceea ce constituie o medie de 37 euro pe oră, adică o valoare inferioară celei invocată de Guvernul pârât.
47. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al ratei lor. Pe baza elementelor aflate în posesia sa şi a criteriilor mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.048,26 euro. Ţinând cont de convenţia menţionată anterior, precum şi de asistenţa judiciară a Consiliului Europei, Curtea decide că suma de 1.928,58 euro se va plăti direct avocatei reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
48. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1;
3. Decide că nu se poate decide asupra fondului plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei;
4. Decide
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului casa situată la nr. 44 pe strada Dezrobirii în Eforie Sud, precum şi terenul aferent, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 80.000 Euro (opt zeci mii euro) pentru paguba materială;
c) că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantului:8.000 euro (opt mii euro) pentru prejudiciul moral;269,68 euro (două sute şaizeci şi nouă euro şi şaizeci şi opt de cenţi) pentru cheltuieli şi taxe;orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele mai sus menţionate;
d) că statul pârât trebuie să plătească direct avocatei reclamantului 1.928,58 euro (una mie nouă sute douăzeci şi opt euro şi cinci zeci şi opt de cenţi) pentru cheltuieli şi taxe;
e) că aceste sume se vor transforma în lei noi româneşti (RON) la cursul aplicabil la data plăţii;
f) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy