©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA DOBRI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 25153/04)
Hotărâre
Strasbourg
14 decembrie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Dobri împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, Iulia Motoc, judecător ad hoc, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 noiembrie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25153/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Pavel Dobri („reclamantul”), a sesizat Curtea la 26 martie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Carmen Boghină, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental Răzvan‑Horaţiu Radudin cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28), Guvernul a desemnat-o pe doamna Iulia Motoc în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. La 26 mai 2009, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 3 din Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1960 şi locuieşte în Trăisteni.
1. Arestarea preventivă şi menţinerea acestei măsuri. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului
6. Prin ordonanţa din 20 noiembrie 2002, emisă de poliţia din Câmpina, reclamantul a fost reţinut pentru douăzeci şi patru de ore. La 21 octombrie 2002, prin ordonanţa procurorului de pe lângă Tribunalul Prahova, reclamantul a fost arestat preventiv până la 19 noiembrie 2002, bănuit de săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Conform reclamantului, a fost reţinut la 18 octombrie 2002, în urma unei percheziţii la domiciliul său efectuată în aceeaşi zi de către poliţie.
7. Arestarea sa preventivă a fost prelungită de mai multe ori pentru că motivele care au justificat arestarea sa erau încă valabile. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, reclamantul a fost trimis în judecată pentru furt calificat. Prin scrisoarea din 10 aprilie 2003, Tribunalul Prahova, pe rolul căruia a fost înregistrată cauza, a solicitat Penitenciarului Ploieşti să prezinte reclamantul la o unitate specializată pentru o expertiză medico-legală. Rezultă din dosar că obiectul acestei expertize era identificarea afecţiunilor de care suferea reclamantul şi stabilirea capacităţii acestuia de a ispăşi pedeapsa cu închisoarea. Înaintea dezbaterilor pe fondul cauzei în faţa instanţei, avocatul reclamantului a susţinut că se impunea o amânare întrucât raportul de expertiză medico-legală privind reclamantul nu a fost depus la dosar. Tribunalul a considerat că nu era necesară o amânare, raportul de expertiză medico-legală urmărind aspecte legate de executarea pedepsei şi nu de acuzaţia adusă reclamantului şi a continuat judecarea cauzei.
8. Prin hotărârea din 22 aprilie 2003, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la patru ani şi şase luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând reducerea duratei pedepsei.
9. La 22 mai 2003, comisia medicală a depus la dosar raportul de expertiză solicitat iniţial de către Tribunalul Prahova. Raportul menţiona o hepatită virală între 1998 şi 2000, asociată cu crize de pierdere de memorie, fără nicio modificare de origine bioclinică. Prin hotărârea din 4 iunie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul reclamantului. Această hotărâre a fost confirmată în recurs prin hotărârea definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 14 octombrie 2003.
10. Prin scrisoarea din 2 februarie 2004, procurorul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a informat reclamantul cu privire la refuzul său de a introduce un recurs în anulare împotriva hotărârii din 22 aprilie 2003.
2. Starea de sănătate a reclamantului în închisoare
11. Fişa medicală a deţinutului, întocmită la 20 octombrie 2002 de medicul generalist M.O., cu ocazia încarcerării reclamantului la Penitenciarul Ploieşti, menţionează că acesta era „clinic sănătos”. Rubrica pentru diagnosticul aparatului respirator conţinea menţiunea „aparat respirator normal”.
A. Tratament pentru tuberculoză
12. La 10 iulie 2003, reclamantul a fost mutat la Penitenciarul Jilava. Din dosarul medical al acestuia rezultă că la 11 iulie 2003, cu ocazia primei sale spitalizări, doctorii penitenciarului indică o tuberculoză, notând că acesta era: „sosit de la Penitenciarul Jilava; suspect de tuberculoză pulmonară; spitalizat în Secţia tuberculoză III”. La 31 iulie 2003, în momentul transferării reclamantului de la spitalul penitenciarului la Penitenciarul Jilava, doctorii confirmă faptul că reclamantul suferă de tuberculoză: „sechele de tuberculoză pulmonară secundară infiltrativ nodulară”. Fişa medicală a acestuia menţiona „apt, din punct de vedere pulmonar, pentru munci uşoare”, cu precizarea de a reveni peste două luni pentru o nouă examinare.
13. Reclamantul afirmă că, după aceste examinări, a fost închis într-o celulă de 24 de paturi ocupată de 60 de deţinuţi; dintre colegii săi de celulă, unul suferea de tuberculoză. În plus, conform acestuia, în cameră erau păduchi şi ploşniţe.
14. În timpul celei de-a doua spitalizări, între 11 septembrie şi 27 noiembrie 2003, examinările au confirmat tuberculoza pulmonară nodulară cu fibroză sub-claviculară stângă şi reclamantul a primit tratament antibacilar cu prescrierea de tratament standard pentru tuberculoza pulmonară la externarea din spital şi necesitatea de a urma un regim. De asemenea, a fost identificată o nevrodermită în cursul acestor examinări. Din scrisoarea redactată la 24 aprilie 2008 de către medicul specialist din spitalul Jilava reiese că tratamentul specific împotriva tuberculozei a început la 18 septembrie 2003.
15. O a treia spitalizare pentru tratarea tuberculozei a avut loc între 2 decembrie 2003 - 29 ianuarie 2004 la spitalul Penitenciarului Jilava. În cele din urmă, între 3 februarie - 30 mai 2004, reclamantul a fost spitalizat din nou în acelaşi penitenciar. După 18 martie 2004 starea acestuia a fost considerată stabilă din punct de vedere clinic şi evoluţia sa favorabilă, tratamentul standard pentru tuberculoză fiind terminat la acea dată. În ianuarie 2005, în urma unui control medical, doctorii au concluzionat că tuberculoza reclamantului era stabilizată.
B. Tratament pentru hepatită
16. Înainte de încarcerarea sa, reclamantul a făcut obiectul mai multor examinări medicale pentru afecţiuni ale ficatului şi pancreasului. În 1987 sau 1988, a fost diagnosticat ca purtător de hepatită A. În luna aprilie 2002, a fost spitalizat din nou la spitalul din Câmpina pentru hepatită virală acută (tip non A şi non B, formă anicterică). Raportul de ieşire din spital, redactat la 10 mai 2002, menţiona că starea de sănătate a acestuia s-a îmbunătăţit şi îi prescria un an de regim.
17. La 11 aprilie 2003, a fost efectuată o examinare medicală de către doctorul S.E., specialist în medicină internă, care nu a descoperit nicio anomalie. O nouă serie de analize medicale a fost efectuată la 17 septembrie 2004, un medic specialist recomandându-i reclamantului un tratament cu hepatoprotectoare.
18. Ecografiile abdominale efectuate în timpul celei de-a doua spitalizări şi după această dată indică un ficat afectat de steatoză hepatică care prezintă o structură specifică hepatitei acute. Începând cu 2004, acestuia i s-au prescris hepatoprotectoare şi multivitamine. Cu toate acestea, din dosarul său medical rezultă că a refuzat examinarea endoscopică propusă de comisia de expertiză medico-legală în urma cererii acestuia de suspendare a executării pedepsei, examinare care urmărea descoperirea bolilor cronice ale ficatului.
19. După investigaţii biologice şi ecografice, expertiza medicală din 2 septembrie 2004 a ajuns la concluzia că există o problemă legată de vezica biliară (malformaţie), infirmând afecţiunea cronică a ficatului. Expertiza din 29 septembrie 2005 a confirmat concluziile expertizei din 2 septembrie 2004 în ceea ce priveşte lipsa unei afecţiuni cronice a ficatului şi existenţa unei dischinezii biliare.
3. Demersuri pentru liberare
20. Reclamantul a invocat pentru prima dată incompatibilitatea stării sale de sănătate cu detenţia cu ocazia recursului pe care l-a formulat împotriva încheierii din 4 martie 2003 a Tribunalului Prahova care îi prelungea arestarea preventivă. Recursul său a fost respins prin decizia din 5 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti pe motiv că, potrivit art. 3851 C. proc. pen., deciziile privind prelungirea arestării preventive nu puteau face obiectul unui recurs diferit de cel introdus pe fondul cauzei.
21. După condamnare, acesta a introdus în faţa Tribunalului Prahova o cerere pentru suspendarea pedepsei din motive de sănătate. Tribunalul a solicitat Comisiei pentru suspendarea/întreruperea pedepsei din motive de sănătate din cadrul Serviciului medico-legal Prahova să efectueze o expertiză medico-legală. O expertiză efectuată la 2 septembrie 2004 a confirmat că reclamantul a fost spitalizat pentru tratarea tuberculozei, a unei hepatite acute, a unei nevrodermite şi a urmărilor acestor afecţiuni. În ceea ce priveşte tuberculoza, Comisia medicală a precizat că reclamantul a fost spitalizat între 11 septembrie - 27 noiembrie 2003 şi între 3 februarie - 3 mai 2004 pentru un tratament specializat. Comisia de expertiză medico-legală a concluzionat că afecţiunile reclamantului erau compatibile cu detenţia acestuia şi puteau fi tratate în reţeaua de spitale a centrelor de detenţie.
22. Prin decizia din 14 decembrie 2004, întemeiată pe concluziile expertizei menţionate anterior, tribunalul a respins acţiunea reclamantului, considerând că tratamentul pentru aceste boli putea fi acordat în reţeaua penitenciară. Apelul reclamantului împotriva acestei hotărâri a fost respins ca fiind neîntemeiat prin hotărârea Curţii de Apel Ploieşti din 11 februarie 2005 . Reclamantul a precizat că nu a formulat recurs împotriva acestei ultime hotărâri.
23. În ianuarie 2005, reclamantul a contestat în faţa Judecătoriei Ploieşti decizia Comisiei pentru liberare provizorie care i-a respins cererea. Prin hotărârea din 15 februarie 2005, judecătoria i-a respins acţiunea pe motiv că acesta nu a executat două treimi din condamnare, condiţie indispensabilă pentru a solicita liberarea provizorie (art. 59 C. pen.). Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 23 martie 2005 a Tribunalului Prahova.
24. La 21 iulie 2005 a fost efectuată o nouă expertiză medicală, Comisia considerând că afecţiunea acută a ficatului era infirmată de rezultatele analizei biochimice şi că simptomele prezentate de reclamant puteau să îşi aibă originea într-o dischinezie biliară. Astfel, conform Comisiei medicale, reclamantul putea fi tratat în cadrul spitalelor din centrele de detenţie.
Reclamantul a fost eliberat la 25 octombrie 2005 după ce a executat două treimi din pedeapsă.
II. DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL RELEVANT
25. Un rezumat al dispoziţiilor dreptului şi practicii interne relevante referitoare la modalităţile de executare a pedepselor privative de libertate şi la căile de atac interne disponibile în domeniu este inclus la pct. 21-23 din hotărârea Petrea împotriva României (nr. 4792/03, 29 aprilie 2008). În ceea ce priveşte, în special, dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea un astfel de drept la art. 17 coroborat cu art. 41. OUG nr. 56/2003 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate a confirmat protecţia dreptului la asistenţă medicală (tratament, medicamente, etc.), aceasta trebuind să fie acordată deţinuţilor gratuit şi de către personal calificat (art. 12 şi art. 14). O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 275/2006, publicată în Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 şi intrată în vigoare la 20 octombrie 2006, care a reluat la art. 50 şi 82 dispoziţiile menţionate.
26. Un rezumat al ghidului pentru controlul bolnavilor de tuberculoză în penitenciar, realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii („OMS”) şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii („CICR”) figurează la § 57 din cauza Ghavtadze împotriva Georgiei (nr. 23204/07, 3 martie 2009).
27. Alineatul 54 din Standardele Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT, ediţie revizuită în 2009, capitolul III, „Servicii de sănătate în închisori”, p. 29) se citeşte după cum urmează:
„Serviciul de îngrijire medicală din închisoare trebuie să asigure circulaţia periodică a informaţiilor despre bolile transmisibile (în special: hepatita, SIDA, tuberculoza, infecţiile dermatologice) atât în rândul deţinuţilor cât şi în cadrul personalului penitenciarului. Unde este necesar, trebuie asigurat controlul medical al acelora cu care un anumit deţinut a avut un contact periodic (prieteni, deţinuţi, personalul închisorii, vizitatori frecvenţi).”
28. Concluziile CPT pronunţate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT, sunt rezumate în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73‑76, 6 decembrie 2007) şi Măciucă împotriva României (nr. 25763/03, pct. 15, 26 mai 2009). Rezumate ale raportului CPT din 11 decembrie 2008, ale raportului Comisarului pentru Drepturile Omului de monitorizare a României, întocmit în urma vizitei din 13-17 septembrie 2004 şi ale raportului Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki (Apador – CH), redactat în urma vizitei efectuate la 15 aprilie 2003, se găsesc la pct. 69-74 din hotărârea Aharon Schwarz împotriva României (nr. 28304/02, 2 ianuarie 2010).
29. Punctul 42.3 litera f) din normele europene de detenţie, adoptate de Comitetul de Miniştri la 11 ianuarie 2006, cu ocazia celei de-a 952-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor, este redactat după cum urmează:
„Atunci când examinează un deţinut, doctorul sau un (o) infirmier(ă) care este în subordinea acestui doctor trebuie să acorde o atenţie specială:
[...]
f) izolării deţinuţilor care sunt suspectaţi că au contactat boli infecţioase sau contagioase, în timpul perioadei în care aceştia sunt contagioşi, şi administrării unui tratament corespunzător persoanelor în cauză” [...].
30. Guvernul prezintă Curţii copii ale deciziilor pronunţate de instanţele naţionale în temeiul OUG nr. 56/2003 (intrată în vigoare la 27 iunie 2003) şi a Legii nr. 275/2006 (intrată în vigoare la 20 iulie 2006). Aceste decizii se referă în principal la plângeri ale deţinuţilor care pretind în faţa instanţelor naţionale că au fost lipsiţi de tratament medical adecvat, la plângeri împotriva sancţiunilor disciplinare şi la o plângere împotriva unui transfer într-o celulă cu fumători. În ceea ce priveşte lipsa tratamentului medical adecvat, Guvernul depune la dosar hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2006 care obligă autorităţile să furnizeze unui deţinut bolnav de diabet un regim alimentar şi condiţii de detenţie specifice bolii acestuia, hotărârea definitivă din 31 iulie 2007 care obligă autorităţile să furnizeze asistenţă medicală unui deţinut în timpul transportului către tribunal şi hotărârea definitivă din 31 martie 2007 care obligă autorităţile să furnizeze unui deţinut tratament stomatologic. Cele trei hotărâri au fost pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
31. Reclamantul pretinde că menţinerea sa în detenţie în lipsa unui tratament medical adaptat afecţiunilor de care suferea, în special hepatită, precum şi faptul că a contractat tuberculoză din cauza condiţiilor inadecvate de detenţie, aduce atingere art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
32. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
33. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamant. Guvernul consideră că, după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003 şi a Legii nr. 275/2006, care garantează, în mod mai specific, drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, reclamantul ar fi putut sesiza instanţele naţionale cu o plângere care denunţa lipsa tratamentului medical adecvat, precum şi condiţiile de detenţie. În acest sens, Guvernul prezintă exemple de jurisprudenţă a instanţelor naţionale (supra, pct. 30).
34. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Acesta afirmă că OUG 56/2003 a intrat în vigoare în iunie 2003, în timp ce tratamentele contrare art. 3 din Convenţie au avut loc între octombrie 2002 şi septembrie 2003. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, în special suprapopularea din celulă, precum şi îmbolnăvirea sa de tuberculoză, reclamantul arată că, la momentul faptelor, nu exista nicio cale de atac internă eficientă. În acest sens, face trimitere la cauza Petrea împotriva României, citată anterior (pct. 37). În ceea ce priveşte căile de atac oferite de Legea nr. 275/2006, reclamantul arată că era deja eliberat la data intrării în vigoare a acestei legi.
35. Curtea observă că, în speţă, capetele de cerere ale reclamantului se referă la lipsa tratamentului medical adecvat pentru hepatită după arestarea sa preventivă şi în timpul executării pedepsei cu închisoarea, precum şi la îmbolnăvirea sa de tuberculoză din cauza condiţiilor de detenţie. În ceea ce priveşte lipsa unui tratament adecvat pentru hepatită, Curtea reaminteşte că a constatat că un recurs întemeiat pe dispoziţiile OUG nr. 56/2003 reprezenta un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la lipsa de asistenţă medicală adecvată, acordată deţinuţilor, (cf. mutatis mutandis Petrea citată anterior, pct. 35, 36). În speţă, Curtea distinge două perioade: cea cuprinsă între 20 octombrie 2002, data arestării preventive a reclamantului, şi 27 iunie 2003, data intrării în vigoare a OUG nr. 56/2003, şi perioada care a urmat după intrarea în vigoare a ordonanţei.
36. În ceea ce priveşte prima perioadă, Curtea constată că, la momentul faptelor, nu exista niciun recurs eficient pentru a denunţa lipsa tratamentului medical adecvat, astfel încât această parte a capătului de cerere nu trebuie să fie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne. Cu toate acestea, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind neîntemeiată din următoarele motive. Într-adevăr, reclamantul a fost diagnosticat şi tratat pentru hepatită de tip A. Cu puţin timp înainte de încarcerarea sa, în aprilie 2002, cu ocazia internării la spitalul din Câmpina, acesta a fost tratat pentru hepatită virală acută. Curtea observă că, în momentul externării din spitalul din Câmpina, reclamantul era clinic sănătos. De asemenea, Curtea arată că nimic din dosar nu permite să se afirme că reclamantul a dezvoltat o formă nouă de hepatită în perioada în care a fost în detenţie. Mai mult, două expertize medicale efectuate în 2004 şi 2005 infirmă orice afecţiune cronică a ficatului şi confirmă o dischinezie biliară. Ţinând seama de aceste constatări, precum şi de absenţa oricărui element care să poată indica existenţa unei afecţiuni cronice a ficatului, Curtea consideră capătul de cerere privind pretinsa lipsă a unui tratament medical pentru hepatită ca fiind în mod vădit nefondat.
37. De altminteri, în ceea ce priveşte a doua perioadă, adică după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003, Curtea consideră, ţinând seama de Hotărârea Petrea citată anterior (pct. 37), că trebuie respins capătul de cerere al reclamantului privind lipsa asistenţei medicale adecvate pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
38. În ceea ce priveşte capetele de cerere privind îmbolnăvirea reclamantului de tuberculoză din cauza condiţiilor de detenţie, Curtea notează că a hotărât deja că nu exista nicio cale de atac internă care să poată repara consecinţele unei detenţii în condiţii contrare art. 3 din Convenţie, în special în urma suprapopulării existente în celule (cf. Petrea citată anterior, pct. 37). În orice caz, Curtea observă că Guvernul nu a indicat modul în care căile de atac invocate puteau remedia, în special, problema contaminării cu tuberculoză şi dezvoltării acestei boli şi că nu a menţionat hotărâri rămase definitive relevante în această privinţă. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia Guvernului. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
a) Argumentele părţilor
39. Reclamantul se plânge de condiţiile inadecvate de detenţie, de lipsa igienei, de suprapopulare, de hrana insuficientă în centrele de detenţie de la Ploieşti şi Jilava. Acesta consideră că aceste condiţii inadecvate au antrenat contaminarea sa cu tuberculoză. La Ploieşti afirmă că a fost închis, între 20 octombrie 2002 şi iunie 2003, în celulele nr. 23 şi 31, împreună cu alţi 50 sau 60 de deţinuţi. Reclamantul subliniază faptul că directorul acestui centru a ordonat oprirea apei calde şi a celei reci (inclusiv pentru duşuri). Acesta afirmă că la Jilava condiţiile de detenţie erau „mai rele decât cele din Penitenciarul Ploieşti”. În cele din urmă, reclamantul denunţă neglijenţa personalului din centrele de detenţie care nu a separat deţinuţii bolnavi de cei sănătoşi, ceea ce a făcut posibilă contaminarea sa cu tuberculoză. Acesta face trimitere la rapoartele CPT, redactate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, care confirmă afirmaţiile sale.
40. Guvernul susţine că reclamantul nu a fost supus unor astfel de tratamente contrare art. 3 din Convenţie. Conform acestuia, la 20 octombrie 2002, în momentul reţinerii reclamantului, chiar dacă fişa medicală conţinea menţiunea „clinic sănătos”, aceasta era însoţită de alte documente medicale care indicau hepatita virală acută diagnosticată la 14 iunie 1988.
41. Guvernul afirmă că reclamantul, în momentul reţinerii sale, a fost examinat de specialişti care au identificat, cu ocazia unei radiografii pulmonare, sechele de tuberculoză. Conform Guvernului, la 10 iulie 2003 reclamantul a fost transferat la centrul de detenţie din Jilava unde a fost preluat de o echipă medicală în cadrul serviciului „Pneumoftiziologie III”. Acesta a rămas internat până la 31 iulie 2003, dată la care a părăsit unitatea medicală cu menţiunea „sechele de tuberculoză pulmonară secundară...”. Între 11 septembrie - 27 noiembrie 2003, având în vedere caracterul pozitiv al examinărilor, reclamantul a fost spitalizat din nou pentru realizarea de investigaţii aprofundate. Conform Guvernului, lipsa unui tratament specific împotriva tuberculozei până la 11 septembrie 2003 îşi are originea în lipsa unei confirmări medicale de tuberculoză activă, reclamantul suferind doar de sechele de tuberculoză.
42. Guvernul adaugă faptul că, în perioada noiembrie 2002 - iulie 2003, în centrul de detenţie de la Ploieşti nu au existat cazuri noi de tuberculoză sau de deţinuţi suspecţi de tuberculoză pulmonară. În ceea ce priveşte condiţiile materiale din centrul de detenţie de la Ploieşti, deţinuţii care sufereau de boli contagioase erau transferaţi la infirmerie, în săli special amenajate, izolate de restul deţinuţilor şi supravegheate de medici. Guvernul face trimitere la expertiza din 2 septembrie 2004, care indică tratamentul specific pentru tuberculoză administrat reclamantului, precum şi condiţiile de tratament, reclamantul beneficiind de o cameră separată până în noiembrie 2004 şi de un regim alimentar adecvat.
b) Motivarea Curţii
i. Principii generale
43. Măsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilire. Cu toate acestea, nu este necesar să se considere că o arestare preventivă ridică o problemă care să intre în domeniul art. 3 din Convenţie. De asemenea, acest articol nu poate fi interpretat ca stabilind o obligaţie generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate sau de a îl interna într-un spital civil pentru a îi permite obţinerea unui anumit tip de tratament medical [a se vedea Kudła împotriva Poloniei, (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI].
44. Curtea aminteşte că, în ceea ce priveşte în special persoanele lipsite de libertate, art. 3 impune statului obligaţia pozitivă de a se asigura că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 40, CEDO 2002-IX; Kudła împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 94; Tekin Yıldız împotriva Turciei, nr. 22913/04, pct. 71, 10 noiembrie 2005). Astfel, neacordarea de îngrijiri medicale corespunzătoare şi, în general, detenţia unei persoane bolnave în condiţii inadecvate pot reprezenta, în principiu, un tratament contrar art. 3 [a se vedea, de exemplu, Price împotriva Regatului Unit, nr. 33394/96, pct. 30, CEDO 2001-VII; İlhan împotriva Turciei (GC), nr. 22277/93, pct. 87, CEDO 2000-VII; Gennadi Naoumenko împotriva Ucrainei, nr. 42023/98, pct. 112, 10 februarie 2004). Statul este obligat, în ciuda problemelor logistice şi financiare, să îşi organizeze sistemul de penitenciare astfel încât să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane a acestora (Soukhovoy împotriva Rusiei, nr. 63955/00, pct. 31, 27 martie 2008; Benediktov împotriva Rusiei, nr. 106/02, pct. 37, 10 mai 2007)
45. De altminteri, atunci când o persoană sănătoasă este plasată sub responsabilitatea statului iar starea de sănătate a acesteia este diferită atunci când este eliberată, este datoria statului să furnizeze o explicaţie plauzibilă cu privire la originea acestei situaţii, în lipsa căreia se poate ridica o problemă în temeiul art. 3 din Convenţie [mutatis mutandis Tomasi împotriva Franţei, 27 august 1992, pct. 110, seria A nr. 241-A; Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, serie A nr. 336; Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 61, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI, şi Selmouni împotriva Franţei (GC), nr. 25803/94, pct. 87, CEDO 1999‑V].
b) Aplicare în speţa de faţă
46. În speţă, Curtea constată că, la momentul arestării reclamantului, la 20 octombrie 2002, doctorul M.O. a concluzionat, după ce l-a examinat, că era „clinic sănătos” (supra pct. 11). Mai mult, Curtea notează că doctorii care l-au tratat pe reclamant între 1987 şi 2002 pentru afecţiunea de ficat nu au indicat nicio patologie pulmonară la reclamant (supra, pct. 16). Contrar afirmaţiilor Guvernului (a se vedea supra, pct. 41), în afară de trimiterea la afecţiunea cronică a ficatului, nimic din dosar nu conduce la concluzia că reclamantul a suferit anterior de o afecţiune pulmonară, în special de tuberculoză.
47. Aceasta notează că, la 11 iulie 2003, adică la aproximativ 10 luni de la reţinerea reclamantului, doctorii de la spitalul penitenciarului Jilava au bănuit că reclamantul are tuberculoză (supra, pct. 12). La 31 iulie 2003, un diagnostic a confirmat că reclamantul suferea de tuberculoză (supra, pct. 12) şi i-a fost prescris şi administrat un tratament începând cu 18 septembrie 2003 (supra, pct. 14, in fine).
48. Ţinând seama de rezultatele examenului medical din 20 octombrie 2002, precum şi de lipsa antecedentelor de tuberculoză, Curtea consideră că nu se poate concluziona că reclamantul suferea de tuberculoză înainte de reţinerea acestuia.
49. Curtea notează că argumentul Guvernului se bazează, în speţă, pe lipsa unei tuberculoze active şi doar pe existenţa sechelelor unei tuberculoze anterioare reţinerii reclamantului.
50. În această privinţă, Curte a amintit deja că este recunoscut faptul că un organism (bacilul Koch) poate să trăiască în gazdă pentru o anumită perioadă fără vreo manifestare clinică a bolii. Cu toate acestea, pentru a afirma în mod valid că reclamantul era purtător al bacilului Koch înainte de reţinerea sa, ar fi fost oportun ca autorităţile să efectueze, la intrarea reclamantului în penitenciar, testul Mantoux, un examen bacteriologic, o radiografie pulmonară sau alte examene de depistare necesare (Ghavtadze, citată anterior, pct. 86). Or, din elementele aflate la dosar rezultă că autorităţile medicale au stabilit că sănătatea pulmonară a reclamantului era bună cu ocazia reţinerii acestuia.
51. În orice caz, Curtea consideră că orice eventuală lipsă de diagnosticare în momentul în care reclamantul a trecut în responsabilitatea statului nu trebuie să fie imputată reclamantului. Pe lângă obligaţia pozitivă de a păstra sănătatea şi bunăstarea unui prizonier, în special prin acordarea de îngrijiri medicale necesare, Curtea consideră că art. 3 impune statului obligaţia pozitivă de a pune în aplicare metode eficiente de prevenire şi de depistare a bolilor contagioase în închisoare (a se vedea Standardele CPT, p. 26, CPT/Inf/E (2002) 1–Rev.2009). Înainte de obligaţia pozitivă menţionată, Curtea obligă statul să efectueze un test preliminar deţinuţilor, la sosirea în penitenciar, pentru identificarea celor care sunt purtători ai unui germene sau ai unei boli contagioase, pentru izolarea şi îngrijirea eficientă a acestora. Acest lucru trebuie făcut cu atât mai mult cu cât autorităţile penitenciarului nu pot să ignore starea infecţioasă a deţinuţilor şi, astfel, să expună şi alţi deţinuţi la riscul real de a contracta boli grave (Ghavtadze, citată anterior, pct. 105).
52. În ceea ce priveşte problema controversată privind momentul contaminării reclamantului cu agentul tuberculozei (bacilul Koch), Curtea consideră că este vorba de o problemă de ordin medical dificil de stabilit cu certitudine. În orice caz, această problemă nu este hotărâtoare în măsura în care, presupunând că reclamantul ar fi fost contaminat cu agentul tuberculozei înainte de plasarea acestuia în grija statului, Curtea nu trebuie să ignore evoluţia acestei boli atunci când reclamantul era privat de libertate.
53. În ceea ce priveşte îngrijirile medicale acordate reclamantului, Curtea consideră că tratamentul împotriva tuberculozei pare să fi fost suficient şi adecvat întrucât a dus la stabilizarea acestei boli. Cu toate acestea, Curtea observă că, după ce au suspectat existenţa unei tuberculoze pulmonare la reclamant, autorităţile Penitenciarului Jilava l-au plasat în condiţii de detenţie care puteau să-i agraveze starea de sănătate (supra, pct. 12 şi 13). În orice caz, Curtea concluzionează că, în lipsa unei probe contrarii, se poate deduce că, după toate probabilităţile, reclamantul a dezvoltat un episod tuberculos atunci când se găsea în responsabilitatea statului, între data arestării acestuia şi data depistării bolii, din cauza condiţiilor de detenţie contrare art. 3 din Convenţie (a se vedea Melnik împotriva Ucrainei, nr. 72286/01, pct. 111, 28 iunie 2006).
54. Pe această temă, Curtea aminteşte că reclamantul a fost transferat de mai multe ori la Penitenciarul Jilava, lucru care încalcă art. 3 din Convenţie, astfel cum a hotărât Curtea în alte cauze, din cauza condiţiilor de detenţie contrare art. 3 din Convenţie (cf. Maciuca, citată anterior, pct. 15 şi Aaron Schwarz, citată anterior, pct. 68–73). Având în vedere supraaglomerarea cronică, lipsa constantă de paturi, condiţiile de igienă deplorabile şi insuficienţa activităţilor educative propuse deţinuţilor, CPT a recomandat autorităţilor române să ia măsuri imediate pentru ca gradul de ocupare al celulelor să fie redus semnificativ şi ca toţi deţinuţii să dispună de un pat, de saltele şi de pături curate. De asemenea, CPT a luat act de faptul că, în anumite celule din Penitenciarul Jilava, condiţiile de detenţie puteau fi calificate drept inumane şi degradante (a se vedea rapoartele CPT citate la pct. 28, supra). În aceste condiţii, Curtea nu poate exclude faptul că, chiar dacă reclamantul a contactat bacilul Koch anterior, condiţiile de detenţie sunt cele care au contribuit la deteriorarea stării sale de sănătate în închisoare (a se vedea Melnik citată anterior, pct. 109).
55. Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Totuşi, aceasta reaminteşte că, în cazul în care este necesar să se ţină seama de problema dacă scopul tratamentului era de a umili sau denigra victima, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3 (Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 74, CEDO 2001-III). Aceasta consideră că respectivele condiţii de detenţie evidenţiate supra, pct. 54 (supraaglomerare şi lipsa igienei), pe care reclamantul, bolnav de tuberculoză, a trebuit să le suporte pe parcursul celor aproximativ opt luni de închisoare au adus atingere demnităţii sale şi i-au inspirat sentimente de umilinţă şi de înjosire.
56. Curtea hotărăşte că, în lumina celor menţionate anterior, condiţiile de detenţie combinate cu tuberculoza dezvoltată de reclamant, în timpul celor opt luni, trebuie analizate ca un tratament degradant (cf. mutatis mutandis Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, pct. 56, 8 noiembrie 2005). Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
57. Reclamantul se plânge de nelegalitatea arestării şi a menţinerii în arest preventiv (art. 5 § 1 şi 3 din Convenţie), de lipsa unei compensaţii pentru arestarea preventivă (art. 5 § 5 din Convenţie), de inechitatea procedurii penale care a condus la condamnarea sa [art. 6 § 1 şi 3 d) din Convenţie], precum şi de încălcarea dreptului său la domiciliu (art. 8 din Convenţie).
58. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei şi pretenţiile trebuie să fie respinse ca fiind în mod evident nefondate în temeiul art. 35 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
59. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
60. Reclamantul solicită 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi moral. Acesta invocă urmările fizice şi psihice ale contaminării sale cu tuberculoză (imunitate scăzută, îmbătrânire, reducerea capacităţii de muncă, regim alimentar etc.).
61. Guvernul consideră că prejudiciul material nu este justificat şi susţine că o constatare a încălcării ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie satisfăcătoare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
62. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele care au condus la constatarea încălcării art. 3 din Convenţie şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicită despăgubiri. În consecinţă, această cerere nu poate fi admisă. În schimb, Curtea apreciază că reclamantul a suferit o încălcare serioasă din punct de vedere moral a drepturilor sale din cauza sechelelor lăsate de tuberculoza pe care a dezvoltat-o în condiţii de detenţie contrare art. 3 din Convenţie. Având în vedere circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta a decis să îi acorde 12 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
63. De asemenea, reclamantul solicită 166,6 RON, şi anume 40 EUR pentru cheltuielile de judecată. Acesta îşi justifică cererea printr-o factură reprezentând cheltuieli de traducere.
64. Guvernul contestă solicitarea reclamantului.
65. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea observă că reclamantul a beneficiat de 850 EUR cu titlu de asistenţă judiciară din partea Consiliului Europei, sumă care acoperă, de asemenea, cheltuielile de judecată solicitate de reclamant.
C. Dobânzi moratorii
66. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie şi privind condiţiile de detenţie combinate cu tuberculoza dezvoltată de reclamant în penitenciar şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 12 000 EUR (douăsprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 14 decembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
GrefierPreşedinte
La prezenta sentinţă este anexată, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei concordante comune a judecătorilor Myjer şi López Guerra.
J.C.M.
S.Q.
Opinie concordantă comună a judecătorilor Myjer şi López Guerra
(Traducere)
Cu siguranţă, a fost încălcat art. 3 în speţă.
După ce medicii penitenciarului au stabilit că reclamantul suferea de „sechele de tuberculoză”, acesta a fost plasat într-o celulă care număra 24 de paturi pentru 60 de deţinuţi. Aparent, unul dintre aceştia suferea (şi el) de tuberculoză (pct. 12 şi 13). În sine, aceste elemente – supraaglomerarea extremă din celulă dând naştere în mod practic inevitabil unor condiţii de igienă deplorabile – sunt suficiente pentru a stabili încălcarea art. 3. O asemenea concluzie se aplică pentru orice persoană care ar fi închisă într-o astfel de celulă, dar se aplică cu atât mai mult unui individ care suferă de probleme de sănătate precum cele ale reclamantului. În această privinţă, normele CPT şi punctul 42.3 f) din normele europene de detenţie sunt, de asemenea, referinţe pertinente.
Acestea fiind spuse, nu suntem siguri că era absolut necesar şi nici util să se continue analiza – astfel cum a făcut majoritatea – până la a încerca să se stabilească dacă reclamantul a fost în mod efectiv contaminat în timpul şederii în penitenciar, aplicând criteriile folosite în cauza Tomasi şi inversând sarcina probei. Să probeze ce, de altminteri? Să probeze că reclamantul, la intrarea în penitenciar, suferea deja de tuberculoză? Dacă acesta era cazul, ar fi trebuit să fie izolat de la început şi pe durata întregii perioade în care putea fi contagios. Să probeze că încă nu suferea de tuberculoză în acel moment? Atunci, ar fi trebuit ca autorităţile să explice cum se face că reclamantul, aflat deja în detenţie, a fost diagnosticat cu tuberculoză.
În temeiul punctului 39 din norme europene de detenţie, „autorităţile penitenciare trebuie să protejeze sănătatea tuturor deţinuţilor pe care îi are în grijă”.
Atunci când experienţa arată că într-o ţară şi/sau unitate penitenciară date anumite infecţii sau boli contagioase există sau nu sunt rare, autorităţile şi personalul medical din penitenciar trebuie să facă tot posibilul pentru a veghea ca deţinuţii să nu fie contaminaţi şi/sau să primească tratamentul medical adecvat (inclusiv, dacă este necesar, prin izolarea celor care trebuie să fie izolaţi). În această privinţă, principiul precauţiei poate solicita ca noilor deţinuţi să le fie efectuate o serie de examinări de tipul celor menţionate la pct. 50 pentru a stabili dacă suferă de infecţiile sau bolile contagioase în cauză.
Fiecare ştie că detenţia implică adesea riscuri pentru sănătate. Practica arată că starea generală de sănătate fizică şi mentală a unui individ care părăseşte un loc unde a fost închis pentru o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată este adesea mai puţin bună decât era la sosirea persoanei în cauză în acea unitate. Cu toate acestea, astfel cum arată jurisprudenţa, doar această stare de fapt nu atinge în mod necesar „pragul de gravitate” necesar pentru a intra sub incidenţa art. 3. De asemenea, se ştie că deţinuţii sunt expuşi la contaminarea cu boli venerice, cu hepatită sau chiar cu SIDA. Autorităţile din penitenciar nu sunt întotdeauna în măsură să împiedice transmiterea acestor boli. În această privinţă, este important ca acestea să demonstreze, cel puţin, că toate condiţiile de detenţie (cazare, igienă, haine, lenjerie de pat, alimentaţie şi îngrijiri) erau conforme cu normele din momentul faptelor şi că evenimentele în cauză nu pot, în nici un caz, să le fie imputate.
Full & Egal Universal Law Academy