©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 59282/11
Nastaca DOLCA împotriva României
şi alte 3 cereri
(a se vedea lista în anexă)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 4 septembrie 2012 într-o cameră compusă din:
Egbert Myjer, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererile menţionate anterior,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanţii, ale căror nume şi numere ale cererilor sunt prevăzute în anexă, sunt resortisanţi români. Faptele şi capetele de cerere prezentate de reclamantă în cauza nr. 59282/11 (denumită în continuare „reclamanta”), sunt rezumate în detaliu în continuare. Faptele şi capetele de cerere prezentate de ceilalţi reclamanţi sunt similare celor prezentate de reclamantă şi sunt sumar descrise în anexă.
A. Circumstanţele cauzei
2. La 14 septembrie 2010, reclamanta a dat statul în judecată pentru a-l face să constate, în temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul politic al condamnării tatălui său la o pedeapsă de cinci ani închisoare prin hotărârea din 17 martie 1950 a Tribunalului Militar Cluj pentru că a militat împotriva regimului din acea vreme. În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta a solicitat şi condamnarea statului la plata sumei de 200.000 euro (EUR) la paritatea EURO/lei româneşti (ROL) de la data plăţii pentru despăgubirea prejudiciului moral suferit de tatăl său.
3. Printr-o sentinţă din 24.02.11, Tribunalul Mureş a admis cererea reclamantei. Acesta a considerat că această condamnare a tatălui său prin hotărârea din 17 martie 1950 a Tribunalului Militar Cluj avea un caracter politic, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. A respins cererea de despăgubiri a persoanei interesate pe motiv că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pe care şi-a întemeiat cererea a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010.
Acesta a constatat că, în temeiul art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 cu privire la organizarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile legilor declarate contrare Constituţiei încetau să aibă efect în termen de patruzeci şi cinci de zile de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul belgian dacă, în acest interval, Guvernul sau Parlamentul naţional nu modificau dispoziţiile în cauză pentru a face compatibile cu Constituţia. Or, instanţa constatat că în speţă termenul expirase la 31 decembrie 2010, adică la patruzeci şi cinci de zile după 15 noiembrie 2010, data la care Decizia Curţii Constituţionale fusese publicată în Monitorul Oficial, fără ca art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 să fi fost modificat de Parlament sau de Guvern. În consecinţă, instanţa a considerat că această dispoziţie a legii nu mai putea produce efecte şi a respins cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral a reclamantei ca fiind lipsită de temei legal.
Instanţa a respins, în cele din urmă, pentru acelaşi motiv, cererea reclamantei vizând rambursarea cheltuielilor de judecată făcute pentru prezentarea cererii sale în instanţă.
4. Reclamanta a introdus recurs, arătând că, dacă nicio reparaţie nu i-a fost acordată în ciuda constatării faptului că tatăl său a fost supus unei condamnări politice, ea ar fi discriminată spre deosebire de alte persoane care au obţinut deja câştig de cauză prin hotărâri definitive pronunţate înainte de Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010. Aceasta a furnizat o copie a unei hotărâri a Curţii de Apel Oradea din 8 iunie 2011, ulterioară Deciziei Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010, care a susţinut o cerere similară cu a sa şi a acordat despăgubiri indiferent de decizia citată anterior de Curtea Constituţională. Aceasta a citat, de asemenea, art. 6 şi 14 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 care interziceau, în opinia ei, intervenţia puterii legislative într-un proces civil în curs de desfăşurare.
5. Printr-o hotărâre definitivă din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a confirmat hotărârea primilor judecători de respingere a cererii de despăgubiri pentru prejudiciul moral al reclamantei. Instanţa a subliniat că imposibilitatea de a pune în aplicare o dispoziţie legală în vigoare la data introducerii cererii în justiţie a reclamantei nu se datora intervenţiei puterii legislative într-un litigiu în curs de desfăşurare, ci unui control al constituţionalităţii legii de către Curtea Constituţională, ale cărei decizii erau obligatorii şi de aplicare imediată litigiilor pendinte.
A arătat, aşadar, că nu exista în speţă nicio imixtiune a puterii legislative în procedură şi a considerat că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu puteau fi limitate le procedurile înscrise pe rolul instanţelor naţionale după publicarea sa în Monitorul Oficial.
Instanţa a constatat de altfel că reclamanta nu avea un „bun” sau cel puţin o „speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.
Aceasta a susţinut în schimb cererea formulată de reclamantă în faţa instanţei de prim grad în vederea rambursării cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentarea cererii sale în justiţie. Constatând că aceasta a angajat un avocat pentru a o reprezenta în faţa instanţei, curtea de apel a dispus ca statul pârât să fie condamnat la rambursarea cheltuielilor făcute. Instanţa a subliniat în această privinţă că statul era responsabil de adoptarea unui act legislativ care a fost declarat ulterior neconstituţional, ceea ce a declanşat o avalanşă de litigii ce au implicat cheltuieli considerabile pentru persoanele respective, cum este reclamanta, prin aplicarea Legii nr. 221/2009.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
6. Publicată în Monitorul Oficial din 11 iunie 2009, această lege viza situaţiile în care măsurile de remediere cu caracter pecuniar care au fost prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 nu erau suficiente pentru despăgubirea suferinţei speciale resimţite de persoanele care au fost victime ale unor măsuri abuzive în timpul acestui regim. Dispoziţiile relevante prevăd următoarele:
Art. 1
„(1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.”
Art. 5
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 6 martie 1945 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 (...)
(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt puse în executare de Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.”
7. La 30 iunie 2010, Guvernul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 62/2010 (O.U.G nr. 62/2010) pentru a reglementa implicaţiile financiare ale Legii nr. 221 din 2 iunie 2009 şi pentru a instaura un regim echitabil în materie de acordare de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege. O.U.G nr. 62/2010 a limitat sumele despăgubirilor ce puteau fi acordate la 10.000 EUR pentru persoanele care au suferit o condamnare politică, la 5.000 EUR pentru descendenţii lor de gradul I şi pentru soţii/soţiile supravieţuitori/supravieţuitoare şi la 2.500 EUR pentru descendenţii de gradul II. O.U.G nr. 62/2010 a introdus la art. 5 alin. (1) lit. a) un nou alineat precizând că, pentru stabilirea sumelor despăgubirilor, instanţa sesizată cu o cerere întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) trebuia să ţină seama de durata măsurii privative de libertate, de timpul scurs de la condamnare, de consecinţele negative din punct de vedere psihic, fizic şi social şi de măsurile de reparaţie deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al O.U.G nr. 214/1999 privind drepturile persoanelor care au luptat împotriva fostului regim, aprobat şi modificat prin Legea nr. 568/2001.
2. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale
8. În martie 2010, statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a art. (5) alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 în faţa unor diferite instanţe naţionale care au fost sesizate de persoane care cereau despăgubiri în temeiul dispoziţiei citate anterior. Statul arăta în special că impactul financiar al acestei dispoziţii asupra bugetului statului era considerabil şi imprevizibil deoarece nu se cunoştea suma despăgubirilor ce puteau fi acordate în temeiul său celor în drept. Acest lucru contravenea, în opinia sa, art. 138 din Constituţie care prevedea că nicio cheltuială nu putea fi aprobată fără să se indice sursa finanţării şi art. 104 din Tratatul de la Maastricht care face parte din dreptul intern şi care obligă statele să evite deficitele publice. Preşedinţii celor două camere ale Parlamentului naţional nu şi-au comunicat punctele de vedere asupra excepţiei ridicate de către stat.
9. Prin Decizia definitivă din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care o considera contrară art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie care consacră justiţia şi respectarea legilor ca fiind valori supreme la nivel naţional. Curtea a considerat că în ceea ce priveşte reparaţia prejudiciilor suferite de persoanele persecutate politic în timpul fostului regim comunist, mai multe legi adoptate de Parlament şi ordonanţe ale Guvernului coexistau cu Legea nr. 221/2009, şi anume Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 şi O.U.G nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobat şi modificat prin Legea nr. 568/2001. Curtea a recunoscut în această privinţă că Parlamentul era competent, în calitate de organ suprem reprezentativ al poporului român, să legifereze liber în vederea reparării prejudiciilor suferite de persoanele care au fost persecutate în timpul fostului regim, optând liber pentru o soluţie sau alta pentru atingerea acestui scop. Aceasta a considerat totuşi că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era prea vag şi imprevizibil şi că a condus practic la o aplicare incoerentă de către instanţele naţionale, care au acordat în temeiul său despăgubiri de până la 600.000 EUR, ceea ce ea numea „aplicarea excesivă şi iraţională” a acestei dispoziţii. Curtea Constituţională a considerat că acele criterii introduse de O.U.G nr. 62/2010 erau insuficiente pentru a putea umple imprecizia şi lipsa de previzibilitate a acelei dispoziţii. Aceasta a arătat că, în temeiul art. 147 din Constituţie, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 nu mai avea efect într-un termen de patruzeci şi cinci de zile de la publicarea deciziei sale în Monitorul Oficial dacă, în acest interval, Parlamentul nu o pune în acord cu Constituţia. Aceasta a comunicat decizia sa preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi Guvernului.
3. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
10. Curtea Constituţională, autoritate independentă formată din nouă judecători numiţi de Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedinte pentru un mandat de nouă ani, constituie garantul supremaţiei Constituţiei (art. 1 - 5 din lege). Curtea asigură controlul constituţionalităţii legilor:
a) înainte să fie promulgată, după ce a fost sesizată de Preşedintele României, de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, de Guvern, de Avocatul poporului sau de un număr de cel puţin 50 deputaţi sau 25 senatori (art. 13); sau
b) după ce au fost promulgate, prin intermediul unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale, ridicate în faţa instanţelor naţionale de către părţile la o procedură judecătorească sau din oficiu, de instanţa în faţa căreia se derulează procedura.
11. În ipoteza unui control înainte de promulgarea legii, dezbaterilor au loc în sesiune plenară a Curţii Constituţionale, pe baza punctelor de vedere adunate, în scris, ale preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului poporului. Decizia Curţii Constituţionale care constată neconstituţionalitatea unei legi este transmisă preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, care este obligat să o reexamineze înainte de promulgare.
12. Fiind vorba de o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii a legii ridicată în cursul unei proceduri în faţa instanţelor naţionale, decizia Curţii Constituţionale care constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei dispoziţii legale este definitivă şi irevocabilă (art. 26). Legea sau dispoziţia legală respectivă este privată de efect în termen de patruzeci şi cinci de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul nu pun legea sau dispoziţiile legii declarate neconstituţionale în acord cu Constituţia. În acest interval de timp, dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept [art. 31 alin. (3)].
4. Recursul în interesul legii
13. La 29 august 2011, Procurorul general al României a sesizat Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie cu un recurs în interesul legii cu privire la efectele Deciziei din 15 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale privind procedurile pendinte în urma cererilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
14. Prin hotărârea din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general. După ce a făcut o analiză a jurisprudenţei Curţii şi a diferitelor dispoziţii aplicabile în dreptul intern cu privire la caracterul imperativ al deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa a considerat că efectele acestora din urmă erau obligatorii pentru litigiile pendinte pe rolul instanţelor naţionale la 15 noiembrie 2010, în afara celor în care o hotărâre definitivă şi executorie a fost pronunţată înainte de această dată de către o judecătorie în favoarea celor în cauză. Înalta Curte a considerat că o soluţie contrară, care nu ar lua în considerare efectele obligatorii ale deciziei respective, ar ajunge să nege mecanismul naţional de control al constituţionalităţii legilor, ceea ce considera a fi inacceptabil într-un stat democratic.
Capete de cerere
15. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, considerat izolat şi coroborat cu art. 14 din Convenţie, reclamanta se plânge de caracterul inechitabil al procedurii civile pe care a intentat-o pe rolul instanţelor naţionale pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Aceasta consideră că Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 care a dus la suprimarea temeiului juridic al cererii sale în justiţie şi aplicarea sa la o procedură pendinte pe rolul instanţelor naţionale au adus atingere principiului securităţii raporturilor civile, au rupt echilibrul dintre părţi şi au echivalat cu o intervenţie a puterii legislative cu scopul de a influenţa rezultatul litigiului.
Reclamanta consideră că nu poate fi considerată responsabilă de lacuna juridică creată prin omisiunea Parlamentului de a revizui dispoziţia legislativă declarată neconstituţională în termenul prevăzut de legislaţia naţională pentru a o pune în acord cu Constituţia, în conformitate cu indicaţiile pe care Curtea Constituţională le-a dat în decizia sa.
Aceasta arată de asemenea că, din cauza efectului retroactiv dat de instanţele naţionale Deciziei Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010, a fost supusă unui tratament discriminatoriu spre deosebire de numeroase alte persoane aflate în aceeaşi situaţie care au obţinut câştig de cauză printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată înainte de adoptarea deciziei sus menţionate a Curţii Constituţionale.
16. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta pretinde o atingere a dreptului la respectarea bunurilor sale din cauza aplicării în procedura pendinte pe rolul instanţelor naţionale a Deciziei Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 şi a respingerii cererii sale de despăgubiri. Aceasta arată că avea o speranţă legitimă de a i se concretiza creanţa având în vedere dispoziţiile naţionale clare în vigoare la data introducerii cererii sale în justiţie şi practica constantă a instanţelor naţionale care au admis un număr mare de cereri întemeiate pe art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 înainte de pronunţarea Deciziei citate anterior de către Curtea Constituţională.
În drept
A. Cu privire la conexarea cererilor
17. Curtea constată că aceste cereri sunt similare cu privire la capetele de cerere invocate şi problemele pe fond pe care le prezintă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi al art. 6 § 1 din Convenţie, considerat separat sau coroborat cu art. 14 din convenţie. În consecinţă, aceasta consideră adecvat să le conexeze, în temeiul art. 42 § 1 din regulament.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie
18. Reclamanţii pretind o încălcare a garanţiilor dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie. Această dispoziţie are următorul text în părţile sale relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
19. În opinia reclamanţilor, aplicarea în procedurile pendinte pe rolul instanţelor naţionale a Deciziei din 21 octombrie 2010 care a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei legale ce a constituit temeiul legal al cererii lor în justiţie a rupt echilibrul dintre părţi şi a echivalat cu o intervenţie a puterii legislative în administrarea justiţiei cu scopul de influenţare a rezultatului judecătoresc din litigiul lor.
20. Curtea arată în primul rând că după un control a posteriori de constituţionalitate a unei legi de către un organ judecătoresc independent, şi anume Curtea Constituţională, şi nu după o intervenţie a puterii legislative, dispoziţia ce constituia temeiul legal al cererii în justiţie a reclamanţilor a fost anulată. Aceasta consideră, prin urmare, că principiile consacrate de jurisprudenţa sa în cauzele ce priveau ingerinţa puterii legislative în administrarea justiţiei cu scopul de a influenţa rezultatul litigiilor în curs de desfăşurare [hotărârile Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, 9 decembrie 1994, pct. 49, seria A nr. 301-B, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, 23 octombrie 1997, pct. 112, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII şi Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24846/94 şi 34165/96 - 34173/96, pct. 57, CEDO 1999-VII; şi, mutatis mutandis, Aubert şi alţii împotriva Franţei, nr. 31501/03, 31870/03, 13045/04, 13076/04, 14838/04, 17558/04, 30488/04, 45576/04 şi 20389/05, pct. 84, 9 ianuarie 2007 şi Ducret împotriva Franţei, nr. 40191/02, pct. 35-41, 12 iunie 2007] nu sunt transferabile acestor cazuri, contrar opiniei reclamanţilor.
21. Situaţia denunţată de aceştia seamănă cu o atingere pretinsă a dreptului lor de acces la o instanţă pentru a cere despăgubiri în temeiul unei dispoziţii valabile la data la care au introdus cererea în justiţie. Alte cerinţe ale dreptului la un proces echitabil în materie civilă, cum sunt securitatea raporturilor juridice şi protecţia încrederii legitime a justiţiabililor [Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII şi Unédic împotriva Franţei, nr. 20153/04, pct. 71, 18 decembrie 2008], ar putea şi ele intra în joc. Curtea va ţine seama de ele la examinarea procedurii în ansamblul ei.
22. Trebuie remarcat mai întâi că suprimarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituia temeiul legal al cererii reclamanţilor a intervenit în urma unui mecanism de control normal într-un stat democratic, şi nu în urma unui mecanism extraordinar ad hoc [a se vedea, mutatis mutandis, Slavov şi alţii împotriva Bulgariei (dec.), nr. 20612/02, pct. 99, 2 decembrie 2008]. Anularea dispoziţiei respective de către Curtea Constituţională urmărea un scop de interes general legat de o bună administrare a justiţiei, astfel cum reiese din motivele avansate de Curtea Constituţională, care a criticat textul vag al dispoziţiei legale respective şi a subliniat necesitatea de a evita coexistenţa mai multor acte legislative în materie de reparaţii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate politic în timpul fostului regim comunist (supra, pct. 8).
23. Curtea nu găseşte niciun indiciu arbitrar în aplicarea, de către instanţele interne, într-un litigiu pendinte în faţa lor şi fără să fie reglementat definitiv, a legislaţiei relevante în forma în care se afla la momentul la care a fost adoptată. Curtea reaminteşte că interpretarea legislaţiei interne este în primul rând datoria autorităţilor naţionale, în special curţilor şi tribunalelor şi că nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de acestea, nici să-şi înlocuiască propria apreciere cu a lor [a se vedea, printre altele, Garcίa Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I şi Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, pct. 115, CEDO 2000-VII]. Dacă cei în cauză percep ca fiind o nedreptate faptul că instanţele au dat curs deciziei citate anterior a judecătorului constituţional, o asemenea nedreptate este inerentă oricărei modificări a soluţiei juridice care ar interveni după exercitarea unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea reaminteşte de altfel în această privinţă că cerinţele securităţii juridice şi de protecţie a încrederii legitime a justiţiabililor nu consacră dreptul dobândit unei jurisprudenţe constante (Unédic citată anterior, pct. 71).
24. Aplicarea soluţiei reţinute în Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 în cazurile de faţă nu a pus sub semnul întrebării drepturile care ar fi fost definitiv dobândite de către reclamanţi (Unedic citată anterior, pct. 71 in fine). În plus, noua situaţie juridică ce rezultă din Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 era perfect cunoscută de reclamanţi şi în întregime previzibilă la momentul la care instanţele au hotărât asupra cererii lor de acordare de despăgubiri.
25. Fiind vorba, în cele din urmă, de lipsa de reacţie a Parlamentului naţional pentru revizuirea dispoziţiei respective denunţată de reclamanţi, Curtea consideră că nici art. 6 § 1 nici altă dispoziţie a convenţiei nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligaţie generală a parlamentelor naţionale de a revizui o lege sau o dispoziţie legală declarate neconstituţionale printr-un mecanism de control normal într-un stat democratic.
26. Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamanţii nu au suferit nicio încălcare a drepturilor garantate la art. 6, fie că e vorba de accesul la o instanţă, de certitudinea cu privire la statul de drept în momentul în care instanţele au hotărât ori de caracterul echitabil al procedurii. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 şi 14 coroborate din Convenţie
27. Reclamanţii pretind că au fost supuşi unui tratament discriminatoriu spre deosebire de alte persoane aflate în aceeaşi situaţie, care au obţinut câştig de cauză printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată înainte de adoptarea de către Curtea Constituţională a Deciziei din 21 octombrie 2010. Aceştia citează art. 6 § 1 menţionat anterior din Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie, care prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
28. Reclamanţii subliniază că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi înainte de Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010, numeroase cereri introduse de cei în cauză pe rolul instanţelor naţionale au fost admise prin hotărâri definitive şi irevocabile. Aceştia consideră că diferenţa de tratament dintre ei şi persoanele din această ultimă categorie era lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă deoarece se baza exclusiv pe momentul în care instanţa sesizată cu o cerere de despăgubiri a pronunţat hotărârea, înainte sau după decizia Curţii Constituţionale citată anterior.
29. Curtea constată că rezultă, într-adevăr, din elementele prezentate de reclamanţi că un anumit număr de litigii au luat sfârşit înaintea deciziei Curţii Constituţionale prin hotărâri definitive şi irevocabile favorabile celor care, ca şi ei, au depus o cerere de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) din lege. Curtea consideră totuşi că nicio obligaţie nu revine statului, în temeiul art. 6 şi 14 coroborate sau în temeiul oricărei dispoziţii din convenţie, să pună sub semnul întrebării actele sau situaţiile juridice anterioare pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979, pct. 58, seria A nr. 31).
30. Aceasta consideră, de asemenea, că o evoluţie a jurisprudenţei instanţelor naţionale pentru a da curs deciziei Curţii Constituţionale ce denunţat caracterul neconstituţional al dispoziţiei ce constituia temeiul legal al cererii reclamanţilor nu este ca atare contrară unei bune administrări a justiţiei. Lipsa unei asemenea abordări dinamice şi evolutive ar împiedica în cele din urmă orice schimbare sau ameliorare (mutatis mutandis, Atanasovski împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, nr. 36815/03, pct. 38, 14 ianuarie 2010).
31. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
D. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1
32. Reclamanţii pretind o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza aplicării în procedura pendinte pe rolul instanţelor naţionale a Deciziei Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 şi a respingerii cererii lor de despăgubiri. Aceştia văd o atingere a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
33. Curtea constată că acest capăt de cerere ridicat de reclamanţi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 se confundă într-o mare măsură cu cel în temeiul art. 6 din convenţie. Aceasta reaminteşte că, atunci când interesul patrimonial pe care se bazează un reclamant este, ca în cazurile de faţă, cu privire la ordinea creanţei, nu poate fi considerat „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern şi dacă cel în cauză poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” pentru a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate [a se vedea, printre altele, Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 129, CEDO 2005-X; Slavov citată anterior; Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 35, CEDO 2004-IX; Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39794/98, pct. 69, CEDO 2002-VII]. În opinia reclamanţilor, aceste condiţii sunt în speţă îndeplinite având în vedere în special practica instanţelor naţionale care au admis un număr mare de cereri în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 la date la care ei au introdus-o pe a lor.
34. Curtea nu este convinsă de acest lucru. Curtea arată că persoanele din cauză nu se pot baza pe nicio hotărâre definitivă pronunţată de o autoritate competentă care recunoaşte că erau îndeplinite condiţiile legale pentru a obţine despăgubiri în temeiul legii respective, decizie care ar fi putut constitui o bază legală suficientă care să permită să fie consideraţi titulari ai unei „valori patrimoniale” chemând protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Ivanova împotriva Bulgariei (dec.), nr. 66467/01, 1 decembrie 2009 şi, a contrario, Drăculeţ împotriva României, nr. 20294/02, pct. 40, 6 decembrie 2007]. Rezultă în cele din urmă din faptele fiecărui caz că cererea reclamanţilor a fost respinsă în primă instanţă şi în recurs. Reclamanţii nu posedau, prin urmare, o creanţă individualizată suficient pentru a fi exigibilă şi de care se puteau folosi în mod valabil împotriva statului.
35. În plus, astfel cum a constat Curtea în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, aplicarea, de către instanţele interne, într-un litigiu pendinte în faţa lor şi care nu este reglementat în mod definitiv, a legislaţiei relevante în forma în care se afla la momentul adoptării sale, era în întregime previzibilă şi nu era arbitrară (supra, pct. 23 şi 24). În aceste condiţii, reclamanţii nu puteau avea speranţa legitimă că această cerere a lor să fie tratată în funcţie de legislaţia în vigoare la un moment dat din trecut [a se vedea, mutatis mutandis, Unedic, citată anterior, pct. 75, Slavov şi alţii (dec.), citată anterior, pct. 87 şi Ivanova (dec.), citată anterior].
36. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să conexeze cererile;
Declară cererile inadmisibile.
Marialena TsirliEgbert Myjer
Grefier adjunctPreşedinte
ANEXĂ
Lista cererilor:
Nr.
Nr. cerere
Introdusă la
Reclamant
Data naşterii
Locul de reşedinţă
Reprezentat de
Data ultimei hotărâri interne definitive
59282/11
07/09/2011
Nastaca DOLCA, 02/05/1948 Maramureş
I. R. SABOU TRIFOI
1 iunie 2011 Curtea de Apel Cluj
62398/11
03/10/2011
Ion ZAMFIRESCU
20/04/1927
Bucureşti
Gabriel Viorel BUCUR
19 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, care a considerat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai putea produce efecte, fiind declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 şi a respins cererea de despăgubiri pentru prejudiciu moral ca fiind lipsită de temei legal.
63211/11
05/10/2011
Nicolae OSTROVSCHI
12/02/1944
Bucureşti
Silvia PÎRŞAN
7 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, care a considerat că art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai putea produce efecte, fiind declarat contrar Constituţiei printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 şi a respins cererea de despăgubiri pentru prejudiciu moral ca fiind lipsită de temei legal.
65072/11
11/10/2011
Laura BUSUIOCEANU
16/09/1941
Bucureşti
Vasile PAL PĂRĂU
12 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, care a considerat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai putea produce efecte, fiind declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 şi a respins cererea de despăgubiri pentru prejudiciu moral ca fiind lipsită de temei legal.
Full & Egal Universal Law Academy