CASE OF DOMBO BEHEER B.V. v. THE NETHERLANDS - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA DOMBO BEHEER B. V. contra OLANDEI

Cerere nr. 14448/88

 Hotărâre

din 27 octombrie 1993

În cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei[*],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului întrunită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”)[†] şi cu dispoziţiile relevante ale Regulamentului Curţii A, în Cameră formată din judecătorii:

dl R. Ryssdal, preşedinte,

dl R. Bernhardt,

dl L.-E. Pettiti,

dl B. Walsh,

dl S.K. Martens,

dl I. Foighel,

dl R. Pekkanen,

dl M. A. Lopes Rocha,

dl G. Mifsud Bonnici,

şi, de asemenea dl M. –A. Eussen, grefier, şi dl Petzold, grefier adjunct,

după deliberarea care a avut în camera de consiliu la data de 23 aprilie şi 22 septembrie 1993,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

               Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 26 octombrie 1992, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 14448/88) formulată împotriva Regatului Olandei, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 de către o companie cu răspundere limitată, care posedă personalitate juridică în conformitate cu dreptul olandez, Dombo Beheer B.V, la data de 15 august 1988.

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Olanda a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Obiectul cererii şi a reclamaţiei a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcţie de situaţia de fapt, statul respondent a încălcat exigenţele articolului 6 paragraful 1 din Convenţie.

2. Ca urmare a anchetei desfăşurate în conformitate cu regula 33 paragraful 3 (d) din Regulamentul Curţii A, compania reclamantă şi-a exprimat dorinţa de a participa la procedură şi a desemnat un avocat care urma să-l reprezinte (regula 30). La 1 martie 1993, preşedinţele l-a autorizat pe avocat să utilizeze limba olandeză în timpul audierii (regula 27 paragrfaul 3).

3. Camera, care urma să se constituie, include ex officio pe dl s. K. Martens, judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 30 octombrie 1992, în prezenţa grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi şapte membri, şi anume dl L.-E. Pettiti, dl B. Walsh, dl I. Foighel, dl R. Pekkanen, dl M. A. Lopes Rocha, dl G. Misfud Bonnici şi dl B. Repik (articolul 43 in fine din Convenţie şi regula 21 paragraful 1). Din data de 1 ianuarie 1993 dl R. Bernhardt, judecător de rezervă, l-a înlocuit pe dl Repik, al cărui mandat de judecător s-a încheiat datorită disoluţiei Republicii Federale Cehă şi Slovace (articolul 38 şi 65 paragrfaul 3 din Convenţie şi regulile 22, paragrfaul 1, şi 24, paragrfaul 1).

4. În calitate de Preşedinte al Camerei (Regula 21paragraful 5), dl R. Ryssdal, acţionând prin grefierul , s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”), avocatul reclamantului şi Delegatul Comisiei asupra organizării procedurii (regula 37 paragraful 1 şi 38) . În conformitate cu ordinul emis în consecinţă, grefierul a primit memoriul reclamantului la 1 martie 1993 şi memoriul guvernului la 4 martie 1993. Secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul îşi va depune observaţiile la audiere.

5. La 1 martie 1993, Comisia a depus anumite documente din dosarul său care au fost solicitate de către grefier la cererea companiei reclamante.

6. În conformitate cu decizia Preşedintelui, audierea a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 21 aprilie 1993. Curtea a ţinut înainte o ledinţă preliminară.

În faţa Curţii s-au prezentat:

(a)  din partea guvernului

dl K. de Vey Mestdagh,

  Ministerul Afacerilor Externe                                          agent;

dl J. L. de Wijknecht de Weerdesteijn,

  Ministerul Justiţiei                                     landsadvocaat, consilier;

dl P. A. M. Meijknecht,

Ministerul Justiţiei                                                   consultant

(b)  din partea Comisiei

dna J. Liddy,                                                         delegat;

(c)   din partea companiei reclamante

dl D. W. Byvanck, avocaat en procureur                                consilier.

Curtea a audiat pledoariile dlui Wijkerslooth de Weerdesteijn, din partea guvernului, ale dnei Liddy din partea Comisiei şi ale dlui Byvanck din partea reclamantului, precum şi răspunsurile lor la întrebarea adresată de unul din membrii Curţii.

ÎN FAPT

 Circumstanţele cauzei

6. Reclamantul (în continuare („Dombo”) este o companie cu răspundere limitată în conformitate cu dreptul olandez; ea este o continuare a unei companii cu răspndere limitată (naamloze vennootschap) fondată în 1958, cu sediul înregistrat la Nijmegen. La epoca faptelor, compania deţinea acţiuni la câteva alte companii, cu caracter comercial, pe care le gistiona. Acţiunile la compania Dombo erau deţinute de către o fundaţie (stichting) care elibera certificate de acţionar, titularul cărora, aparent, era un oarecare domn H.C. van Reijendam.

Dl van Reijendam făcea, parte, de asemenea, din administraţia companiei. El a ocupat postul de director general din 1963 până la demiterea din funcţie (a se vedea paragraful 15), cu excepţia unei perioade scurte între 4 februarie 1981 şi 23 martie 1981 în care fusese suspendat din funcţia de director general şi înlocuit de dl C.U. şi dna van L.

8. La epoca faptelor, Dombo a depozitat la Nederlandsche Middenstandsbank N. V. (în continuare „Bancă”) prin intermediul sucursalei sale de la Nijmegen. Managerul acestei sucursale era dl van W.; conform statutului companiei Băncii, poziţia lui nu era de director general al băncii; el putea reprezenta banca –în special să acorde un credit până la o anumită sumă maximală – numai în limitele strict delfinite.

Între compania Dombo şi bancă a fost semnat un acord conform cărui Dombo şi filialele sale beneficiau de un credit în contul curent, cu alte cuvinte de posibilitatea de a depăşi creditul pe conturile deţinute la bancă. În august 1980, facilităţile de credit în litigiu au constituit 500, 000 guldeni olandezi (NLG), însoţite de facilităţi temporare de descoperire în cont în sumă de 250, 000 NLG. Acest acord a fost consacrat pritr-o confirmare în scris şi un acord verbal şi un contract datat 11 august 1980 conform căruia banca deschidea un cont comun (compte-jointovereenkomst) în numele companiei Dombo şi a filialelor acesteia, care şi-au asumat responsabilitatea comună şi idivuduală de a-şi onora obligaţiunile faţă de bancă.

9. Un litigiu a apărut între Dombo şi bancă cu privire la dezvoltarea relaţiiei lor financiare pe parcursul perioadei decembrie 1980-ferbuarie 1981. În cursul procedurii civile ambele păţi au prezentat faptele în mod diferit cu privire la punctele principale.

10. Prezentarea companiei Dombo poate fi rezumată după cum urmază:

(a)  La începutul lunii decembrie 1980, banca, prin intermediul managerului sucursalei de la Nijmegen, dlui van W., a convenit în mod verbal să ridice limita maximală a creditului acordat Dombo de la 1,600,000 la 2, 100, 000 NLG. Conform explicaţiilor prezentate de către dl van Reijendam dlui van W., Dombo solicitase această extindere a creditului în scopul preluării în mod urgent a operaţiunilor comeraiale ale unei companii cu răspundere limitată O, care a dat faliment. Acest acord verbal trebuie să fie formalizat ulterior. Oricum, la această etapă dl van Reijendam şi-a dar acordul în scris de a fi garantul companiei Dombo şi a sucursalelor acesteia pentru suma de 350, 000 NLG. În rezultatul acestei modificări la acordul din 11 august 1980, Dombo a deschis un cont la bancă pentru activităţile sale în legătură cu preluarea companiei O şi banca a emis scrisori de credit cu mai multe ocazii.

(b)  La începutul lunii ianuarie 1981, companiei Dombo i-a fost oferită posibilitatea de a prelua alte două companii cu răspundere limitată, T. şi D., care se confrundau cu dificultăţi financiare. Pentru a finanţa această preluare Dombo a solicitat o alte extindere a limitei creditului, posibilitatea fiind discutată de dl Van Reijendam şi dl van W. În urma acestor discuţii, banca i-a prezentat companiei Dombo o ofertă în scris, datată 22 ianuarie 1981, de a extinde creditul la suma maximală de 5, 000, 000, NLG. Anticipând extinderea în litigiu, banca a plătit suma de 100, 000 NLG pentru preluarea companiilor T. şi D. şi, ulterior, a convenit asupra retragerii de către dl van Reijendam a unei alte sume în cuantum de 100, 000 NLG pentru acelaşi scop. Dl van W a solicitat garanţiei pentru aceste sume în formă de ipotecă şi l-a obligat pe dl Reijendam să semneze o procură în alb. Banca a utilizat acest documet pentru a semna un act de către un notar de ipotecare a proprietăţii imobile a companiei Dombo, a sucursalelor sale şi a proprietăţii personale a dlui van Reijemdam. Această ipotecare a constituit garanţia unui credit de 1, 600, 000 NGL, cu alte cuvinte, ea garanşa în continuare extinderea creditului menţionat în alineatul (a).

(c)   La 28 ianuarie 1981, banca, prin intermediul dlui van W, şi-a restras încrederea în capacitatea de garant a dlui Reijendam în mod inopinat şi inexplicabil, solicitând demiterea lui din funcţie şi îngheţarea conturilor companiei Dombo fără nici o avertizare, în pofida faptului că soldul total debitor al comaniei era de 783, 436.06 NGL şi, prin urmare, nu depăşea limita stabuilită de 2, 100, 000 NLG.

11. Prezentarea faptelor de către bancă poate fi rezumată după cum urmează.

(a)  Banca a recunoscut că compania Dombo a solicitat extinderea limitei creditului în legătură cu preluarea activităţile comerciale ale companiei O. În principiu, ea şi-a dat acordul de a acorda o astfel de extindere, dar a solicitat anumite informaţii suplimentare din partea companiei Dombo, inclusiv declaraţia anuală pentru anul precedent (1979). Aceste documente nu au fost furnizate şi, prin urmare, acordul de a extinde facilităţile de credit reclamate de compania Dombo nu au fost realizat. Oricum, în legătură cu preluarea activităţilor companiei O. (care a fost apobată, in principiu, de bancă) şi necesitatea urgentă de fonduri, banca era dispusă să permită companiei Dombo să acţioneze în anticiparea extinderii facilităţilor de credit, furnizând scrisori de credit cu diferite ocazii.Dl van Reijendam a fost solicitat să fie garant pentru suma de 350, 000 NLG. La sfârşitul lunii ianuarie 1981, suma la care s-a limitat banca a constituit 848, 000 NLG. Banca a subliniat faptul că exista o diferenţă între o scrisoare de credit, care implica numai un risc ocaziţional sau de scurtă durată, şi un credit în baza unui acordul privind contul curent, care implica un risc mai permanent şi de durată.

(b)  Banca a recunoscut, de asemenea, cea de-a doua cerere de extindere a facilităţilor de credit pentru reluarea companiilor T. şi D. În această privinţă, dfl van Reijendam a anunţat că alte persoane pot oferi o garanţie personală pentru cel puţin 2, 000, 000 NLG. În baza acestei declaraţii, banca a notificat compania Dombo, prin scrisoarea din 22 ianuarie 1981, că este de acord, în principiu, să acorde o extindere a facilităţilor de credit până la 5, 000, 000 NLG, sub rezerva anumitor condiţii care vizează declaraţiie anuale şi garanţiile. Dat fiind că nu au fost prezentate nici unul din documentele solicitate, banca a notificat în scris compania Dombo de retragerea ofertei la 19 martie 1981.

Banca a confirmat transferul sumei de 350, 000 NLG, dar a negat cunoaşterea destinaţiei sumei. Ea a pretins că dl van Reijendam a indus-o în eroare la acest subiect. Aceasta a fost, de asemenea, cauza retragerii sumei de 100, 000 NLG. Banca s-a referit la această fraudă în scrisoarea sa din 19 martie 1981 şi a declarat că, în consecinţă, ea va anula acordul de credit (pe care-l onora în continuare), în cazul în care dl Reijendam ar fi preluat din nou funcţiile de director general al companiei Dombo.

Banca a susţinut că a solicitat impotecarea în calitate de garanţie pentru scrisorile de credit menţionate în alineatul (a) şi retragerea sumelor de 350,000 şi 100, 000 NLG. Iptecele au fost stabilite în virtutea unei procuri formulate de către un notar care – conform documentului, a citit-o în glas înainte ca dl Reijendam s-o semneze. Banca a negat faptul că procura era în alb.

(c)   Banca a negat categoric înghetarea conturilor companiei Dombo la 28 ianuarie 1981. În roice caz, retragerile de pe aceste conturi au depăţit până atunci limita maximală stabilită de 750, 000 NLG, soldul debitor constituind 784, 657.75 NLG. Oricum, banca şi-a exprimat în termeni clari lipsa încrederii în capacitatea de garant a dlui Reijendam după descoperirea fraudei menţionate anterior. Dubiile băncii referitor la abilitatea lui de a continua gestionarea companiei Dombo au fost, ulterior, confirmate când dl van Reijendam a fost suspendat din funcţia de director gerenal la 4 februarie 1981 şi, la scurt timp, internat conform unui ordin judiciar într-o instituţie psihiatrică. În timpul perioadei 4 februarie 1981-23 martie 1981 banca continua afacerile cu compania Dombo, gestionată de dl C.U. şi dna van L. Ea acorda, în continuare, credite pentru finanţarea activităţilor preluate de la compania O. După reîntoarcerea dlui Reijendam, banca i-a oferit companiei toate posibilităţile de a-şi reduce datoriile. Când a devenit evident că dl Reijendam nu era pregătit să-şi onoreze obligaţiunile, ea a anulat acordeul de credit începând cu 30 octombrie 1981. Numai atunci au fost îngheţate conturile în litigiu.

 Procedura în faţa instanţelor naţionale

12. La 11 martie 1983, în conformitate cu un ordin judiciar care a fost obţinut în acest scop, compania Dombo a sechestrat anumite sume pe care le datora băncii şi a citat în faţa tribunalului regional din Arnhem (arrondissementsrechtbank), reclamând compensaţii financiere pentru prejudiciul cauzat de pretinsa incapacitate a băncii de a-şi onora obligaţiunile.

13. După prezentarea unor argumente în scris – în care fiecare parte şi-a prezentat observaţiile în scris în trei reprize şi a furnizat un număr considerabil de documente, iar compania Dombo a propus audierea martorilor (în special directorii generali, dş C.U. şi dna van L., care i-au preluat temporar funcţiile dlui van Reijendam, pentru a demonstra că în acea perioadă s-a negociat extinderea limitei de credit de la 2, 100, 000 NLG până la 2, 600, 000 NLG) – tribunalul regional a pronunţat o hotărâre interlocutorie la 2 februarie 1984 prin care se permitea citarea martorilor pentru a demonstra, în primul rând, că conturile companiei au fos îngheţate de bancă la 28 ianuarie 1981 şi, în al doilea rând,  că acordurile de credit existente au fost extinse până loa 1, 600, 000 NLG în decembrie 1980. Suplimentar, tribunalul a dispus prezentarea în persoană, în faţa unuia din judecătorii completului de judecată, a reprezentanţilor companiei Dombo şi a bancii, capabili de a furniza informaţii şi abilitaţi să convină asupra rezolvării prin buna înţelegere.

14. Banca a atacat hotărârea interlocutorie în faţa Curţii de Apel de la Arnhem (gerechtshof), invitând curtea să resăpingă revendicarea companiei Dombo. Potrivit băncii, compania Dombo a abandonat baza iniţială a acţiunii sale, iar baza adoptată între timp nu o justifica în mod evident. În afară de aceasta, compania Dombo nu avea nici un interes în revendicare şi exigenţa probelor impusă de tribunalul regional era prea vagă şi unilaterală.

După ce ambele părţi au depus o decalaraţie în scris, au furnizat documente noi şi, prin intermediul avocaţilor lor, au pledat cazurile lor oral (Dombo şi-a reiterat propunerea de a furniza probe), Curtea de Apel, printr-o hotărâre din 8 ianuarie 1985, a refuzat să accepte argumentele băncii şi a confirmat hotărâre tribunalului regional.

La solicitarea ambelor păţi, Curtea de Apel nu a deferit cauza tribunalului regional, dar a procedat la examinarea ei. Respectiv, ea a ordonat audierea martorilor la 13 februarie 1985 în faţa unuia din judecătorii completului de judecată, dl van E., dar a rezervat decizia de la data înfăţisării personale a reprezentanţilor părţilor până la audierea martorilor.

15. Dombo a citat un număr de martori, inclusiv dl van Reijendam. Furnizând procesul verbal al întrunirii acţionarilor din 29 iunie 1984, ea a afirmat că dl van Reijendam a fost demis din funcţia de director general pentru motivul „lipsei de fonduri”. În continuare, ea a furnizat un document care atesta faptul că dl van Reijendam era înregistrat la 27 noiembrie 1984 ca şomer în căutare de serviciu şi conform unui extras din registrul comercial, la 10 decembrie 1984, o altă persoană a for numită în funcţia de director general al companiei Dombo.

16. Banca a obiectat impotriva audierii dlui van Reijendam, bazându-se pe regula că o parte la procedură nu poate fi audiată în calitate de martor (a se vedea paragrafele 23 şi 25-26). Ea a afirmat că demiterea dlui van Reijendam din funcţie nu a reflectat situaţia reală, dar a urmărea scopul de a-i permite să depună depoziţii.

În hotărârea din 12 februarie 1985, judecătorul Van E. a susţinut această obiecţie şi a refuzat audierea dlui van Reijendam. El era convins că atât demiterea dlui van Reijendam din funcţia de director general al companiei Dombo cât şi numirea în locul lui a unei alte persoane au constituit două acte false (schijnhandeligen) care au destinate să permită dlui van Reijendam să depună depoziţii în timpul procedurii. El a subliniat că dl van Reijendam a fost prezent la pledoariile orale în faţa Curţii de Apel la 30 octombrie 1984 şi nu a protestat când avocatul companiei Dombo s-a referit la el ca director general a companiei. El a adăugat că în opinia lui motivele invocate privind demiterea lui din funcţie nu erau plauzibile.

Ceilalţi şase martori citaţi de către compania Dombo au fost audiaţi la 13 şi 20 februarie 1985. Unul din ei, dl C.U., a fost audiat cu ambele ocazii. Acest martor a ocupat poziţia de director financiar al companiei din anul 1977 până în mai 1980 şi, de atunci, a menţinut relaţiile cu companie în caşitate de consusltant extern. În timpul lunilor noimebrie şi decembrie 1980 ela a fost „implicat profund” în gestionarea companiei Dombo, ceea ce a dus la numirea lui în funcţia de director general statutar în urma suspendării dlui van Reijendam la 4 februarie 1981 (a se vedea paragraful 11, alineatul (c)). La 13 februarie, dl C. U. a declarat, printre altele, că el a fost prezent la câteva întrevederi a părţilor în perioada noimebrie 1980 -28 ianuarie 1981 şi că, deşi el nu-şi putea reaminti cuvintele exacte utilizate, el l-a auzit pe dl van W. spunând ceva de tipul „Prin urmare, pentru moment vom lua pentru început un credit în sumă de 1, 600, 000 NLG”. La examinarea repetată a cereri companiei Dombo, el a introdus alte rectificări în declaraţia sa conform cărora, în afară de facilitatea iniţială de credit în sumă de 500,000, s-a convenit asupra acordării unei alte facilităţi în sumă de 1, 600, 000 în legătură cu preluarea (în special a activităţilor companiei O, o parte mică fiind destinată pentru preluarea companiei T). Au avut loc mai multe discuţii, la care a participat acest martor, despre suma maximală de extindere a creditului.

17. În exerciţiul dreptului său la audierea martorilor în răspuns (contra-enquéte), banca a citat doi angajaţi ai companiei, unul fiin managerului sucursale de la Nijmegen, dl van W.

Compania Dombo a obiectat împotriva audierii dlui van W, susţinând că la toate etapele realţei de credit, şi de asemenea în speţă, el a fost şi continuă a fi reprezentantul ofocial al bănci. Audierea lui la această etapă a proceduri, când dl van Reijendam încă nu fusese audiat, ar afecta echilibrul echitabil care trebuie să existe între părţile la o procedură civilă.

18. Printr-o decizie pronunţată oral la 13 martie 1985, judecătorul Van E a respins obiecţia companiei în litigiu. El considera, în primul rând, că dl van W era un martor competent în speţă din moment ce nu era parte la procedură în mod formal sau în fapt şi a declarat, în continuare, că indiferent de situaţia dezavantajată în care a fost plasată compania Dombo din cauza audierii dlui van W şi neaudierii dlui Reijendam in calitate de martor, dl van W nu-şi pierdea calitatea de martor competent.

Judecătorul Curţii de Apel a procedat imediat la audierea martorilor din partea bancii.

După audierea martorilor, ambele păţi a prezentat observaţii detaliate în scris în care au anaşizat declaraţiile martorilor. Compania Dombo a furnizat un număr mare de documente suplimentare, inclusiv declaraţii în scris semnate de către persoane care nu au fost audiate în calitate de amartori. De asemenea, banca a prezentat documente suplimentare. Ulterior, compania Dombo a depus observaţiile sale în răspuns la cele ale băncii.

19. Curtea de Apel a pronunţat hotărârea definitivă la 11 martie 1986. În rpimul rând, ea a examinat minunţios declaraţiile martorilor. Cât priveşte depoziţiile martorului C. U. (a se vedea paragraful 16), ea a observat că acestea se contraziceau reciproc asupra unui punct semnificativ, şi anume suma asupra căreia s-a convenit de a extinde facilitatea de credit, şi a adăugat că această discrepanţă, care nu a fost explicată în nici un fel, a afectat fiabilitatea depoziţiilor martorului dat. Apoi, Curtea de Apel a examinat un număr de depoziţii în scris depuse de compania Dombo. Două din ele au fost respinse deaorece nu erau semnate. Cât priveşte depoziţia semnată de dl van Reijendam, Curtea i-a atribuit aceeaşi valoare ca şi declaraţiei depuse de însăşi compania Dombo.

În continuare, Curtea de Apel a declarat:

„Curtea de apel consideră că mărturiile compania Dombo nu at furnizat probele solicitate. Declaraţiile martorilor (D., H. şi O.) nu sânt formulate în termeni suficient de precişi pentru acest scop, iar declaraţiile dlui C.U. şi a notarului S.- experienţa cărora, după cum se consideră, este datată numai după 12 mai 1981- sânt contrazise de cele ale martorilor Van W. şi K. Faptul că nu a fost furnizat nici o probă scrisă privind un astfel de act important ca acordul invocat de compania Dombo, aşa cum se aştepta în mod normal, obligă Curtea de Apel să efectuieze o evaluare strictă a probelor şi acest fapt trebuie să fie luat în consideraţie.

În timpul procedurii s-a constatat că, între lunile decembrie 1980 şi ianuarie 1981, banca de fapt şi-a dat acordul să extindă facilităţile de credit ale companiei Dombo în diferite forme şi la sume mai mari decât cele permise în virtutea unui acord scris, dar acest fapt nu înseamnă în mod necesar că compania avea dreptul la facilităţi de credit numai pentru acest motiv, în sens că banca nu putea în mod justificat să aplice un embargo temporar pe facilităţi pentru propriile motive. Cu toate că, îngăduinţa cu care banca a permis depăşirea considerabilă a limitei de credit oficial în vigoare furnizează motive pentru reflectare, ea poate fi explicată de negocierile între părţi privind stabilirea unei limite de credit substanţial mai înalte, conform cărei – după cum s-a acceptat reciproc de către părţi- suma maximală s-a ridicat la 2, 600, 000 NLG.

Conform declaraţiei martorului Van W. – Dombo din nou nu a contestat acest fapt după examinarea martorului- la sfârşitul lunii ianuarie 1981 directorul general al companiei Dombo, înducând în eroare martorul, a reuşit cu două ocazii să extragă sume considerabile care au depăşit suma considerată de a fi în mod oficial un sold debitor sunstanţial în conturile consolidate ale companiei Dombo. Această sumă putea, în mod rezonabil, furniza băncii motive de a opri fluxul de credit companiei Dombo.

În continuare, Curtea de Apel a declarat că din moment ce existenţa acordului a fost demonstrată, nu era necesar de a examina dacă banca a îngheţat conturile companiei, astfel încălcând prevederile acordului în litigiu, şi a respins revendicarea companiei Dombo.

20. În iunie 1986, compania Dombo a depus un recurs în anulare (cassatie) Curţii Supreme (Hoge Raad). Paragraful 2 al memoriului săi (middel van cassatie), destul de amplu, ataca în special deciziile judecătorului Van E. care susţineau obiecţiile împotriva audierii dlui van Reijendam în calitate de martor din partea companiei Dombo şi respingea acele împotriva audierii dlui van W în calitate de martor din partea băncii. În acest paragraf se afirma, printre altele:

„ În continuare, deciziile Curţii de Apel (de asemenea) în cazul în care sânt examinate în raport reciproc, sânt incorecte în sensul articolului 6 din Convenţie, care garantează fiecărei persoane dreptul la judecare în mod echitabil a cauzei sale în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil. De fapt, această dispoziţie implică, printre altele, că părţile trebuie să fie capabile de a se lupta utilizânt mijloace echitabile („egalitatea armelor”) şi că fiecare parte la o procedură civilă trebuie să beneficieze de posibilitatea de a-şi prezenta cauza unei instanţe de judecată în circumsatnţele care nu-l plasează într-o situaţie dizavantajată vis-á-vis de partea opusă.”

21. În concluziile sale din 8 ianuarie 1988, avocatul general (advocaat-generaal) a formulat opinia că compania Dombo era justificată să afirmă că”conform opiniei legale curente” o persoană care „poate fi identificată cu o parte” trebuie să beneficieze de posibilitatea de a depune mărturii. În sprijinul acestei opinii ea a făcut trimitere la noua lege privind probele în procedura cuvilă, care fusese acceptată de către parlament (a se vedea paragraful 27). În calitate de argument suplimentare în favoarea acestui declaraţii ea a subţiniat dispoziţiile articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, care puteau fi invocate de către compania ombo. În acest context ea a afirmat, printre altele:

„Problema în speţă este că dl van W nu a fost capabil să prezinte judecătorilor în detalii versiunera lui asupra ceea ce a fost (sau nu a fost) discutat sau reciproc acceptat de el şi dl van Reijendam în decembrie 1980 (declaraţia lui cuprinde patru agini din procesul verbal al audierii şi două pagini din hotărârea Curţii de Apel), din moment ce dlui van Reijendam nu i s-a permis să-şi prezinte propria versiune a evenimentelor. Totuşi, succesul acţiunii campaniei depinde de acest fapt.”

În continuare, ea invitat Curtea de Casaţie să accepte recursul companiei Dombo.

22. Curtea Supremă a respins apelul la 19 februarie 1988. Ea a respins argumentele companiei Dombo bazate pe „opinia legală curentă”, considerând că legea probelor aplicabilă în speţă se baza pe  interdicţia părţilor la procedură de a depune mărturii, astfel era imposibil de a anticipa întrarea în vigoare a noii legi, care avea o structură complet diferită. De asemenea, ea a respins plângerea bazată pe articolul 6 paragraful 1 din Convenţie. Aceasta se baza, potrivit Curţii Supreme , pe argumentul că Curtea de Apel a încălcat principiul conform căruia „drepturile procedurale ale ambelor părţi trebuie să fie egale. În opinia Curţii, acest argument,

„nu recunoaşte că la evaluarea forţei probante a conţinutului declaraţiilor martorilor, judecătorul competent să examineze chestiunile de fapt dispune de libertatea de a examina natura şi profunzimea relaţiei dintre un martor şi o parte în cauză şi trebuie de asemenea să examineze declaraţia martorului în lumina conţinutului observaţiilor părţii oponente atât prezentate în scris cât şi în timpul înfăţişării în persoană în faţa instanţei”.

 Dreptul intern şi practica relevantă

 Părţile în calitate de martori, în general: dreptul precedent

23. Anterior intrării în vigoare a noilor reguli de probe în materie civilă la 1 aprilie 1988 (a se vedea paragraful 27) probele în procedura civile erau reglementate de codul civil (Burgerlijk Wetboek –CC) şi de codul de procedură civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechsvordering –CCP), ambele erau datate 1838 şi se bazau în mare măsură pe codurile franceză corespunzătoare.

Legislaţia care se aplica la epoca procedurii în litigiu nu preciza dreptul unei persoane de a depune mărturii într-un caz la care este parte. Cu toate acestea, era acceptat în mod general că, după cum a citat Curtea Supremă, „unul din principiile legii olandeze privind procedura civilă este că o persoană care , în mod formal sau esenţial, este parte la un litigiu nu poate fi audiat în calitate de martor în propria cauză” (hotărârea din 1 februarie 1963, NJ (Nederlandse Jurisprudentie, Jurisprudenţa Olandei) 1964, 157). Această opinie se baza, printre altele, pe articolul 1947 paragraful 1 CC, conform căruia rudele de sânge sau prin căsătorie, soţii sau foştii soţi a părţilor la proces nu puteau fi audiate în calitate de martori.

Regula care interzicea unei părţi de a depune mărturii a fost confirmată în repetate rânduri şi aplicată în mod sctrict de către Curtea Supremă, fapt reflectat, printre altele, în hotărârile sale din 22 mai 1953, NJ 1953 647; 1 februarie 1963, NJ 1964, 157; 5 ianuarie 1973, NJ 1973, 106 şi hotărârile menţionate în continuare în paragraful 25.

24. Oricum, nu se poate afirma că este imposibil ca tribunalele să audieze o parte la procedură în persoană. Tribunalele dispun de de următoarele posibilităţi:

(a)  „Jurământul decisiv” şi „jurământul suplimentar” implică audierea unei părţi la proces sub jurământ.

(i)                 O parte poate invita cealaltă parte pentru a confirm sub jurământ adevărul unui anumit fapt în litigiu. Dacă cealaltă parte a depus jurământul, atunci dovada în favoarea contrariului nu este admisă. Dacă ea refuză, atunci declaraţia contrarie este acceptată ca adevăr. Acesta este „jurământul decisiv” (beslissende eed) (articles 1967-1976 CC).

(ii)                Tribunalul, de asemenea, dispune de posibilitatea de a ordona, din propria iniţiativă sau la solicitarea unei părţi, ca una sau cealaltă parte să depună „jurământul suplimentar” (aanvullende eed). El poate impune un astfel de jurământ unei părţi care, în opinia lui , era cea mai indicată în acest sens, dat fiind că declaraţiile la care se referea jurământul nu erau dovedite sau care nu erau totalmente neântemeiate (articolele 1977 şi 1978 CC).

Părţile se bazau în special pe jurământul suplimentar în cazul în care exista posibilitatea ca probele lor să nu fie suficiente; ei solicită tribunalului permisiunea de a completa probele insificiente în aşa fel, în cazul în cazul tribunalul le declară insuficiente.

(b)  De asemenea, tribunalele dispuneau de trei modalităţi posibile de audiere a părţilor care nu implica depunerea jurământului:

(i)                 Prin intermediul unei „interogării cu privire la puntele litigioase” (verhoor op vraagpunten) a unei părţi la solicitarea celeilalte (articolul 234-247 CCP). Partea care solicită o astfel de examinare trebuia să prezinte întrebările în prealabil; oricum, tribunalul avea dreptul să pună întrebări supimentare în timpul examinării, precum şi partea solicitantă.

(ii)                Ordonând, din oficiu sau la solicitarea a uneia din părţi, înfăţişarea în persoană a părţilor în scopul obţinerii informaţiiei ( comparitie tot het geven van inlichtingen) (articolul 19a CCP). În principiu, un astfel de ordin viza înfăşişarea în faţa instanţei a ambelor părţi.

(iii)              Cu ocazia pledoariilor orale (pleidooien) articolul 20 CCP permitea părţilor să-şi prezinte cauzele personal, cu ocazii foarte puţin; oricum părţile erau frecvent prezente la pledoariile orale şi tribunalul putea utiliza posibilitatea pentru a-i interoga (articolul 144 paragraful 2 CCP).

Era general acceptat faptul că declaraţiile făcute de o parte în aceste trei instanţe nu contituiau probe în favoarea ei.

 Persoanele juridice

25. Dacă o parte la o procedură este persoană juridică, regula care privează o parte de calitatea de martor se aplica oricărei persoane fizice care se identifică cu persoana juridică vizată.

O persoană fizică este identificată cu o persoană juridică dacă acţionează în cadrul unei proceduri în calitate de reprezentant al persoanei juridice (a se vedea, printre altele, hotărârile Curţii Supreme din 27 iunie 1913, NJ 1913, p. 865; 28 aprilie 1916, NJ 1916, p. 786; 19 ianuarie 1922, NJ 1922, p. 319, 17 ianuarie 1869, NJ 1969, 251), sau în cazul în care a fost împuternicit de lege sau de statutul său de a acţiona în calitate de reprezentant legal ( a se vedea, printre altele, hotărârile Curţii Supreme din 9 ianuarie 1942, NJ 1942, 302; 12 ianuarie 1973, NJ 1973, 104; 26 octombrie 1979, NJ 1980, 486; 18 noimebrie 1984, NJ 1984, 256).

26. Aptitudinea unei persoane de a fi martor trebuie apreciată în lumina situaţiei existente la momentul în care ea face o declaraţie. În virtutea acestui principiu general, se considera în mod tradiţional că un fost director al unei persoane juridice, care a fost privat de posibilitatea de a depune mărturii în timp ce continua să exercite funcţia de director, îşi redobândea calitatea de martor după demiterea din funcţie (a se vedea, printre altele, hotărârea Curţii Supreme din 28 iunie 1985, NJ 1985, 888). Cu toate acestea, acest principiu nu se aplica în cazul în care persoana vizată nu şi-a pierdut real poziţia sa în cadrul persoanei juridice şi dacă demiterea ei din funcţie a constituit un act fals (schijnhandeling) (a se vedea, printre altele, hotărârea Curţii Supreme din 18 noiembrie 1983, NJ 1984, 256, şi hotărârea în cazul de faţă din 19 februarie 1988, publicată cu o adnotare în NJ 1988, 725).

 Aptitudinea părţilor de a depune mărturii: noua legislaţie

27. Legea cu privire la probe în materie civilă a fost profund modificată de legea din 3 decembrie 1987, Staatsblad (Monitorul Oficial) 590, care a intrat în vigoare la 1 aprilei 1988.

Proiectul de legi pe care se bazează noua lege datează din 1969. Unul din motivele pentru care a fost necesar de un interval atât de mare de timp pentru adoptarea acestui proiect de legi a fost controversa care însoţea înterbarea dacă principiul menţionat mai sus – conform căruia părţile nu trebuie să beneficieze de posibilitatea de a depune mărturii- trebuie să fie abandonat sau, ca alternativă, trebuie să se accepte ca părţile să fie audiate în calitate de martori. În timpul procedurii parlamentare acesta a constituit subiectul unor dezbateri aprinse atât în Parlament cît şi în afara lui, dar până la urmă s-a decis abandonarea practicii vechi. În prezent, articolul 190 CCP permite părţilor să depună mărturii în calitate de martori în propriile cauze. Respectiv, jurământul decisiv şi suplimentar menţionate în paragraful 24, alineatul (a) nu mai existau.

Conform istoriei de elaborarea a acestei legislaţii cauzele „în care insuficienţa mărturiilor furnizate de către una din părţi produce o inegalitate legală” provoacă în special concluzia că „argumentele în favoarea permiterii părţilor de a depune mărturii trebuie să fie mai solide decât frica de imparţialitate şi probleme de evaluare, care pot apărea şi în cazul altor declaraţuii făcute de martori”. În calitate de exemplu de inegalitate juridică s-a menţionat „că o parte care este persoană fizică şi nu este admisă să depună mărturii poate fi confruntată cu o parte, care este persoană juridică şi este în măsură să citeze „terţele părţi”, cu toate că credibilitatea acestor mărturii este pusă la îndoială din cauza legăturilor apropiate cu această parte sau cu procedura.

... Este dificil de a stabili motivul pentru care un individ ar putea beneficia de posibilitatea de a face o declaraţie sub jurâmânt în faţa unui tribunal cu privire la materiile în care participă in timp ce persoana ar fi privată de o astfel de posibilitate. Aceasta se aplică indiferent de insuficienţa probelor cauzată de lipsa lor...” (Parlementaire Geschiedenis Nieuw Bewijsrecht, p. 189-90).

Trebuie de remarcat faptul că în continuare există diferenţe între un martor care este parte la procedura în litigiu şi un martor care nu este parte. În speţă, este suficient de a nota că în conformitate cu articolul 213 paragraful 1 CCP declaraţia unui martor care este parte la procedură „relativ la faptele care trebuie demonstrate de către acesta nu oate constitui o probă în favoarea lui, decât dacă declaraţia suplimentează probele incomplete”.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

28. Compania Dombo a sesizat Comisia la 15 august 1988. Ea a pretins că refuzul tribunalelor de a audia directorul companiei (sau fostul director) în calitate de martor în timp ce managerul sucursalei oponentului ei a fost audiat a plasat-o într-o poziţia dizavantajată vis-á-vis de oponentul ei şi, prin urmare, a constituit încălcarea principiului „armelor egale” garantata de articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.

29. La 3 septembrie 1991, Comisia a declarat cererea (nr. 144448/88) admisibilă. În raportul său din 9 septemnrie 1992 (articolul 31), ea a esprimat opinia că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1. Textul integral al opiniei Comisiei este anexat la prezenta hotărâre[‡].

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 PARAGARFUL 1

30. Compania reclamantă s-a plâns despre refuzul instanţelor naţionale de a permite fostului director general, dl van Reijendam, de a depune mărturii, în timp ce managerul sucursale bancii, dl van W, care a fost unica persoană prezentă la încheierea unui acord verbal, a benficiat de astfel de posibilitate. În acest context, instanţele naţionale au fost incapabile să respecte principiul „egalităţii armelor”, astfel încălcând dreptul reclamantului la „un proces echitabil” garantata de articolul 6 paragraful 1, care prevede:

„La stabilirea drepturilor şi obligaţiunilor cu caracter civil ..., fiecare are dreptul al un proces... echitabil...”

Comisia s-a subscris acestei teze, iar guvernul a contestat-o.

31. Curtea notează în primul rând că ea nu este trebuie să decidă în general dacă se permite impiedicarea unei persoane de a depune mărturii într-o procedură civilă la care este parte.

De asemenea, ea nu trebuie să examineze în abstracto legea olandeze cu privire la probele în procedura civilă. Compania reclamantă nu pretinde că însăşi legea contravinea dispoziţiilor Convenţiei. În afară de aceasta, legea în virtutea căreia au fost adoptate deciziile în litigiu a fost ulterior înlocuită. În orice caz, competenţa martorului este la origine reglementată de legislaţia naţională (a se vedea, în special şi mutatis mutandis, hotărârea din 15 iunie 1992 în cauza Lüdi c. Elveţiei, Seria A nr. 238, p. 20, paragraful 43 şi hotărârea din 24 iunie 1993 în cauza Schuler-Zgraggen c. Eleveţiei, seria A nr. 263, p. 21, paragraful 66).

Nu este de competenţa curţii de a substitui propria evaluare a faptelor cu cele ale instanţelor naţionale. Sarcina Curţii este de a examina dacă procedura în ansamblul său, înclusiv modul în care a fost permisă depunerea mărturiilor, era „echitabilă” în sensul articolului 6 paragraful 1 (a se vedea, printre altele şi mutatis mutandis, hotărârea menţionată mai sus, loc. cit.).

32. Exigenţele inerente conceptului de „proces echitabil” nu sânt în mod necesar similare în cauzele care vizeză stabilirea drepturilor şi obligaţiunilor cu caracter civil cu cele care vizează stabilirea unie acuzaţii penale. Acest fapt este cauzat de absenţa unor prevederi detaliate similare cu cele ale paragrafelor 2 şi 3 din articolul 6 care se aplică cauzelor de prima categorie. Astfel, deşi aceste dispoziţii au o anumită relevanţă în afara limitelor stricte ale dreptului penal (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea din 10 februarie 1983 în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei, seria A nr. 58, p. 20, paragraful 39), Statele Contractante dispun de a latitudine mai mare la examinarea cauzelor civile care vizează drepturile şi obligaţiunile civile decât la examinarea cauzelor penale.

33. Cu toate acestea, anumite principii relative la noţiunea de „proces echitabil” în cauzele cu caracter civil derivă din jurisprudenţa Curţii. În speţă, este evident că exigenţa „egalităţii armelor”, în sensul „unui echilibru echitabil” între părţi, se aplică, în principiu, la astfel de cauze, precum şi la cauzele penale ( a se vedea hotărârea din 26 mai 1986 în cauza Feldbrugge c. Olandei, seria A nr. 99, p. 17, paragraful 44).

Curtea este de acord cu Comisia că în cazul litigiilor care implică interese private oponente, „egalitatea armelor” presupune acordarea fiecărei părţi a unie posibilităţi rezonabile de a-şi prezenta cauza- inclusiv depunerea personală a mărturiilor- sub rezerva condiţiilor care n-o plasează într-o situaţie dizavantajată vis-á-vis de oponentul ei.

Sarcina de a asigura în fiecare caz individual respectarea exigenţelor „unui proces echitabil” îi revine autorităţilor naţionale.

34. În speţă, obligaţiunea companiei reclamante era de a demonstra existenşa unui acord verbal între ea şi banca de a extinde anumite facilităţi de credit. Numai două persoane au fost prezente la întâlnirea în timpul căreia acest acord a fost încheiat, şi anume dl van Reijendam, reprezentând compania reclamantă şi dl van W., reprezentând banca. Totuşi, numai unei din aceste două persoane cheie is-a permis ăs depună mărturii, şi anumei reprezentantului băncii. Compania reclamantă nu a beneficiat de posibilitatea de a cita persoana care a reprezentat-o, deoarece Curtea de Apel a identificat-o cu compania reclamantă.

35. În timpul negocierilor relevante dl van Reijendam şi dl van W. au acţionat de pe poziţii egale, ambii fiind abilitaţi să negocieze în numele părţilor lor respective. Prin urmare, este dificil de a constata de ce permisiunea de a fi audiaţi nu a fost acordată ambilor.

Compania reclamantă a fost astfel plasată într-o situaţie dizavantajată vis-á-vis de bancă şi, respectiv, a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1.

 APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

36. Conform articolului 50 din Convenţie,

„În cazul în care Curtea constată că o decizie luată de o autoritate juridică sau de orice altă autoritate a Înaltei Părţi Contractante este total sau parţial în conlict cu obligaţiunile impuse prin Convenţie, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţii nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestor decizii sau măsuri, Curtea va acorda părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Daune materiale şi morale

37. În memoriul său compania reclamantă a revendicat compensaţie pentru prejudiciul material şi moral fără a specifica sume exacte. În documentele ulterioare în car revendicările erau formulate mai detaliat, compania a declarat că nu le consideră gata pentru decizie. În opinia ei, prejudiciul material suferit în rezultatul acţiunilor reclamate ale băncii şu daunele cauzate de respingerea revendicărilor de către instanţele naţioane trebuiau să fie evaluate de către contabil. O astfel de evaluare ar fi indicat, de asemenea, amploarea prejudiciului moral suferit.

38. Compania reclamantă a solicita Curţii de a acorda iniţial o sumă în avans din contul sumei care urma a fi eventual achitată de către guvern, suficientă pentru a acoperi cheltuielile pentru efectuarea unei evaluări a pierderilor de către experţi în finanţe. Ca alternativă. ea a solicitat acordarea unei sume cu titlu de asistenţă juridică specailă, suficientă entru acelaşi scop. În continuare, ea a solicitat Curţii să suspendeze examinarea revendicării sale sub aspectul articolului 50, astfel acordându-i posibilitatea de a obţine fondurile cerute din alte părţi.

39. Cuvernul a afirmat, în primul rând, că nu era cert faptul că instanţele naţioanle ar fi acordat câştig în cauză companieie reclamante dacă dl Van Reijendam ar fi fost audiat şi, în al doilea rând, că ar fi incorect de a declara guvernul responsabil pentru prejudiciul suferit de compania reclamantă, care a fost cauzat d acţiunile băncii.

Delegatul Comisiei a sugerat Curţii să ia în consideraţie cu titlu de prejudiciu material pierderea unor posibilităţi şi tratamentul inechitabil cu titlu de prejudiciu moral şi să acorde o sumă pe o bază echitabilă.

40. Curtea consideră că este în măsură să se pronunţe asupra revendicărilor companiei reclamante.

Diferite revendicări a companiei reclamante a compensaţieie pentru daunele materiale şi morale – asupra cărora trebuie să se statuieze în mod global- sânt bazate pe ideea că ea ar fi câştigat cauza dacă instanţele naţionale ar fi permis audierea dlui van Reijendam. Curtea nu poate accepta această ipoteză fără a examina probele. Mărturiile dlui  van Reijendam în faţa Curţii de Apel de la Arnhem ar putea rezulta în existenţa a două declaraţii oponente, una din care trebuia să fie acceptată împotriva celeilalte pe baza probelor furnizate. Nu este de competenţa Curţii europene a Drepturilor Omului de a indica care din ele trebuie acceptată. Această parte a revendicării satisfacţiei echitabile poate fi, prin urmare, respinsă.

B. Costuri şi cheltuieli

41. Compania reclamantă a reclamat rambursarea a sumei de 12, 948 NLG cu titlu de onorarii pentri avocaţi şi cheltuielile suportat în timpul procedurii în faţa Curţii de Apel de la Arnhem. În continuare, compania recalmantă a solicitat o sumă totală de 48, 244.51 NLG minus sumele plătite şi care urmează a fi plătite pentru reprezentarea juridică în faţa instituţiilor de la Strasbourg.

Delegatul Comisie nu s-a pronunţat. Guvernul nu a exprimat nici o opinia, cu excepţia unei precizări că căreia timpul consumat de către avocatul companiei reclamante - 133 ore -  este „într-o măsură oarecare dubios”

42. Curtea notează că similar cu revendicarea compensaţiei, revendicarea costurilor şi cheltuielilor suportate în timpul procedurii în faţa Curţii de Apel de la Arnhem se bazează pe ipoteza că compania reclamantă ar fi obţinut câştig în cauză dacă dl van Reijendam ar fi fost audiat (a se vedea paragraful 40). Prin urmare, această revendicare a fost respinsă pentru aceleaşi motive.

43. Cât priveşte costurile şi cheltuielile suportate în timpul procedurii în faţa instituţiilor de la strasbourg, Curtea consideră rezonabil de a acorda companiei reclamante, pe o bază echitabilă, suma de 40, 000 NLG minus suma 16, 185 franci achitată cu titlu de asistenţă juridică.

Oricum, Curtea nu consideră adecvat de a solicita plata interesului conform solicitării companieie reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Decide, cu cinci voturi la cinci, că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful1;

2. Decide, în unanimitate, că statul respondent trebuie să plătească companiei reclamante o sumă de 40, 000 (patruzeci mii) guldeni olandezi cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în timpul procedurilor în faţa instituţiilor de la Strasbourg, minul 16, 185 (şaiesprezece mii o sută şi optzeci şi cini) franci care urmează a fi convertiţi în moneda olandeză la rata de schimb în vigoare la data pronunţării prezentei hotărâri;

3. Respinge, în unanimitate, restul cererii pentru satisfacţie echitabilă

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 27 octombrie 1993.

Semnat: Rolv RYSSDAL, Preşedinte

Semnat: Marc-André EISSEN, grefier

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi regula 53 paragraful 2 din Regulamentul Curţii, opinia dizidentă a judecătorului Martens, la care s-a alătura judecătorul Pettiti şi opinia dizidentă comună a judecătorilor Bernhargt şi Pekkanen sânt anexate la prezenta hotărâre.

Semnat cu iniţiale: R. R.

Semnat cu inţiale: M.-A. E.

t

[*]Note de la grefier:

  Cazul are numărul 37/1992/382/460. Primul număr indică poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii în anul relevant, iar al doilea număr indică anul în care cazul a fost deferit Curţii. Ultimele două numere  indică, respectiv, poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii de la înfiinţarea acesteia şi pe lista respectivelor cereri către Comisie.

[†] Amendată de articolul 11 al protocolului nr. 8, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990

[‡] Din considerente practice, această anexă nu  va apărea decât în versiunea publicată a hotărârii (Volumul 247 a Seriilor A a Publicaţiilor Curţii), dar o copie a raportului Comisiei este disponibil la arhivă

Full & Egal Universal Law Academy